Către Galateea

Nichita Stănescu este considerat „autorul celei de a treia revoluții poetice în

limba română după aceea eminesciană și argheziană” (Mircea Martin). Poetul

recondiționează limbajul cu intenția de a reda libertatea cuvântului, transformând

poezia erotică într-o meditație despre artă, univers, cuvânt și om.

Poezia „Către Galateea”, de Nichita Stănescu, este o artă poetică aparținând

neomodernismului (poezia anilor ‘60). Poezia face parte din volumul „Dreptul la

timp”, apărut în 1965. Neomodernismul se raportează la poezia modernistă

interbelică, întorcându-se la izvoarele modernității reprezentate de Blaga, Arghezi și

Barbu, cultivând un limbaj abstract, ambiguu, metafore și imagini insolite, subtile,

prozodie modernă. O primă trăsătură neomodernistă o reprezintă cultivarea

metaforei. Astfel, remarcăm în ultima strofă trei metafore: copacii devin „umbre de

lemn ale vinelor tale”, râurile devin „mișcătoare umbre ale sângelui tău”, iar pietrele

rămân „umbre de piatră ale genunchiului meu”. Primele două metafore

personificatoare sugerează faptul că natura și universul sunt însuflețite de opera

artistică, în timp ce a treia metaforă exprimă ideea că arta este însuflețită de artist,

deoarece omul este cel care îi dă viață: „și pietrele, pietrele – umbre de piatră ale

genunchiului meu”. A doua trăsătură neomodernistă se observă în folosirea prozodiei

moderne. Versurile sunt albe, inegale ca lungime, strofele polimorfe (de la 7 versuri

în sus), iar ritmul este interior. Poetul utilizează ingambamentul pentru a reda mai

multă libertate de expresie ideilor.

Tema poeziei este iubirea creatoare, legătura dintre artist și creația sa, poezia sa

devenind o artă poetică (ars poetica). Nichita Stănescu abordează tema relației creator-

creație, temă care a constituit un subiect de reflecție pentru mulți artiști ai lumii, numai

că poetul inversează rolurile, transferând operei puterea de a crea: „Și mă rog de

tine,/naște-mă”. Cunoașterea deplină poate fi făcută numai prin poezie, ca gest de

participare la creație. Creatorul capătă harul cunoașterii, depășindu-și condiția și

1
apărând în ipostaza unui demiurg, așa cum reiese din fraza inițială: „Știu tot ce e mai

departe de tine”.

Titlul este sugestiv pentru o artă poetică în care este înfățișată relația dintre

artist și operă prin aluzia la vechiul mit al lui Pygmalion. Sculptorul din Cipru,

îndrăgostit de propria statuie făcută din fildeș, se roagă zeiței Afrodita s-o

însuflețească pentru el. Din căsătoria cu Galateea, opera-femeie, se naște un fiu numit

Pathos (patimă). Sensul mitului este acela că pathosul artistului însuflețește opera.

Prepoziția „către” subliniază caracterul adresat al discursului liric.

În ceea ce privește imaginarul poetic, acesta este unul inedit. Treptele

cunoașterii poetice sunt ierarhizate în cele trei strofe de la concret la abstract,

creându-se un univers poetic imaginar inedit: strofa întâi („Îți știu toate timpurile,

toate mișcările, toate parfumurile”), strofa a doua („Știu tot ce e mai departe de tine”)

și strofa a treia („Știu tot ceea ce tu nu știi niciodată, din tine”). Iubirea dezvăluie o

cunoaștere gradată, pornind de la elemente fizice, vizibile, ajungând până la taina

omului.

În poezia nichitiană Către Galateea creatorul și creația se nasc reciproc. Creația

este aceea care înveșnicește numele autorului, iar artistul este cel care dă viață operei

prin imaginația și sensibilitatea sa. Discursul liric se organizează gradat în jurul celor

două simboluri: Artistul și Opera. Integrată în volumul „Dreptul la timp”, apărut în

1965, poezia Către Galateea, de Nichita Stănescu, gravitează în jurul a două verbe

esențiale: a ști și a fi născut.