Sunteți pe pagina 1din 17

LOGOPEDIE

NOTE DE CURS ANUL 2003-2004

Curs 3.
TULBURĂRII DE DEZVOLTARE A LIMBAJULUI

1. RETARDUL SIMPLU
2. RETARDUL COMPLEX
3. RETARDUL PE FONDUL AUTISMULUI
4. MUTISMUL PSIHOGEN

În general se vorbeşte despre retard de limbaj când subiecţii nu reuşesc să atingă un nivel
de dezvoltare a limbajului corespunzător vârstei cronologice. Retardul de limbaj poate apărea ca
fenomen secundar în alte afecţiuni: deficienţe de auz, tulburării de pronunţie; dar poate apărea
şi de sine stătător cu diferite forme de gravitate.
S.B. Maisonny afirmă că dezvoltarea normală a limbajului presupune integritatea a trei
funcţii:
1. Funcţia realizatoare- realizarea propriu-zisă a limbajului este efectuată prin
alternarea aparatului senzorial, cel auditiv dar şi vizual, aparatul motor,
malformaţii ale organelor fonoarticulatoare.
2. Funcţia ordonatoare- presupune înţelegerea şi conceperea semnelor, vocalelor,
şi regulile după care se combină cuvintele; dacă aceste lucruri nu se îndeplinesc
apar malformaţii sintactice. Este afectat ca urmare a carenţelor intelectuale de
natură psihologică, dar şi la cei care prezintă tulburării perceptiv motrice şi
auditive de natură centrală- practognozice.
3. Funcţia apetitivă- reprezintă dorinţa de a comunica; este afectată la copii cu
tendinţe psihopatice evidente la cei anxioşi, la cei aflaţi în medii nesănătoase
din punct de vedere psihic. Datorită incapacităţii de adaptare sau incapacitatea
anturajului de a-i crea o ambianţă adecvată pentru comunicare. Copilul se
menţine într-un puerilism durabil ce îl face să înceteze să mai vorbească sau să
nu mai utilizeze limbajul.
=DEFINIŢIE=
Retardul de limbaj- se defineşte ca fiind o lipsă în evoluţia lingvistică, o proastă utilizare
a limbajului sau persistenţa unui limbaj infantil după vârsta de trei ani. Acest retard de limbaj se
caracterizează printr-un vocabular redus, prin numeroase deformări lingvistice care fac limbajul
aproape neinteligibil.
Denumirea de retard de limbaj poate îngloba diferite categorii de copii despre care se
spune că vorbesc mai rar, fie că deformează cuvintele, fie că organizează greşit propoziţii şi au
un vocabular foarte redus.
Retardul de limbaj se poate manifesta prin deformări fonetice, prin tulburări
monosintactice sau prin tulburări semantice de înţelegere sau numai prin unul dintre aceste
aspecte. Când numai aspectul fonetic este deformat, unii autori vorbesc de retard de vorbire sau
retard în articularea segmentelor complexe. Este asemănătoare cu dislalia dar se diferenţiază

1
prin faptul că în retardul de articulare nu sunt afectate sunetele izolate; copilul poate pronunţa
izolat dar nu în ansamblu. Se manifestă prin:
omiterea unor consoane în cuvinte;
reducerea cuvintelor complexe;
deformarea cuvintelor;
substituirea unui fonem sub influenţa altuia- disimilare- se manifestă prin
incapacitatea de a menţine locul de articulare în silabe succesive în care o consoană se
repetă; prin perseverarea aceluiaşi loc în cuvântul în care silaba a doua îşi schimbă
locul de articulare.
retardul în articularea segmentelor complexe este forma cea mai uşoară a retardului
de limbaj.
Autorii de limbă franceză diferenţiază două forme de retard de limbaj:
1. Retardul simplu
2. Retardul complex
1. RETARDUL SIMPLU

Dificil de apreciat când are semnificaţie defectologică. Copii cu retard simplu de limbaj
comunică verbal cu anturajul dar exprimarea şi înţelegerea este inferioară faţă de copii de
aceeaşi vârstă a căror dezvoltare lingvistică este normală.
Majoritatea autorilor sunt de acord că se poate emite diagnosticul când copilul vorbeşte
mai puţin exact şi vorbeşte defectuos în perioada rapidă de dezvoltare a limbajului în perioada
2-6 ani. Amploarea tulburării poate fi diferită, unii vorbesc mai rău, alţii mai puţin exact.
Ceea ce dă specificitate unui retard simplu şi a unui retard complex nu este amploarea ci
tenacitatea tulburării- în timp ce un retard simplu atinge culmea la 5-6 ani- persistenţa la
această vârstă este indiciul unor dezordini mai precise a cărui natură exactă nu apare cu
claritate. Diagnosticului diferenţial este diferit până la 5-6 ani. Dacă până la 5-6 ani la copiii cu
intelect normal nu a fost depăşit prin stimulare verbală el devine retard complex.
Tendinţa spre normalizare- răspunsuri pozitive şi rapide la stimulările verbale. Tendinţa
spre normalizare caracterizează retardul simplu şi îl diferenţiază de celelalte forme de limbaj
prin stimulare precoce- face progrese rapide pe care nu le face copilul cu debilitate mintală sau
cu retard complex la care recuperarea necesită eforturi mai mari.
Retardul simplu se manifestă şi poate fi însoţit de dificultăţi privind sintaxa, asamblarea
de două cuvinte până la 3 ani şi la cel normal la 1 an şi jumătate. Utilizarea pronumelui personal
se realizează la 4 ani iar la cei normali la 2-3 ani. Limbajul telegrafic se prelungeşte dincolo de
4 ani; uni vorbesc abundent dar imprecis, auditoriul îl înţelege cu dificultate; au tendinţa de a
compensa exprimarea săracă prin mimică şi gesturi semnificative. Este însoţit de retard motor,
neîndemânare, lipsa preciziei şi dificultăţi de coordonare în mişcare, schema corporală şi
lateralitatea rău afirmată. În unele cazuri copii cu retard simplu prezintă şi tulburări de natură
afectivă.
Evaluarea retardului simplu de limbaj are ca obiect determinarea nivelului lingvistic
pentru al compara cu nivelul normal al vorbirii cronologice, paralel se va examina precizia
gestului grafomotor, cunoaşterea şi înţelegerea schemei corporale- a lateralităţii, orientare
spaţială şi temporală. În stabilirea diagnosticului sunt excluse deficienţele majore de auz şi de

2
vedere sau afecţiunile motorii cerebrale- disartria. În stabilirea retardului simplu sunt excluse
tulburările majore de personalitate.

=CAUZE=
1. Cauze de natură ereditară şi constituţională- retardul de limbaj simplu apare pe fondul
unui teren ereditar fragil sau pe fondul fragilităţii psihologice ca urmare a unei relaţii
afective cu mama sau din cauza unor maladii infantile. Ascendenţii sau eredocolateralii
prezintă frecvent aceste tulburări de limbaj. Aspectele polimorfe ale eredităţii, atât
moştenirea ereditară propriu-zisă cât şi cea educativ familială, lipsa stimulărilor verbale
pe fondul tulburările de limbaj ale părinţilor. S.B. Maisonny vorbeşte despre o
insuficienţă lingo-speculativă.
2. Cauzele psiho- neurologice- antecedentele personale ce implică o patologie cerebrală, ce
provoacă disfuncţii cerebrale minime sau sindrom hiperkinetic; antecedente:
prematuritatea, dismaturitatea, accidente la naştere. Cazurile cu evoluţie favorabilă pot fi
rezultatul unor întârzieri parţiale în dezvoltarea cortexului motor în regiunea
analizatorului verbomotor. Această întârziere este cauzată de apariţia unor agenţi nocivi
mai uşori: traume craniocerebrale uşoare- pot provoca o întârziere în maturizarea
celulelor nervoase în zonele respective, după un timp ele se maturizează fapt care explică
apriţia limbajului la o vârstă mai târzie.
3. Factorii afectivi relaţionali- atitudinea mamei prea protectoare, respingătoare sau
ambivalentă fapt care îl fixează într-un puerilism durabil ce îi opreşte curiozitatea, dorinţa
de a învăţa.
4. Factorii socioculturali şi familiali- mediul lingvistic nefavorabil. Seeman explică
retardul de limbaj prin leziuni congenitale ale aparatului ortolitic, dat fiind legăturile care
există între nucleii vestibulari şi toţi nucleii motorii ai organelor fonoarticulatoare astfel
încât se produce retardul de limbaj simplu (copii născuţi în poziţie anormală).

2. RETARDUL COMPLEX SAU DISFAZIA

Termenul de disfazie este folosit frecvent de autorii francezi, definind-o ca fiind o


tulburare funcţională a limbajului fără substrat lezional organic decelabil clinic ce se manifestă
printr-o elaborare tardivă şi imperfectă a limbajului.
Termenul de organizare imperfectă şi faptul că se prelungeşte dincolo de 6 ani dar şi
faptul că nu cedează uşor la stimulare duce la retardul complex. Copii cu retard complex nu
posedă un limbaj organizat, el trăieşte într-un cadru lingvistic propriu care este greu de
schimbat. Este un deficit durabil al performanţelor vorbirii, semnificativ în raport cu vorbirea
corectă; acest deficit nu este legat de deficienţe auditive, de malformaţii ale organelor
fonoarticulatoare, de deficitul mintal, de leziunile cerebrale sau de carenţe afective grave.
Primul şi unul dintre cele mai complete studii la realizat J. De Ajuriaguerra în care distinge
disfazia de alalie unde deficitul este mai grav şi de disartrie unde sunt afectate căile articulatorii.

=SIMTOME (AJURIAGUERRA)=

3
 Organele fonoarticulatorii sunt normale, sistemul fonologic este bine achiziţionat
în ceea ce priveşte fonemele izolate, are dificultăţi în a pronunţa cuvintele, nu
există deficienţe auditive dar se întâlneşte o percepere a dizordinii auditiv verbale,
vorbirea este la nivelul unui copil de 2 ani pentru disfazicul de 5-6 ani.
 Este incapabil să reproducă două silabe fără semnificaţie, incapabil să reproducă o
propoziţie.
 Proastă percepere a diferitelor elemente fonoarticulatorii, poate reproduce corect
cuvântul dar nu reţine auditiv o propoziţie.
 Înţelege cu dificultate noţiuni abstracte ce fac apel la spaţiul, timp, proprietăţile
lucrurilor, au deficienţe de sinteză, reţin unele elemente dar nu şi structura logică a
unei povestiri.
 Aceste deficienţe nu apar în viaţa curentă unde suportul exhaustiv permite
compensarea, dar sunt evidente în ceea ce priveşte achiziţiile cunoştinţelor.
 Dat fiind faptul că înţelegerea limbajului nu este totală tocmai din cauza acestui
fapt este perturbată orbirea şi se fac înţeleşi cu dificultate; vocabularul este sărac,
imprecis, ordinea sintactică este neglijată, concordanţa timpurilor verbelor este
eronată.

La disfazici testele de personalitate relevă pe ansamblu o personalitate perturbată. Printre


disfazicii studiaţi de Ajuriaguerra au fost desprinşi un grup în limitele normale, altul care
prezenta manifestări anxioase şi altul care prezenta o organizare prepsihotică. Prima categorie
prezenta o apetenţă mai mare de comunicare iar celelalte categorii mai scăzută. Din punct de
vedere al comunicării verbale se disting două categorii:
1. Economicii măsuraţi (vocabular mai redus, propoziţii simple, enumerări,
descrieri);
2. Prolixii puţin controlaţi- utilizarea propoziţiilor complexe defectuos,
nerespectarea ordinii cuvintelor, slabă coerenţă a discursului.
Din punct de vedere al motricităţii Ajuriaguerra, arată că deşi organele fonoarticulatoare
sunt normale, din punct de vedere anatomic subiectul prezintă deficienţe buco- fonoarticulatorii
şi anume dispraxie articulatorie. Au dificultăţi de a efectua praxi- mişcări, mişcări sinergice mai
fine, dar acestea din urmă se realizează mai bine. Deşi aceste tulburări motorii nu justifică
deficienţa verbală el a constituit un handicap la începutul dezvoltării limbajului. Subiectul
prezintă tulburări de lateralitate, de ritm, spaţiale şi temporale.

=CAUZE=

Aceleaşi cu cele de la retardul simplu dar datorită faptului că disfazia este o tulburare a
percepţiei centrale, a percepţiei auditiv motrice care determină o structurare patologică
particulară a codului verbal receptat, ca şi o tulburare a celui exprimat.

=TRATAMENTUL LOGOPEDIC AL RETARDULUI SIMPLU ŞI RETARDULUI


COMPLEX=
În vederea corectării retardului de limbaj se folosesc metode ortofonice, de orientare
simptomatică care au în vedere structurarea şi restructurarea limbajului. Metode centrate pe
4
deficienţa observată, metode de orientare psihoterapeutică precum şi implicarea părinţilor- a
mamei, în activitatea de învăţare a limbajului.
1. De orientare logopedică:
Sub formă de joc- logopedul propune o serie de exerciţii sub o formă lurdică care
sunt destinate să dezvolte: memoria, atenţia, orientarea în spaţiu, coordonarea motrică.
Copilul trebuie să fie solicitat să reproducă atitudini corporale (cântece cu texte:
înainte, înapoi, sus, jos cu efectuarea mişcărilor), manipularea unei păpuşi prin
indicarea părţilor corpului; jocuri de clasare, exerciţii de memorie auditivă şi vizuală
pe bază de sunete, imagini cu verbalizare.
Se porneşte de la simplu la complex.
Se profită de fiecare exerciţiu în funcţie de scop pentru a formaliza un model
lingvistic complex, îmbogăţirea vocabularului, pronunţarea propoziţiilor simple-
complexe, articularea corectă, îmbogăţirea morfo- sintactică.
2. Prin psihoterapie:
Se are în vedere faptul că limbajul este un mijloc de comunicare şi o modalitate de
a intra în relaţii. Copilul care nu vorbeşte sau vorbeşte defectuos ne adresează un
mesaj, iar pentru a-l învăţa trebuie să-l ascultăm.
Terapia trebuie sa-i trezească dorinţa de a vorbi, încurajând la maxim toate
modalităţile de exprimare ale copilului.
Pentru trezirea dorinţei de a vorbi este importantă stabilirea unor solide legături
afective cu copilul.
3. Cooperarea sau participarea mamei:
Unii autori arată că aşa cum limbajul se câştigă spontan la copilul normal, fără
efort, la copilul cu tulburare trebuie să i se trezească plăcerea pentru comunicare.
Trebuie să se ştie că unele forme de interacţiune le dezvoltă iar altele le inhibă.
Pentru ca mama să fie un bun model trebuie să articuleze, utilizând propoziţii scurte
adaptate la nivelul copilului şi experienţa practică să-l înveţe să repete, dar fără a-l
forţa ci doar furnizându-i acel feed- back necesar.

3.RETARDUL DE LIMBAJ LA AUTIST

Se manifestă printr-un deficit privind dezvoltarea atipică a limbajului, prin această


manifestare se aseamănă cu disfazia, dar la subiectul cu autism în afară de tulburările de limbaj
sunt prezente şi alte manifestări ce-i individualizează în funcţie de care se realizează
diagnosticul; se caracterizează printr-o incapacitate de a dezvolta relaţii interpersonale, izolarea
autistă sau nevoia de imuabilitate.
Aceste manifestări sunt expuse în definiţia clasică a autistului dată de Leocanner în 1943:
„Sunt numiţi autişti copii care au o inaptitudine în stabilirea de relaţii normale cu alţii, un retard
în achiziţia limbajului, o incapacitate de a-i da limbajului, şi atunci când se dezvoltă limbajul, o
valoare de comunicare; aceşti copii prezintă stereotipii, o nevoie defectuoasă de a menţine
identic mediul material înconjurător, ceea ce demonstrează prezenţa unei memorii remarcabile,
în contrast cu acest aspect ei au o înfăţişare inteligentă şi o aparenţă fizică normală.”
Între retardul de limbaj (simplu şi complex) şi retardul specific autiştilor există unele
asemănări şi deosebiri:
5
1. Asemănări:
Utilizarea rară a limbajului pentru comunicarea interumană; utilizarea puţin
funcţională a limbajului.
Lipsa dorinţei şi plăcerii de a comunica.
Incapacitatea de a se exprima în afara contextului situaţional, imediat.
Deficienţe în înţelegerea limbajului când enunţul conţine un număr mai mare de
informaţii.
Gândirea se însuşeşte greu.
Tendinţa de a schimba ordinea sunetelor în cuvinte, cuvintele în propoziţii, cu
omiterea cuvintelor de legătură.
Anomalii ale construcţiei gramaticale.
Capacitate de simbolizare limitată, termenii abstracţi nu sunt folosiţi.
2. Deosebiri:
Cei cu retard simplu sau complex sunt capabili să se exprime prin gesturi, pot juca
diferite jocuri creative şi când învaţă să vorbească manifestă dorinţa de a participa la
comunicare.
La autişti vorbirea poate fi mai mult sau mai puţin dezvoltată dar nu pentru
comunicare.

=MANIFESTĂRILE RETARDULUI DE LIMBAJ SPECIFICE AUTIŞTILOR=

Limbajul este retardat, prezintă reacţie întârziată la strigătul mamei- răspunde după
un timp dar păpuşii;
Repetă propoziţii streotipe- pun de a manieră stereotipă întrebări la care aşteaptă
mereu acelaşi răspuns identic;
Problemele de comunicare sunt evidente înainte de a vorbi. În primii 3 ani
deficienţe la nivelul vocalizărilor care sunt atipice, inflexiunile verbale sunt alterate şi
produce un limbaj atonal sau lipsit de intonaţie; Comunicarea verbală este limitată sau
absentă;
Prezintă deficienţe şi nu sunt capabili să acorde valoare gesturilor; Mimica este
înţepenită, exprimarea este redusă, nu imită verbal, nu este capabil să refacă mişcările făcute
de alţii, nu se joacă (ei doar manipulează stereotip obiectele), limbajul interior este sărac;
Incapacitatea de a dezvolta relaţii interpersonale în primii 5 ani de viaţă, lipsa de
reactivitate, lipsa de ataşament faţă de alţii- când sunt îmbrăţişaţi adoptă o poziţie rigidă; Nu
utilizează contactul ocular, nu răspunde la surâs, se comportă cel mai adesea ca şi cum ar fi
singur;
Dezinteresul faţă de alţii explică retardul de limbaj, prezintă o absenţă a
ataşamentului selectiv; când le este teamă nu aşteaptă sprijin; După 5-6 ani poate dezvolta un
ataşament dar relaţiile sociale rămân superficiale şi imature;
Căutarea imuabilităţii- el manifestă o rezistenţă la cea mai mică schimbare a
obiectelor. Mutarea unui obiect îi provoacă reacţii explozive- ţipă şi se automutilează,
doreşte aceiaşi rutină în activitatea zilnică- să meargă pe acelaşi traseu şi să fie îmbrăcat în
aceiaşi ordine;

6
Jocurile sunt mecanice- aliniază la nesfârşit sau repetă aceleaşi mişcări: rulează un
creion, aprinde şi stinge lumina, trăieşte într-o lume a obiectelor;
Balansarea trunchiului, balans de pe un picior pe altul, se învârte în jurul său, bate
cu mâinile în masă- acestea sunt prezente şi la cei cu sincinezii sau debilitate mintală- ei nu
sunt agitaţi ca cei cu sincinezii sau tulburări hiperkinetice; Autistul se manifestă într-un
anumit moment al zilei şi nu agitat;
Sunt fascinaţi de obiectele în mişcare sau cele care se rotesc;
Anomalii perceptive- senzoriale- autistul prezintă un răspuns perturbat la stimulii
auditivi, fie o hiperreactivitate sau hiporeactivitate; Stimulii auditivi- fie o absenţă la stimuli
fie o sensibilitate la stimulii de mică intensitate;
Preferă stimulii care şi-i provoacă singur: scrâşnesc dinţii, zgârie masa;
Reacţii la stimulii vizuali: nu reacţionează la feţele cunoscute, prezintă interes
pentru obiectele strălucitoare, luminoase; Stimulii tactili, gustativi, dureroşi- răspunsul este
perturbat- când cad şi se lovesc tare nu reacţionează dar nu suportă contactul tactil cu
ceilalţi; Răspunsul la stimulii gustativi- linge obiectele pe care nu le priveşte, mănâncă de pe
jos, se şterge de părul altcuiva; răspunsul la stimulii vestibulari: se balansează, se roteşte
mult timp fără să ameţească dar are aversiune faţă de maşină sau lift;
Manifestarea emoţiilor este în contradicţie cu situaţia- râde în situaţii de stres, are
frică patologică de obiecte şi lucruri dar nu întrevede pericolele reale şi nu participă la
trăirile afective ale celorlalţi;
Canner a sugerat ideea caracterului înnăscut al autismului; Ulterior el a admis că
acest sindrom poate apărea mai târziu la 1-2 ani, apoi s-a stabilit limita de apariţie la 30 de
luni. Alţi autori au sugerat ideea că prognosticul este mai bun când manifestarea se arată mai
târziu, iar prognosticul cel mai prost este atunci când copilul nu utilizează limbajul până la 5
ani. Prognosticul se face în funcţie de QI;
Autismul a fost considerat manifestarea cea mai precoce a schizofreniei infantile de
către unii autori pe când alţii îl considerau un sindrom net separat de schizofrenie deoarece:
schizofrenia debutează după pubertate sau în timpul ei; nu are o funcţionalitate mentală
deficitară; autistul cu un QI scăzut când devine adult nu prezintă manifestări de tipul
schizofreniei ci mai degrabă trece ca un retardat mintal; autistul cu un QI ridicat îşi
ameliorează handicapul şi nu prezintă halucinaţii sau perturbări ale cursului gândirii;
Autismul şi debilitatea mintală pot exista în acelaşi timp dar sunt diferite. Astfel
autiştii cu deficienţă mintală comparaţi cu cei cu debilitate mintală prezintă mai multe
asemănări şi mai puţine deosebiri. Autiştii cu intelect normal comparaţi cu subiecţii normali
prezintă mai multe asemănări şi mai puţine deosebiri.

=CAUZE=

1. Teorii organice- provoacă disfuncţii organice de natură biologică şi de


dezvoltare structurală insuficientă a creierului. Sunt evidente unele leziuni
cerebrale dar nu se ştie exact cea care provoacă autismul.
2. Teorii psihogene- considerau că autismul apare ca o retragere psihologică faţă
de ceea ce este perceput ca ostil, apare pe fondul lipsei de afectivitate şi a
patologiei părinţilor.
7
3. Teorii ereditare- legate de cromozomul x- sindromul x fragil la autist dar şi
fragilitatea braţului lung al cromozomului x.
4. Teorii comportamentale- autismul ia naştere în urma unor comportamente
învăţate, ca urmare a unor pedepse întâmplătoare; Caracterul polimorf.

=TERAPIA LIMBAJULUI LA AUTIŞTI=

Dat fiind faptul că lipsa de relaţii şi evitarea contactului sunt simptomele cele mai grave,
terapia se îndreaptă spre învăţarea limbajului şi întrarea în comunicare, în relaţii. Se porneşte de
la activităţi simple exersând pe lucrurile care îi stârnesc interesul.
Activitatea terapeutică trebuie să se facă în condiţii neschimbate, astfel încât tendinţa de
imuabilitate să fie utilizată pentru a-l învăţa să pronunţe şi să vorbească corect. Stereotipiile
trebuie folosite în direcţia pe care o dorim: pentru a intra într-o relaţie comunicaţională.
În funcţie de vârstă şi de capacităţi se pot folosi jocuri: cu mingia, dansuri simple
combinate cu muzică şi folosirea poeziilor iar cu timpul jocuri de echipă. Terapia prin muzică
are o importanţă foarte mare deoarece cei care refuză să vorbească pot avea o voce plăcută.
Intrarea în comunicare şi ieşirea din izolare se realizează mai bine dacă în mediul
terapeutic sunt introduşi copii cu diferite handicapuri, de preferabil cei cu sindromul Down.
Aceştia sunt afectuoşi, dornici de contact şi nu sunt afectaţi de lipsa de afectivitate a autiştilor.
Autiştii observă că cei cu acest sindrom nu fac faţă jocului dar sunt optimişti. Datorită nevoii
permanente de ordine autistul intră în joc.
Cei cu forme uşoare de autism pot merge în şcoli normale. Tendinţa de a înfiinţa centre
de autişti este deficitară deoarece împiedică dezvoltarea acestuia.

4. MUTISMUL PSIHOGEN

Mutismul psihogen reprezintă o reacţie nevrotică ce se manifestă printr-o blocare a


vorbirii în condiţii de stres afectiv. Constă în instalarea unei inhibaţii a capacităţii de exprimare
verbală a copilului care posedă şi staţionarea mecanismului verbal datorită unui blocaj
emoţional grav. Starea de inhibiţie a centrilor nervoşi ai vorbirii care este decelată de situaţia
traumatizantă este o formă a reflexului de apărare. Poate să fie total şi se manifestă prin
dispariţia completă a vorbirii sau parţial- mutismul electiv- mai frecvent la preşcolari şi la
şcolarii mici, copilul vorbeşte cu mama sa dar nu vorbeşte la grădiniţă sau cu străini.
Această situaţie de inhibare la nivelul vorbiri este asociată cu manifestări generale:
timiditate, hipersensibilitate, retard motor, neîndemânare motorie, fără perturbarea profundă a
personalităţii, nu este asociat cu dizareri comportamentale fapt care îl deosebeşte de autişti.
Mutismul psihogen are la origine antecedente ce au determinat formarea unor structuri
psihice labile: boli, debilitate, anemie, eşecuri repetate, frustrări- atitudini dezaprobatoare şi
jigniri ale anturajului, traume psihice- tratament brutal, atitudine neînţelegătoare, şocuri. Mediul
familial este perturbat, tatăl este insecurizant, brutal, absent, iar legătura cu mama este foarte
strânsă.
Sindromul este psihogen şi nu apar leziuni profunde, însă investigarea profundă poate
scoate un fundal organic microcelular şi o rezistenţă fizică (obosesc repede, sunt greoi) sau
neuropsihice.
8
Mutismul psihogen poate să dureze câteva luni, ani şi provoacă rămânerea în urmă a
vorbirii, a exprimării gramaticale, lacune în achiziţie cunoştinţelor.

=TERAPIA MUTISMULUI PSIHOGEN=

În vederea terapiei se urmăreşte crearea unui climat relaxant, eliminarea


conflictelor şi a stărilor de încordare nervoasă, călirea psihogenă prin jocuri care dezvoltă
încrederea în sine, excursii, crearea unui climat stimulativ pentru vorbire, povestiri;
Întărirea încrederii în forţele proprii; pentru desfăşurarea activităţii în bune condiţii
se are în vedere scoaterea copilului din mediul frustrant, relaţii de înţelegere empatice,
cooperarea cu părinţii explicarea acestora care sunt cauzele şi modul în care vor trebui să se
comporte cu copilul, evitarea comparaţiilor referitoare la performanţele altor copii,
orientarea spre activităţi de genul: construcţii, jocuri la care copilul are capacităţi şi pe care
le execută cu succes, pentru a se stabili încrederea în forţele proprii;
La început logopedul îl stimulează în activităţile nonverbale- tulburarea este total
ignorată şi este stimulată înţelegerea dinte logoped şi copil; după o perioadă când copilul
este mai bine dispus logopedul poate să îi adreseze o întrebare în şoaptă la ureche, iar copilul
poate să-îi răspundă fără să îşi dea seama, activitatea se continuă ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat, apoi se aşteaptă o situaţie asemănătoare şi copilul se poate debloca;
Logopedul trebuie să speculeze orice pasiune în diferite domenii: muzică, animale,
logopedul se va implica într-o discuţie pe tema respectivă iar copilul va fi ignorat, logopedul
vorbeşte eronat ştiind că copilul îşi dă seama, astfel el va simţi nevoia să intervină pentru a-l
corecta pe logoped;
Includerea copiilor în grupe de copii cu deficienţe grave astfel încât să i se
trezească dorinţa de a-i ajuta;
Activităţi de dramatizări- la început să i se dea numai roluri mute pentru stimularea
comunicării mimico-gestuale;
Mutismul psihogen se poate instala şi la copii cu vârstă şcolară mică- ei trebuie să
fie introduşi într-un grup primitiv iar grupul să nu fie atenţionat de dificultăţile acestuia;
atitudinea trebuie să fie adecvată nu excesiv de îngăduitoare.

Curs 4.

TULBURĂRILE POLIMORFE
9
1. ALALIA

Este o tulburare polimorfă, sindrom rar ce grupează formele cele mai severe de
organizare a limbajului.
Copilul nu achiziţionează nici o formă de limbaj sau numai câteva cuvinte până la 5-6
ani, în ciuda faptului că nu prezintă deficienţe auditive sau intelectuale.
În alalie, progrese ulterioare se realizează foarte lent şi imperfect. În alalie, deficitul este
mult mai grav. Dacă în disfazie, sistemul morfologic este grav la alalie sistemul morfologic este
inexistent.

=CLASIFICARE=

1. Alalie motorie- tulburare gravă de exprimare verbală cu păstrarea înţelegeri.


 Diferiţi autori au adoptat termeni cu caracter de similaritate- audiomutitate
ideopatică cu retard al funcţiilor proxice- mutism fiziologic prelungit sau
disfazie;
 Mare retard în apariţia vorbirii spontane- până la 5-6 ani nu emite nici un sunet.
Când limbajul începe să se constituie la aceştia se realizează foarte greu,
cuvintele sunt deformate, vocabularul este redus la câţiva termeni, repetă ultima
silabă, confuzii articulatorii, deformări grave ale cuvintelor;
 Înţelegerea este inferioară unui copil de aceeaşi vârstă nu înţelege noţiuni
abstracte, termeni de relaţie (unchi-nepot) sau sensul unor propoziţii mai lungi;
 Modul de gândire este normal- performanţele nonverbale sunt mai bune decât
vorbirea;
 Cl. Launay a urmărit un subiect cu alalie motorie până la 20 de ani şi i-a
măsurat performanţele, a observat că ameliorările sunt lente şi trec de la un
nivel psihometric de debilitate mintală până la un nivel de performanţe în
limitele normale astfel la 14 ani QI verbal era de 56 iar QI de performanţă era
82. La 20 de ani QI verbal era de 66 la limită iar QI de performanţă era de 106.
nivelul motor este deficitar şi prezintă neîndemânare motorie.
 Prin anamneză se pune în evidenţă că mersul apare tardiv, în mica copilărie
prezintă deficienţe în a merge, apraxi şi deficienţe ale aparatului fonoarticulator
(mişcări ale gurii, sorbitul cu paiul deficitar) prezintă caracteristici dispraxice-
repulsie pentru mişcări dar şi pentru folosirea aparatului fonoarticulator dar şi
pentru alimentaţie.
După Seeman şi Verza cauzele pot fi împărţite în:
a. Cauze generale- alcoolismul părinţilor, consangvinitatea, sifilisul,
TBC, rahitismul;
b. Cauze psihice- lipsa imboldului de a vorbi, timiditatea exagerată,
deficienţe în exprimare, aversiune faţă de vorbire, tonusul psihic scăzut;
c. Cauzele motorii- H. Gutzman- încep să meargă întârziat- prezintă
aversiune înăscută pentru mişcare; E. Froschels- retardul în alalia
motorie ca urmare a rahitismului care determină imobilitatea corporală,
10
perturbă şi mobilitatea organelor limbajului- copilul care nu se joacă cu
toată plenitudinea membrelor sale nu vorbeşte; Seeman o explică printr-
o disfuncţie congenitală a aparatului otolitic; acesta a făcut cercetări pe
copii aflaţi în poziţii anormale şi a constatat că toţi prezintă tulburări de
statică a limbajului, neîndemânare în mers, în alergat, se împiedică uşor
şi cad la cel mai mic obstacol.
2. Alalia senzorială- surditate verbală sau agnozie auditivă, idioglosie:
 Se manifestă printr-o disfuncţie în percepţia mesajelor verbale, cu
tulburări consecutive de exprimare. Sunt cazuri foarte rare, dar şi
foarte grave.
 Comprehensiunea verbală este slabă sau nulă şi deşi acuitatea
verbală este normală se comportă în faţa propriei vorbiri ca în faţa
unei limbi străine. Vorbirea spontană este înlocuită cu un jargon
amelodic pe care nu îl înţelege nimeni. Deşi este capabil să emită
ecolalic diferite cuvinte , este incapabil să menţină unităţile
silabice consecutive de unde marea lui dificultate pentru adaptare.
 Exprimarea este aproape nulă, sunetele par să fie prezente doar în
asociaţii fără semnificaţii pentru subiect. Aparatul audiometric
arată o pierdere electivă pentru frecvenţele zonei convenţionale. În
audiogramă se realizează o curbă în U, se ajunge la o formă
deformată şi apoi la dezinteres verbal. Cl. Launay limbajul are
anumite frecvenţe în care inteligibilitatea limbajului este maximă,
aceste zone sunt perturbate total.
 Seeman- agnozie auditivă- arătând că dacă la adult o leziune
distructivă în zona temporală stânga, determină pierderea înţelegeri
cuvântului, prin destructurarea imagini auditiv verbale- la copil
asemenea leziuni împiedică dezvoltarea limbajului. El a prezentat
cinci cazuri de agnozie auditivă şi a constatat că: apare în urma
encefalitei, meningoencefalită- capabil de a distinge auditiv
manifestările muzicale- atât o agnozie de limbaj dar şi de muzică.
 Comportamentul copilului cu alalie senzorială- poate fi adaptat
pentru că tulburarea poate fi compensată prin alte simţuri sau prin
citirea pe buze, sau entuziasmul prin gesturi-aici tulburările motorii
lipsesc.
3. Alalia mixtă- latură apraxică şi de înţelegere; preia caracteristicile de la ambele
forme combinate.

=TERAPIA ALALIEI=

1. Evaluarea terapeutică- evaluarea vocabularului, ce sunete poate emite, cât


înţelege din cuvinte, se urmăreşte necesitatea de exprimare verbală, raporturile
emoţionale.
2. Principii terapeutice generale- dozarea progresivă a exigenţei în raport cu
nivelul vorbirii; atragerea în jocuri.
11
3. Principii terapeutice în alalia motorie:
se urmăreşte întărirea sunetelor urmărite: onomatopee din repertoriu („să facă ca
pisica”, să se „joace de-a trenul”), să formeze cuvinte din sunete şi asocierea lor cu
imagini;
nu trebuie forţat ci stimulat, cerinţa de a solicita repetarea duce la aversiune faţă de
vorbire; logopedul trebuie să fie un model pentru el trezindu-i dorinţa pentru vorbire;
cu timpul când începe să emită sunete acest lucru se realizează;
de la cuvintele pe care le pronunţă se formează şi altele noi apoi se trece la
exersarea unor propoziţii scurte, simultan cu exerciţii de dezvoltare a motricităţii, a
lateralităţii, de orientare spaţială, exerciţii fizice cu folosirea muzicii- este foarte
important pentru că este influenţată nu numai vorbirea ci şi mişcarea şi afectivitatea
deoarece copilul manifestă mai multă plăcere pentru melodie.
4. Principii terapeutice în alalia senzorială:
este o terapie de lungă durată; se urmăreşte să distingă armonicile emise de diferite
instrumente;
exerciţii de educare a auzului după exerciţii de educare a hipoacuzicilor cu resturi
auditive- pot fi folosite procedee pentru demutizarea surdomuţilor; procedee folosite
pentru demutizare- se explorează percepţia vizuală cu mişcări bine conturate astfel
încât el trebuie să citească pe buze (labiolexie), se porneşte de la imagini pe care el
trebuie să le denumească iar după un timp imaginile i se prezintă în ordine aleatoare;
executarea de diferite gesturi, comenzi (mergi la masă, mergi la uşă) cu mişcări
bine conturate ale buzelor, la început cu ajutor gestual iar cu timpul el le suprimă; la
cei cu vârstă şcolară aceste exerciţii trebuie să fie însoţite de exerciţii de scris- citit;
progresele sunt lente iar în caz contrar el poate rămâne mut.

2. AFAZIA

Afazia este o tulburare a funcţiei de elaborare şi integrare nervoasă a limbajului cu


afectarea recepţiei, comprehensiunii, formulării şi exprimării simbolismului verbal. Este o
tulburare congenitală mai frecventă.
Afazia nu se poate exprima oral sau în scris. Nu înţelege semnificaţia cuvintelor cu toate
că nu sunt afectaţi muşchii sau căile nervoase implicate în articulaţie şi nici acuitatea auditivă.
Nu este afectată capacitatea de articulare ci se pierde memoria semnelor convenţionale ale
limbajului: foneme, grafeme, litere, cuvinte. Sunt perturbate regulile prin care se produc şi se
înţeleg mesajele verbale.
Afazia= alterare dobândită a limbajului, ca urmarea unei leziuni organice, diferite ca la
mutismul psihogen. Aceasta apare la vârstele adulte, pe fondul unor accidente vasculare, care
sunt provocate de ruptura vaselor ce irigă S.N.C.- ul sau a traumatismelor cerebrale, procese
infecţioase, în urma cărora apar hemoragii cerebrale, cheaguri de sânge, tumori, hematoame.
Mecanismele producerii afaziei au fost abordate din unghiuri diferite, deoarece afectarea
exprimării şi a înţelegerii vorbiri sunt în multe cazuri asociate astfel încât la cele doua forme
clasice de afazie diferiţi autori au adăugat şi altele. Mecanismele producerii au fost abordate de
pe poziţii localizaţioniste, echipotenţialiste şi psihologizante.
1. Preocupări localizaţioniste.
12
Sediul leziunii este sediul leziunii funcţionale.
F.I. Gall- fondatorul frenologiei care considera că există anumite zone ale creierului- zona
frontală care provoacă afectarea limbajului. Primii reprezentanţi au fost: P. Broca- 1861- a emis
pe baza unor observaţii clinice teza potrivit căreia sediul limbajului articulat este în a treia
circumvoluţiune centrală stângă- lezarea căreia provoacă afazia motorie în care este afectată
memoria mişcărilor ce participă la realizarea sunetului, cuvântului; S. Wernike- 1874- afazia
senzorială care se produce ca urmare a unei leziuni ale primei circumvoluţiuni temporare
stângă- centrul imaginii auditiv verbale. Prima circumvoluţiune temporară stânga reprezintă
cheia de boltă a limbajului, de integritatea acestui centru depinde nu numai înţelegerea
limbajului oral dar şi emisia corectă care este reglată prin auz. Când imaginile auditive sunt
blocate vorbirea este afectată- posibile parafazii verbale. S. Wernike a emis şi teoria
asociaţionistă asupra afaziei punând în evidenţă anumite puncte de asociere la nivelul creierului.
Există legături asociative între care sunt legate imaginile auditiv verbale (B- Wernike) ele sunt
centre ale imaginilor ale mişcării articulare (M, Broca). Ele sunt legate printr-un fascicul de
fibre- unul dintre aceste două centre sau între căile de asociere între ele, influenţează limbajul.
În funcţie de aceasta afazia se împarte în:
a. Corticală
b. Subcorticală
c. Transcorticală
d. De conducere
Lichithein- după acesta copilul când începe să vorbească încearcă să reproducă cuvintele
auzite- faza ecolalică reflexă în care copilul are tendinţa de a repeta. Repetarea cuvintelor auzite
se organizează în imagini acustice ale cuvintelor (A) Şi imagini auditiv verbale astfel încât
arcul reflex dintre A şi B permite repetarea cuvintelor. Înţelegerea cuvintelor se realizează prin
stabilirea unei legături între centrul A şi un centru conceptual B. Trecerea de la idei la
exprimarea verbală se realizează prin asocierea dintre centrul B şi centrul M.
Sediul leziunii este sediul funcţiilor, astfel dacă leziunea este în centrul M subiectul
cunoaşte sensuri de articulare a cuvântului dar nu ştie să utilizeze imaginea de articulare
corespunzătoare, nu poate utiliza cuvintele pentru că nu vorbeşte şi nu va putea nici să le scrie
spontan însă poate să copieze.
Dacă leziunea este în A subiectul nu mai are memoria imaginilor acustice ale tuturor
obiectelor, nu mai este capabil să înţeleagă cuvântul vorbit. Cu toate acestea el poate folosi un
anume număr de cuvinte deoarece abilităţile conceptuale sunt intacte.
Dacă leziunea afectează centrele de articulaţie între B- M- subiectul poate exprima
spontan, poate înţelege vorbirea celorlalţi dar imaginile acustice nu mai exercită acţiunea
corectivă asupra vorbirii, realizează decât un ocol prin B astfel încât pot apare anumite devieri
fonetice de care îşi dă seama.
2. Concepţia echipotenţialistă:
Piere Marie- 1906- propune renunţarea la teoria cu privire la imaginile şi centrii statici ai
limbajului. El este de părere că nu există decât o formă de afazie şi anume cea senzorială care
este cauzată de un deficit intelectual specializat pentru limbaj şi care este însoţit de anartrie-
tulburare particulară articulării vorbirii ce poate exista şi în afara afaziei. După el nu există
centrii performanţi ai limbajului ci există centri adaptaţi limbajului arătând că la copil leziunile
congenitale au survenit în prima copilărie în aceste zone când ele nu au fost adaptate; funcţia
13
limbajului nu înlătură posibilitatea ca această funcţie să-şi adapteze o altă regiune a creierului
nealterată.
Von Monacov şi Mourgue- erau de părere că nu există centrii pentru limbaj. După ei
limbajul este o sistematizare infinită şi complexă de excitanţi şi de mişcare, o melodie cinetică
căreia nu-i poate fi atribuită nici o localizare cerebrală pentru că limbajul pune în mişcare
activitatea întregului creier. O leziune cerebrală dereglează acordul dintre excitanţi şi mişcare,
rupe această melodie cinetică provocând o disoluţie. O leziune bruscă într-un punct al S.N.C.
provoacă perturbarea în toate zonele corticale ce sunt în relaţie direct, sau prin căi aferente/
eferente cu fibrele din zonele lezate.
3. Concepţia psihologizantă:
Jackson- 1915 propune o nouă orientare cu privire la aspectul psihologic. Conform lui
limbajul este o manipulare psihologică complexă cu componente cognitive mnezice, perceptive,
articulatori. Localizarea leziunii ce afectează limbajul şi locul limbajului sunt două lucruri
distincte. În urma unei leziuni cerebrale funcţia nu se pierde complet, astfel încât unele funcţii
se pierd şi altele rămân posibile iar cuvintele care nu pot fi folosite într-o situaţie pot fi folosite
în altele. Destructurările care se produc în urma unei leziuni cerebrale constituie inversiuni ale
evoluţiei- disoluţii, în acest caz este afectat ceea ce este mai fragil şi mai complex, voluntar,
limbajul intelectual. Limbajul automat precum şi utilizarea afectivă sau lurdică este deliberat
(sunt păstrate jargourile).
Nu pot fi justificate tulburările afazice prin destructurarea unor centrii ai imaginii verbale.
Faptul că este privat de limbaj nu înseamnă că este privat şi de cuvinte (sunt subiecţi care nu pot
pronunţa un cuvânt la solicitare dar îl pot pronunţa impulsiv).
Head consideră că limbajul este o funcţie de formulare, o funcţie simbolică, o activitate
ce exprimă gândurile cu ajutorul semnelor. Respinge noţiunea de imagini verbale localizate în
centrii şi este de părere că o leziune corticală nu distruge imaginile verbale sau motorii ci va
disocia aspecte ale funcţiei simbolice. Cu cât formularea simbolică a unei acţiuni va fi mai
complexă cu atât ea va fi mai alterată. La afazici reprezentarea simbolică propriu-zisă rămâne
dar este afectată exprimarea.
=CLASIFICAREA DUPĂ HEAD=

Aşa cum în limbaj distingem formularea verbală, înlănţuirea cuvintelor într-o sintaxă,
adecvarea cuvintelor la obiecte simbolizante, perceperea intenţiilor discursului, tulburările de
limbaj se împart în:
1. Afazia verbală- perturbarea exprimării verbale care se suprapune cu afazia
clasică a lui Broca.
2. Afazia sintactică- perturbarea înţelegerii cuvintelor şi înlănţuirea cuvintelor în
propoziţii cu agramatism, specifică afaziei lui Wernike.
3. Afazie nominală- în care este afectată folosirea adecvată a cuvântului.
4. Afazia semantică- în care este afectată semnificaţia schemei propoziţiei.

Concepţia lui L.S. Vîgotski şi a lui Luria- după ei problema localizării corticale a
devenit mai subtilă. O funcţie psihologică are o localizare dinamică şi nu statică. După Luria
organizarea cerebrală se modifică permanent în funcţie de nivelul de dezvoltare atins de o
funcţie.
14
=CLASIFICAREA DUPĂ LURIA (1964)=
1. Afazia senzorială (Wernike).
2. Afazia motorie:
a. afazie motorie aferentă (kinestezică)- devierea fonemelor în timpul
exprimării.
b. afazie motorie eferentă (kinetică)- dificultăţi în articularea cuvântului.
3. Afazia semantică- nu înţelege construcţia lexico- gramaticală a propoziţiei.
4. Afazia acustic- amnestică- în care este afectată memoria verbală pe termen scurt,
subiectul poate repeta cuvinte dar nu şi propoziţii, păstrând o proximitate a sensului.
5. Afazia dinamică- care se manifestă prin incapacitatea de a planifica semnificaţiile
limbajului.

=CLASIFICAREA FĂCUTĂ DE ŞCOALA GERMANĂ=

1. Afazia motorie pură- subcorticală (P. Marie o denumea anartrie)- este


afectată numai exprimarea verbală în timp ce limbajul scris este păstrat şi poate
fi citit. Se face distincţia între lexia receptivă de lexia reflexivă.
2. Afazia motorie totală- corticală (Broca)- eferentă (Luria)- exprimarea
verbală este afectată, discursul este silabisit laconic, cuvintele sunt emise cu
efort şi nu întotdeauna găseşte cuvântul potrivit. Exprimările verbale sunt mai
bune în condiţiile unor expresii automate. Înţelegerea vorbirii este păstrată,
prezintă tulburări doar în sesizarea unor semnificaţii mai complexe. În citit
lexia întâmpină dificultăţi în înţelegerea sensurilor complexe. Dificultăţile din
vorbirea orală se transmit şi în scris.
3. Afazia motorie transcorticală- dinamică (Luria)- vorbirea spontană este
redusă, nu vorbeşte decât când este stimulat, nu răspunde decât prin propoziţii
scurte, poate repeta dar nu spontan. Scrisul este copiat, dictat şi lexia se
păstrează; se pierd legăturile dintre limbajul interior şi cel extern. Este greu de
corectat.
4. Afazia senzorială totală (Wernike)- sintactică (Head)- fluentă- înţelegerea şi
lexia este perturbată. Se recuperează mai repede şi este un punct de sprijin în
recuperarea subiectului. Vorbirea spontană este bogată, este logoreic, nu ţine
seama de intervenţia interlocutorului. În forme grave apar fargonofozii care
sunt asociate cu agnonozii- nu îşi dă seama de tulburare. În forme uşoare
încearcă să facă unele corijări dar în formele grave este chiar iritat când ceilalţi
nu îi înţeleg jargoul folosit. Gesturi abundente, mimică bogată, dispoziţie
euforică, scrisul este păstrat dar greşelile sau repetiţiile din cuvinte, paragrafii
literale, din vorbire se transpun şi în scris.
5. Afazia senzorială pură- surditate verbală pură- se manifestă prin faptul că
numai înţelegerea verbală este afectată iar limbajul scris- citit este normal.
6. Afazia senzorială transcorticală- semantică (Luria)- vorbirea spontană
repetată, scrisul sunt bune, este afectată înţelegerea propoziţiilor complexe.
Este afectat sensul semantic al propoziţiilor.
7. Afazia totală- mixtă- este afectată vorbirea expresivă, receptivă, scris- cititul.
15
8. Afazia de conducere- înţelege dar nu poate repeta.
a. afazia de conducere clasică- afazia de reproducere- afazia motorie aferentă
(Luria)- limbajul este păstrat dar exprimarea este perturbată de tulburările
fonemice; cititul, scrisul sunt afectate; subiectul realizează şi încearcă să se
corijeze.
b. afazia de repetiţie- acustic- amnestică (Luria)- limbajul spontan, scris- cititul
este păstrat; limbajul repetat, memoria auditiv verbală de scurtă durată sunt
afectate.

=ASPECTE GENERALE=

Ei păstrează sentimentul că intelectul este normal şi că doar limbajul le scapă, dar după
cum au arătat P. Marie şi Jackson nu este aşa. La afazici are loc o dezinhibare prezentă înaintea
accidentului astfel încât dispare reţinerea. Sunt persoane cu tendinţe impulsive, violente,
tendinţe depresive- foarte depresivi, tendinţă de ordonare- este obsedat. Factorii emoţionali se
accentuează în dauna celui intelectual. Aceste reacţii emoţionale sunt folosite pentru contactul
extralingvistic astfel au tendinţa spre comportamente infantile.

=TERAPIA AFAZIEI=

În vederea alegerii celor mai adecvate metode este necesară o evaluare riguroasă sub
toate aspectele: valoarea vocabularului, valoarea de comunicare, capacitatea de pronunţie şi
înţelegerea. Principiul de bază este ca recuperarea să se bazeze pe funcţiile pe care le are
limbajul. S-au elaborat mai multe baterii de exerciţii pentru afazici care permit evaluarea cu
precizie a QI verbal. Ion Voinescu şi Natalia Gheorghiţă, explică în „Inventar de evaluare”,
analiza funcţiilor de repetare, de denumire, capacitatea de decodare, de înţelegere, examinarea
lexie, litere, cuvinte scrise, propoziţii pe care să le citească. Prin aceasta se permite stabilirea
formei clinice de afazie stabilindu-se gravitatea ei. În funcţie de gravitate: dacă scorul este sub
20% atunci afazia este gravă, când scorul este păstrat între 20-40% sau 40-60% afazia este
mijlocie, când scorul este păstrat între 60-80% afazia este slabă- uşoară.
Obiective: ameliorarea capacităţii lingvistice legate de limbaj facilitatea abilităţii de
comunicare trebuie să înceapă mai repede atunci când el este capabil. După un timp mai
îndelungat dificultăţile sunt mai mari datorită stereotipiilor. Se realizează etalonarea în funcţie
de cultură. Colaborarea cu familia este esenţială.
=PROCEDEE=
1. Procedee în afazia senzorială:
tonalitatea relativ gravă cu amplitudinea vocii uşor superioară, cu un debit lent, cu
mişcări bine conturate şi cu dicţie clară;
se începe de la imagini- arătarea de imagini simple din acelaşi câmp semantic;
se introduc informaţii redundante, se arată imagini aleatoriu care nu sunt din
acelaşi câmp semantic;
discuţii cu propoziţii simple;
2. Procedee în afazia motorie:
înţelegerea nu este afectată, exprimarea, vorbirea, scrierea sunt afectate;
16
sprijinul pe lexie şi ieşirea din stereotipie- bazându-se pe cuvinte pe care copilul le
ştie dar trebuie stimulat pentru a le folosi unde trebuie;
stereotipiile sunt bine fixate astfel el nu găseşte cuvântul potrivit;
se exersează vocabularul, automatismele; listă de cuvinte de la uşor la greu;
obţinerea uni sunet pe care el nu-l are, de exemplu pentru sunetul „b” se folosesc
cuvinte şi imagini care încep cu acest sunet;
ieşirea din stereotipie;
se pot forma cuvinte noi din cuvinte pe care le pot pronunţa;
recuperarea diftongilor şi pronunţiei din ruperea din alte cuvinte care se pot
pronunţa;
apar stereotipii verbale care trebuie rupte prin continuarea cu altceva;
la cei cu perifaze- sprijin pe lexie;
datorită faptului că ei sunt succeptibili şi au stări depresive pot fi astfel stimulaţi
pentru trăirea succesului, pentru a-i capta interesul şi a-i reda încrederea în sine.

17