Sunteți pe pagina 1din 4

UNIVERSITAEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE

ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ A
BANATULUI

Profilul:Mangementul înregistrării sistematice


în contextul dezvoltării durabile

Student: Opra Alexandru


Dreptul de proprietate
Dreptul de proprietate privată este definit ca dreptul real principal care
conferă titularului său atributele de posesie. folosință și dispoziție (jus
possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus abutendi) asupra bunului apropriat în
formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv și perpetuu,
cu respectarea limitelor materiale și a limitelor juridice [1]. Poate fi titular al
dreptului de proprietate privată atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică,
inclusiv statul. În cazul în care însă statul deține bunuri cu titluri de proprietate
privată, acestea sunt supuse aceluiași regim juridic ca bunurile aflate în
proprietatea oricărei alte persoane.
Posesia (jus possidendi) este dreptul de a stăpâni bunul. În acest sens este un
element de drept, iar nu unul de fapt (care rezultă din stăpânirea concretă a
bunului). Folosința (jus utendi și jus fruendi) cuprinde atât utilizarea bunului, cât
și culegerea fructelor acestuia. Dispoziția (jus abutendi), are două elemente:
dispoziția materială asupra bunului (în cazul bunurilor corporale (care exprimă
posibilitatea de a modifica forma lucrului, a transforma, distruge sau consuma
substanța acestuia) și dispoziția juridică (ce exprimă posibilitatea înstrăinării în
tot sau în parte a dreptului de proprietate).
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate
Dreptul de proprietate privată este un drept absolut, exclusiv și perpetuu.
Dreptul de proprietate este un drept absolut pentru că titularul său are libertatea
oricărei acțiuni sau inacțiuni în legătură cu bunul său. Caracterul exclusiv
cuprinde două idei: monopolul titularului dreptului de proprietate asupra bunului
său și excluderea terților, inclusiv a autorităților publice, de la exercitarea
prerogativelor proprietății. În fine, dreptul de proprietate este perpetuu, în sensul
că el durează atâta vreme cât există și bunul care face obiectul dreptului; în plus,
dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz și nu poate fi pierdut prin inventia
Limitele exercitării dreptului de proprietate privata
Limitele exercitării dreptului de proprietate pot fi materiale sau juridice.
Limitele materiale, în cazul bunurilor corporale, constau în limitele fizice ale
bunului. În cazul terenurilor, de pildă, proprietarul își poate exercita atributele
dreptului său pe toată suprafața terenului, inclusiv deasupra acestuia (până la
limita inferioară a spațiului aerian, care este obiect al dreptului de proprietate
publică), și în subsol, cu mențiunile că, potrivit bogățiile subsolului fac obiectul
exclusiv al proprietății publice și că subsolul poate fi utilizat pentru efectuarea
de lucrări de interes general, sub condiția însă a despăgubirii proprietarului.
Articolul 17 - Dreptul de proprietate

Orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și


de a lăsa moștenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate
fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și
condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în
timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosința bunurilor poate fi
reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general.

Repere istorice privind evoluția dreptului de proprietate


Începând cu etapa comunei primitive, unde omul își exercită dreptul de
proprietate prin deținerea bunurilor care îi asigurau supraviețuirea, continuând
cu schimbul de bunuri pe care membrii comunității le dețineau în exces, cu
scopul eficientizării activității ce ținea de supraviețuire și ulterior de dezvoltare,
dreptul de proprietate și-a demonstrat până în zilele noastre rolul de motor în
demonstrarea relațiilor economice și sociale. De-a lungul timpului, „membrii
comunităților umane în curs de formare, s-au recunoscut reciproc drept
proprietari de bunuri. Cu alte cuvinte, puterea exercitată de cineva asupra
bunului său, asupra bogățiilor sale, a trebuit recunoscută de către ceilalți,
proprietatea fiind prin excelență, un mod de realizare a unei puteri umane asupra
bogățiilor”
Analizând din perspectiva aceasta, putem descoperi celelalte valențe ale
dreptului de proprietate, constatând că „proprietatea s-a transformat în relație
socială de însușire, iar în momentul în care această relație socială a fost cuprinsă
în norme juridice – de la cutumă până la norma edictată de entitatea care a ajuns
să o ordoneze, să o reglementeze, și anume statul, ea a devenit un raport juridic,
adică un drept de proprietate”
Epoca romană reprezintă poate cea mai efervescentă perioadă din
perspectiva consolidării statului. În acest context, proprietatea comună a ginții
latine devine proprietate publică a statului. În aceasta etapă, doctrina constată
existența a două forme de proprietate publică. Prima dintre aceste forme se
referea la proprietatea statului asupra sclavilor (servi publicus), iar cea de-a doua
formă de proprietate publică, se apreciază că este în acel moment istoric,
proprietatea statului asupra pământului (ager publicus). Merită să remarcăm din
perspectiva temei principale a prezentului articol și anume: legea ca mod de
dobândire a proprietății, că încă din anul 111 î.H., în baza legii Theoria Agraria,
suprafețe de pământ aflate în proprietatea statului, dar care erau folosite de
latifundiari, deveneau proprietatea privată a celor ce dețineau în administrare, în
acel moment dat, terenuri. „Astfel, Ager Italicus, a fost asimilat cu Ager
Romanus, devenind Resmancipi și susceptibile de proprietate QUIRITARA”.
Continuând analiza evoluției istorice a dreptului de proprietate, constatăm
apariția și dezvoltarea diverselor variante ale acestuia printre care amintim
„proprietatea pretoriană, proprietatea provincială și proprietatea pelegrină”.
Perioada Evului mediu impune o distincție între Dominium Directum și
Dominium Utile, remarcabil fiind faptul că și în acest context istoric dreptul de
folosință al vasalului se transformă și se consolidează treptat, devenind un drept
care se putea perpetua succesoral și chiar putea să se transforme într-un drept de
proprietate deplină.
În dreptul românesc, proprietatea a suferit, de-a lungul timpului,
transformări specifice fiecărei etape, proprietatea privată fiind localizată din
perspectiva apariției ei la momentul destrămării comunei primitive. În feudalism
„daniile domnești, denumite delnițe în Muntenia și jurăbii în Moldova,
constituiau modalitatea prin care domnul răsplătea persoanele aflate în raport de
vasalitate cu el, pentru diverse servicii, sau pentru a stimula popularizarea unei
așezări sătești”
„Tot în perioada aceasta identificăm atât proprietatea feudal-domnească,
cât și proprietatea boierească sau proprietatea mânăstireasca”. Se pot identifica
ca și proprietari, moșnenii sau răzeșii, boierii, mânăstirile, ca și proprietari mai
mici în raport cu domnitorul, care, prin daniile domnești amintite mai sus,
transfera dreptul de proprietate folosind Cartea Domnească sau Hrisovul
Domnesc. Constantin Mavrocordat a dat dreptul țăranilor să folosească în baza
unui contract parcelele de pământ și a dat posibilitatea boierilor să obțină
proprietate asupra pădurilor. „Remarcăm din perspectiva dreptului de proprietate
și a evoluției acestuia, anul 1780, în care se impune Pravilniceasca condică a lui
Alexandru Ipsilanti, anul 1817 în care se aplică Codul lui Calimach și nu în
ultimul rând, un an mai târziu, apariția Codului Caragea. Pentru prima dată în
dreptul românesc se stabilește expres, că dreptul de proprietate fiind deplin, nu
poate fi împărțit la două persoane”
Regulamentele Organice 1832, care impun „drepturile sfinte ale proprietății”,
precum și revizuirea regulamentelor agrare, provocate de Gheorghe Ghica și
Barbu Știrbei și nu în ultimul rând, Legea pentru înfăptuirea reformei agrare de
la 1864, adoptată sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, reprezintă o adevărată
transformare a dreptului de proprietate în general și în mod special a dreptului
de proprietate asupra terenului. Urmărind reperele istorice privind evoluția
dreptului de proprietate, repere prezentate mai sus, constatăm că încă din cele
mai vechi timpuri și până în prezent, dreptul de proprietate, a putut fi dobândit în
baza legii (sau a actelor cu putere de lege ce funcționau în perioada respectivă).