Capitolul 1.

Copilărie, dulce copilărie…

Aveam 7 ani. Bunica mă îngrijora. Avea probleme cu inima. Eu stăteam cu ea de mică.

M-am pus jos, pe scări, și i-am cerut Domnului să nu mi-o ia. Meditând asupra morții, am
căutat o soluție să o fentez și să devin nemuritoare.

― Betonul e cel mai tare, am gândit. Vreau să fiu beton!

Hmm…, totuși Soarele topește betonul, mi-am amintit. Atunci, mi-am dorit să fiu soare!
Cu siguranță Soarele era cel mai puternic din Univers. Apoi însă, mi-am dat seama că până și
măritul Soare era adesea acoperit de nori. Chiar așa! Mai bine să fiu nor! Dar vai! Vântul
împrăștia norii pe cer. Deci, cu siguranță era bine să fiu vânt. Vântul era cel mai puternic, nimic
nu-i stătea în cale. Dar auzisem eu că, totuși, copacii și pădurile puteau opri din forța vântului.

Offf! Nu reușeam deloc să găsesc cheia nemuririi. Și mă mai frământa ceva: pe

Dumnezeu cine L-a făcut? Și daca nu L-a făcut nimeni și era vid înainte, vidul cine îl făcuse?
Asta mă frământa cel mai mult. Că Dumnezeu exista, era clar pentru mine. El era vinovat când
mi se strica bicicleta. Mă certam adesea cu El. Dar pe El, cine Îl făcuse? Asta era problema cea
mai enervantă pentru mine. Părea fără de soluție.

Anii au trecut. Bunica era bine. A trăit mult. Mai mult ca tata. Mulțumesc Domnului
pentru toate! Eu am crescut printre copaci și în copaci. Vorbeam adesea cu ei. Da’, mie nu-mi
răspundeau. Totuși, simțeam că mă ascultau în felul lor.

Am avut o copilărie fericită. Atât de fericită că aș putea să mă încarc din ea, toată viața,
doar din amintirea ei. Și am fost fericită pentru că am fost un copil liber. Nu aveam program de
masă, de somn, de venit în casă. Totuși acestea le împlineam de la sine. Mai puțin masa. Nu
aveam răbdare să mănânc, era un timp pierdut pentru mine. Și nici nu puteam să stau locului
deloc. Astfel că înșfăcam o bucată de pâine și ieșeam la joacă în stradă și o mâncam.

Îmi amintesc că mâncam pământ când eram mică. Aveam pământ pe față, veneam acasă
cu mâinile în jurul gurii, ascunzând fața murdară de pământ. Desigur că mâncam și altele: var,
șuruburi și gândaci. Și creta! Dar am dat-o în bară cu creta colorată și am ajuns la spital. Poate că
este prima experiență neplăcută și traumatizantă pe care mi-o amintesc. Trebuie că eram mică, nu
știu ce vârstă aveam, 2-3 ani, poate.

Când am mai crescut, am trecut la finețuri. Mâncam bulbii de la iarba proaspăt apărută
primăvara în parc. Nu mai spun de corcodușe, salcâm, coarne, zarzăre și altele…

Iubeam parcul, copacii, tufele în care îmi plăcea să mă ascund și animalele. Culegeam de
prin gunoaie și de pe străzi pui de pisică, căței și în fiecare an creșteam pui de stăncuță sau ciori
care cădeau de sus, de sub streașina blocului. Stăncuțele erau foarte inteligente. Pe una o chema
Țucurel. A fost cea mai isteață dintre toate.

1
 Bunica traversa parcul pentru a face cumpărăturile de la magazin iar cioara zbura în
întâmpinarea ei în parc și i se punea pe umăr. Bunica se simțea jenata să meargă prin parc cu o
cioară pe umăr și îi tot spunea:

― „Țucurel, dă-te jos!”

Și Țucurel se dădea jos de pe umărul ei și mergea în spatele ei țopăind după ea. Și așa, era
și mai ciudat să vezi cum o cioara mergea țanțoșă în urma stăpânei ei.

Țucurel a crescut mare și zbura prin preajma parcului. Când o strigam, venea. Apoi însă
am plecat la mare, cu toții, pentru 3 săptămâni. La întoarcere nu am mai dat de ea. Poate a plecat
pe urma noastră, cine știe? Și s-a rătăcit undeva pe drumul spre acasă...

Iubeam noaptea și mă plimbam prin parc deși la vremea aceea erau bețivi mulți, era o
cârciumă în parc. În parcul Copou a fost o cârciumă acolo unde e acum muzeul lui Eminescu.
Noaptea, în afară de bețivi erau și vagabonzi prin parc. Mie însă nu-mi era frică deloc.

De mică, aveam cred 4-5 ani, rătăceam așa prin parc. Timpul părea veșnic. Iar libertatea
am iubit-o de mică. Singurul lucru care m-a îngrădit printr-un program fix a fost școala. De aceea
am și urât-o. Uram să mă trezesc dimineața și să merg la școală. Și, în plus, îmi era frică de
învățătoare. Era foarte severă cu noi deși era considerată o învățătoare foarte bună. Mă trăgea de
păr, mă bătea cu bățul la palme și cred că am stat și în genunchi pe coji de nucă. Am avut media
8 la purtare în clasa I pentru că nu puteam să stau în bancă. Aveam prea multă energie și-mi
venea să alerg și să mă mișc într-una. Mi-a cam distrus încrederea și stima de sine dar între timp
am iertat-o. Dumnezeu să o ierte și să o odihnească în pace!

Erau frumoase verile. Ne jucam de dimineață până seara. În afară de jocurile cunoscute de
atunci, aveam organizate războaie și olimpiade în cartier. Ne împărțeam pe tabere și cei mai mari
organizau concursuri, competiții, strategii de luptă, comori ascunse prin labirintul din parc,
busole, hârtiuțe lăsate prin tufe și brazi, ostatici și „câte și mai câte”. Toate acestea se întâmplau
de regulă în vacanța de vară. În rest, în timpul școlii, ne mulțumeam cu „de-a v-ați ascunselea”
seara. Ne adunam toți copiii, cu mic, cu mare și când se aprindea becul de pe strada din fața
casei, de la colț, la ora 20.00 ieșeam cu toții afară. Aprinderea becului era semnalul de adunare și
toți ieșeam din case, afară la joacă. În timpul cât unul mijea, ceilalți mergeam la furat de cireșe,
caise, orice prindeam.

Vara îmi părea veșnică, nu știu de ce. Poate din cauza cerului senin și al zgomotului
avioanelor care uneori străbăteau cu îndrăzneală cerul și făceau ca veșnicia să vibreze până la
urechile mele. Întotdeauna m-a odihnit zgomotul avionului pe cer. Și privitul la stele. Cerul purta
în el, dorul meu spre veșnicie.

2
 Dar frumoase erau și iernile. Aveam program de săniuș zilnic, ne băteam cu zăpada,
făceam cazemate și veneam în casă înghețați bocnă. Purtam cizme din cauciuc ca să nu ne udam
dar înghețam tare în ele. În casă era frig și ca să se dezghețe picioarele trebuia să mă fugăresc cu
soră-mea în jurul mesei până se dezghețau. Apoi bunica ne dădea cu spirt să ne pună sângele în
mișcare.

De Crăciun mirosea tot timpul a prăjituri. Nimeni nu mai era ca bunica mea! Cele mai
bune prăjituri din cartier, ea le făcea. Avea un carnețel scris numai cu rețete și, fiind din
Basarabia, ne făcea tot felul de bunătăți. Iar noi copiii, ne adunam în casă și cum ieșea puțin din
bucătărie cum furam cu degetul albușul bătut cu zahar din castron și crema. Seara, mergeam cu
toții cu colindul și cu uratul prin cartier.

Multe jocuri de grup aveam pe vremea aceea, deși jucării nu erau, televizorul avea
program doar seara, 2 ore, cu jurnal cu tot. Desene animate nu erau decât sâmbăta, 10 minute.

Nu prea era nici mâncare, că bunica stătea la rând la lapte dis de dimineață, de la ora 6, ca
să cumpere lapte. Se dădea cu rația: uleiul, făina, zahărul. În magazine găseai doar compot și
biscuiți. Nici pâine nu găseai. Era și pâinea cu rație, în unele locuri din țară. Brânza, carnea,
untul, oule, și ele erau cu rația. Cu toate acestea, fiecare se descurca și nu duceam lipsă de
mâncare. Haine erau puține, nu prea aveai cu ce face dezordine în casă. Nu era nici apă caldă,
nici căldură și nici lumină uneori. Făceam temele la lumânare când se oprea curentul. Iar pe
pereții camerei era zăpadă adesea și mucegai, tot timpul.

Nu era mai nimic, dar noi eram fericiți. Nu era nici balsam de păr, măcar. De pieptănat,
m-am pieptănat prima oară pe la 17 ani cred, când după Revoluția din ’89 a apărut pe piață
balsamul de păr. Aveam o claie de păr creț și nu puteam să-l pieptăn deși bunica încercase de
câteva ori să-l descâlcească. Nici panblica pe care trebuia să o purtăm la școală nu se vedea din
părul încâlcit.

Părinții erau mai fericiți decât acum. Aveau toți o casă și un serviciu. Iar dacă aveai bani
nu aveai ce să cumperi cu ei. Însă făceam cu părinții concedii lungi. În fiecare an stăteam 3
săptămâni la mare, la Coana Leana, la Costinești și apoi mai mergeam și la munte. În weekenduri
mergeam la teatru, concerte și în vizite. De fapt, sâmbăta făceam școală pe atunci și toata lumea
muncea. Era liber doar duminica. Și atunci, mașinile erau puține căci într-o duminică circulau
cele cu număr par și în alta, cele cu număr impar. Ne jucam în stradă fără grija mașinilor. Iar
iarna, străzile deveneau pârtii.

Îmi amintesc petrecerile și distracțiile părinților noștri. Discuțiile intelectuale, dansurile

care se încingeau în casă și râsetele necontenite. Oamenii erau fericiți deși nu aveau mai nimic.
Comoara casei era biblioteca cu cărți. Cu toții citeam mult în acele vremuri, de la copil, la părinte
și bunic. Nu era tehnologie, nu era informație, nu erau telefoane mobile și internet, lumea
socializa și se distra cu mult mai mult decât acum. Lumea era reală și timpul trecea mai greu.
Acum lumea e virtuală și timpul se comprimă. Oamenii au de toate și nu au nimic.

În acele vremuri, timpul parcă era și el copil... căci trecea ușor și lin mângâind copilăria
mea...

3
 *

Cartierul era plin de bătrâni și eu creșteam printre ei. Îi iubeam și-i îndrăgeam pe toți. Dar
cel mai mult, pe Coca și pe Johny, vecinii noștri. Îmi erau ca niște bunici. Johny făcea epigrame
și ne cânta romanțe. Iar Coca, era „polițistul” cartierului. Avea un fluier de arbitru și noaptea se
uita pe geam din lipsă de somn. Astfel, observa adesea hoții care căutau să fure de prin curțile
oamenilor și ieșea afară cu fluierul în gură, suflând în el până scula tot cartierul. Era spaima
hoților. Cu nepoții lor am crescut și Flavi mi-a fost ca un frate. Eram ca o familie mare.

Seara ne adunam și ne uitam împreună la TV. sau ne plimbam prin parc și prin cartier.
Printre plimbările lungi, bunica ne povestea despre copilăria ei la Soroca*. Avea atâtea povești
frumoase încât nu ne mai săturam să o ascultăm. Viața ei părea un film. Crescută în familie
bogată, 8 copii de toți, aveau domenii multe, păduri, argați și servitori în casă. Făceau baluri și-
mi plăcea să ascult despre petrecerile de atunci și idilele care se înfiripau. Atâta frumusețe și
inocență...spulberată însă când rușii au luat Basarabia în 1940. Au avut la dispoziție doar o
singură zi să renunțe la tot! La toată bogăția, la păduri și dealuri, la baluri și povești de dragoste,
la pământ, la frați, surori, tată și mamă. Într-o singură zi, toți au plecat, mai puțin un frate care
nu a putut renunța și a fost deportat în Siberia. Bunica mea a plecat lăsând tot! Un singur lucru a
luat cu ea. Acel „lucru” se află în camera mea și azi. Este icoana Maicii Domnului. De o
frumusețe rară. Cu ramă groasă din lemn, făcută din foiță de aur. Maica Domnului poartă cu Ea
poveștile de atunci și de acum. Ea este martora și ocrotitoarea neamului nostru. Ea i-a ajutat pe
bunica și pe bunicul să înceapă o viața nouă.

Bunicul era inginer C.F.R., născut în Crișcăuți, pe numele lui Nicolaie Belousov dar
transformat în timp, din greșeală, în Belous pentru ca apoi să devină Belaus. După ce au stat în
București, s-au refugiat pe timpul războiului în Simeria, jud. Hunedoara, unde bunica a născut pe
tata, Dorin, în 1944. Apoi au stat la Câmpulung, Pașcani și în cele din urmă, au ajuns la Iași.

*notă: oraș în Republica Moldova, pe malul Nistrului

4
 Tata, băiat singur la părinți, părea desprins din soare, cu trăsături de prinț, ager la minte și
la trup, cu ochi senini ca cerul, cult și nobil ca boieru’, a urmat facultatea de Electrotehnică și a
fost ales Președintele Asociației de Studenți din Iași. Cu aliură de voievod, căuta o fată singură la
părinți, fără de neam mare ca și el, dar „soarta” i-a hărăzit-o pe mama, urmașă a Vrăncioaiei, din
Mărășești, venită în această lume în neam numeros, a 5-a, din cei 10 frați. De o frumusețe rară,
această Cosânzeană, desprinsă parcă din basm, cu ochi caprui și umezi ca de căprioară, cu părul
blond și strălucitor ca grâul copt în soare, cu trupul zvelt ca de zeiță și grai de povestitoare,
crescută fiind la gura sobei, iubitoare de glie și țară, mama, Eugenia, i-a devenit soțioară. Mama
a terminat Filologia și graiul ei, miere aducea... Așa, literele mamei plămădite din pământ și
răscoapte-n soare, s-au contopit cu cifrele tatei, din neam bogat și nobil așezat și-am apărut noi,
două surioare.

Bunica, ne povestea toate acestea. Ea ne-a vegheat copilăria încercând să ușureze viața
părinților noștri dar și a noastră. Pe numele ei, Daria, blondă cu ochi albaștri, cu zâmbetul pe față
mai tot timpul, bună la suflet ca o pâine caldă, nu am auzit-o să judece pe nimeni niciodată.
Totuși, pe ruși nu-i mai agreea deloc. Ei ii furaseră totul. De atunci, ea nu a vrut să mai audă de
oameni cu părul blond și ochi albaștri. Era destul că tata avea și el părul blond zulufat și ochi
albaștri, mic fiind. Apoi însă, părul lui a devenit negru. Și ochii noștri albaștri, ai mei și ai soră-
mii, și-au schimbat și ei culoarea la rugăciunile bunicii. Mult mai târziu, acești ochi albaștri care
purtau în ei seninul cerului, pădurile și câmpiile Basarabiei, nostalgia balurilor și a vremurilor
inocente de demult aveau să se reîntoarcă în neamul nostru printr-o rugăciune de mamă de data
aceasta și printr-un copil.

Din lipsă de ocupație, vecinii făceau uneori spiritism. Bunica spunea că în vremea
războiului mulți practicau această metodă. Astfel că seara, ne îndeletniceam uneori și cu așa
ceva. Bunicile se distrau în felul acesta însă eu cam tremuram de frică când vedeam cum paharul
se mișca aproape singur pe masa pe care era așezată hârtia cu literele alfabetului. Noi nu prea
eram „medium” dar vecinii erau toți, de la bunici la nepoți. Așa că, o vreme ne jucam și noi
copiii cu așa ceva, ziua. Nu aveam de unde ști cât de periculoasă este așa o practică până când
ceva rău s-a întâmplat cu vecina, nu mai știu exact ce, că bunica nu ne spunea și de atunci
această practică a fost uitată.

Tot bunica se îndeletnicea și cu tricotatul. Era foarte talentată. Împletea tot felul de
pulovere și rochii cu modele geometrice greu de făcut. Ea de fapt, se pricepea la toate. Repara
până și radioul vechi, cel rusesc care era cât un televizor de mare. Cred ca era ființa cea mai
jertfelnică din câte am cunoscut. Ne-a făcut măr cu biscuit până am crescut mari la facultate. Ne
aducea ceaiul la pat și ne doftoricea cu toate celea. Nu ne lăsa să spălăm vasele să nu ne stricam
mâinile. Ne spunea că o să avem timp destul în viață să spălăm vase. Ea pe toate le făcea. Și noi,
nimic. Am „crescut în puf”, ce mai!

Așa erau cred toate bunicile atunci. Bunicii creșteau nepoții și părinții vedeau de servici.

5
 Capitolul 2. Adolescența

La 15 ani a trebuit să mă mut la părinții mei, la bloc, la etajul 9, în plin centru. Cred că a
fost prima mea depresie. Eram ca un animal în cușcă. Un fel de Tarzan venit la bloc. Priveam pe
geam și vedeam forfota orașului, stațiile de tramvai pline de oameni, dar în mine nu se mișca
nimic. Deși era atâta mișcare în afară, în mine era un gol. Mă simțeam la bloc ca într-o cutie de
chibrituri. Iar peisajul pe care îl vedeam pe geam mi se părea ca un tablou în care, deși
personajele se mișcau și erau vii, eu îl percepeam ca o natură moartă.
Îmi venea să plâng într-una după parc. Uneori dormeam la prietena mea în Copou numai
să mă încarc puțin cu energia parcului și a copacilor. Vorbeam cu parcul așa cum vorbești cu un
prieten bun. Tânjeam mult după el.
Totuși, fiecare golire care vine în sufletul omului atrage și plinul după ea. De aceea,
depresia poate fi și bună. Căci prin depresie, omul se golește de toate atașamentele lumii. O
golire forțată, dar bună. Și numai așa, prin golire de toate ce te umpleau cândva, Dumnezeu își
face loc ușor în inima ta. Da! Depresia are și o parte bună, trebuie doar să ai răbdare și să nu
deznădăjduiești, să curgi odată cu ea…, și să aștepți pe Cel ce vine către tine să te umple cu
mângâierea Lui.
Tot în acea perioadă, am început să practic Taekwondo. Aveam un maestru străin, din
Iran. A fost primul, până la acea vârstă, care ne-a pus câteva întrebări la toți elevii legate de viață
și de scopul nostru în viață. Nu mi le mai amintesc exact dar știu că a trebuit să reflectez serios
asupra lor. Acestea au reactivat în mine întrebările de demult.
Pe măsură ce ne antrenam, maestrul ne introducea din ce în ce mai mult în lumea
spirituală, a filosofiei și a lucrurilor nevăzute. Eram absolut fascinată de el, în primul rând. Era
foarte citit, informat și mai ales nostim căci necunoscând bine limba română, vorbea stâlcit, spre
amuzamentul nostru. Îl vedeam ca pe un tată care ne deschidea ochii asupra lumii și ne antrena
să-i facem față. Începusem să practicăm puțin meditația, făceam antrenamente la răsăritul
soarelui în Gradina Botanică și citeam…, ceea ce el ne recomanda. Am început, atunci, cu Noul
Testament. El era musulman dar ne-a recomandat să citim Noul Testament. El însuși citise tot ce
se putea despre toate religiile. Ne-a spus că noi suntem creștini și trebuie să citim despre religia
noastră. Așa am început să citesc Noul Testament.
Îmi amintesc că venea des acasă la fiecare dintre noi. Eram vreo 5 elevi mai vechi și
relația era foarte strânsă cu noi. Ne împingea la învățat și la citit și ne sfătuia să nu ne pierdem
energia la bairame cu nopți nedormite. Ne sugera să nu mâncăm carne de porc și să avem o viață
curată. Ne învăța de bine, dar, totuși, la vârsta de 16-17 ani, alții poate mai mari, eram dornici și
de petreceri și distracții. Eram în anii ’89-’90 și, după aceea. Se făceau bairame acasă, când la
unii, când la alții. Și bine-înțeles că noi îl mințeam. Îi spuneam că nu mergem la bairame…, dar
el știa tot. Cum de știa? Nu știu nici azi.
Purta la gat un fel de amuletă. Un săculeț din piele în care avea ceva. Poate era un cristal,
nu știu. Nu ne-a spus ce avea înăuntru. Însă noi eram magnetizați de ce purta el și de fapt de toată
personalitatea acestui om în vârstă de 33 ani, pe atunci. Alteori purta un fel de mătănii la gât sau

6
în mână. Era mare lucru dacă ni le dădea și nouă. Astfel că uneori îl convingeam să ne dea și
nouă să purtăm la gât mătăniile lui. Le purtam pe rând. Când unul, când altul. Iar el știa tot ce
făceam noi. După ce le purtam ne spunea și unde am fost și ce am făcut, și de ce îl mințim că nu
ne ducem la bairame. Știa tot despre noi, iar noi eram din ce în ce mai fascinați de el. Pentru noi,
era clar că avea puteri paranormale. Văzusem de multe ori la sală, că pietrele pe care le spărgea,
se spărgeau înainte de a le atinge. În plus, eu spărgeam pietre imposibil de spart pentru o fată
doar atunci când el se concentra pentru mine. Era ceva magic cu acest om. Părea un mister de
nedescifrat pentru noi. Iar viața lui era ascunsă. Nu știam nici măcar ce centură are dar auzeam
povesti incredibile despre el de la elevii lui din Iran pe care îi aducea în țară.
Cert este că eram ca frații, cei care eram acolo în jurul lui, în cercul strâmt de lângă el. El
părea că ne prevede stările, că presimte ceea ce va urma. Părea că știe totul despre noi și chiar
despre ce va fi. Într-o zi mi-a spus cu vorba lui stâlcită:
― „Ești ca o bombă în sufletul tău. Dar vei exploda. Și te vei naște din nou”.
Am rămas cu gura căscată pentru că exact așa simțeam sufletul meu: o bombă. De unde
știa ce simțim, și ce va fi? Nu știu, dar eram fascinată atât de el cât și de lumea care se deschidea
în fața mea: lumea nevăzută.
Altă dată, mă durea o măsea groaznic. La vremea aceea am avut multe probleme cu dinții.
El era student la stomatologie. Totuși, nu ăsta a fost motivul pentru care m-am dus la el acasă,
să-mi facă ceva să-mi treacă măseaua. Știam că poate să-mi facă „altceva” să-mi treacă măseaua.
El stătea în gazdă la o bătrânică. N-am să uit niciodată cum bătrânica, care fusese
profesoară la medicină, îl trăgea de urechi pe el, marele maestru cu centură neagră cu mulți dani,
și-l punea la învățat. Cred că o făcea în joacă, nu mai știu. Dar erau tare amuzanți amândoi. El tot
timpul vesel și cu vorba lui stâlcită de „arab”, și bătrânica aspră și riguroasă cu el, îl punea la
învățat ca pe un copil mic și-l certa adesea.
În acea seară, m-am dus plângând și i-am spus să facă ceva că măseaua nu-mi trecea cu
nimic. El a râs și „mi-a băgat” în gură o veioză să se uite. Eu eram dezamăgită, și tot îi spuneam:
― Hai! Fă ceva! Nu asta.
El făcea pe prostul, adesea.
― „Anca, ce vrei să dau eu la tine? Ce să facă eu la tine? Du-te acasă! Și când vei ajunge,
o să-ți treacă”.
Am plecat dezamăgită. Și așa a fost. Când am intrat în casă, durerea de măsea a trecut ca
printr-o minune. Asta era de la el. Maestrul meu. Știam eu că poate.
Ulterior ne-a făcut ceva demonstrații de hipnoză. Doar în cerc restrâns. Era clar că deținea
tehnici și puteri paranormale.
A simțit bine și „explozia” mea interioara. La puțin timp după ce mi-a spus că mă voi
naște din nou, s-a întâmplat minunea.

7
 Capitolul 3. Iisus

M-am trezit dintr-o dată, la 16-17 ani, îndrăgostită de tot și toate. Nu înțelegeam ce mi se
întâmplă și cum poți fi îndrăgostit de tot Universul și de tot ce te înconjoară.
La început am crezut că m-am îndrăgostit poate de un coleg de clasă. Mă uitam prin clasă
și-i luam la rând pe băieți, cu privirea și cu gândul. Mă întrebam:
„Oare să fiu îndrăgostită de el? Nuuu! Dar poate de el? Nuuuu. Sau el? Sau celălalt?”
I-am luat la rând pe toți. Dar răspunsul era clar: Nu!
Nu eram îndrăgostită de nici unul dintre ei. Aveam deja un prieten de 2 ani. Eram însă,
îndrăgostită de toți și toate. „Și cum se poate așa ceva?” Mintea mea nu înțelegea cum puteam să
fiu îndrăgostită de ceva ce nu era fizic și nu avea nume? Atunci, am înțeles: eram îndrăgostită de
Dumnezeu. Domnul mă îndrăgostise de El. Și cum începusem să citesc Noul Testament,
dragostea mea a căpătat nume: Iisus.
Bucuria mea interioara nu avea limite iar dragostea se revărsa în mine ca un șuvoi. Nu
încetam să vorbesc cu El nici noaptea, și, de fapt, nici nu puteam dormi de la atâta dragoste.
Sufletul meu parcă se revărsa în afară că începusem să scriu scrisorele în clasă la colegi,
mărturisindu-L, spre mâhnirea lor care au crezut că am luat-o razna. Eu însă, nu mai vedeam
viața fără El și tot ce era fără El îmi părea iluzie și nu mă mai atrăgea defel. Încetul cu încetul,
am restrâns cercul de prieteni iar eu am continuat să-L mărturisesc scriind și vorbind despre El
așa cum simțeam.
Îmi amintesc cum cineva, ne-a dat un test psihologic și una din întrebări era cu cine am
vrea să semănăm, ca cine am vrea să fim? Eu am scris clar: Iisus Hristos. M-a dojenit însă pentru
răspunsul meu. Cum adică să fii ca El?
Unii din colegii de la sala de antrenament cred că au trăit stări similare cu ale mele.
Aceasta ne-a unit mai mult și ne iubeam ca frații. Făceam antrenamente împreună, ne întâlneam
și aveam tot felul de discuții spirituale chiar pe subiecte din Biblie. Încet și sigur mă detașam de
toate cele ale lumii.
Am renunțat ușor la hainele strâmte, fustele scurte și machiaje, carne de porc nu prea mai
mâncam, am renunțat la muzica care îmi plăcea și, în cele din urma, la prietenul pe care îl aveam
și la familie.
Undeva înainte de bacalaureat, la ideea prietenei mele de atunci, am plecat în munți
încercând să-L găsim pe Dumnezeu mai în adânc. Am fost 5 și am plecat fără să anunțăm
părinții, în vacanța de Paști, după ce eu împlinisem 18 ani.
Nu știu despre ceilalți, dar eu am plecat clar cu gândul să rămân pentru totdeauna în
munți, eu cu El. Acest gând îl avea și prietena mea, cred, astfel că-i molipsisem și pe ceilalți. Cel
mai nostim a fost M., cel mai mic dintre noi care nu înceta să ne întrebe:

8
 ― Da’ de ce trebuie să plecăm în munți să-L căutam pe Dumnezeu? Nu putem să facem
asta din balcon?
Noi am râs de el dar cred că era singurul cu picioarele pe pământ. Am pus degetul pe
hartă, am închis ochii și așa am ajuns în Argeșelul, unde era capăt de linie de tren.
Am scris o scrisoare părinților că nu mă mai întorc. Ei nici nu știau că am plecat măcar.
Îmi amintesc și acum că nu mi-a fost ușor să-mi iau rucsacul de armată al tatei și să plec pe furiș,
fără nici o explicație, fără a spune nimic, în munți și pe veci. Căci așa intenționam atunci. Îmi
pare rău și acum pentru suferința care le-am pricinuit-o. Dar eram îndrăgostită de El și am plecat
cu Biblia în mână.
Am traversat 7 munți, am îndurat foamea și frigul căci în aprilie era destul de frig în
munți.
Îmi amintesc că în ziua în care am plecat era Învierea. Îmi era foame și mă gândeam
numai la cozonacii care erau pe masă acasă și în fiecare familie. Am mâncat însă conuri de brad
și după 4-5 zile ne-am întors toți acasă. Am simțit că viața mea nu e acolo în munți, că trebuie să
mă implic în lume și totuși să fiu detașată de ea. Dar, ca niciodată, m-am bucurat de patul meu de
acasă! Și de mâncare! Am dormit mult și mă minunam ce mult înseamnă să ai un pat, o masă, o
casă și părinți.
Așa am intrat în lume iar…, și, am pierdut dragostea cea dintâi. Pe măsură ce mă
adânceam din nou în lume, simțeam cum mă „murdăresc” mai mult.
Am terminat școala și am fost hotărâtă să dau la Psihologie. Dragostea mea pentru
Dumnezeu venise cu o oarecare profunzime și înclinație spre filosofie, uman, psihologie.
Nu eram o fată deșteaptă. De multe ori îmi simțisem limita minții mele ca un blocaj. Și
așa e și acum. Uneori simt că pot să-mi ating mintea. Atât e de mică și limitată. Dar o oarecare
adâncire, în gândire, se întâmplase de când mă îndrăgostisem de El.
Tot în acea perioadă, am observat că nu mai aveam minte deloc.
Cunoșteam oamenii și situațiile prin inima. Nu puteam explica acestea și mă întrebam de
ce aveam nevoie de minte dacă cunoșteam și gândeam cu inima? Nu înțelegeam cui folosește
mintea și de ce eu nu o mai aveam și gândeam cu inima? Pur și simplu, mintea mea nu mai era!
Cred că la un moment dat m-am panicat văzând că toți gândesc cu mintea și eu gândeam
cu inima, și mi-am regăsit mintea din nou. Mintea a revenit la „normal”, în cele din urmă. Mi s-a
urcat la cap iar.
Ce știam eu atunci? Nu știam nimic. Era după revoluție, informația era puțină în anii ’90-
’91. Citeam doar M. Eliade pe vremea aceea și C.S. Lewis și Sfânta Evanghelie.
La Biserică nu mergeam pentru că avusesem o experiență traumatizantă.
Tot în clasa a XII-a am fost cu prietena mea de Bobotează la Sihăstria, la părintele
Cleopa, să ne spovedim pentru prima oară. Nu fusesem cu Biserica dar auzisem de părintele

9
Cleopa și am vrut să mergem direct la el. Era tare frig, iarnă fiind. Am ajuns destul de ușor acolo.
De parcă dracului nu-i păsa și nu ne punea piedici în cale.
Ajunse acolo, un călugăr ne-a spus că părintele nu mai spovedește decât călugări și ne va
spovedi el. Am stat mult la spovedit. Era prima dată. Am fost atât de șocată de întrebările cu
tentă sexuală încât m-am întors împotriva Bisericii. Nu am putut mult timp să uit acea privire
sticloasă a acelui călugăr. Dumnezeu să-l ierte, oriunde ar fi!
Mi-a trecut prin cap să dau la Teologie și să schimb religia ortodoxă. Citeam Sf.
Evanghelie seară de seară și nu înțelegeam de ce Biserica are atâtea tradiții umane și nu respectă
Biblia. Așa gândeam pe atunci și revolta mea creștea împotriva Bisericii. Nu suportam să văd
cum oamenii sărută mâna preotului, cum fac mii de cruci și tot ce făceau mi se părea un circ trist.
Nu înțelegeam, mai ales, ce nevoie avem noi de preoți, sfinți și mijlocitori la Domnul? Îmi era
clar că se încălcau poruncile Domnului, într-un mod ostentativ chiar.
Întrucât pierdusem starea de dragoste, plângeam după El adesea. Îi scriam scrisori și Îl
așteptam, dar El nu părea să mai vină. Nu înțelegeam de ce mă părăsise, de ce a vrut să mă
îndrăgostesc de El și apoi a plecat. De ce mă făcuse să cunosc o dragoste atât de mare care nu
avea comparație cu nimic din lumea aceasta? De ce mă „handicapase” să nu mă mai pot bucura
de ceva? Căci nimic nu mă mai putea bucura, cunoscându-L pe El. Și inima mea tânjea după El,
iar și iar…, și eu tot scriam scrisori Lui. Dar El, părea de neatins, de neînduplecat.
Singura dată când parcă mai revenea în inima mea era de Crăciun. Căci și eu Îl
cunoscusem cam în preajma Crăciunului și în fiecare an, simțeam o bucurie aparte, lină, subtilă,
adâncă și intimă, în special, iarna, până la Crăciun. Dar după aceea pleca iar…, până în anul
următor.
Totuși, uneori, simțeam un strop de veșnicie în sufletul meu. Era ca și cum El lăsase ceva
în mine. Ceva ce nu avea cum să fie uitat nicicând. Regăseam această veșnicie în mirosul
anotimpurilor. Le iubeam pe toate, pentru că încă Îl iubeam pe El. Parcă fiecare anotimp purta un
strop din veșnicia Lui. Așa cum miroși cu drag cămașa parfumată a iubitului, așa miroseam eu
parfumul veșniciei Lui, în fiecare ploaie gri de toamnă, în fulgii de zăpadă iarna, în mugurele
crud al primăverii și în liniștea senină a verii. Poate că asta era! Mă îmbrăcase cu cămașa Lui și
El plecase. Iar eu, trăiam, respirând mirosul cămășii Lui. Mi-era tare dor de El!
Am început să caut tot felul de cărți cu mărturii ale oamenilor despre El în care oamenii
după ce Îl cunoscură, Îl și pierdură. Dar nu am găsit nimic. Dimpotrivă! Toți pe care îi citeam,
probabil protestanți, era atunci trendul protestant după revoluție, iar de Biserica nu mai vroiam să
aud, toți vorbeau de bucuria de a-L cunoaște pe Iisus și niciunul nu pomenea nimic că L-ar fi
pierdut. Eram din ce în ce mai tristă și mă gândeam că sunt singurul om de pe lume care L-am
pierdut. Nu înțelegeam cum toți ceilalți au putut păstra bucuria permanentă a dragostei Lui, iar
eu, nu.
Singura carte care mi-a apărut și în care am găsit un răspuns a fost Jurnalul Fericirii, N.
Steinhardt. În carte era vorba despre el, evreu convertit la ortodoxie și despre trăirile lui în
Hristos, în închisorile comuniste. Vorbea despre felul în care el găsise fericirea în Hristos, prin
Ortodoxie. Ulterior, a devenit și călugăr ortodox ceea ce mie nu-mi plăcea deloc și nu puteam
înțelege cum un om atât de deștept ca el putea să treacă la Ortodoxie.

10
 Această carte m-a pus puțin pe gânduri căci am îndrăgit foarte mult tot ce scria el și
vedeam că e un om deștept și că nu s-ar fi botezat ortodox din prostie. În plus, am găsit o mică
propoziție care îmi răspundea cumva la frământarea mea. Era ceva legat de faptul că dragostea
lui Hristos este ca o fanfară pe care mai întâi o auzi în dreptul casei, iar apoi, din ce în ce mai
încet, ca și cum fanfara ajunge la colțul străzii. Nu știu dacă am relatat bine mesajul lui și dacă
nu e rupt dintr-un context mai larg dar mi-e clar că la vremea respectivă am luat ceea ce am avut
eu nevoie și am înțeles atât cât am putut. Înțelesesem că și alții îl mai pierd pe Hristos și că nu
toți sunt permanent în bucuria aceea continuă pe care eu o citeam în cărțile protestante.
El abia Îl mai auzea…, la colțul străzii, iar eu trăiam din mirosul cămășii Lui.
Undeva în mine, mi-am spus că la 33 de ani, îl voi regăsi pe Dumnezeu. Nu știu nici acum
de unde mi-a venit asta dar chiar așa a și fost. Între timp, nu numai ca Îl pierdusem dar simțeam o
dorință și un avânt de a experimenta viața și de a cunoaște oamenii. De a cunoaște bogăția și
sărăcia lumii. Visam chiar să mă deghizez în cerșetoare, să pot privi lumea din acest unghi iar
apoi să cunosc bogația lumii. Mă simțeam atrasă de extremele vieții și gândeam că echilibrul nu
este o linie de mijloc între extreme, ci de fapt, le încorporează pe amândouă într-un mod tainic și
de neînțeles mie.

11
 Capitolul 4. Tinerețe

Începusem să citesc cărți spirituale, despre marii inițiați ai lumii, filozofie și psihologie.
I-am adorat pe filozofii greci și de câte ori citeam Platon simțeam cum creste în mine
dorința de cunoaștere și nevoia de adevar. La fel și dorința mea continuă de a studia psihologia.
Încercasem de două ori admiterea la Facultatea de Psihologie, dar fără rezultat. Nu prea
înțelegeam de ce fusese asta dorința Domnului, să nu intru la Psihologie și să fac Politehnica, pe
care o detestam. M-am gândit că probabil m-aș fi adâncit prea mult în psihologie și cine știe dacă
ar fi fost bine? Mă cunoșteam ca fiind o fire a extremelor, și m-am consolat cu gândul că nu
venise momentul potrivit încă, pentru psihologie. Atrăgeam oricum toți nebunii de pe stradă.
După terminarea facultății am mai avut o tentativă să mă înscriu la Psihologie. Eșuată și
aceasta. Nu aveam media corespunzătoare la prima facultate ca să intru prin concurs de dosare.
0, 43 de sutimi m-au îndepărtat iar de facultatea cea mult dorită și, am ajuns la Filozofie. Aici
mi-a plăcut tare mult! Cred că mai mult decât Psihologia. Regret și acum pentru că, din motive
obiective, nu am reușit s-o termin.
Între timp, nu am stat chiar degeaba. Căutările mele continuau. Nu încetam să caut
dragostea cea dintâi care mă cucerise mai mult decât toate ale lumii acesteia.
Am cochetat cu practica meditației dar mai mult așa cum înțelegeam eu, acasă.
Odată mă durea o măsea și am intrat în meditație cu gândul de a scăpa de durere. Nu știu
prin ce minune, mi s-a dat să trăiesc starea de extaz. A fost ca o explozie interioară, dacă pot
spune așa. Evident că mi-a trecut măseaua și cumva am avut o stare de fericire care m-a inundat
lăuntric până într-un punct de maxim. Dar abia acum îmi dau seama că fericirea, fie ea si
extatică, nu e totuna cu dragostea lui Hristos.
Antrenamente nu mai făceam în facultate și mă apucasem să predau aerobică, eram
instructor de Tae Bo.
În plan spiritual, am descoperit radiestezia, dar nu m-a încântat foarte mult. Întrucât, copil
fiind, practicasem spiritismul, mi s-a părut că este o altă formă de spiritism. Impresia mea a fost
că radiestezia își depășește domeniul și se extinde spre ceva ce nu ar trebui să fie. Era o modă pe
atunci, și o practicau mulți intelectuali, într-un spirit de turmă periculos. Am asistat odată la
venirea Comandorului și nu mi-a plăcut ce am văzut, ca spirit de grup. Așa că am renunțat după
primul grad. Ca să nu mai spun că ansa mea nu prea vroia să se miște ca la ceilalți, și tot o
„împingeam” și vorbeam cu ea să nu mă facă de rușine, de față cu toți, da’ ea nu și nu.
Totuși, în viața mea, apăreau când și când, câte un maestru, să spunem, persoane cu puteri
paranormale, la care eu ajungeam sau de care auzeam. Curiozitatea sau o problemă anume, mă
mâna spre ele. Astfel, în anumite etape ale vieții, a fost întotdeauna câte un guru care mă ghida în
cele spirituale. Cât de benefice, sau nu, au fost acestea în viața mea, nu știu. Încerc să văd partea

12
bună a lucrurilor, dar cred că e bine în viață să vedem ambele aspecte, bune și rele, nu doar unul
dintre ele.
Așa, am cules tot felul de informații dar, de multe ori, am devenit dezorientată căci nu
mai știam ce să cred și în cine.
Unii nu credeau în Iisus, îmi smulgeau crucea de la gât și, având o mare putere, mă lăsam
cumva convinsă. Mă punea pe gânduri felul lor de a crede și, întrucât mi se părea că dețin mai
multe cunoștințe decât mine și aveau acces la informațiile din lumea astrală, mă lăsam adesea pe
mâna lor.
Alții, credeau în toți zeii și dumnezeii. Nu lăsau nici unul pe delături. Majoritatea erau
vindecători și clarvăzători. Eu, doar o oaie în căutarea păstorului ei.
Anii treceau și eu nu mai înțelegeam nimic. Cu cât Îl căutam mai mult, cu atât parcă mă
îndepărtam și mai mult. Lumea mă trăgea în ghearele ei și deși mă scufundam în cele ale lumii,
ceva din mirosul anotimpurilor, îmi reamintea de El.
Am mai avut o tentativă de spovedanie. Trecuseră cred în jur de 7 ani de la cea dintâi.
Tiparul s-a repetat. Eram măritată deja când am auzit de un călugăr renumit. Ajunsă la el, nu a
vrut să mă spovedească și m-a trimis la un ucenic de al lui. Acela m-a spovedit într-o cameră-
chilie, probabil unde locuia, în care am găsit un pat nefăcut, dezordine mare și mâncare pe masă.
În fine, nu asta era problema deși, nu prea mă inspira locul, dar, deja de la primele întrebări mi-
am dat seama că se reia vechiul tipar. Toate întrebările aveau conotații sexuale. Am plecat, iarăși
dezamăgită și mi-am spus că nu voi mai călca în Biserică, niciodată.
După câțiva ani, la insistentele mamei, m-am dus iar la spovedit, însărcinată fiind, înainte
de a naște, la un preot bătrân. Acela a fost bun doar că, fiind puțin surd, trebuia să-mi strig
păcatele în gura mare ca să audă. Evident, auzea, cred, și toată biserica. Totuși, slavă Domnului,
că nu mi-a mai pus întrebări ca cele din trecut.

13
 Capitolul 5. Maica Domnului

Undeva, la mai bine de un an de la nașterea primei fetițe, am citit undeva că rugăciunile la

Maica Domnului sunt foarte puternice. Cum tocmai eram mămică și grija pentru copil îmi
acapara gândurile am hotărât într-o seară să mă rog și eu la Maica Domnului. Nu mă rugasem
niciodată la ea până la acea vârstă, aveam cam 29 ani când Mara avea puțin peste un an. După ce
Mara a adormit, eu am început a mă ruga simplu, ca de la mamă la mamă. Să aibă grijă de fetița
mea și, mai știu eu ce oi mai fi spus atunci. Cert este că, a mea copilă dormea adânc și nu s-a
trezit niciodată până atunci, în prima jumătate de oră de somn. Odată a zvâcnit, în fund, cu ochii
mari și privind într-un punct fix cu degetul arătând într-un loc anume, a glăsuit așa:
― „Mama, cine este doamna din patul meu?? Cine este ea? Cine??”
Atunci m-a cuprins o frică de nedescris. Am aprins lumina. Am luat copila și am mers în
sufragerie, unde am stat vreo oră, mută, fără să spun nimic. Am crezut că Mara era speriată.
Când, de fapt, eu eram speriată. Am întrebat-o doar dacă o mai vede pe acea doamnă în pat la ea?
Ea mi-a spus că nu, și cu frică am mers înapoi în cameră să ne culcam.
Au trecut vreo 3 săptămâni, iar eu nu o mai întrebam nimic pe Mara, atât de frică îmi era.
Însă, într-o zi mi-am luat inima în dinți și i-am spus:
― Mara, îți amintești când ai văzut o doamnă la tine în pat?
― „Da, mi-a spus ea”.
― De ce te-ai speriat așa? Cum arăta? am întrebat-o eu.
― „Eu? Nu m-am speliat, era așa mumoasă, îmblăcată în alb...”
Eu am rămas blocată că nu mă așteptam la acest răspuns fiind convinsă că era speriată ca
și mine.
― Și ce ți-a spus?
― „Mi-a pus să aplindem lumânăli și să melgem la biselică.”
Atunci am înțeles că Maica Domnului îmi răspunsese la rugăciune. Prima mea rugăciune
către ea. Dar la Biserică nici gând să mă duc.
Ulterior, Mara mea adesea vedea îngerul ei păzitor. Sugea din biberon și-i dădea și lui să
bea, gestul care adesea îl fac bebelușii. Vedeam că făcea asta ca și cum vedea pe cineva. Într-o zi
am întrebat-o:
― Cui dai să bea din biberon?

14
 ― „Îngelașului meu”.
― E băiat sau fată, o întreb eu, curioasă fiind.
― „E Doamne-Doamne. Nu-nțelegi??”
Am rămas mută și mi-am dat seama că are dreptate: îngerii nu au sex.
Alteori, când noaptea o culcam și mai sugea din biberon o auzeam cum spune:
― „Uite! A venit și îngelașul meu!”
Eu însă eram cuprinsă de frică..., de lumea nevăzută pe care o vedea ea, mai ales dacă era
întuneric în cameră. Astfel că-i puneam întrebări ziua. Eram mai curajoasă ziua.
― Unde e îngerul tău, Mara?
― „Nu e acum”, spunea ea.
― Cum adică, nu e? Nu trebuie să fie tot timpul lângă tine?
― „Nu. Vine din când în când”.
Trecea ceva timp și-mi spunea:
― „Uite! Îl vezi?”
― Nu.
― „E acolo, pe șoseta aia, pe calorifer, la geam, îl vezi?”
― Nu.
Mă simțeam neputincioasă în a vedea ce vedea ea.
Însă Mara, vedea și aura cum probabil toți copiii o văd ca pe ceva firesc.
Norocul meu a fost că deși era destul de mică a vorbit foarte repede. Astfel, că într-o zi
m-a întrebat:
― „Mama, tu ești sfântă?”
― Doamne! Cum să fiu? am spus eu. Ce-ți veni?
― „Ai în julul capului ca sfinții...”
Atunci mi-am dat seama că ea vedea aura. Mara venise în viața mea ca un dar și în timpul
sarcinii avusesem un vis foarte frumos.

15
 A doua oară când m-am rugat la Maica Domnului a fost cred după un an de zile. Atât de
rugătoare eram... Mare e mila Domnului peste mine!!
Eram plecați spre Mărășești cu tata, mama, soțul meu, care conducea, și Mara. Am avut
un accident de mașină. Am apucat să văd cum două mașini din fața noastră s-au izbit și am văzut
cum una dintre ele se rotea pe carosabil către noi. Era clar că se va izbi în mașina noastră. Am
avut câteva momente în care aș fi putut schița măcar un gest să o apăr pe Mara, care era lângă
mine, dar nu am făcut-o. Nu știu de ce. Am apucat doar să gândesc: „o să se întâmple ceea ce
trebuie să se întâmple” și un soi de resemnare mi-a cuprins sufletul.
Nu a fost grav accidentul, noi nu am pățit nimic, doar mașina s-a avariat. Am putut merge
cu ea până la destinație. Totuși, nu mi-am putut ierta acea resemnare care mă făcuse să nu o apar
pe Mara. Nu puteam înțelege cum de nu am avut măcar un gest să o apăr. Apoi, șocul în sine, că
puteam muri, mi-a declanșat în mine o stare de gol și abis care parcă mă absorbea. Am fost foarte
tristă în acea zi. Mă gândeam într-una cât de aproape e moartea, și ce sens au toate, și cum eu nu-
mi apărasem copila, și, cred, că eram la limita unei depresii.
În acea noapte, m-am rugat simplu la Maica Domnului. Aveam un suflet atât de gol și
mort încât m-am rugat într-un mod naiv aș spune, să-mi dea un vis frumos care să-mi umple
sufletul iar. Ce rugăciune puerilă...
Și totuși, Maica Domnului, mi-a auzit rugăciunea din nou. În acea noapte am avut un vis
care, cu adevărat mi-a umplut inima din nou, și m-am trezit bucuroasa iar. Am visat că eram într-
un tărâm virgin, sălbatic, preistoric. Erau munți înalți, nori coborâți peste ei, animale sălbatice,
de tot felul. O apă, ca o mare, în care se vedeau cocoașe, de dinozauri parcă, și tot felul de
animale preistorice. Eu umblam cu tata și eram cumva îngrozită la gândul ăsta: „cum voi putea
eu trăi printre lighioanele acestea sălbatice?” Între timp, un pui de tigru, mă tot necăjea și mă
zgâriase cu dinții, iar eu eram din ce în ce mai confuză și mai speriată: „Cum? Cum voi putea trai
într-o lume sălbatică, printre toate sălbăticiunile?”
Atunci, dintr-o dată, a apărut în cadru un călugăr îmbrăcat în negru, cu plete, iar sub braț
avea o carte mare și groasă, probabil Sfânta Scriptură. Avea un mers foarte hotărât și, nu mare
mi-a fost uimirea, când îl văd că intră în apa cea plină de dinozauri și începe a merge pe apă ca și
cum nimeni și nimic nu l-ar fi putut opri în calea sa. Părea desprins și rupt de toată sălbăticia
lumii.
Atunci cineva a strigat:
― „Opriți-l! Să nu pățească ceva!”
Eu, însă, am spus:
― „Nu! Lăsați-l! El știe ce face!!”
M-am trezit imediat din vis și am înțeles clar mesajul Maicii Domnului. Într-o lume
sălbatică, ceea ce te ține la suprafață și te ferește de toate „fiarele”, este credința și Biblia. Acel

16
călugăr avea credință și nu i se putea întâmpla nimic și, nimic nu-l afecta. Sufletul meu s-a
umplut de bucurie în acea zi, iarăși, slavă Maicii Domnului!
Chiar și așa, nu am persistat în rugăciune la ea, pentru că mă întorsesem iar la maeștrii
cărora le dădeam crezare. Însă un lucru mi-e clar! Maica Domnului ne răspunde întotdeauna!
Slăvită fie, Ea!

17
 Capitolul 6. 33 de ani

La 33 de ani, am început să primesc, și să atrag, tot felul de cărți. Cele mai plăcute mie au
fost „Conversații cu Dumnezeu” de Neale Donald Walsch. Am citit vreo unsprezece cărți într-un
timp destul de scurt. Îmi păreau un fel de a doua Biblie, una mai modernă. Atât de mult mi-au
plăcut și mi-au răspuns la toate întrebările mele existențiale încât, le-am cumpărat și le-am dăruit,
la rândul meu, la mulți prieteni. Le-aș fi cumpărat, și dăruit, întregii lumi. Entuziasmul meu, a
început să crească pe măsură ce le citeam. Conștiința mea părea că se trezea și eu începeam să
văd cu alți ochi viața, ințelegând mai mult despre mine, despre ceilalți. Sufletul meu tânjea după
fericire și, cum nimic nu-l mai umplea, am început să citesc tot mai mult spiritualitate nouă, Paul
Ferrini, „Legea atracției” de Esther și Jerry Hicks, „Seriile lui Tobias” de Geoffrey Hope,
„Anastasia” de Vladimir Megre, „Cartea Neamului” și multe, multe ale cărți. Pe măsură ce le
citeam, o energie nouă se năștea în mine. Eram flămândă parcă de aceste informații. Le
absorbeam rapid și cum programul îmi era destul de liber, aveam timp destul pentru citit, meditat
și experimentat.
Astfel, din aceste cărți, conștiința mea parcă revenea la un sens, la viață. Am început să
înțeleg că pentru a fi fericită nu trebuie să am așteptări de la nimeni să mă facă fericită. Dintr-o
dată, am inversat raportul și mi-am propus să caut fericirea în mine. Din acel moment, toată
atenția mea nu a mai fost în exteriorul meu, ci în interior. Am alungat așteptările, inclusiv de la
mine însămi, pentru a nu mai fi dezamăgită de nimic. Am început a gândi pozitiv și a fi
recunoscătoare pentru tot ceea ce Universul îmi dăruia. Am pus în practică legea atracției
conștient, și am văzut că funcționa. Încet și sigur, în sufletul meu se așeza o stare de bucurie
interioară și o dragoste asemănătoare cu ce simțisem la 17 ani. Găsisem fericirea în mine! Da!
Era adevărat! Ce simplu era de găsit și ce mult complicăm noi oamenii lucrurile pe Pământ,
așteptând ca alții să ne facă fericiți.
Era ca și cum descoperisem Raiul în mine. Atât de bucuroasă eram, încât nu puteam iar să
dorm noaptea de bucurie și de dragoste. Pentru câteva luni bune, nu am mai avut nici un gând
negativ. Uitasem că există negativitate în lume. Era ceva ce parcă depășisem demult. Orice rău
care se mai întâmpla, pe ici pe acolo, nu-mi schimba starea interioară. Eram în bucurie
permanentă chiar și atunci când auzeam de oameni care mureau. Îmi venea să râd. Moartea nu
exista pentru mine și nu era nimic trist în ea. Starea mea interioară bună, i-a schimbat în bine,
parcă pe toți din jurul meu. Am experimentat și mi-a fost dat să trăiesc ceea ce se spune:
„Schimbă-te pe tine și vei schimba lumea”. Toate erau bune dintr-o dată: relația cu soțul meu, cu
Mara, cu toată lumea. Banii veneau și ei, de la sine, fără să fac mai nimic. Eram fericită,
mulțumită, împlinită și convinsă că găsisem rețeta fericirii și Raiul pe Pământ. Desigur că în
aceasta stare împărtășeam tuturor secretul și rețeta fericirii și a iubirii pe care o trăiam. Mă
simțeam ca un Soare de lumină și iubire, și multă lume se alipea de mine.

18
 Capitolul 7. Sfântul Nicolae

Tot în acea vreme, a „trezirii” mele, în conștiință, mama avea grijă de bunica mea, care
având în jur de 90 de ani, și pentru că orbise, era cumva în lumea ei. Mama îi citea rugăciuni,
chema adesea preotul la ea și, când pleca ea de acasă, mă lăsa pe mine să-i citesc rugăciunile și
din cărțile cu sfinți. Eu nu eram prea încântată să citesc rugăciuni și nici nu mai credeam deloc în
Biserică și sfinți dar, cum aveam o stare de dragoste interioară, făceam totuși ce spunea mama și-
i citeam bunicii ce-mi lăsa ea. Nu mai eram așa pornită împotriva Bisericii și a preoților dar nici
nu împărtășeam religia, considerând-o o cale primitivă și o metodă de a manipula masele. Dar, în
starea de iubire ce o simțeam lăuntric, puteam să accept cumva și să tolerez cam de toate și pe
toți.
Într-o zi, mama a plecat la Mărășești, iar eu am rămas cu bunica. Deși ea era în lumea ei și
nu era decât rar conștientă, eu îi povesteam de iubire, de lumină, de evoluția Planetei spre
dimensiunea a V-a. Îi citeam însă și rugăciunile începătoare pe care mama mi le lăsa, deși nu
pricepeam nimic din ele. Ea oricum nu prea mai auzea.
Apoi am găsit la capul ei o carte cu minunile Sf. Nicolae. Era o carte cu mărturii ale
oamenilor vizavi de acest sfânt, care apărea adesea oamenilor și ei îl recunoșteau apoi după chip,
în icoane. Am tot citit eu bunicii și, uite așa, am aflat și eu cate ceva despre el .
Undeva la vreo săptămână, fiind în parc cu Mara mea, mergeam grăbite să ne întâlnim cu
cineva. Dintr-o dată, aud o voce puternică, a unui domn care îmi vorbea. Era cam gol parcul și
acel domn nu era foarte aproape de mine. Stătea pe bancă, îmbrăcat cu o cămașă albă și cu
pantalon negru. Nu mai știu dacă avea barbă. Nu era prea bătrân. Vocea lui răsuna puternic în
parc:
― „Fii binecuvântată, femeieee!!! Orice copil e un dar de la Dumnezeu!!”
Atât de puternică a fost vocea lui și atât de intensă era privirea lui încât am lăsat ochii în
jos și, pentru o clipă, mi-a trecut prin cap că poate o fi un nebun. Totuși, l-am binecuvântat în
sinea mea și i-am mulțumit. Nebun, nebun, dar parcă impunea respect.
Am uitat cu desăvârșire acest eveniment, nefiind ceva demn de ținut minte. Însă la câteva
zile m-am dus iar la bunica să o vad. Întrând în camera ei, ochii mi-au picat pentru prima dată pe
o iconiță, mică, din hârtie, ce stătea în bibliotecă, de foarte mult timp, dacă stau și mă gândesc eu
bine. Cum stăteam în ușă, ceva mă atrăgea către acea iconiță căci ochii din ea îmi păreau foarte
cunoscuți. Mă apropiam de ea, ca teleghidată, încet și cu frică, glăsuind, într-una:
― „Eu cunosc această privire!!! Am mai văzut-o undeva!!! Îl cunosc pe acest om!!! Dar
de unde? De unde te cunosc? Unde te-am văzut?”

19
 Atunci în mintea mea s-a făcut lumină și, mi-am amintit de omul din parc. Cred că mi-au
tâșnit lacrimile pentru că ochii lui erau identici cu acești ochi. Era unul și același! Am citit ce
scria pe iconiță: „Sfântul Nicolae!” Slăvit fii, Doamne, întru sfinții tăi!
Nu am să uit niciodată acei ochi verzui și sprâncenele arcuite, ușor încruntate! În plus, m-
am dus atunci la Biserică și am regăsit chipul lui dar, am observat că există două icoane cu el, iar
chipul lui este ușor diferit în ele. Chipul văzut de mine apare mai rar și chiar cu ochii ușor spre
verde. A apărut cum era în iconița de hârtie din cameră, ca eu să-l pot recunoaște.
De atunci, am început să mă rog la el și multe lucruri bune se întâmplau. Am încercat să
găsesc un preot, să caut, iar, să mă spovedesc la unul care să mă înțeleagă și să-mi dea explicații
pe înțelesul meu, eventual chiar legate de energii. Și am găsit! Un preot bun și blând care m-a
acceptat așa cum eram cu toate ale mele. Am reușit să mă spovedesc și să mă împărtășesc.
Totuși, în mintea mea era un haos și nu știam cum să adun informațiile din mine. Cum să leg
energiile, de religie, de Biserică? Care era numitorul lor comun? Astfel că am început să caut iar,
în mine, și să ascult răspunsurile care veneau din interior. Așa începusem să găsesc explicații la
întrebări care aparent nu aveau răspuns. Îmi ascultam „vocea” interioară.
Pe Sfântul Nicolae l-am pus protector pe casă și, mărturisindu-l cu drag prietenelor, le-a
apărut și lor, într-un fel sau altul. Am înțeles mult mai târziu mesajul lui care era legat de viitorul
meu apropiat.
Mulțumesc Domnului pentru sfinții Lui!

20
 Capitolul 8. Eli, Eli… Elina

Undeva, cam la o lună după apariția Sfântului, într-o noapte, dormind, m-am auzit
strigată:
― „Mama!”
Era o voce atât de cristalină, ca de înger. M-am uitat la Mara care dormea lângă mine. M-
am gândit că, probabil, mi se păruse.
Am adormit din nou și m-am auzit iar strigată:
― „Mama!”
Aceeași voce cristalină de fetiță mă striga.
Am privit la Mara din nou, lângă mine, doar ea m-ar fi putut striga „mama”, însă, Mara
dormea. Atunci mi-a trecut prin cap să întreb în minte:
― „Cine ești?”
Mi-era clar că era un copil, o fetiță, și gândul mă purta în trecut când în tinerețe nu am
lăsat să vină la viață doi copii. Atunci, m-am întristat pe loc și dintr-o dată am auzit în interiorul
minții mele un răspuns drăgălaș, plin de energie, buclucaș, care spunea:
― „Nu, nu!!! Eu voi veni!!!”
Am rămas fără grai căci nu mă așteptam la un așa răspuns, și nici nu-mi mai doream in
acel moment alt copil. Atunci, am auzit în mine iar:
― „Eu vorbesc cu Mara, în somn”.
Iar eu, atât am putut bâigui:
― „Cum te numești?”
― „Eli (ana) sau Eli (ada) sau Eli (da)…” Nu am mai auzit finalul, ca și la radio, când se
pierde frecvența/recepția. Eram sigură că începea cu „ELI…„
Apoi m-am culcat și am fost sigură că voi mai avea un copil, o fetiță. M-am trezit
dimineață și mi-am amintit că în acea vreme Mara mă ruga să-i fac o surioară și mă punea să mă
rog la Dumnezeu pentru ea. „O frățioară”, spunea ea. Cum eu însă nu eram decisă, în acea
vreme, să mai fac un copil, evitam să mă rog în acest sens. Astfel, că se ruga ea. Și s-a rugat
bine!

21
 În dimineața aceea, am luat-o pe Mara și am privit-o în ochi. Mi-am amintit ce spusese: că
vorbea cu ea, în somn. Mara avea 5 ani și 4 luni.
― Mara, ce nume e acesta? Elida, Eliana, Eliada?
Mara mă privi fix în ochi și spuse:
― „E Elina, mamă, nu înțelegi???”
Atunci parcă sufletul meu înțelesese în sfârșit legătura tainică dintre ele. Mara părea să
știe lucruri numai de ea înțelese. Mi-am spus că dacă totuși voi mai avea o fată îi voi spune
Elina. Numele acesta desigur că era preferatul Marei care adora povestea „Barbie”, Fairytopia cu
Elina*, zâna florilor. Și-mi plăcea și mie, mult, cum suna. Mi s-a lipit de suflet.
Au trecut cam 5 luni de la acea trăire, eu am uitat de tot acel eveniment nocturn și, deși,
nu mă așteptam deloc, am rămas însărcinată. Desigur că nu-mi trecea prin cap că e posibil. Dar a
doua zi, cineva mi-a spus pe stradă: „Te-am visat! Mai aveai un copil.” A mai trecut o zi sau
două și o prietenă mă sună și-mi spune: „Te-am visat. Mai aveai o fetiță”. Atunci mi-am făcut
testul și a ieșit pozitiv.
Nu am putut mânca deloc carne primele 3 luni, și chiar mai bine. Începusem să citesc
„Anastasia” și mă delectam cu cărți spirituale.
Vorbeam cu ea tot timpul și-i spuneam printre altele să aibă părul creț, ochii albaștri ai
bunicului, gura ca cireașa, trupul zvelt și armonios, să nu semene cu nimeni, să aibă
personalitatea ei. Dacă pe Mara mi-o dorisem să semene cu soțul meu, și semăna leit cu el,
atunci, pe Elina mi-o doream altfel. Dar nu am crezut că ea chiar asculta ce-i spuneam eu.
Toți clarvăzătorii mi-au spus că e băiat, că pruncul avea vibrație masculină. Chiar și
primul ecograf arăta că e posibil să fie băiat. Începeam să mă îndoiesc de Elina mea, dar, ulterior,
s-a văzut clar că era fată. Și așa a fost! Cu păr ondulat, ochi albaștri de „Basarabia”, trup
armonios. Nu semăna cu nimeni în mod special deși are de la fiecare câte ceva.

*notă: Elina o chema și pe domnița lui Matei Basarab

22
 Capitolul 9. Guru B.

Îmi amintesc de o experiență ciudată vis-a-vis de guru B. Eram însărcinată în 6 luni și

eram în vizită pentru câteva zile, la niște prieteni buni care făceau yoga de foarte mulți ani cu
guru B. Aveau peste tot în casă poze cu el. Nu-mi prea plăcea fața lui libidinoasă și energia lui
dar, întrucât eram în faza iubirii „necondiționate” și respectam și alegerile prietenilor mei, pe
care îi îndrăgeam mult, nu am zis nimic.
În prima noapte, am adormit lângă Mara mea. La o bucată de noapte, m-am auzit strigată
în somn:
― „ANNNN-CAAAA!!!!”
Fix pe silabe și numele meu parcă era format dintr-un vuiet.
Am crezut că mi se pare și m-am culcat la loc. Abia adormisem când aud din nou numele
meu strigat, pe silabe, ca un șuierat de vânt, care îmi compunea numele. De data asta eram sigură
că ceva se întâmplă de vreme ce mă trezisem iar din somn.
― „Cine ești?” – am întrebat.
Răspunsul mi-a venit sub formă de comunicare telepatică.
― „B.!”
Sincer, am fost mirată. Nu mă așteptam, mai ales că știam că e plecat din țară, și nu mai
era prin zonă decât în poze. Odată cu răspunsul venit, a început să miroase foarte urât, ceva
usturător, hormonal. I-am spus scurt:
― „Nu-mi place cum miroși!”
Atunci și-a schimbat mirosul. Și ce să vezi? Mirosea a colonie din aia greoaie, cum era pe
vremea comunistă.
― „Nici mirosul ăsta nu-mi place! Nu te poți ascunde. Miroși urât! Îmi faci greață! Ești
libidinos de-a dreptul! Fii binecuvântat și pleacă!”
În mod cu totul ciudat, o energie extrem de rece și mentolată, îmi urca cu o viteza de
nedescris prin picioare. Nu știam ce să fac, să o opresc? Cum? Ce să spun? Cum să fac? Eram
blocată! Mă depășea și nu știam ce să fac. În mod inexplicabil, s-a oprit când să ajungă în zona
pântecului. Am răsuflat ușurată și cu greu am adormit după ce am pus poza lui guru cu fața în
jos, să nu-i mai văd fața.

23
 A doua zi, am sunat o prietenă cunoscătoare și clarvăzătoare care mi-a spus că fiind
însărcinată, fusesem protejată.
În noaptea următoare mă așteptam la orice. Nu m-am mirat când ventilatorul cu picior,
care nu mergea, doar era pe post de mobilă, în caz de nevoie, a căzut singur în miez de noapte
făcând un zgomot uluitor de mi-a sărit inima din piept. Apoi, cred că au mai fost și alte zgomote,
nu-mi mai amintesc, până când s-a liniștit.

24
 Capitolul 10. Îngerii din noua energie

Deși făcusem un pas timid către Biserică, după apariția Sfântului în calea mea, imi
apăreau cărțile cu îngeri ale lui Doreen Virtue. Tot citindu-le și fiind fascinată de atâția îngeri,
care existau, și arhangheli, am început să mă rog mai mult la îngeri și arhangheli decât la Sfântul
Nicolae.
Apoi, cărțile cu Tobias, și transmisiile lui Geoffrey Hope, mi-au captat atenția într-un
mod foarte plăcut mie. Urmăream și pe internet ultimele transmisii ale lui Geoff care erau lunare
și, mă desfătam cu ele de parcă erau darul cel mai de preț. Editura „For You” le trimitea pe mail
dacă erai abonat la newsletterul lor. Tare mult mi-au plăcut, multe tehnici am învățat ascultând
aceste transmisii. Practic, Geoffrey Hope făcea channeling cu Tobias, fiul lui Tobit, un personaj
din Biblie. Informațiile erau legate de trecerea Pământului în dimensiunea a V-a, de curgerea
unei energii noi pe Pământ, în special feminină, despre noua conștiință care avea să schimbe
totul și să ridice Pământul în dimensiunea a V-a. Multe din aceste mesaje conțineau diverse
tehnici de respirație și lucru cu energia. Cuvintele cheie se îndreptau către iubirea necondiționată,
către acceptare, libertate, către a ne asuma propria noastră îndumnezeire și capacitate de creatori.
De altfel, se repeta într-una mesajul: „Eu sunt ceea ce Eu sunt”. Asta avea ca înțeles faptul că noi
suntem dumnezei și că suntem perfecți așa cum suntem și că binele și răul nu există.
Atât mesajele lui Geoff, cât și legea atracției și multe alte cărți citite de mine în perioada
new age, au fost scrise prin channeling, prin mesaje primite de la entități din alte dimensiuni.
Astfel, legea atracției a fost scrisă prin channeling cu entitățile Abraham. Apoi, Matei, era
spiritul unui copil care murise și care transmitea mamei lui mesaje regulate și foarte ancorate
chiar despre viața politică din America. Am observat că Obama era „protejat din înalt”.
Cam toate cărțile aveau, și au, același mesaj, fiind ghidate de către entități din alte
dimensiuni. Lumea entităților era foarte vastă: de la îngeri și arhangheli, cohani, frații,
extratereștri, de tot felul, din toate constelațiile și galaxiile, până la maeștri ascensionați care
avuseseră mai multe vieți pe Pământ, după cum spuneau ei. De altfel, câțiva dintre ei erau foarte
admirați de pământeni, cum ar fi maestrul Sain German, care spunea că el este cel care a preluat
planeta Pământ în Era Vărsătorului. El spunea ca Era Pestilor a fost condusa de Iisus si acum el
preluase Noua Eră. Tot el se ocupa direct de ascensiunea Pământului în dimensiunea a V-a. Era
entitatea cea mai adorată de toți, în special de femei. Cel care deținea flacăra violet și lucra cu
aceasta. Eu am fost bună prietena cu el, o vreme…
Nu aș vrea să intru în detalii tocmai pentru a nu stârni niște energii și a nu le readuce în
prezent, într-o formă sau alta. Cert este că am început să-mi doresc mai multe informații, mai
multă cunoaștere, mai multă iubire, mai multă dumnezeire.

25
 Am trecut de la citit la practică. Mi-au apărut grupuri de oameni la fel de interesați ca
mine care se întâlneau online, în săli de chat, și vorbeau pe aceeași temă, în plus, era tot timpul
cineva care transmitea mesaje live direct de la entități: un channeler sau chiar mai mulți.
Entitățile care veneau cu informații pentru noi erau diverse: arhanghelul Mihail, Gabriel,
Rafail și alți arhangheli, fiecare cu raza lui de lumină și cu partea feminină, ca energie. Apoi,
Saint Germain, cel mai des, Lady Nada (Maria Magdalena), Sananda (Iisus), Doamna Luminii
(Fecioara Maria), Lady Portia (partea feminină a lui Saint Germain), Sanat Kumara (Logosul
planetar), Ashtar Sheran (comandatul galactic sub conducerea lui Iisus Hristos), Kutumi, Tobias,
Quan Yin, El Morya, Paul Venetianul, Maytreia, Budda, Zamolxis, Maha Cohan și alții.
Explicația pentru care aveau alte nume decât cele de pe Pământ era că își ridicaseră vibrația și
erau acum la alt nivel.
Uneori veneau mai multe entități și vorbeau sub un singur nume. Alteori, nu aveau nici
un nume.
Toate aceste entități erau foarte bine organizate. Fiecare arhanghel deține o rază de
energie de o culoare anume. De regulă, această energie corespunde cu o chakră. În subordinea lor
sunt legiuni de îngeri. Apoi sunt maeștrii ascensionați (iluminați, eliberați) care, de regulă,
spuneau că au avut vieți anterioare pe Pământ. Unii fuseseră Nostradamus, alții Iosif, alții diverse
personaje din istorie și ei ghidau îndeaproape Pământul și omenirea spre ascensiune. Apoi erau
tot felul de extraterestri: pleiadieni, siriusieni, arcturieni, alfa centauri și alte soiuri și rase din
dimensiuni înalte. Așa spuneau ei. Grupați și aceștia în diverse consilii galactice și frății. Exista o
ierarhie foarte bine pusă la punct, în care fiecare avea rolul lui, scopul lui și menirea personală,
ca să spun așa.
Dacă, de exemplu, aveai nevoie de protecție, apelai la arhanghelul Mihail și raza albastră.
Dacă aveai nevoie de vindecare apelai la arhanghelul Rafail și raza verde. Dacă aveai nevoie să
transmuți ceva negativ și să purifici, apelai la Saint Germain și flacăra violet sau raza violet. Și
tot așa.
În general, mesajele lor erau foarte iubitoare. Ei ne spuneau că Pământul va ascensiona în
dimensiunea a V-a. Și asta se va putea întâmpla doar dacă noi, oamenii ne vom crește vibrația
personală. Și cum se putea crește vibrația? Prin iubire necondiționată! Și ce presupunea aceasta
iubire necondiționată? În primul rând, iubire de sine. Pentru că spuneau ei, dacă nu te iubești pe
tine, nu ai de unde da și la alții. Astfel, atenția noastră era foarte mult concentrată pe lucrul cu noi
înșine, pe iubirea de sine, pe autocunoaștere și evoluție personală. Multe din informațiile lor cu
siguranță erau rupte din adevăr. Limbajul era de multe ori sofisticat, întotdeauna legat de energie
și vibrație. Explicau mult din începuturile omenirii cum Pământul fusese cotropit de extratereștrii
numiți reptilieni, ce l-au luat în robie. Au dat la schimb ceva tehnologie și informație, dar au pus
monopol pe omenire și pe bogățiile Pământului. Apoi povesteau că aceștia aveau la rândul lor, o
alta specie de extratereștri gri-cenușii care le serveau în toate și care colaborau direct cu
guvernele statelor actuale. Interesul reptilienilor, a celor care conduc lumea, mai ales cei din
casele regale era perpetuarea speciei lor si puterea. Ei sunt cei care transmit in mass media
mesaje negative și trimit frica în populație pentru a se hrăni cu frică. Tot ei poluează aerul pentru
că ei nu sunt oameni și nu se pot adapta la oxigen, ci trăiesc cu dioxid de carbon. Tot ei sunt cei
care omoară populația, pentru că e prea multă. Dar, în mare, lupta este pentru energie în Univers.
Și ei căutau energia oamenilor și, pentru a se hrăni cu ea, declanșau conflicte, drame, tragedii,

26
frică. Astfel, mesajele venite de la „frații din lumină” erau ca noi trebuie să iubim necondiționat
și să înțelegem că toți suntem unul și că aceștia chiar dacă erau rău intenționați, nu erau altceva
decât aspecte de-ale noastre mai vechi, din alte vieți sau chiar prezente, din alte dimensiuni, care
erau lipsite de iubire și aveau nevoie de vindecare. Astfel, prin iubirea noastră necondiționată,
noi ar fi trebuit să-i îmbrățișăm pe toți întunecații și iluminații ca să-i integram în iubirea noastră
și în inima noastră. Ceea ce și făceam în meditații. Abia mult mai târziu am înțeles ce încercau ei
să facă cu noi, și din noi.
Interesant este că întotdeauna entitățile care veneau și transmiteau mesaje cereau
permisiunea noastră. Ceva de genul: „Ne permiteți să lucrăm pe voi?” Sau: „Ne permiteți să vă
înălțăm vibrația, să vă activam ADN-ul, să vă vindecam?” Sau: „Permiteți să vă curățăm
energia?” Normal că întotdeauna răspunsul nostru era clar: „Permitem!”
Nu aveam de unde să știu, atunci, câte voi trage de la acest răspuns.
Atât cărțile noi apărute, cât și mesajele primite prin grupuri, transmiteau cam aceleași
informații dar, în moduri diferite, să zicem. Întotdeauna însă ne încurajau să simțim și să
coborâm mintea în inimă. Să nu mai fim mentali pentru că mintea judecă dual. Să ne conectam în
interiorul nostru, la divinitatea din noi. Ei spuneau că nu exista dualitate și că etapa dualității este
o etapă de evoluție primitivă prin care au trecut mai multe specii și, acum umanii. Spuneau că
mai multe planete au ascensionat și chiar veneau și povesteau din experiențele ascensiunii lor.
După ei, acum era momentul Raiului pe Pământ, moment unic în istorie, ca omenirea
prin iubire necondiționată să se înalțe, toți în unul, și Pământul să urce din 3D în 5D. Pentru
această importantă și unică lucrare din istoria Pământului, trebuia ca fiecare să-și crească nivelul
de conștiință, să permită noii energii să se ancoreze adânc în propria ființă, să respire conștient,
să iubească și să aleagă conștient. Să co-creeze. Să devină co-creator.
Astfel, că rugăciunea era considerată un instrument din vechea energie, din dualitate, și
formula pentru noua energie, pentru a ascensiona era: „Eu aleg!”
De exemplu: „Azi aleg să am o zi armonioasă, să întâlnesc oameni frumoși, să-mi meargă
toate bine, să fiu sănătoasă, plină de iubire și lumină!” Cam așa arăta o formulă clasică. Dacă
treburile nu ieșeau tot timpul întocmai începeam să invocăm energiile arhanghelilor, ale
maeștrilor și îngerilor și extratereștrilor de peste tot, pentru a ne susține în diverse situații. Și de
regulă, se rezolvau toate ca printr-o minune. Cel puțin la mine, funcționa, și nu numai la mine.

27
 Capitolul 11. Sincronicitatea

În mod cu totul miraculos, toate se întâmplau ca un ceas bine sincronizat.

De dimineață, ziua începea cu alegerea conștientă a zilei în curs. O vreme făceam
meditație zilnică cam de 30-40 minute. Îmi aliniam corpurile mental, emoțional, spiritual și fizic
și mă conectam la divinitatea mea, undeva în zona pieptului, în chakra inimii. Foloseam afirmații
pozitive și mă programam pozitiv pentru sănătate, armonie, abundență, iubire și lumină. Am
exclus, pe cât posibil, negația din felul uzual de a vorbi.
În legea atracției se spunea ca Universul nu cunoaște negația și dacă spui: „Nu vreau să
mai sufăr”, de exemplu, vei suferi pentru că Universul preia partea afirmativă. Astfel că anumite
cuvinte erau deja uitate în vocabularul meu și al „colegilor mei de ascensiune”. Nu mai
foloseam: „Nu pot, nu am, trebuie, sper, nu știu, și altele”. Tot ceea ce inducea îndoiala nu era
bun și alegerile trebuiau făcute în mod clar, pozitiv. Îndoiala, în sine, era ceva negativ.
Trebuie să recunosc că în acea vreme, „creșteam” ca o pâine. Starea mea interioara era de
bucurie și aveam o nevoie continuă de a afla lucruri noi.
Nevoia de nou și lipsa mea de răbdare o puneam pe seama astrelor care influențau zodia
mea. Berbec fiind, m-am plictisit întotdeauna foarte repede și neavând răbdare, am vrut tot
timpul lucruri noi pentru a nu mă plictisi iar și iar. Astfel, că eram într-o fugă spirituală. Simțeam
cum urc o scară în fugă, sărind peste trepte și trepte, doar să ajung mai sus și mai sus. Nu numai
graba, plictiseala și lipsa răbdării mă împingeau „înainte” pe calea asta, ci și lăcomia, lenea și
comoditatea. Pentru că nu eram dispusă să fac efort deloc ci totul să-mi vină pe tavă, vroiam, și
căutam, metode și instrumente cât mai ușoare și mai comode care să mă conducă într-un timp
foarte scurt cât mai sus.
Astfel, am încercat o vreme reiki. Mi-a plăcut și chiar părea că funcționa, ca metodă.
Palmele se încălzeau după invocarea entităților de lumină, simbolurile se activau și
energia curgea efectiv prin palme așa cum ai da drumul la un robinet. Însă, deși nu trebuia decât
să faci niște simboluri cu mâna sau chiar în gând, mie mi se păreau și astea ostenitoare pentru că
aveam deja la orizont această cale și mai simplă, cea a noii energii, unde trebuia doar să alegi
conștient, să respiri și să creezi ziua și viața după cum iți dorești.
M-am lăsat de reiki după 2 grade și după ceva timp nici nu a mai funcționat la mine.
Eram convinsă că trebuie să o las în urmă pentru ca altceva nou și mai ușor se conturase deja în
viața mea.

28
 Am făcut apoi un curs de îngeri. A fost în 2008 decembrie. Am dat 1000 Ron pe un curs
de 2 zile. Eram fascinată de îngeri, și de cât de mulți sunt, și apăruseră atunci și melodii foarte
frumoase dedicate câte unui înger sau arhanghel. Ascultam aceste melodii întruna, erau foarte
relaxante, nu știu dacă erau primite prin channeluri și ele, dar făceau parte din new age. Așa am
aflat că sunt îngerii sudului, vestului, estului, nordului, îngerii părinților, copiilor, înțelepciunii,
armoniei, păcii, iubirii, vindecării, abundenței și mulți, mulți alții. Puzderie de îngeri și
arhangheli, fiecare cu treaba și menirea lui. Am avut și ceva rezultate cu meditațiile în care
invocam adesea energia arhanghelului Rafail, a „vindecării”.
Apoi însă am descoperit un grup shaumbra*. Nu era cel oficial înființat de Geoffrey
Hope** dar un grup care transmitea informații tot de la Adamus Saint Germain*** și care
mergea cam pe aceeași linie și vibrație.
Intram regulat în acea sală de chat unde cineva făcea channel și noi ceilalți ascultam,
inspiram și integram energiile primite, ancorându-le pe Pământ. Trăiam niște stări deosebite. De
liniște, de pace și bucurie. Eram așa plină de bucurie după aceste channel-uri că iubeam tot ce-mi
ieșea în cale. Simțeam să dăruiesc iubire în jur și așteptam cumva acest moment al ascensiunii ca
pe momentul final și totuși ca pe noul început al Pământului în Rai.
Am cunoscut mulți oameni frumoși în aceste grupuri. Relația dintre noi era strânsă și
înfășurată în iubire. Nu ne judecam unii pe alții, orice s-ar fi întâmplat, nu ne bârfeam, nu
cârteam, ne ajutam și ne iubeam îmbrățișându-ne des și îndelung. Îi iubesc și acum. Împreună
treceam prin această schimbare, metamorfoză a viermelui spre starea de fluture. Aveam alți
maeștri acum, cei care făceau channel fiind modelul și, desigur, vindecătorii, clarvăzătorii.
Lucrurile se întâmplau într-un mod sincron care depășea varianta unor coincidențe. Cât de
multe coincidențe se pot întâmpla într-o zi? Dacă se întâmplă așa multe, atunci nu mai sunt
coincidențe ci e sincronicitate****. Acesta e un termen des folosit în new age. Presupune să fii
aliniat cu planul divin și atunci tu vei atrage din Univers tot ce e mai bun pentru tine: oamenii
potriviți, jobul cel mai bun, iubitul sau iubita potrivită ție, abundența, banii, casa și tot așa. Toate
devin bune di’ tăt!

*notă: pionierii și învățătorii noii energii

**notă: seminariile cu Geoff., costau cam 500$ un modul

***notă: entitatea care ghida ascensiunea Pământului în 5D, cea cu flacăra violet

****notă: teoria sincronicității aparține lui Carl Jung

29
 Capitolul 12. Primul channel

Eram în 6 august 2009, ziua de sărbătoare „Schimbarea la față a Domnului”. Nu prea mai
conta așa ceva pentru mine atunci dar, noi cei din oraș, aveam grupul nostru, în care ne vedeam
regulat acasă la câte unul. Și în acea zi ne-am întâlnit.
Întâlnirile din planul virtual al sălilor de conferințe, de pe internet, născură în noi dorința
de a ne cunoaște și în fizic. Astfel că, s-au făcut grupulețe în mai multe orașe și, uneori, ne
vedeam toți laolaltă, adunați de prin toată țara și, din alte țări chiar, în capitală sau în alt oraș,
unde închiriam o sală.
În aceasta zi, eram adunați acasă la V. Dumnezeu să o ierte și să o odihnească în pacea
Lui! Ea era cea mai conștiincioasă dintre toți. Fostă profesoară de istorie, ieșită la pensie, stătea
în meditații și transmisii ore în șir, zi și noapte. Cel de la care primea majoritatea informațiilor
era părintele Toth cu care comunica adesea. De asemenea, accesa regulat biblioteca din Akasha,
banca de date a Universului unde se stochează toată informația. Era foarte perseverentă și
cunoștea atât de multe despre istoria galactica a Universului încât puteai să o asculți zile și nopți,
auzind lucruri noi și nemaipomenite.
Știa toate rasele de extratereștri, cum arătau, din ce dimensiune sunt, războaiele
intergalactice dintre ei, despre delfini și furnici care veneau de pe Sirius, despre aspecte din
istoria noastră care erau eronate, spunea ea, și ghidate de cei din alte dimensiuni, despre reptilieni
și craniile de cristal din Arizona. Despre Lemuria, Atlantida și orașele de lumină de sub pământ
și din alte dimensiuni. Despre toate entitățile care existau și mișunau în cer, în planul Pământului
și dedesubtul lui. Știa multe și despre elementali, zâne, spiriduși, gnomi, elfi, cristale, îngeri și
arhangheli. Preocuparea ei prioritară era activarea spiralelor din ADN. Spunea că atunci când ne
vom activa cele 12 spirale vom ascensiona și corpul nostru fizic își va modifica structura de
carbon în structura de cristal. Astfel, vom deveni mai mult lumină decât materie, vom avea în jur
de 3-4 metri înălțime, capul mare și androgini. Nu doar ea spunea acestea, ci mulți care primeau
informații de la entități.
Draga de ea! S-a dus înainte să ascensioneze. Deși se hrănea mai mult cu sucuri și cu
lumină în ultima vreme, și stătea în meditații și transmisii ore în șir. Un cancer la cap i-a curmat
zilele rapid. Nu cred că s-a așteptat o clipă să plece dincolo, înainte să-și înalțe trupul. Ea chiar
credea, cel mai mult dintre noi, în ascensiunea cu tot cu trup. Se pare că nu e de-ajuns să crezi
sau contează și în cine/ce crezi.
În acea zi, însă acasă la ea fiind, M. făcea channel. Ea era ghidul nostru, noul meu
maestru. Fost doctor stomatolog, acum își găsise o nouă menire în a fi channeler și învățător al
noii energii. O iubeam tare mult. O femeie extrem de caldă și de iubitoare. Era tot timpul într-o
bucurie continuă. Mă gândesc la ea cu mult drag, întotdeauna.

30
 Ea mi-a dat încredere să fac primul pas spre channel. Întrucât, tocmai era prezent
arhanghelul Metatron*, am încercat să mă las dusă de această prezență și să-i permit să
vorbească prin mine.
A fost prima dată când am simțit, cu adevărat, cum o energie își făcea simțită prezența în
mine. Nu-mi mai simțeam corpul fizic, dar asta se întâmpla des în starea dată de meditație.
Simțeam că sunt o energie fără limită fizică și, totuși, prezența arhanghelului intra în mine mai
mult și mai mult, prin centrii energetici, de jos în sus. Undeva în zona plexului solar, părea că se
blochează, sau eu, mai bine zis, nu mă puteam „lărgi” să îl primesc. Simțeam cum sunt, ca un
corset de strâmtă, și parcă nu încăpea. Am încercat să respir, să mă expandez și a trecut. A urcat,
în sus, spre gât și a rămas undeva în zona cerului gurii unde am simțit cum energia se transformă
în cuvânt. Acela era un moment în care trebuia să te lași dus de intuiție, căci nu auzeai pe altul
vorbind în tine ci doar lăsai energia să curgă după primul gând. Însă vocea se schimba clar. Nu
mai era vocea ta dar culmea este că devenea foarte înceată și blândă. Nici să mă fi forțat nu aș fi
putut să o ridic mai mult. De altfel, nu auzea nimeni din ce bâiguiam acolo. Nu puteam vorbi mai
tare astfel că am intrat în mental și nu am mai putut continua transmisia. Energia a stat cât a stat
în mine, apoi a ieșit, a început să coboare, și corpul meu a început să se dezmorțească, treptat.
A fost o mare victorie pentru mine. Și am fost foarte bucuroasă atunci. Simțeam cum
creștea iubirea și bucuria, la maxim, mai ales că avusesem tot timpul o frică de necunoscut și
aceasta frică se subția mai mult pe zi ce trecea. În sfârșit, necunoscutul începea să se
împrietenească cu mine, devenind ușor accesibil mie.
De la acea zi, a trecut cam jumătate de an până să fac iar channel. Însă nu am mai simțit
niciodată la fel. Nu am mai simțit entități în mine ci, simțeam energiile în preajmă, le întrebam
cum le cheamă, mă conectam la ele și primeam informația. Cred că era mai mult o comunicare
telepatică deși simțeam, uneori, și efectele, în corpul fizic și cel emoțional.
Un amănunt important, trebuie menționat, când energiile „veneau” din alte dimensiuni,
toți căscam. Ăsta era primul semn că energiile sunt cu noi. Nu era un căscat de somn,
dimpotrivă. Era un căscat repetat, de-ți pocneau fălcile și-ți dădeau lacrimile. Era primul semn că
„cei din înalt” erau cu noi. Pasul următor era canalizarea lor și primirea informațiilor.

*notă: în new-age, se spune ca arh. Metatron este vocea și fața Domnului și ar fi Enoh cel urcat la cer în
trup de Domnul

31
 Capitolul 13. Etapa „plinului”. Lumina, iubirea, co-crearea

De câte ori ne întâlneam, în grup fizic, la cineva acasă sau pe internet într-o sală de chat,
se făceau „lucrări”. Adică se trimitea, în grup, lumină și iubire, în anumite zone de pe Pământ
sau la anumiți oameni, și entități, care erau în lipsă de iubire și lumină. Astfel era o lucrare
comună, de grup, în care fiecare spunea ce „vedea”, cu ochii minții și ce simțea. În funcție de
aceasta, de ce simțea și vedea fiecare înăuntrul său, călătoream energetic pe sub mări și ape, pe
sub Pământ, în orașe așa-zis „de lumină”, de sub Pământ sau din alte dimensiuni. Așa călătoream
cu gândul și cu energia în: Agartha, Thelos, Atlantida, orașe de lumină subterane, în piramide și
sălile din Amenti, în biblioteca Akasha, în temple din alte dimensiuni ale lui Kutumi, Saint
Germain sau pe nave extraterestre.
Nu mă întrebați cât de reale erau dar uneori chiar simțeai efectiv anumite rezultate și
efecte. Îmi amintesc cum odată am fost întrebați dacă primim să ni se crească procentul de
lumina din celule. Evident că am spus „da” cu toții. În noaptea aceea am făcut, efectiv, insolație,
deși era iarnă afară. Capul îmi pocnea de la atâta energie și simțeam, efectiv, că am insolație. Nu
am putut dormi și eram ca o baterie încărcată la maxim. Cred că dacă aș fi știut cum să manifest
fizic acea lumină, puteam lumina un bloc. Asta, numai dacă, chiar era lumină…?
Altă dată, siriusienii ne-au întrebat dacă vrem să ne „lucreze” pe coloană. Îmi amintesc că
aveam ceva probleme în zona cervicală care au dispărut imediat după ce le-am permis. Și multe
altele.
Alteori primeam mesaje personalizate de la entități. Erau secțiuni de întrebări și
răspunsuri. Noi puneam întrebări și cel care făcea channel răspundea la fiecare, după cum primea
răspuns de la entitatea respectivă.
Uneori, erau un fel de transmisii tip școală. Îmi amintesc foarte puțin din „Școala
misterelor” transmisă de Saint Germain. Învățam să mirosim energia, să o gustăm, să o dirijăm
dar, mai ales, să o simțim. Puteam ușor să ne conectam la o persoană și să-i simțim energia și
starea. Simțeam mai bine decât persoana în cauză, starea ei. Puteam să trimitem energia înainte,
în viitor, în trecut, în alte spații și dimensiuni. Comunicam telepatic unii cu alții, destul de ușor.
Nu trebuia să fii un paranormal.
Erau și cei care erau clarvăzători și vedeau efectiv energiile dar prin antrenamentul
regulat fiecare dintre noi avea o oarecare sensibilitate extrasenzorială. Unii erau înclinați spre
vindecare, alții spre channeling, alții predau cursuri despre noua energie și noua conștiință.
Asta încercau să formeze ei, entitățile din „înalt”: învățătorii din noua conștiință, care, la
rândul lor, vor forma și învăța, pe ceilalți oameni, pentru ca Pământul să ascensioneze în
dimensiunea a V-a.

32
 Au fost cursuri de „ghidare” a morților spre lumină. Și multe altele. Eu nu le-am făcut
oficial. Însă, cunoșteam informația predată acolo și cum mă conectam ușor la spirite și entități,
comunicam ușor cu ele telepatic. Așa credeam eu, cel puțin, atunci.
Se făceau apoi multe conexii cu Egiptul, cu Sfinxul, cu piramidele și cu locurile încărcate
energetic de pe Pământ. Se integrau noile energii din Univers prin noi, și le ancoram în corpul
fizic, apoi, pe Pământ. Cred că mulți din noi eram un fel de baze la sol ale unor extratereștri. Și
asta pentru că permiteam, întotdeauna, pentru iubire și lumină, și Raiul pe Pământ! Cred că eram
un fel de „gazde”, mai bine zis. Însă, de vreme ce toți suntem una, și iubirea primează, ce mai
conta? Era o lucrare de mare amploare, poate singura de pe Pământ, în care oamenii își dădeau
mâna cu îngerii și extratereștrii pentru a salva Pământul, din mocirla 3D și din dualitate. În plus,
era pentru prima dată când spiritualitatea părea că vorbește aceeași limbă cu știința prin fizica
cuantică, noua biologie și chiar o matematică nouă, își făcea încet apariția.
De câte ori se finaliza o lucrare, eram foarte lăudați de entități și de arhangheli. Ni se
spunea întotdeauna cât de grozavi suntem și cât de iubiți. De altfel, de multe ori, mesajele
“arhanghelului Mihail” și, nu numai ale lui, începeau cu: „Iubiților…” și se terminau cu „Așa
este, dragilor!” Sau cu „Voi sunteți suverani”. Și când venea Adamus Saint-Germain începea cu
„Eu sunt cel ce sunt! Adamus Saint Germain”. Mda... un fel de: James... James Bond!
Cuceritor... ce să zic?
Unii se salutau cu „Namaste”*. Dacă ar fi să fac o listă cu acele cuvinte, cel mai des
folosite de entități și de noi, o să fiți uimiți, dar sunt toate pozitive:
1. Iubirea necondiționată
2. Acceptarea
3. Respirația conștientă
4. Alegerea conștientă
5. Armonia
6. Pacea
7. Vindecarea
8. Iertarea
9. Activare a potențialului divin
10. Eu sunt cel ce sunt
11. Eu sunt tot ceea ce eu sunt
12. Sunteți dumnezei
13. Sincronicitate
14. Eu sunt
15. Eu sunt suveran
16. Eu sunt lumină
17. Eu sunt iubire
18. Eu sunt armonie
19. Eu sunt abundența divină
20. Permit
21. Integrez
22. Ancorez
23. Expandez
24. Cuantic
33
 25. Binecuvântez
26. Trimit iubire și lumină
27. Mă conectez
28. Conștiința cristică
29. Energie nouă
30. Conștiința nouă
31. Ascensiune
32. Energie
33. Vibrație
34. Totul este perfect așa cum este
35. Eliberare
36. Nondualitate
37. Înălțare
38. Bucurie
39. Deschizătorii de drum în conștiință
40. Noii învățători
41. Noi toți suntem Unul
42. Creator mamă-tată
43. Mama Pământ
44. Arhangheli, îngeri
45. Libertate
46. Maeștri ascensionați
47. Misiunea spirituală a României
48. Namaste
49. Așa să fie!!
50. A V-a dimensiune, s.a.m.d
Cu aceste instrumente am lucrat nu știu cât timp, poate vreo 3-4 ani. Am scris nenumărate
articole despre noile informații primite, eram într-o permanentă stare de bucurie, iubire și
acceptare. Lucrurile erau bune în viața mea, atât cât puteau fi. Toată energia mea mergea spre
vârful scării, sus, cât mai sus, să-mi împlinesc misiunea divină în ascensiunea Pământului și a
omenirii.

Notă:*dumnezeul din mine, salută dumnezeul din tine.

34
 Capitolul 14. „Vizitatorii” și operațiile astrale

Aveam deseori vise că zbor. Atât de des visam că zbor și că învăț și pe alții să zboare
încât mi se părea firesc că la un moment dat voi zbura în fizic. Pur și simplu, simțeam în vis și
energia de sub picioare care mă ghida parcă, având propria ei conștiință. Mai întâi levitam, apoi
energia mă direcționa. Nu știam cum, dar eram sigură că într-o zi voi zbura! Parcă era prea
simplu, ca să nu reușesc.
Încă de la primele conștientizări și lucrări primeam tot felul de mesaje, și noaptea în vis.
Nu mi-am dat seama niciodată dacă au folosit cu ceva. Unul foarte clar și „băgat în somn cu
polonicul”, în mintea mea, până dimineață, a fost acesta: „Trimit iubire, mie, tuturor oamenilor,
întregului Univers”. L-am repetat ca pe o mantră, de multe ori, deși nu am înțeles mult timp cum
adică să trimit eu mie, iubire? Și când spun că l-am înțeles, mă refer la faptul că” am înțeles” că
și eu sunt dumnezeu și pot trimite iubire mie și întregului Univers.
Mda…, așa bine am înțeles, că mantra asta o spuneam când am născut-o pe Elina prin
cezariană. Atunci am inspirat atât de adânc acel anestezic încât mi s-a dus pana în ultima celulă.
Și pe măsură ce-l trimiteam, prin corp, și spuneam mantra, inima mi-a stat, și am simțit cum plec,
în liniște și pace. Din cauza exercițiilor de respirație pe care le practicam conștient, și a
respirației abdominale pe care o făceam și ca instructor de aerobică la sală, capacitatea mea de
respirație era destul de extinsă, dacă pot spune așa. Anestezicul a intrat în toți porii mei, ca o
otravă pe care o inspiram pe ritmul iubirii și trimițând iubire mie, la doctori, la tot Universul. Am
început să nu mai pot respira, am auzit cum se agitau asistentele și anestezista de lângă mine, și
apoi liniște și tăcere, dar, Slavă Lui Dumnezeu, m-am trezit!
În afară de mesaje de tot felul, au apărut ca o noutate, operațiile astrale. Prima a fost în
2009, într-o joi, cu 4 zile înainte de moartea tatei. Tata nu avea nimic atunci, doar se simțea puțin
rău.
Întrucât încă o alăptam pe Elina, eram în stare de veghe. Atunci au început să-mi țiuie
foarte tare urechile într-un mod metalic, aș spune, și o energie puternică a intrat în mine, prin
urechi. Întrucât nu știam ce mi se întâmplă am început să întreb:
― „Cine sunteți? Sunteți din lumină?”
Dar nimeni nu spunea nimic. Eu tot întrebam:

35
 ― „Aveți vibrația arhanghelilor de lumină?”
Ei nu ziceau nimic.
Eu tot îi dădeam cu întrebările și cu binecuvântările. Aveam o ușoară stare de frică dar
cum știam că iubirea le rezolvă pe toate nu-mi făceam griji.
Am simțit dintr-o dată cum călătoresc ca într-un fel de navă. Auzeam parcă un fel de
zgomot, ca de vuiet de la viteză. Simțeam până și golurile de aer, dacă pot spune așa. Dintr-o
dată m-am văzut pe mine într-o sală de operații. Nu mă vedeam clar dar știam sigur că aia sunt
eu. În jurul meu, unii mă operau. Nu-mi amintesc cum arătau. Am văzut cum au desfăcut capul
meu în două. Eu tot întrebam: „ce se întâmplă, de ce nu vorbiți?”
În final, la insistențele mele, am auzit o voce feminină care vorbea, fără nici o vibrație,
dacă pot spune așa, ca un robot-crainic tv.
― „Această femeie suferă de depresie. O vom opera pe lobul occipital stâng”.
Mie îmi venea să râd.
― „Eu, depresie? Măi, ați înnebunit? Eu nu mai pot de veselie și bucurie, și voi mă
operați de depresie?”
Nimeni nu spunea nimic. Doar își făceau treaba.
Totuși faptul că mi-au răspuns tot a însemnat ceva pentru mine căci apoi nu au mai zis
niciodată nimic și m-am trezit înapoi în acel vehicul, călătorind, vuietul, golurile de aer, țiuitul
urechilor și, dintr-o dată, m-am văzut în susul camerei de unde mă priveam pe mine cum o
alăptam pe Elina.
În tot acest timp, eu alăptam și nu dormeam. Eram în stare de veghe.
Am intrat în corp și, pentru o secundă sau două, nu am știut cine sunt, cine e copilul, nu
aveam emoții, nu recunoșteam nimic, dar imediat mi-au revenit toate acestea, și recunoașterea, și
emoțiile, și instinctul matern, și toate datele s-au reactualizat. Ca și cum fusesem reconectată iar
la lumea aceasta.
În mod ciudat, aveam o stare bună a doua zi și zilele următoare. Aceasta experiență era
prea ciudată și reală în același timp, astfel că, pentru mine era un nou început în drumul meu spre
ascensiune și eram dispusă să permit entităților să mă „opereze” cât vor, numai să ascensionez,
să susțin ascensiunea Pământului, să-mi îndeplinesc misiunea spirituală pe Pământ. „Ce putea să
mi se întâmple rău? Doar răul și binele erau relative, iubirea le rezolvă pe toate. Hmm…”
Un ego ascuns creștea în mine fără să-mi dau seama măcar.
Tata a plecat neașteptat, după 4 zile. Întrucât starea mea interioară era una de liniște,
calm, bucurie, și avusesem și o premoniție că va pleca în acea noapte, am pus pe seama acelei
operații astrale, starea mea interioară bună. M-am gândit că poate aceia m-au operat ca să nu fac
depresie la moartea neașteptată a tatei și, de aceea, suportam destul de bine trecerea lui dincolo.
Entitățile foloseau termenul „dincolo de voal”. Astfel că, am gândit, că ce au făcut ei atunci a

36
fost bine pentru sufletul meu și am prins mai multă încredere în ei. Și cu ocazia asta aflasem și că
am doi lobi occipitali.
Următoarea operație a fost înainte de „Schimbarea la față”, în noaptea de 5 spre 6 august,
când am făcut primul channel. Nu mai țin minte decât că au fost două operații pe gingii, eu
având paradontoză. Energiile, intrau la fel, prin urechi, sub formă de țiuit metalic, asurzitor. Apoi
se apucau de operat. Simțeam cum taie gingia și după aceea, resimțeam o durere foarte ușoară.
Apoi, chiar le-am cerut eu să opereze și cealaltă gingie. Nu eram într-o stare conștientă normală,
eram întotdeauna într-o stare de veghe. Auzeam ploaia de afară sau copilul. Clar nu era vis ceea
ce mi se întâmpla, dar nici trează nu eram.
Știam că „ei” nu vorbesc deși tot timpul îi întrebam câte ceva. Uneori, îmi arătau la sfârșit
cine erau. Am văzut, parcă, a doua oară, niște „îngeri”, mai altfel. Mai degrabă niște entități care
parcă aveau în jurul capului niște chestii albe spiralate. Erau foarte înalte și îmi zâmbeau. Prin
ochii lor vedeam Universul. M-am gândit că sunt doctorii arcturieni*. Păreau blânzi.
Apoi, a mai urmat o operație pe gingii. Oare nu le reușise din prima? Și încă una, în care
îmi reechilibrau balansul corpului, în întregime. Și alta, în care îmi băgau tije și țevi prin cap.
Culmea, dacă mă gândesc bine, erau în formă de cruce. Nu știu cum de le-a scăpat.
Cert este că toate operațiile, mai puțin una, au fost făcute în cap și la cap. Deși, mă
obișnuisem cumva cu acești „musafiri”, se întâmpla uneori că tot îmi era frică.
O dată, energia lor a fost atât de intensă încât am simțit cum ard în iad. A fost, însă, un
motiv în plus să cred că ei sunt din vibrația înaltă a luminii de vreme ce eu nu puteam suporta
vibrația lor înaltă, care mă ardea. Însă m-am speriat destul de tare și am fost sigură că am alergat
la soțul meu, în cameră, să-i cer să mă ajute. Dar el nu mă auzea. Nimeni nu părea să mă audă.
Apoi, prin nu știu ce minune, plecau și eu mă trezeam de tot, și nu înțelegeam cum de sunt în
patul meu când tocmai eram în camera soțului meu. Această stare, de a fi într-un loc și, apoi,
trezindu-mă să descopăr că sunt în pat, se întâmpla des în timpul „vizitelor” lor.
Abia acum îmi dau seama că era o decorporalizare, forțată, cumva, de ei. Și groaznică!
Nimeni nu te vede, nimeni nu te aude, nimeni nu te ajută! Și ești singur! Așa o fi și când mori,
cred.
Alta dată, l-am văzut pe Ashtar Sheran la finalul unei „invazii”, comandantul galactic.
În una din aceste „invazii”, mi s-a făcut frică iar. Nu puteam gestiona ceea ce mi se
întâmpla și, nu înțelegeam de ce apărea aceasta frică și, de ce nu răspundeau la întrebările mele.
Intrau în energia mea când vroiau, abuziv aș putea spune, că nu-mi cereau permisiunea și când îi
întrebam cine sunt, nu spuneau nimic. Doar își făceau treaba! Chiar erau nesimțiți!
Începusem să-mi pun niște întrebări despre modul lor agresiv de a-mi viola intimitatea
dar, întrucât, eram cu toții una in iubire și lumină, m-am gândit că poate nu înțeleg eu lucrarea ce
se făcea. Și, în plus, spusesem de atâtea ori „permit” în timpul meditațiilor zilnice, încât acum
probabil nu mai întrebau deloc.

*notă: cea mai evoluată specie de extratereștri

37
 Într-una din aceste „vizite” am fost cu adevărat surprinsă! Intraseră în mine și nu știu ce
făceau dar dintr-o dată aud din adâncul meu:
„Doamne IIsuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătoasa!”
În acel moment, au și ieșit din mine, iar eu am rămas surprinsă că nu știam ce este această
rugăciune, și cine o spune în mine. De ce m-a făcut păcătoasă când eu nu mă consideram a fi? Și
totuși, cum de plecaseră? Și de ce?
Cel mai tare m-a enervat ca m-a făcut păcătoasă, cuvânt care demult era scos din
vocabularul meu, întrucât aparținea energiei vechi a religiei, pe care nu o mai digeram deloc. Ba
chiar nu mai suportam să văd icoane deloc, mi se părea că sunt o formă atât de primitivă și că din
cauza religiei, omenirea nu mai evolua deloc spre 5D. Și totuși, cum de plecaseră așa degrabă,
din mine, la aceasta rugăciune? Eu nu auzisem aceasta rugăciune până atunci. Nu o recunoșteam.
Data următoare au venit iar „musafirii”, și intrând în mine, aud din adâncul meu:
„Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!” Și rugăciunea era cântată. Nici asta
nu știam ce este și cine o spune, în adâncul meu, dar, culmea, ei au tâșnit afară!
De ce plecau? Adică, dacă erau buni și din lumină, de ce erau deranjați de o energie veche
dintr-o religie primitivă? Adică ei, care ghidau Pământul spre o nouă dimensiune, făceau operații
astrale și ne vorbeau despre iubire și lumină, se speriau de o rugăciune primitivă?
Am început să întreb pe toți cei care fac channel ce mi se întâmpla? Cine mă invada?
Cine spunea rugăciuni primitive în mine? Și de ce fugeau ceilalți?
Nu am primit răspunsuri decât ca să-i las să-și facă treaba, că așa lucrează ei, că cine știe
ce ieșea din mine cu rugăciunile alea, programe vechi, eliberări și de ce plecau ei la auzul lor?
Nimeni nu știa!
Aceste „vizite” au continuat, de câteva ori pe an.
Un lucru era sigur. Eu nu cunoșteam nici o rugăciune în afară de „Tatăl Nostru” și „Înger,
îngerașul meu”, și nu aveam ce să eliberez, de vreme ce nu fusesem educată să merg la Biserică,
și nici crescută în acest spirit.
Totuși, cine spunea acele rugăciuni în mine? Și pentru mine? Cine mă apăra de ei din
adâncul meu?

38
 Capitolul 15. Vindecatorii ca ciupercile

Toate erau bune și frumoase…, eram din ce în ce mai implicată și mai activă în mișcarea
noii energii.
Am cunoscut tot felul de vindecători, unul mai paranormal ca altul.
Unul dintre ei a fost grozav. Cursanții povesteau cum spărgea cu gândul paharul, în fața
lor. Eu nu am văzut, însă, dar am văzut altele.
Am dat și banii pe care nu-i aveam în casă, iar asta, în condițiile, în care eu nici n-am vrut
să merg la el. Am ajuns acolo pentru altcineva și domnul m-a citit că-s fraiera Universului și m-a
convins să vin la câteva cursuri și terapii.
M-a privit adânc în ochi și, dintr-o dată, am avut un sentiment de déjà vu. Ca și cum ne
cunoșteam din altă viață. De altfel, mi-a spus:
― „Ți-am fost tată, în altă viață!”
Am lăcrimat de emoție și m-a convins pe loc să vin la cursuri și la sesiunile de vindecări.
Ulterior, am văzut că erau mai mulți „copii”, din alte vieți ale domnului vindecător B., dar ce mai
conta? Eu eram printre cei privilegiați.
Banii au apărut pe loc de nici unde, împrumutați însă. Totul era într-o sincronicitate
perfectă. Așa că eu am considerat că toate așa trebuiau să fie și că Universul îmi scotea în față tot
ceea ce trebuia să experimentez, dacă tot eram iubitoare, iar binele și răul nu existau.
Îmi amintesc și acum că domnul vindecător avea sesiuni de vindecare în grup. Era 100 lei
ședința, de persoană, și lucra în grupuri de câte 8 sau 10 persoane. Se întâmpla că intram toți într-
o stare de semitransă și atunci trebuia să aibă loc vindecarea.
Îmi vine și acum să râd și să plâng, în același timp!
Am râs atunci mult... Am râs de toți banii. Dar cel mai mult cred că a râs altcineva de
noi...
În sesiunile de vindecare, toți ne bălăngăneam ca niște trestii bătute de vânt și, unii dintre
noi, ajungeau să se tăvălească pe jos, în diverse poziții, mai mult sau mai puțin contorsionate,
care apăreau ca efect al energiei. Am văzut babe care mai aveau puțin și făceau podul din
picioare de la energia vindecării.

39
 Cu alte cuvinte, energia vindecătoare ne bălăngănea dintr-o parte în alta, si ne tăvălea pe
jos. Eu nu știu de ce, râdeam foarte mult și necontrolat. De fapt, dacă deschideam ochii, râdeam
unii de alții.
Se spune că râsul, ca și plânsul, e o eliberare. Din păcate, unii au avut probleme psihice
grave după aceste ședințe de „vindecare”.
Femeile, în general, făceau dependențe de vindecători, mai mult ca bărbații. Îi urmau prin
toată țara, la seminare și conferințe, și multe se îndatorau peste măsură cu banii.
Cunosc un caz trist, când cineva și-a vândut casa și mașina ca să-și acopere cheltuielile
cu aceste cursuri și sesiuni de vindecare. A pus-o să-și dea toate hainele din casă spunându-i că
aveau vrăji. Avea numai haine de firmă. În cele din urmă, fără casă și mașină, bani și haine, a
ajuns la psihiatru cu grave probleme psihice.
Tot acolo am văzut cazuri de „posedate”. El spunea mai la toți că avem vrăji făcute. Nu
știu ce făcea dar unele mai slabe de înger, se purtau în acea stare, ca posedatele. Vomau într-una,
zile la rând, în saci mari de plastic, terapiile fiind de dimineață până seara. Erau albe la față,
unele se dezbrăcau și se tăvăleau pe jos. Explicația lui era că au vrăji și că ies demonii din ele.

Unul făcea precum calul. Fornăia, necheza și bătea din „copită” – așa cum fac caii. Alta,
prietena domnului „cal” făcea ca lupul. Era ca la nebuni, iar eu râdeam și mă tăvăleam pe jos.
Din păcate, am dus acolo și copiii, familia, prietenii. Dumnezeu să mă ierte!!! Iertați-mă
cu toții!!

Am cunoscut și alți vindecători. Cel amintit mai sus, vindeca cu duhuri tibetane. Spunea
că a stat în Tibet 7 sau 10 ani. Altul vindeca cu tot felul de entități lucrătoare din Univers.
Șamanismul nu mă atrăgea pentru că, din perspectiva noii energii, făcea parte din energia
veche. Totuși, rezonam cu câteva aspecte din procedeele lor de vindecare și reîntregire a
sufletului.
Am mai apelat la multe terapii* noi apărute cum ar fi: bowtech, homeopatie, reconectare.
Homeopatia mi-a ajutat, și mie, și copiilor, în anumite momente. Unii aveau rezultate
bune și cu bowtech-ul și cu terapia cranio-sacrală. Terapia cranio-sacrală nu am apucat să o
încerc.
La terapia Bowen, prima mea reacție a fost să râd iar necontrolat ca o isterică așa cum mi
se întâmplase și în prezența duhului tibetan. Nu zic că nu rezolvă niște probleme, doar că nu cred
în vindecarea lor definitivă întrucât lucrează cu energii create care sunt activate de medicul
interior al corpului. Nu știu de ce, medicul interior e selectiv și nu rezolvă toate problemele...
poate mai pleacă și el în concediu, eu știu? În plus, reacția pe care am avut-o, mă face să mă
întreb dacă nu e același duh tibetan, aceeași energie Kundalini? Să fie oare medicul nostru
interior, Kundalini?**

*notă: Majoritatea acestor terapii de vindecare lucrează în planul energetic al corpului. Prin stimularea
anumitor puncte de pe corp, se pot declanșa tot felul de energii. Corpul uman e ca o hartă. Dar energia care îl
stârneste cel mai mult este Kundalini. Această energie este cea în formă de șarpe care duce la iluminare. Dacă o lași
în pace, ea are rolul ei de a procrea. Prin ea, oamenii se indrăgostesc, devin carismatici, au chef de viață, de sex, se
bucură de tot ce aduce viața. Este absolut siropoasă aceasta energie și devii ca un magnet dacă ea este stimulată.
Mulți vindecători cunosc forța energiei Kundalini și încearcă să o manipuleze pentru a vindeca cu ea. Se folosesc de
energia sexuală pentru a o urca și redirija pe alți centri și a declanșa vindecarea acolo unde e nevoie. A manipula
Kundalini poate fi foarte periculos. Este ca și cum ai ține un șarpe în mână și ai vrea să stea drept. Dacă îl ții drept,
energia ajunge în ultima chakră și declanșează iluminarea. Însă de cele mai multe ori, Kundalini se întoarce
împotriva ta și te mușcă. Ea nu vrea să fie controlată și omul nu poate controla șarpele doar dacă atinge un nivel

40
foarte înalt de inițiere. Kundalini are sensul ei, fiind o energie creată și nu Duhul Sfânt așa cum cred unii. Duhul
Sfânt este Persoana Sfintei Treimi, nu are nici o legătură cu energia creată Kundalini. Diferența dintre ele este cea
dintre Creator si creatie, dintre necreat si creat. Sunt unii care intră în transă prin activarea ei și ajutați fiind și de
duhuri, li se declanșează automat iluminarea. Aceia se tăvălesc pe jos și manifestă tot felul de contracții ale corpului
într-o stare euforică ca sub un drog puternic. Poate fi foarte periculoasă această tehnică. Mai ales că e ghidată
întotdeauna de niște duhuri care se hrănesc din aceste scurtcircuituri de lumină.

**notă: Despre activarea energiei Kundalini: “Mişcările cunoscute în terminologia yoghină sub numele de
„KRIYAS” (acţiuni), sunt spontane deşi persoana în cauză poate fi capabilă să împiedice apariţia lor. Pot afecta
orice parte a corpului, inclusiv ochii. Mişcările pot fi line şi sinuoase, spasmodice şi bruşte sau vibratorii. Ele merg
de la contracţia unui muşchi până la convulsii prelungite. Uneori corpul se aşează spontan în anumite poziţii, unele
foarte dificile, iar în anumite cazuri chiar în posturi yoghine (ASANAS, MUDRAS). Este posibil ca o persoană să
realizeze astfel de posturi fără o cunoaştere prealabilă a practicilor yoghine. Aceste mişcări automate includ, de
asemenea, plânsete spontane, râsete, ţipete sau fluierături.”
(http://yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=5447)

Mi s-au făcut ședințe de reconectare dar nu cred deloc în lumina acestei metode. Mai
degrabă, e o magie aducătoare de bani. În final, cam toată această piață spirituală, era și este
aducătoare de mulți, mulți bani. Erau totuși, și din cei care nu luau bani dar asta pentru că ei
aveau o „problemă”. A nu câștiga bani era un blocaj din perspectiva noii spiritualități.

Mesajele de la entități veneau întotdeauna și pe partea abundenței financiare, cum să o

cream, în viața noastră. Ni se spunea să eliberam blocajele și tiparele vechi din viețile anterioare
în care probabil fusesem spirituali și făcusem jurăminte de sărăcie. Astfel că toată lumea se
debloca, elibera, inspira abundența financiară prin toți porii.
Ba mai mult, circula întotdeauna această zicală că: „orice în Univers trebuie plătit”. Eu
nu am digerat-o însă niciodată. Ca nu cumva să rămâi dator cuiva în viața viitoare sau el ție. N-
am înțeles niciodată cum gândeau, căci dacă plăteai cuiva ceva în viața asta însemna că în cea
viitoare erați achitați. Dar de unde știi, atunci, că persoana aia nu-ți era datoare din viața trecută,
sau tu ei? Și plătindu-i acum un serviciu perpetuai dezechilibrul dintr-o viață trecută?

Credința în vieți anterioare era des întâlnită și promovată și toți erau, bineînțeles,
personaje magnifice din istorie. Toți ne credeam niște mari maeștri inițiați, foști preoți sau
preotese din Egipt, sau zamolxieni. Toți eram foști apostoli sau veneam de pe o rază a unui
arhanghel, ceva din diverse galaxii și planete. Ce mai! Toți eram îngeri și dumnezei!

Eu nu am rezonat cu ideea că nimic nu e gratis în Univers. De aceea, nu am mai făcut

cursuri spirituale deloc și mă feream, în ultima vreme, de vindecători, după câteva experiențe
cam ratate.
Mai dădeau o explicație, că a venit vremea să mai facă și spiritualii bani, nu numai cei
care conduc lumea. Să se mai echilibreze balanța în lume. Încă și acum mai sunt voci care-mi
spun că am o problemă și un blocaj cu banii. Da, chiar am o problemă și un blocaj! Mi se trage
de când L-am iubit pe Iisus. Nu-mi amintesc să-mi fi trebuit bani pentru asta. Nu mi-a cerut
nimic, doar mi-a dat dragostea Lui și un strop de veșnicie!

Ulterior, am auzit multe cazuri de maeștri și vindecători care făceau inițieri mai mult
pentru bani sau care se încărcau din energia discipolilor. Unii maeștri, de reiki sau de radiestezie,

41
își trimiteau discipolii chiar la biserică să se împărtășească. Înțelegeau ce înseamnă împărtășania,
dar cum ei nu aveau acces la ea, îi trimiteau pe discipoli și ei se încărcau prin ei. Nu puteau fura
trupul și sângele Domnului, dar furau viața, vitalitatea, lumina pe care împărtășania o zidea în ei.

În final, și discipolii se lăsau manipulați pentru că își dădeau puterea lor și astfel, se creau
unii pe alții, iar maeștrii deveneau dependenți de discipolii lor, care îi venerau.

Desigur, așa pățisem și eu la rândul meu, de nenumărate ori, și chiar vroiam să învăț ceva
din lecția asta, să nu mă mai las manipulată și nici să mai fac dependențe de vreun maestru sau o
tehnică anume. De fiecare dată am văzut în maestru un fel de supraom, așteptările mele fiind
foarte mari de la ei, și, întotdeauna, am fost dezamăgită.
Majoritatea dintre vindecători și clarvăzători aveau un ego foarte ridicat și cădeau în
cursa puterii.

Astfel, am început să caut răspunsurile doar în mine, și mai puțin în cei din jur. Orice
întrebare aveam, o puneam în mine, și venea și un răspuns, care de multe ori se potrivea. Spun
asta, pentru că veneau apoi diverse confirmări. În felul ăsta am început să scriu automat*. Scriam
mai repede decât gândeam. Și făceam channeluri în continuare, cu diverse entități deși nici acum
nu știu dacă erau cu adevărat channeluri sau doar primeam la nivel telepatic unele informații.

Și toate păreau bune. Ca și cum aș fi atins un maxim. Eu cu mine. Cu sinele meu. Nu mai
aveam nevoie de nimeni din exteriorul meu pentru a fi împlinită și fericită. Nu mai aveam, nici
întrebări să pun, în afara mea, căci răspunsurile toate erau în mine și se ridicau la suprafața mea.
Eram în punctul cel mai înalt, pe valul sinelui meu.

notă*: scrierea automată este specifică new ageului

42
 Capitolul 16. Etapa „Eu Sunt. Vidul. Golul. Nimicul”.

Atinsesem plinătatea „paharului” meu interior, și, peste noapte, acesta s-a vărsat tot.
Ajunsesem la o culme, eu cu mine, o plinătate și o împlinire lăuntrică. Eu, îmi eram mie,
de-ajuns. Eu puneam întrebari, eu răspundeam. Un fel de: eu dădeam cu șutul, eu apăram.
Eram unită cu sinele meu și fascinată să scot dinauntrul meu atâtea și atâtea informații și
comori. Parcă aveam o comoară infinită în mine și, de fiecare dată când „băgam mâna” în ea,
găseam ceva frumos. Colaborarea cu îngerii și arhanghelii mă împlinea. Cu adevarat, mă
gândeam, că Împărăția Cerurilor este în noi.
Într-o zi, m-am trezit în vid. „Paharul” cel plin se deșertase peste noapte. Toată lumina,
bucuria, iubirea au disparut dintr-o dată. Au disparut și toate entitățile. Dar toate! Toată creația
dispăruse într-o noapte!
Nu știam ce mi se întâmplă. Era ceva total neprevăzut pentru mine. Ceva ce eu nu aș fi
creat constient niciodată pentru că nu am știut niciodată că există o zonă de vid. Desigur, această
trăire era o trăire a conștiinței mele. Nu vă imaginați că lumea fizică dispăruse sub ochii mei
fizici. Nu! Dar eu trăiam cu sufletul și sufletul meu trăia în lumea iubirii și a luminii. Cel puțin
așa credeam atunci căci asta cream conștient, zi de zi: lumină și iubire! Nici prin cap să-mi treacă
vreodată că există în conștiință și vidul, golul, nimicul. Și odată cu el, întunericul de necuprins.
Când am simțit această stare de gol, m-am speriat foarte. Am început să invoc îngeri,
arhangheli, să creez prin afirmații pozitive o stare de iubire, bucurie, lumină. Nu am reușit, însă!
Era o tăcere surdă. Un gol de necuprins. Eram singură în Univers. Eu cu mine. Mai rău!
Universul parcă nu mai exista. Lumea și creația la fel. Dispăruse ierarhia cerească. Dispăruse
„Totul” și în fața mea stătea „Nimicul” care pe toate le cuprinde în sine.
Atât de tare m-am panicat! Am început să strig la entitatea cu care eram cea mai bună
prietenă. Dar nimic! Apoi la alta, dar tot nimic. Orice inițiam se pierdea, se afunda în nimicul
care părea că mă absoarbe.
― „Hei, unde sunteți? M-ați părăsit cu toții???”
Însă, tăcerea era singurul răspuns pe care îl primeam.

43
 Primul lucru care l-am făcut, am început să caut pe Google, despre această stare de vid în
conștiință, de gol, de nimic. Din păcate nu am găsit atunci mare lucru decât câteva pagini scrise
de Osho* numite: „Ziua în care m-am iluminat”. Am citit cu sufletul la gură și mă recunoașteam
în fiecare trăire și simțire a lui Osho. Totuși, ceva din mine nu-mi confirma că aș fi „iluminată”.
Nu mi se părea că asta este iluminarea sau o fi fost și n-am știut eu? M-oi fi „iluminat” da’ n-am
simțit?
Zilele treceau și această nouă stare de gol mă cuprindea și mai mult, în adâncul ei. O
perioadă m-am zbătut până să înțeleg ce mi se întâmplă. Mintea se zbătea să înțeleagă ce nu era
de înțeles. Era o tăcere deplină și o singurătate care mă înghițea. Nu aveam cu cine vorbi, din
lumea de sus, și nici din lumea de jos, căci, de fapt, nu mai exista nici sus, nici jos, nici la stânga
și nici la dreapta. Nu mai exista nimic. Era doar vidul, nimicul, golul.
Încetul cu încetul, începusem să mă obisnuiesc, cât de cât, în noua mea stare de conștiință.
Într-un fel, era, în sfârșit, ceva nou pentru mine. Însă, se pare, că până și eu, care eram un suflet
deschis spre nou, asta era cam prea „nou” pentru mine. Mi-era foarte greu să mă eliberez de
tiparele și instrumentele noii energii cu care tocmai mă obisnuisem. Dar aceasta se întamplă
oricum, de la sine.
Eu care mă credeam a fi lumină și iubire, să conștientizez dintr-odată că sunt nimic? Ba
chiar intuneric? Cam greu de acceptat pentru un „lucrător în lumină”, așa cum ne numeam noi,
cei din „noua energie”. Și, ceea ce era mai grav, era că nimeni nu mă înțelegea și toți se uitau
ciudat la mine, spunându-mi să revin la a fi lumină, iubire, bucurie. Iar eu mă uitam la ei și
încercam să le explic că lumina și bucuria și chiar iubirea creată, nu există. Există doar atunci
când iubirea crează din nimic. Că nu există nici entitățile care transmiteau mesaje, că nu există
creație, nu există nimic.
A fost dificil să văd că nimeni nu trăia ce trăiam eu. Nu găseam înțelegere nicăieri.
Totuși, am găsit pe cineva care trecuse prin trăiri similare dar, cred că, nici el nu găsise pe
nimeni să-l înțeleagă, până am apărut eu. Practic, stările mele le confirmau pe ale lui. Și invers.
Astfel, am început un fel de colaborare, prin e-mail, legată de noile descoperiri din vid. Nu ne-
am cunoscut niciodată în fizic, însă, am corespondat 2-3 ani și mi-a fost tare drag acest domn G.
Și încă îmi este drag. Eram măcar doi nebuni în vid, deși orbecăiam amândoi în acel întuneric
fără fund.
Singura mea ocupație era să scotocesc prin vid. Poate, poate ‘oi da de ceva. Dar singurul
de care dădeam era domnul G. Astfel că, datorită lui, am mai și zâmbit în etapa vidului. Mi-a
făcut vidul mai zâmbăreț.

*notă: filozof, guru și învățător indian renumit

44
 „Nimicul”, nu se dezicea de el însuși. Pe zi ce trecea, simțeam cum mă dizolv mai mult.
Eram absorbită de această gaură neagră și singura mea soluție era să mă conectez la interiorul
meu și să văd ce primesc din el, ca răspuns. Ceea ce am și făcut.
Așa cum spuneam, nici urmă de vibrație în vid. Totul doar era. O stare de „A Fi”. Astfel,
răspunsurile care îmi veneau din mine veneau sub denumirea prezenței: „Eu Sunt”. Era o
prezență fără vibrație. Statică.
În acea perioadă am scris mult. Era ca și cum aș fi băgat mâna într-un sac infinit și aș fi
scos de acolo tot felul de potențiale.
Vidul, așa gol cum era, mustea de potențiale infinite.
Simțeam clar că în vid, legea atracției, alegerea conștientă, liberul arbitru, eliberările și
nimic din tehnicile cunoscute de mine nu mai funcționau. Normal ca nici invocările nu mai
funcționau, de vreme ce, fiind singur în vid, pe cine să mai invoci??
Totul se dizolva, iar a încerca să folosești aceleași instrumente din lumea creată era ca și
cum ai vrea să mănânci apa cu furculița sau întunericul cu lingura.
Un alt aspect al vidului era că te detașa de toate. Nu mai aveai de cine și de ce te ține. Nu
mai aveai nimic de care să te agăți, să te sprijini, să te ții. Nimic! Nici o entitate, nici un
instrument, nici un loc sigur. Totul era ca și cum te-ai scufunda într-un hău, și nimic din cele de
la suprafață nu te mai puteau afecta. Aș putea compara starea aceasta cu scufundatul sub apă, la
mare adâncime. Când te scufunzi în apă, razele de soare penetrează apa la suprafață dar, pe
măsură ce te adâncești în apă, lumina Soarelui devine din ce în ce mai slabă, până când dai de
întunericul cel mai profund. Cu cât te scufunzi mai mult, cu atât e mai liniște și mai întuneric. Nu
mai simti nicicum valurile de la suprafață. Întunericul, în sine, este o energie odihnitoare,
relaxantă, statică. Nu-ți dă însă bucurie, nu simți că mișcă viața în ea, nu vibrează.
Totuși, în vid, am avut tot timpul o intuiție, că mă voi naște iară. Mă simțeam ca într-un
pântec, și așteptam momentul noii mele nașteri, la momentul potrivit, știut numai de vidul, în
sine. Simțeam că acolo e „pântecul creației” și că din vid toate potențialele ies spre manifestare.
Însă, cum ieșeau la manifestare, nu știu. Asta era dilema. Și de fapt, creația nu exista. Exista doar
vidul, nimicul.
Creația îmi părea o iluzie atât de clară încât începusem să cred că totul este un joc al meu,
ca Dumnezeu. Eu cu mine mă jucam și-mi cream iluzii pentru a mă ajuta pe mine să
conștientizez ceea ce sunt și cine sunt. Cu alte cuvinte, creația părea a fi iluzia prin care eu ca
Dumnezeu mă cunosc pe mine, în diverse ipostaze, experimentând diverse situații și aspecte de-
ale mele.
Ce să fac dacă eram doar eu cu mine în vid? Eu fiind un gol, un nimic care le conține pe
toate și din care toate se nasc spre manifestare. Ciudat era că eu nu mai puteam manifesta nimic.
Nu aveam cum și cu ce instrumente.
Vidul manifesta pentru mine și-mi dăruia la momentul potrivit ce aveam nevoie. Astfel
că, am început să observ că anumite “lucruri” se manifestau prin mine, când vidul vroia. Nu mai
alegeam eu pentru mine, ci vidul o făcea în locul meu. Astfel că, am curs odată cu cele ce se

45
întamplau fără să mai inițiez nimic de la mine, că oricum nimic nu mai funcționa. Astfel,
dorințele mor în vidul care le absoarbe și le dizolvă. Și de la voia personală, am trecut cumva la
”Facă-se voia Ta!”
Căutarile mele în vid și răspunsurile pe care le primeam de la prezența „Eu Sunt”, erau
clar legate de faptul că toată creația a apărut din vid și este o iluzie. Iluzie, însemnând o parte din
adevăr. Astfel, adevărul ultim și suprem pentru mine, era vidul. Ceva din mine mă făcea să
privesc lumea cu o ușoară emfază. Îmi părea că toți sunt niște idioți, că totul este o farsă de care
eu mă prinsesem și ei, nu. Îmi părea că nici măcar eu nu exist, sunt doar un fel de percepere a
conștiinței mele, trupul meu fiind la fel, o iluzie ca și lumea materială dar și cea energetică. Eu
eram doar o conștiința, un Dumnezeu care se juca de-a creația, el cu el însuși.
„Lucrătorii în lumină” îmi păreau cei mai amăgiți. Tot efortul lor de a schimba lumea,
lucrările cu entitățile, toate acestea nu existau și ei nu vedeau acestea. Pur și simplu, îmi păreau
blocați în lumea iluziei și nu reușeam deloc să îi scot din ea, să mă fac înțeleasă. Cum să le spun
că lumina și iubirea nu există așa cum credeau ei, fiind energii create? Că vidul, nimicul e sursa
creației? Că 5D-ul nu există și nici alte dimensiuni. Că ascensiunea care o așteptau de atâta
vreme și pentru care lucrau zi de zi, nu este decât o altă „înălțare în același balon de săpun” al
iluziei creației?
Eram convinsă că singura soluție era doar să fiu în această stare de a fi. Toate se
întamplau oricum de la sine. Dincolo de bine și rău, nu era, de fapt, ascensiunea, ci acest punct
zero, locul din care toate porneau și spre care toate se revărsau. Astfel, vidul l-am notat cu 0. Și
creația cu 1. Intuiam și, chiar trăiam, faptul că 1 trebuie să se reîntoarcă la 0, să fie absorbit în 0.
Totul îmi părea un sistem binar de tip 0-1-1-0-0.
Nu mare mi-a fost mirarea când l-am descoperit pe Nassim Haramein*. În sfârșit, cineva
care vorbea de vid, într-un mod știintific, dar foarte pe înțelesul meu. I-am savurat conferințele,
pe internet. Vorbea atât de clar pe limba mea. Ceea ce eu trăiam în conștiință, el explica știintific.
Spunea că, fiecare corp-planetă are o gaura neagră în centru, un vid, un punct 0, din a cărui
singularitate, tâșnește toată creația, materia sau energia, efectiv. Că și omul este format din spatiu
gol 99,99% și doar 0,1% suntem materie. Deci cu alte cuvinte, vidul preexistă creației, era clar și
știintific dovedit. Iar găurele negre, de fapt, erau albe. Adică din afara lor, par negre dar din
interior, sunt albe.
Astfel că, zona de vid în care eram, dintr-o dată mă făcea să mă simt ca un Dumnezeu.
Ca un magician care băgând mâna sa în joben, scoate de acolo, tot felul de potențiale, spre
manifestare.

* notă: cel care a descoperit Teoria unificării câmpurilor, considerat al doilea geniu după Einstein. El a și rezolvat,
dealtfel, ecuațiile nerezolvate ale lui Einstein. Cercetarea lui face parte din Resonance Project.

46
 Nimic nu mă intrista. Nimic nu mă bucura. Nimic nu mă tulbura. O încredere că totul este
perfect așa cum este îmi ghida totuși viața. Starea de a fi era cu siguranță starea creatorului.
Acțiunea era departe de mine și mă gândeam ce superficiali sunt oamenii care cred că pot face
ceva sau schimba ceva. Stăteam undeva în spatele creației, în spatele meu, fiind propriul meu
observator și observatorul vieții.
Era ca și cum eu creatorul, pictasem un tablou și mă îndepărtam din ce în ce mai mult de
el. La un moment dat, tabloul creației nu s-a mai văzut deloc. Era clar pentru mine că era o
iluzie. Astfel, că mă afundam mai mult și mai mult în „peștera” vidului.
În unele scrieri din acea perioadă, vidul mi s-a înfățișat printr-o peșteră întunecată. Acolo
eram doar eu și ecoul meu. Și, interesant era, că această singuratate a scos din mine un oftat. Și
oftatul a fost, de fapt, o expirație. Și expirând, am vizualizat cum dintr-o dată lumea apărea odată
cu respirația mea. Ca și cum ai expira aerul pe o oglindă și ea s-ar aburi, iar când aburul pleacă tu
vezi în oglindă, creația. Te vezi pe tine. Era într-un fel fascinant. Mă jucam de-a Dumnezeu. Mă
puteam vizualiza pe mine și creația doar dacă respiram pe „oglinda” vidului.
Altă dată, am stat în oglindă și m-am privit în fizic. În oglinda, din camera mea. Privind la
mine în oglindă, am început să văd și tot ce e în spatele meu: dulapul din cameră, hainele,
scaunul, geamul. Și prin geam, am privit blocul din spatele casei, ferestrele și copacii de afară.
Apoi, viziunea mea s-a extins. Și am privit dintr-o dată în oglinda mea, oamenii de după
ferestrele lor, cerul, soarele, Pământul, natura toată, întreaga creație.
Am întrebat vidul: „Cine sunt eu?” Și mi-a spus: „Privește-te în oglindă!”
Și m-am privit! Și am spus:
― „Oau! Asta sunt eu? Sunt tot ceea ce este? Toată creația?”
― „Tu nu ești ceea ce vezi că ești. Tu ești în spatele celor pe care tu le vezi”.
Atunci, când, parcă toată creația eram chiar eu, care mă priveam în oglindă, am vizualizat
cum dintr-o dată totul a dispărut. Și a ramas gol. Atunci am înțeles și-am spus:
― „Eu sunt nimic. Eu sunt goală. Sunt vid. Ceea ce eu văd în oglindă este creația mea,
sunt manifestări ale mele. Eu însa sunt gol, sunt nimic”.
Astfel, am continuat să-mi asum nimicul care eram și, totodată, și Dumnezeul care eram.
Starea de a fi totul și nimic era, pe de o parte, dumnezească și, pe de altă parte, ușor tristă. Eram
ca un Dumnezeu gol care nu putea crea decât o iluzie. Toată creația mea, era o haină a iluziei. O
vedeam când respiram dar ea nu trăia simultan cu mine. Era la o respirație distanță de mine. Și
dispărea, tot la o respirație. Se crea pe masură ce expiram, și dispărea când inspiram. Totul era o
respirație. Iar eu, un nimic care respira. Poate așa aparuseră fractalii, prin respirația lui „Eu
Sunt”. Secvența dintre două respirații crea divizarea aparentă a creației deși diviziunea era clar o
iluzie, la fel ca și creația. Era ca și cum „Eu sunt” sufla într-un fluier de hârtie care când se
desfăcea la maxim, când revenea în 0. Sau ca o floare, floarea vieții, care se deschidea secvențial

47
la un punct maxim, pentru a se inchide apoi la loc. Eram convinsă că separarea nu a fost nicicând
și că era doar o iluzie, era felul în care noi percepeam creația.
Ca și cum Totul era un tort întreg dar noi îl percepeam feliat, separat. Însă, această
percepție a noastră era o iluzie, tortul fiind întreg din totdeauna, neseparat. Și de fapt, tot acest
tort era un nimic. Un nimic ce era perceput din interior ca vid și din afară, ca un tort feliat. Așa
cum magicianul are jobenul gol dar când bagă mâna în el, scoate iepurași, porumbei, felii de
tort...
Din când în când, noaptea mai veneau „musafirii” din creație, care nu știu de ce mă mai
căutau, de vreme ce nu mai exista creație pentru mine. Și deci nici ei... Eram conștientă însă că
sunt încă în trup și într-o lume fizică și creată, care desigur era iluzorie, dar pe care totuși o
onoram atât cât puteam. Eram convinsă că iluzia are rolul ei și că datorită iluziei mă puteam
cunoaște eu pe mine în multiplele mele aspecte.
Astfel că, văzând că „invadatorii” cosmici intrau în corpul meu energetic, în stare de
veghe, ca la ei acasă fără să întrebe, fără să ceară permisiune, fără un „mulțumesc” măcar, am
început să le poruncesc să plece. Chiar începuseră să nu-mi mai placă. Era ca un viol energetic,
ca și cum cineva intră în casa ta când vrea, fără permisiunea ta și nu spune nimic. Am început să
le poruncesc să plece, dar ei păreau că nu auzeau. Nu știu ce făceau, însă stăteau o vreme, cred că
verificau ceva, apoi plecau. Veneau însă rar. Poate de 2 ori pe an. Astfel că nu-mi băteam capul
cu ei.
Începusem să mă gandesc la cât de mult ar ajuta acest vid în terapie, știință, medicină. În
el se absorbea toată creația, și cine știe dacă nu ieșea alta nouă? Dar cum? Poate că boala putea fi
absorbită de vid și se putea scoate spre manifestare un potențial nou, sănătos.
Undeva dupa vreo 2-3 ani de stat cu conștiința în vid, am început să nu mai am răbdare.
Mi-era dor de lumină, de creație, de viață, de mișcare! Mi-era dor de bucurie, de vibrație!
Sufletul meu înseta după viață! Simțeam că încep să mor ființial după atâta timp de stat în
absorbția vidului.
Identitatea mi se dizolva, energie fizică nu mai aveam de nimic și, nici voință. Simțeam
doar să stau și să călătoresc prin conștiința mea, poate-poate voi „pescui” ceva din marea cea fără
de sfârșit a vidului. Și deși dădeam cu mâna de potențiale, nu puteam manifesta nici unul
concret. Nu puteam materializa.
Eu doar eram. Nu mai aveam energie activă deloc. Cum ar spune unii, eram în etapa
feminină de „A Fi” și nu mai aveam deloc energie masculină, activă de „A Face”. Dar de ce să
mai faci ceva când totul e iluzie?
Devenisem mai mult duh decât trup. Mă gândeam că probabil trupul meu se va dizolva și
el apoi în acest malaxor al vidului care mă înghițea, celulă cu celulă.
Unii spuneau că mă voi transforma. Că probabil, ieșisem din dualitate, precum pendulul,
care oscilând stânga-dreapta, s-a oprit în final în 0. Că așa voi ascede în 5D. Eu însă nu mai
credeam în ascensiunea mult dorită cândva, știind deja că aceasta era doar o iluzie din aceeasi
hologramă a creației. Dar mă regăseam cumva în această stare de 0, moartă în vibrație.

48
 Nu mă mai puteam întoarce nici în etapa co-creatorului cum o numește new-age-ul, a
„luminii și iubirii”. Era oricum o iluzie, dar, nici dacă aș fi vrut, nu mă mai puteam întoarce la ea.
Îmi era imposibil, ca și cum aș fi vrut să redevin copil, în clasa a I-a.
Toți prietenii din grupurile spirituale îmi împărtășeau informațiile primite de la entități,
lucrările lor cu iubirea și lumina, cu energia, cu orice, dar toate erau pentru mine ca o mâncare,
pe care o mâncasem ani buni de zile și de care mă săturasem, de care îmi era deja greață. Nimeni
însă nu părea să înțeleagă trăirea mea și nici nu aveau cum. Astfel că încercau să-mi „bage pe
gât” aceiași și aceiași biscuiți de care eram sătulă cu iubirea, lumina și ascensiunea, sau altele.
Înapoi, era clar că nu aveam cum să mă întorc, nici să vreau, iar înainte nu aveam cum să
manifest nimic din vid. Astfel că am rămas prinsă și blocată în vidul care mă absorbea până la
neființare*. Eram precum șarpele care își înghite coada. Formam un cerc perfect, eu cu mine, dar
nimeni și nimic nu mai putea pătrunde în el. Eram blocată în propria mea îndumnezeire, unde eu
mă devoram pe mine însămi. Autosuficiența de sine mă înghițea în ea însăși. Așa că am gândit:
― „Este plictisitor să fii Dumnezeu! Să fii singur doar tu cu tine.”
Chiar dacă toți oamenii erau pentru mine niște aspecte, proiecții de-ale mele, eu fiind
doar eu cu mine. Jocul de-a Dumnezeu** nu mă mai încânta deloc. M-am gândit că dacă asta
înseamna să fii Dumnezeu, nu îmi mai place ideea.
O intuiție fină îmi spunea că în vid trebuie să fie o cheie, să ies din el, dar care era?

*notă: neființarea este trăită ca o dizolvare a identității, o stare de topire, de mistuire în oceanul infinit al nimicului,
de depersonalizare

** notă: ”Acela care are această înţelegere (că Universul este identic cu Sine) şi vede întreaga manifestare ca pe un
joc al lui Dumnezeu cu El însuşi, este, fără îndoială, un eliberat în viaţă. (Spanda Karika, V, 5)

49
 Capitolul 17. Ieșirea din vid. Cheia. Puntea.

Într-o zi, îi scriam domnului G.:

― Trebuie să fie o cheie. Să ies din vid. Să pot să simt viața iar. Dar nu viața din
hologramă, din iluzia cea experimentată prin prisma sinelui, viața cea adevărată! Trebuie să
existe o viață vie, G.! Simt eu că există!! Nu se poate ca totul să fie doar un joc. Un joc plictisitor
de-a Dumnezeu!
Tot căutând soluțiile în interior, prezența „Eu sunt” îmi pare că-mi răspunde totuși cu o
vibrație anume. Nu mai era non-vibrațională. Și, din interior și, totuși, de departe, veneau
acestea:
― De ce vrei să fii oaie rătăcită?
― Pentru că nu suport să fiu cu turma.
― Nu e rău. Oaia rătăcită culege potențiale noi. Dar știi? Vine vremea când fiecare oaie
rătăcită își caută turma și păstorul ei.
― De ce ar face-o?
― Ce să facă oaia cea rătăcită, cu noile potențiale culese, dacă nu are cui le împărtăși?
Atunci își caută turma și păstorul.
Ceva din mine se mișcă, în adâncul meu, și-mi stârnea o curiozitate ce demult nu o mai
simțisem.
― De ce ar avea nevoie de un păstor?
― Oaia rătăcită merge mult pe coclauri, în vârfuri de munte, singuratică fiind. Vântul
bate tare, frigul devine aspru, uneori oaia rătăcită flămânzește, însetează, se îmbolnăvește și lupii
o pot ataca, fiind singură. Adevăr spun ție, fiecare oaie rătăcită își caută Păstorul ei, la vremea
cuvenită. Păstorul are grijă de oile lui.
Atunci inima mea s-a înmuiat dintr-o dată. Lacrimile au început să-mi curgă pe față și m-
am auzit întrebând:
― Tu cine ești?

50
 Un răspuns simplu și blând veni din interior:
― Păstorul!
Am plâns mult și acea blândețe mi-a cucerit inima pe loc. Mă găsise! Mă căutase și mă
găsise iar! Păstorul! Lăsase toate ale Lui în căutarea oii rătăcite. Și o găsise. Însetată de viață,
flămândă după creația vie, plictisită de singurătate și de îndumnezeire, la un pas de a se dizolva
în neființare.
Asta era cheia! Era Hristos! Doar El mă putea păstori din vid către viața cea vie. Doar El
era cheia, ușa, puntea dintre necreat* și creat. El era și una, și cealaltă, și Cel ce le unea. Doar
prin El mai puteam ieși din necreat, către viața cea vie. Nu către holograma cea creată de sine.
Asta era! Hristos! IIsus Hristos!!! Cel care unește necreatul cu creatul și prin care „toate
s-au făcut”. Cel prin care, creația devine vie și nu hologramă. Doar prin El, primești Duhul Sfânt!
Și Duhul Sfânt este Cel dătător de viață vie! Asta era! Duhul Sfânt făcea creația vie. Fără El,
suntem morți. Fără Duh Sfânt trăim în hologramă.
― Doamne, m-ai găsit, iar! Doamne, nu m-ai lăsat să mor! Mi-ai dat viață vie, iar!
Doamne, iartă-mă! Era să mor. Acum am înțeles ce-nseamnă „Eu Sunt CEL ce sunt”. Până acum
era doar „Eu sunt”, și era necreat și nemanifestare. Acum „Eu sunt Cel ce sunt” înseamnă
manifestarea necreatului, Dumnezeu ca Persoană. Înseamnă viața cea vie, creația cea vie. Prin
Duhul Tău Sfânt!
Doamne! Acum înțeleg! Tu ești Puntea! Calea dintre necreat și creat. Tu ești Viața!! Prin
Tine, Duhul Sfânt dă viață vie și Tu ești Adevărul absolut căci numai Tu le cuprinzi pe toate la
un loc, necreate și create. Numai Tu ești Alfa și Omega. Numai Tu, Dumnezeu fiind Te-ai făcut
Om. Numai Tu, te-ai coborât din cele de sus, în cele de jos, Om devenind. Numai Tu, ai coborât
din cel mai înalt cer până în ultima celulă a omului.
Doamne! Acum am înțeles!
Fără Tine, fără Duhul Tău cel Sfânt aș fi murit, pe vecie! M-aș fi dizolvat până la
neființare, în „Eu sunt”.
Fără Tine, viața din holograma creației este moartă, deși pare vie.
Fără Tine, nimicul a fost mort pentru mine.
Fără Tine, nici unul dintre noi nu am reuși să atingem veșnicia și viața cea vie și
adevărată.

*notă: a nu se confunda necreatul cu energiile necreate ale Duhului Sfânt. Vidul este nimic, o zonă de
necreat dar goală, fără Duh Sfânt și fără har. Numai prin Duhul Sfânt dătător de viață veșnică și vie, necreatul se
umple de energiile Duhului Sfânt și creația ia viață vie

51
 Fără Tine, noi suntem nimic și rămânem nimic. Suntem morți în A FI.
Fără Tine, nimic nu putem face. Doar putem muri ființial. Suntem morți în „A FACE”.
Fără Tine, rămânem „oaia rătăcită”, pe drumul sinelui către propria sa moarte.
Doamne cât de delicat ești! Te-ai apropiat cu blândețe de mine să nu fug iar, și mi-ai
vorbit de potențialele noi culese de mine pentru a le împărtăși turmei când eu mai aveam un pas
și cădeam în prăpastia morții ființiale. Precum sinucigașul stăteam pe marginea hăului, iar Tu ai
venit de la depărtare, încet și blând, și m-ai mângâiat. M-ai înțeles în toată prostia și mândria
mea. Mi-ai dat speranța că aș face ceva bun care trebuia împărtășit. M-ai cucerit! Iar și iar! În
feluri diferite și totuși blând, ca un iubit. Ai pescuit sufletul meu rătăcit, de pe marginea
prăpastiei, și L-ai întors la Tine iar, și i-ai dat să bea apă vie și să mănânce creație vie.
Doamne, cât de mult mă iubești? De cate ori ai să mă mai ierți? De câte ori ai să mă mai
aștepți? Câtă răbdare poți avea cu mine, păcătoasa? Iartă-mă!!! De o mie de ori, de la Alfa la
Omega și de un infinit de ori, iartă-mă!!! Acum știu! Sunt o păcătoasă! Pentru că am crezut că
pot singură să mă eliberez, să mă mântuiesc. Pentru că m-am rupt de Tine și m-am crezut
Dumnezeu, eu cu mine.
Iar Tu? N-ai zis nimic. Ai așteptat! M-ai lăsat să fac orice am dorit. Orice am vrut! Toate
mi le-ai îngăduit și tot ce am cerut mi-ai dăruit.
Îți amintești când ți-am cerut moștenirea de drept, divină, să mi-o dai? Nici eu nu știam
prea bine ce cer, nici ce înseamnă, dar așa am auzit de la entități că trebuie să ne cerem
moștenirea divină și Ti-am cerut-o!
Și Tu? Mi-ai dat-o!
De aceea am atins culmi de iubire, lumină, bucurie, abundență și toate le-am avut pe
deplin? De aceea am atins plinul și sinele meu atât de repede? Căci pe toate Tu mi le-ai dăruit,
precum Fiului rătăcitor.
Iar eu? Pe toate le-am cheltuit crezând că sunt nesfârșite, că eu sunt Dumnezeu.
Da, acum înțeleg! Suntem dumnezei, dar fără Tine, suntem nimic. Doar Tu ne faci
dumnezei. Fără Tine, sunt gol, sunt nimic. Sunt moartă. Nu pot crea nimic. Tot ceea ce am
creat crezând că eu creez de la mine, era de fapt moștenirea* mea dată de Tine. Eu nu am
creat nimic. Eu doar am cheltuit.

*notă: bogăția nedreaptă cf.Luca16.1-12

52
 Așa cum, un părinte bogat îi dă moștenirea lui fiului său și acesta o cheltuie toată
crezându-se și el bogat. Așa am crezut și eu că sunt Dumnezeu și m-am purtat ca un Dumnezeu
bogat până am sărăcit și am pribegit. La un pas de moarte am fost și Tu m-ai pescuit. Nu m-ai
lăsat să mor. Nu ai putut! Ai preferat să mori Tu pentru mine și m-ai recâștigat! M-ai
răscumpărat! M-ai iertat! M-ai mângâiat și mi-ai dat iar viață, și încă viață vie! M-ai făcut iar fiu
și părtaș la Împărăție!
Doamne! Cât m-ai iubit! Nu m-ai părăsit niciodată, cum am crezut. Doar eu Te-am
părăsit, plecând în lume. M-am rupt de Tine și am păcătuit. Apoi Ți-am cheltuit averea și m-am
crezut și eu cineva în lume. Am crezut că sunt lumină și iubire, că sunt și eu creator și mișc
lucrurile prin lume. Am crezut că nu mai am nevoie de Tine, că toți suntem oricum Unul, prin
iubire. Dar vai!
Iubirea fără Tine, fără Adevăr nu e nimic! E moartă și nedătătoare de viață în sine.
Iubirea, fără Duhul Sfânt, e ca o prostituată ce moare goală fără de veșmânt, în
baldachinul „prețios” al dormitorului acestei lumi, cu brațele încleștate, îmbrățișând iubiții
patimilor sale, cu buze vineții din care se preling, amarele iubiri trecătoare...
Schioapă am fost ... oarbă și surdă. Am mers strâmb, am iubit strâmb și când iubești
strâmb, nu iese nimic drept. Căci Crucea Ta, Doamne! Ah, Crucea! De care eu am tot fugit!
Toate entitățile ne spuneau, Doamne că ea înseamnă suferință și durere și are vibrație joasă și să
lepădăm toate acestea căci jertfa nu ajută la nimic.
Acum înțeleg, Doamne! Crucea ești Tu. E legătura dintre Cer și Pământ. Dintre necreat și
creat. Crucea e dreaptă. Ea unește lumile. Iar Tu ești Pomul Vieții. Poate Crucea Ta a fost făcută
din acest lemn. Pentru că e pomul veșniciei. Crucea e viața vie și veșnicie.
Dar omul din mine a iubit strâmb. Astfel, mi-am strâmbat tiparul și, aș fi murit.
Noi oamenii, Doamne, fără Tine am fi murit pe vecie. Căci nu poate omul să se elibereze
singur și să se mântuiască. Da! Eu știu acum! De aceea ai venit! Și ai murit pentru noi. Pe Crucea
pe care stă zidirea lumii. Pe aceeași Cruce stă și mântuirea ei. Crucea stă pe iubirea Tatălui, pe
jertfa Fiului și pe viața cea nouă, în Duhul Tău cel Sfânt.
Doamne, ai zidit lumea iară! Ai refăcut tiparul primordial și așezându-Te pe Cruce, ai
zidit lumea iară. Ai făcut-o dreaptă din nou! Și pe om l-ai restabilit fiu de Dumnezeu. Dar pentru
aceasta, omul trebuie să șadă pe Crucea Ta, să-și îndrepte formele, tiparele, să-și răstignească
voia sinelui pentru a face Tu în el, lucrarea Ta.
Doamne! Tu le faci pe toate în noi și noi vrem să le facem pe toate singuri. Vrem să
adunăm laurii lucrărilor noastre. Vrem să cucerim cerul și pământul, dar suntem nimic și
„mâncăm aerul cu polonicul”. Și, în timp ce căutăm să ni se pună cununi de lauri pe cap, Ție îți
punem cununi din spini.
Iar Tu taci, nu spui nimic. Doar ne înduri. Tu... Cuvântul, prin care „toate s-au făcut”.
Cuvântul tace și noi murim, vorbind.

53
 Ne credem dumnezei, lumină și iubire dar acestea sunt doar moștenirea ce ne-a fost dată
de Tatăl. Aceasta are un sfârșit, pentru că, odată cheltuită averea, devii ceea ce de fapt ești:
nimic! Toată lumina și iubirea care credem noi că suntem sunt baterii pe care le purtăm cu noi.
Aceste baterii luminează pentru noi o vreme și noi ne identificam cu ele crezând că suntem ceva.
Dar vine vremea când ele se consumă și atunci rămâne întunericul și nimicul. Atunci vedem ceea
ce suntem: vid, întuneric, nimic! Acela e momentul de adevăr al nostru cu noi înșine. Dar și
atunci ne mințim. Ne credem Dumnezeu și credem că vom putea crea din nimic. Ne credem
iluminați. Iluminarea aceasta e falsă căci iluminând sinele, “omorâm” în noi, veșnicia cea vie.
Viața veșnică. Iar sinele dizolvându-se în nimic devine veșnic mort. Veșnicia există, depinde
dacă rămânem vii în ea sau morți.
E greu să recunoaștem iluzia așa că devenim îngâmfați și „iluminați”. Și chiar de am fi
„iluminați” în starea de vid, viața cea vie adevărată începe după vid, odată cu Hristos!
Odată cu Hristos începe viața cea vie! Fără El suntem morți. Suntem nimic.
Până la El, am experimentat moartea. Odată cu Hristos, începe viața adevărată și
dualitatea. Până atunci am fost într-o dualitate relativă și am accesat, fiecare dintre noi, un
adevăr relativ. De la Hristos încolo, dualitatea devine vie și adevărul este viu și absolut.
Nu ne mai jucăm cu părți și adevăruri relative ci, stăm drepți, în fața Adevărului absolut
făcut Om.
Ce vom mai putea spune atunci în fața Lui? Doar să plecăm capul și să ne închinăm Lui,
Celui care s-a făcut Om ca să ne dea viața cea vie și veșnică.
„Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos!”

54
 Capitolul 18. Holograma și viața

După această revelație, am început să simt viața din nou. Dar altfel! Dintr-o dată viața îmi
părea ca fiind cea vie. Creația părea vie. Nu numai că am început să simt iar creația și să mă
mișc prin ea, devenisem vie, dar nu ca înainte. Am reînceput să-mi recapăt energia fizică, activă.
Conștientizasem încă din vid că trăisem într-o hologramă a iubirii și luminii dar acum
aveam certitudinea fermă că și vidul era o iluzie, atâta vreme cât nu reușisem să creez viață din
nimic. Practic, vidul era mama din care se născuseră acele iluzii, creația însăși. Vidul era mama
iluziilor! Deși, îmi părea a fi realitatea ultimă și supremă, era logic că ceva iluzoriu, precum
creația, nu se putea naște decât dintr-un pântec iluzoriu. Dar, în căutarea adevărului, nu vroiam
să văd că și vidul poate fi o iluzie. Vidul era un miraj! Toată lumea era în tine, nimic în afara ta,
tu erai Dumnezeu și totuși în mod ciudat erai în afara Lui!
Ce ar fi fost vidul fără de Hristos și Duhul Lui? Nimic!
Și ce devine nimicul când se umple de Duhul Lui? Devine plin și viu. Devine viață vie și
veșnică. Numai prin Hristos, creația este vie. Fără El, ea este iluzie.
Cu alte cuvinte, vidul nu era de-ajuns. Era, în „parte”, desprins de Duhul Sfânt dătător de
viață. Orice parte, pălește în fața adevărului Hristos, care pe toate le unește.
Totuși, în demersul meu mă ajutase să mă văd așa cum sunt. Dar ce folos ai când
experimentezi doar părți din adevăr? Dacă nu atingi adevărul absolut, rămâi în parte și, rămânând
în parte, rămâi în iluzie, adică în fals și în minciună.
Adevărul de 99,99% este minciună. O mică parte de lipsește din adevăr, este minciună.
Astfel, lumina și iubirea, dacă sunt doar în procent de 99,99%, sunt întuneric și minciună. Sunt
iluzii și părți. Dar nu Adevăr!
Atât ne mai făleam cu adevărurile noastre personale... În grupurile spirituale toți eram
deținători ai adevărului personal. Fiecare cu adevărul lui. „Omul și calul său”. Cam așa ceva.
Motiv pentru care respectam fiecare adevărul celuilalt. Așa era politic corect! Astfel că nu
polemizam niciodată și nici nu ne certam întrucât acceptam întotdeauna adevărul celuilalt. Eram
ferm convinși că din lipsa acestui respect reciproc au izbucnit atâtea războaie în lume. Așa că,
devenisem foarte toleranți unii cu ceilalți.
Acum însa, fiind față în față cu Hristos, Adevărul întrupat, toate adevărurile relative
cădeau rând pe rând, așa cum ai scoate o piatră de la baza unei clădiri și clădirea s-ar dărâma
toată. Așa cum un pulover s-ar deșira pe loc nefiind înnodat la „cap” și nici la „coadă”. Toate
adevărurile se scufundau în marea iluziei, iar El, strălucea biruitor peste toate.
Of! Cum fusesem atât de oarbă să nu-mi dau seama? Acum înțelesuri nedeslușite din
Biblie îmi păreau atât de clare. Dintr-o dată, Biblia era parcă o trăire a mea personală, era vie!
Nu o deslușeam toată, desigur. Dar trăisem pilda Fiului rătăcitor. Despre mine era vorba acolo.
Dintr-o dată trăisem și înțelesesem clar, pe propria mea piele, că Hristos este Calea,
Adevărul și Viața. Aceste cuvinte au devenit vii pentru mine. Am trăit din toată conștiința și
55
ființa mea faptul că El este Adevărul. Că toate, până la El, sunt iluzii și, deci, false. Toate căile
spirituale, orientale și new age-ul actual sunt false și iluzii în raport cu El. Eu trăiam dintr-o dată
Viața cea vie, pe care, fără El, nu am găsit-o. Fără El, nu este nimic și nu putem face nimic.
Acestea le trăiam dintr-o dată și cuvântul Evangheliei părea viu în mine.
„… fără Mine nu puteţi face nimic”. – Ioan 15:5.
Mai mult decât atunci, viu a devenit și acest cuvânt pentru mine:
„Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii*, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la
Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri?” (Mt. 21)
„Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind
însuşi Iisus Hristos” (Efeseni 2: 20)

Da! Atât de viu suna acum în mine faptul că orice zidire, orice co-creere, orice act de
creație care se face fără a pune temelia în Hristos, fără a avea la baza ei pe Domnul, „piatra din
capul unghiului”, este iluzie, minciună, hologramă. Eu experimentasem acestea pe pielea mea.
Atâția ani de căutări, o viață, aș putea spune căci deja aveam în jur de 40 ani când Adevărul m-a
izbit în față. Totul fusese un „castel de nisip”. O hologramă!
Toate tehnicile, meditațiile, stările de iubire, lumină, bucurie, toate fuseseră iluzii. Nu
înseamnă că nu fuseseră, în parte, adevărate. Nu înseamnă că eu nu le-am trăit, ca pe niște
adevăruri atunci, doar că față în față cu Hristos, Împăratul cerurilor și al pământului, al tuturor
celor văzute și nevăzute, Dumnezeul cel viu și adevărat, toate cădeau rând pe rând ca niște hârtii
bătute de vântul iluziei.
Era ca și cum aș fi tricotat la un pulover multidimensional ani întregi, punând acolo în el
toată energia mea, toată ființa mea, căutările mele, tiparele noi investite, instrumente cât mai
desăvârșite și, dintr-o dată, tot puloverul s-a destrămat. S-a destrămat mai întâi în vid. Pentru că
nu avea nod făcut în alfa și nici nod făcut în omega. Pentru că doar El este Alfa și Omega. Și nu
avea „piatra din baza unghiului”. Totul, fără El, ajunge nimic, ceea ce de fapt și este.
Însă acum, El îmi întindea mâna către Viața vie. Să trec puntea din holograma vieții către
viața cea vie. Din moarte, spre viață. Din castelul de nisip, în casa de pe stâncă. Ca un mire,
Hristos m-a cucerit și mi-a cerut mâna, iar sufletul meu, mireasă i-a devenit.

*notă: Când am citit cuvântul „ziditorii”, cei care au nesocotit piatra din capul unghiului, pe Hristos ca Fiu
al lui Dumnezeu și Mântuitor al lumii, nu am putut să nu mă gândesc la „fondatorii” lui Sal Rachele în cartea
„Transformări planetare 2012-2030. Mesaje de la Fondatori”. Și despre ei e vorba aici.

56
 Tot viu mi s-a părut și acest cuvânt în mine. Dacă nu l-aș fi trăit, nu l-aș fi înțeles
niciodată.
„Ia seamă, deci, ca lumina din tine să nu fie întuneric.” – Luca 11:35
Acum înțelegeam că lumina din mine fusese întuneric. Îmi descoperisem sinele, lumina
mea interioară, bateria care mă lumina, primită moștenire de la Tatăl și fascinată fiind de ea, am
crezut că sunt ea. În realitate, m-am văzut pe mine ce eram când am consumat bateria primită în
dar. Eram în întuneric, fără de viață măcar. Nimic! Ce ar fi o lanternă fără baterii? Așa și eu,
ajunsesem să înțeleg că nu fusesem niciodată lumină și iubire ci, doar îmi atribuisem niște calități
ce le primisem în dar. Funcționam pe baterii!
Dintr-o dată, tot new age-ul îmi părea ca cel mai fabulos fake care a existat vreodată. O
hologramă siropoasă și dulce. Cine erau aceste entități și cine era cel din spatele lor? Cine crease
această hologramă care copia creația și ierarhia cerească? Cine ne vroia pe noi dumnezei? Cine
ne încărca cu laude și cu aprecieri maiestuoase? Cine? Cine este cel ce copie și care, totuși, nu
reușește să creeze viața? Cine este cel care se învârte în jurul cozii și deși creează un cerc, este
doar el cu el? Mort în el însuși, în propriul lui egoism, iubindu-se doar el, pe el?
Hmm… Îmi puneam aceste întrebări dar încă nu eram pregătită să accept răspunsul lor.
Nu credeam încă în dualitate și nici în demoni. Mi-era încă foarte greu să discern binele de rău
de vreme ce nu mai credeam în bine și în rău. Mintea mea era bulversată. Eram în prezența
Adevărului, și simțeam cu toată ființa mea aceasta, dar nu reușeam să ies din cursa propriilor
mele tipare noi dobândite și new age-iste. Mă străduisem într-atât să eliberez tiparele vechi și să
aduc în locul lor tipare noi și, acum, mă simțeam dintr-o dată extrem de bulversată.
Era ceva bun în tot ce învățasem nou? Era bună terapia iertării? Era bună toleranța și
iubirea necondiționată? Ce păstram din toate? Sau nu păstram nimic? Și ce mă făceam cu această
îndoială? Mă îndoiam la tot pasul și știam, din new age, că îndoiala nu e bună. Nu știam ce voi
face și cum voi reuși să-mi păstrez echilibrul, în acest cutremur interior al Adevărului, care mă
zdruncina din toate încheieturile, până la plâns. Știam că acesta e Adevărul dar parcă nu-L
puteam duce.
Cât despre îndoială, e tare bună, uneori. Aș putea parafraza: „Mă îndoiesc, deci exist”.

57
 Capitolul 19. Sf. Grigorie Decapolitul. Prislop.
Sarmisegetuza. Sâmbăta de Sus

Îmi era foarte greu să gestionez noile trăiri. Încercam să-mi împărtășesc noile mele
descoperiri când, am observat, că toți colegii din grupurile spirituale, mă priveau ciudat.
„Cum adică, Hristos e Adevărul? Poate vrei să spui că e vorba de noua conștiință hristică,
nu Hristos, în sine. Cum adică, El este Dumnezeu întrupat? Da’ noi ce suntem? Noi nu suntem
Dumnezei întrupați? Și ce-ți veni acum să te întorci în energia veche, să-ți dai puterea ta lui
Iisus? El a deschis aceasta conștiință pentru noi, și a spus, că vor veni unii de vor face mai mari
minuni ca El, și acum e vremea noastră. E rândul nostru să manifestăm potențialul de Dumnezeu
din noi. Ce-ți veni acum să spui că totul e o iluzie și o hologramă? Ai bătut câmpii cu vidul,
acum bați câmpii cu Hristos? Tu care erai „omul noului” și deschizător de drumuri în conștiință,
te-ai întors în vechi? Ce-ți veni?”
Cam asta era reacția foștilor colegi. Uneori spusă, alteori nespusă, dar gândită. Simțeam
efortul lor de a-mi tolera noua poziție. Dar cum ei nu ajunseseră în vid și erau încă în faza de „
baterie plina”, a iubirii și a luminii iluzorie, mi-am dat seama că nu pot găsi înțelegere la ei.
În mod cu totul paradoxal, unul din cei care a fost foarte vehement cu mine, când eram în
vid, spunându-mi să mă întorc la lumină și iubire, tocmai intrase în vid și el, dintr-o dată, peste o
noapte, și mă suna regulat întrucât nu avea nici el cu cine să împărtășească noile lui trăiri. Eu
însă, de data asta, încercam să-i spun că vidul e doar o etapă, iar el îmi spunea iar că am luat-o
razna cu Hristos al meu, și să mă întorc la vid acum că vidul e realitatea ultimă și supremă.
După mai multe telefoane, în care eu mi-am dat seama că el nicicum nu putea înțelege
noua mea trăire, el fiind în vid, am renunțat să-i mai spun câte ceva. Eram convinsă că trebuia și
el să-și „ardă” etapa vidului lui. Iar el era convins că eu am luat-o razna și că vidul lui e mai vid
decât al meu și că din cauza asta m-am întors la dualitate. Ne „băteam” în viduri cum s-ar spune.
După o vreme, am observat că nu mai eram prieteni pe facebook.
Vidul poate fi foarte periculos. Egoul crește atât de mult fără să-ți dai seama. Ți se urcă
în cap și tu nu-l vezi.

58
 O altă colegă din grupul new ageist a ajuns chiar să-mi vorbească urât, să-mi spună că
energia mea miroase urât și că am devenit o întunecată de când bat câmpii cu Hristos al meu.
Dar, ce mă amuză, este că toți termină cu „iubire și lumină”! Toți îți spun la sfârșit: „Îți
respectăm punctul de vedere. Este alegerea ta și adevărul tău”. Toți erau foarte politically
correct. Și eventual, mai puneau și „inimioare” la sfârșit, ca să vezi cât de iubitori sunt, dar
ieșeau din discuția cu tine, închizându-ți ușa în nas, cum s-ar spune. Cu alte cuvinte, nu vor să te
contrazică pentru că ei sunt „iubitori” și, tu care tocmai te-ai întors în 3D și dualitate, ești cu
vibrație prea joasă pentru ei ca să-și mai bată capul cu tine. Astfel, e politicos, totuși, să-ți
închidă ușa în nas și să iasă din discuție, pentru că, zic ei, nu e frumos să polemizezi pe un
subiect. Contradicția fiind duală și primitivă.
E iubitor însă, să ne amăgim unii pe alții, și să ne prefacem că iluzia nu există? Și că nici
întunericul nu există? Totul era perfect dar, lipsea cu desăvârșire... după cum spunea
I.L.Caragiale: “Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu
desăvârşire”
Foarte iubitori, dar numai cu gura și cu „inimioarele desenate” cu o neputință mare în a
accepta vechiul ca energie, cum spun ei. Vechiul, fiind religia și cei ce cred în Hristos. Unii sar
ca arși când aud de religie. Dar, în schimb, vorbesc mult de iubire, acceptare și toleranță,
pozitivism.
Astfel că, relațiile mele cu unii colegi, au cam încetat. S-au păstrat foarte puține contacte
în virtutea trecutului petrecut împreună și a iubirii care ne mai ține.
În ciuda faptului că trăiam această conștientizare a lui Hristos, ca fiind Adevărul, Calea și
Viața, și începusem să ies din zona vidului, tot nu știam ce să fac, cum să fac și ce voi face cu
acestea. Astfel că, prin septembrie 2013, am ajuns cu niște prieteni la Prislop. Părintele Arsenie
Boca era singurul mai acceptat, cumva, chiar de lumea spirituală. Nu știu cum de-l acceptau,
probabil pentru partea senzațională, care se vehicula despre el. Eu auzisem de el prin 2008, când,
însărcinată fiind, cineva mi-a dat o poză cu el, să o pun în casă. Nu știam atunci nimic despre el
și, am pus poza în bibliotecă, pentru că nu mai puteam să-mi desprind ochii de la ochii lui.
În acea noapte, nu am putut dormi deloc. Am simțit, efectiv toată noaptea, o prezență în
cameră, care se uita stăruitor la mine. Îmi venea să scot poza din casă, afară, nu mai suportam să
mă privească într-atât. Dar, am intrat pe internet să caut informații despre el, și când am văzut că
e considerat un om sfânt, mi-a fost frică să dau poza afară din casă. Atunci, am încercat să mă
împrietenesc cu el. I-am vorbit și, apoi, nu m-a mai deranjat prezența lui, dar de atunci nu am
mai comunicat o vreme cu el deși unii din new age, făceau channel-uri și cu el. Asta nu înseamnă
că era chiar el, părintele cel care venea la channeler...
Așa se întâmpla, că prietenii noștri și, chiar și eu, doream să mergem la munte, și am zis,
să facem un traseu prin Prislop și Sarmisegetuza. Ne-am cazat undeva în Vâlcea și de acolo urma
să facem diverse trasee.
Domnul care avea pensiunea ne-a sugerat să mergem la Sfântul Grigorie Decapolitul, la
mănăstirea Bistrița, care era aproape de noi. Zis și făcut!
Mi-am amintit dintr-o dată ceva despre acest sfânt. O mătușă credincioasă de a mea îl
visase și mi-a spus că o proteja pe Mara mea, în vis, și să mă rog lui pentru Mara. Eu însă nu mai

59
eram cu sfinții, de mai de mult, astfel că, uitasem complet de el. Totuși, ceva mi-a atras atenția.
Cum era posibil ca din atâția sfinți tocmai el, cel de care auzisem eu, să fie atât de aproape de
noi?
Fiind foarte obosită de la drum am hotărât să ne culcam puțin, după prânz, a doua zi
urmând să mergem la sfânt. Nu am apucat să adorm întru-totul. Fiind încă în starea de veghe, o
energie a intrat iar în mine. Am simțit cum ies din trup și o entitate îmbrăcată în alb, cu chelie și
păr în jurul cheliei, îmi vorbea. Eu însă, eram foarte hotărâtă să nu mai primesc nici un fel de
entități în energia mea și, nu înțelegeam, de ce nu pricep și ele aceasta. Astfel că, am spus pe un
ton răspicat și ferm:
― „Îți poruncesc să pleci din energia mea!”
Dar el nu pleca. Nu-mi amintesc din ce mi-a spus decât:
― „Te aștept de 7 ani...”
Mi-a spus mai multe dar nu mi le-am mai amintit. Îndată, am auzit din adâncul meu: „O
chem pe Maica Domnului acum”. Și în acel moment, acea entitate a dispărut, eu am revenit și,
m-am trezit.
Am fost atunci, foarte supărată, cum aceste entități, oricare ar fi fost ele, nu mă lăsau
deloc în pace nici dacă le porunceam să plece. Eram din ce în ce mai sigură că trebuia să scap de
ele și de aceste invazii căci, sigur, nu erau binevoitoare cu mine. M-am mirat iar cum de a plecat
la auzul numelui Maicii Domnului.
A doua zi, am fost la Sfânt. Pe drum, am intrat pe internet și am citit ceva despre el. Nu
mare mi-a fost mirarea când am citit că vindecă boli de piele, Mara mea având vitiligo și
prietenul nostru, psoriazis. Interesul meu creștea și, intrând acolo, mi-am pus capul pe marginea
raclei și am început a mă ruga la el așa cum am simțit. Apoi am ridicat ochii și am privit icoana
de pe sfânt, cu înfățișarea lui. Am rămas cu ochii în lacrimi, pironiți la acea icoană, căci în icoană
era un bărbat cu chelie și păr în jurul cheliei. Era cel care îmi vorbise în stare de veghe. Atunci
nu am știut ce să mai cred. Mi-am cerut iertare de la sfânt, pentru că îl alungasem, cu o zi înainte.
Totuși, privind acum în urmă, mi-e clar, că nu fusese el. „Vizitatorii” își schimbaseră
puțin tactica și strategia. Începuseră să ia chip de sfinți acum și să vorbească. Erau însă tot ei.
„Aceeași Mărie cu altă pălărie”. De aceea au și plecat la auzul numelui Maicii Domnului. Slavă
Domnului, era cineva în mine care pronunța rugăciuni pentru mine și așa scăpam de intruși.
A treia zi, trebuia să mergem la Prislop. În acea dimineață, dintr-o dată, prietena noastră
nu s-a mai putut da jos din pat. Avea o criză de hernie groaznică cu atac de panică. Am intrat în
panică cu toții, nu știam ce să facem cu ea. În final, după o jumătate de zi de mers prin farmacii
și tot felul de medicamente, am chemat salvarea. I s-au făcut niște infiltrații și, am fost sfătuiți, să
nu care cumva să o ducem cu mașina, căci spatele trebuia protejat de orice vibrație. Era foarte
dificil, fiind la începutul excursiei noastre, nu puteam merge nici acasă și nici la obiectivele
stabilite. Ne era clar că nu mai puteam merge niciunde.
În acea noapte m-am rugat prima dată părintelui Arsenie. Cum adică? Toți mergeau la
Prislop și eu nu? De ce nu mă lăsa și pe mine să ajung la el? Am făcut atâta drum și acum nu mă

60
primește? Și tot l-am rugat să ne ajute să ajungem la el. În timpul rugăciunii, am simțit iar acea
prezență care mă scana din cap până în picioare. Era o prezență dură și nu părea să se lase
înmuiată de rugăciunile mele. Mă cerceta într-una.
În dimineața următoare, nu aveam speranță deloc că o să mai putem merge. Dar prietena
noastră a zis că ea se simte mai bine, și vrea să meargă la Prislop și la Sarmisegetuza, care erau
în planul acelei zile. Noi ne-am mirat căci, cu o zi înainte, nu se putea mișca deloc. Și am plecat
spre Prislop.
Ajunși acolo, trebuia să urcăm un mic deal spre mormântul părintelui. Eu, care eram
obișnuită încă să vorbesc cu toate spiritele, deschid o discuție interioară cu părintele. Îmi
amintesc doar câteva fraze, și nu aș pune semnul adevărului pe ele, dar, în final, mi-a plăcut
mesajul. Uneori, Dumnezeu se folosește de tâmpeniile noastre, și ne dezvăluie, chiar și prin ele,
niște adevăruri:
El: ― „De câte ori urcam acest deal mă gândeam la Golgota, la jertfa lui Hristos”.
Eu: ― „Hai părinte, nu-mi mai spune de sacrificiu și jertfă. Acestea au vibrații joase. Ce
atâta, suferință? Înțeleg că Hristos e Adevărul, dar de ce trebuie atâta suferință și jertfă? Eu nu
suport acestea”.
El: ― „Tu iți ajuți prietenii?”
Eu: ― „Întotdeauna!”
El: ― „De ce?”
Eu: ― „Fiindcă așa simt. Simt să mă dăruiesc lor atunci când au nevoie de mine”.
El: ― „Și asta înseamnă că tu te sacrifici pentru ei? Te jertfești?”
Eu: ― „Nu părinte! Asta e iubire, nu jertfă! Eu fac asta din dragoste, nu jertfesc nimic”.
El: ― „Da’ soțul tău ce spune?”
Eu: (surprinsă): ― „Da’ de ce mă întrebi de el? Lui nu-i convine!”
El: ― „De ce nu-i convine?”
Eu: ― „Pentru că spune că eu sacrific familia pentru prietenii mei”.
El: ― „Deci pentru el, ceea ce tu faci este un sacrificiu?”
Eu: ― „Da, așa este! El spune că eu sacrific timpul meu cu familia pentru ei”.
El: ― „Așa și Hristos! El doar ne iubeste! Din afară, iubirea Lui se vede sacrificiu! Din
interior, e doar iubire! Ai înțeles?”
Atunci, adevărată, sau nu, discuția mea interioară cu părintele a luminat în mine sensul
jertfei și al sacrificiului. Am înțeles că era vorba doar de iubire și dăruire și, doar cei din afară,
vedeau în acestea o jertfă.

61
 Astfel, am încercat să nu mai gândesc new ageist despre jertfă și sacrificiu întrucât
fusesem îndoctrinată cu tiparele noii energii, care nu admiteau deloc jertfa și sacrificiul,
considerându-le energii de vibrație joasă. Chiar mai mult, luau în derâdere, jertfa Domnului
nostru. Ni-l dădeau exemplu negativ. Ceva de genul: „Ați văzut ce a pățit? Acolo ajungeți și voi
dacă stați în energia sacrificiului. Fiți în lumină și în iubire și nu în energii joase”.
Ajunsă la mormânt, am simțit altfel prezența părintelui. Mult mai blândă și mai
călduroasă. I-am mulțumit că ne-a îngăduit să ajungem la el și am plecat la Sarmisegetuza.
Eram încă curioasă să ajung pe acest tărâm al vechilor daci. Deși nu fusesem deloc
iubitoare de patrie și, nu înțelegeam cum poți iubi țara ta, în urma unui vis cu lupul alb,
devenisem foarte activată, dintr-o dată, în această dragoste de țară. Desigur, sună foarte ciudat să
te trezești după un vis, iubitor de neam și țară. Dar la mine așa a fost! În acel vis mă unisem cu
acest lup alb care defapt era o conștiință. Și această conștiință se trezise în mine, astfel că, eram
în stare să fac și greva foamei pentru neam și țară. Chiar dacă multe s-au dizolvat în vid, această
chemare pentru neam și țară încă mai persista. Astfel că, atrăsesem tot felul de cărți și povești pe
tema României Misionare. Eram curioasă deci, să pășesc și eu pe tărâmul Sarmisegetuzei.
Nu ajunsesem încă pe platou la Sarmisegetuza căci, undeva cu vreo două sate mai înainte,
ne-am oprit la o pauză de țigară. Nici bine nu m-am dat jos din mașină și mergând spre prietenii
mei, am început să simt cum pământul se cutremura sub mine. Am început să strig:
― „E cutremur!!! E cutremur!!!”
Ei însă, nu reacționau nicicum.
Eu pășeam iar și pământul se cutremura iar, sub tălpile mele, și strigam:
― „Cutremur, măiii! Nu simțiți??”
Dar ei se uitau mirați la mine.
Atunci, mi-am dat seama că doar eu* aveam acele simțiri, dar erau atât de puternice. Se
cutremura, efectiv, pământul sub tălpi. M-am oprit și am încercat să simt ce e sub pământul
acela. O vibrație metalică și o zonă de gol-vid era undeva sub pământ. Apoi pământul a început
să pulseze ca o inimă vie, sub tălpile mele. Cred că îmi dăduseră lacrimile și eram pentru prima
oară conștientă că pământul este o ființă vie, care are o inimă. Și acea inimă era acolo, la
Sarmisegetuza, înainte chiar de ea, așa cum eu o simțeam sub tălpi că aproape mă ridica și mă
cobora, după ritmul ei.
Am mers mai departe către platoul de la Sarmisegetuza. Mă așteptam să simt și acolo la
fel. Dar, nu am simțit nimic, decât undeva în afara platoului unde pământul s-a cutremurat iar,
sub tălpile mele. Oricum era un loc tăcut și lin ce purta în el poate atâtea taine. Nu am să uit
niciodată apa de acolo. Ne băteam pe ea, parcă era apă vie. Avea un gust cu totul deosebit.

*notă: ulterior am aflat că, și prietena mea simțise cum se zguduia pământul

62
 Am plecat de la Sarmisegetuza cu gândul să aflu mai multe despre acel tărâm străbun. Am
pus întrebări în interiorul meu, cum obișnuiam, și răspunsurile veneau legate despre: un oraș
subteran, aflat sub acel tărâm, tehnologii vechi și, totuși, superioare, comoara lui Decebal, care
emitea vibrații metalice.
Nu mare mi-a fost mirarea când intrând pe internet am găsit o grămadă de site-uri despre
„orașul subteran” de sub Sarmisegetuza, cu o suprafață de 200 mp și comoara lui Decebal, care
fusese ascunsă bine, chiar de el. Adevărate sau nu, aceste informații m-au condus către cărțile lui
Radu Cinemar, o vreme. Încercam să înțeleg cu ce mi-ar ajuta acestea și ce am eu de făcut. Care
era rolul meu în misiunea României? Evident, băteam iar câmpii puțin, dar Domnul m-a răbdat,
iar și iar! Slavă Ție Doamne!
Deși nu ne propusesem, am ajuns la Sâmbăta de Sus. Locul unde părintele Arsenie Boca
fusese stareț. Un loc cald și plăcut. De acolo, am plecat cu o carte pe care Elina n-a vrut să o lase
din mână. Cum e posibil ca din mii de cărți, care erau la magazinul de la intrare, ea a înșfăcat o
carte micuță, a pus-o sub braț și a zis:
― „Eu, de aici, nu plec fără cartea asta!”
Noi, tot trăgeam cartea de la ea din mână ca să o punem la loc căci cumpărasem altele, și
ea, nimic. O ținea strâns, și mai avea puțin să plângă, ca să luăm cartea. De gura ei, am luat-o.
În mașină m-a izbit ca un trăsnet acea cărticică. Părintele Pantelimon povestea despre
misiunea României în vremurile de pe urmă, despre găsirea trupului Sfântului Ioan Botezătorul și
despre menirea părintelui Arsenie Boca și a altora în această lucrare misionară. Am citit-o cu
sufletul la gură și, cu lacrimi în ochi. În plus, cartea confirma niște simțiri personale, astfel că,
mă aflam iar, într-o sincronicitate ciudată?
Ajunsă acasă, deși eu nu mă uitam la tv, am dat peste o emisiune cu Oreste care, spunea
că drumul la Părintele Arsenie începe cu Prislopul, apoi cu Sarmisegetuza și se termină cu
Sâmbăta de Sus. Și că altfel, nu se poate. Așa făcurăm și noi, de unde nu ne propusesem. Cum de
știa acestea? Cum de se întâmplase și la el la fel? Sincronicitate? Iar și iar? Hmmm…
Aveam la ce contempla acum. Străbunii daci, comoara lui Decebal, misiunea României,
unde evident trebuia să am și eu vreun rol, și Sfântul Ioan Botezătorul care tot îmi „apărea”
cumva printre toate aceste informații. Am început să mă rog la părintele Arsenie. Și recunosc,
mi-a ajutat mult. De multe ori, așeza pacea în mine, și-mi lua povara de pe suflet.
Încă nu revenisem la sfinți și la biserică, întrutotul. Nu eram încă pregătită să renunț la
partea senzațională a new age-ului în toate formele lui. Eram în căutarea unei misiuni personale,
fie ea într-o formă sau alta.
Dumnezeu însă, în răbdarea Lui, îmi vorbea pe limba mea. Și, din când în când, pe limba
Lui.
Astfel că, într-o zi făcând curățenie în casă, am văzut o sticluță de mir de la Sfântul
Grigorie Decapolitul. Cum nu eram încă convinsă de sfinți, și de puterea mirului, nu foloseam
mirul pe care îl cumpărasem. Dar în acea zi, mi-a trecut prin cap să mă dau și eu cu mir. Și unde
să mă dau? M-am dat pe mână, la un fel de neg-excrescență, pe care o aveam pe mână, de când

63
eram mică. Am făcut semnul crucii și am uitat. Nici prin cap nu mi-a trecut gând de vindecare,
și nici, vreo credință anume. Cred că a trecut o săptămână, și fetița cea mica Elina, cu care
dormeam, obișnuia când adormea, să mă zgâncilească la buba mea de pe mână, ceea ce mă
enerva tot timpul. În acea zi o aud spunând:
― „Mami, unde e buba ta?”
― „Acolo. Unde să fie?”
― „Nu mami, nu mai este!”
Am privit mâna și am crezut că nu văd bine. Era dispărută complet, și rămăsese în loc o
ușoară roșeață. A dispărut și roșeața după câteva zile. Cum acea bubiță era de mulți ani de zile
acolo, mi se părea de-a dreptul ciudat, cum o fi dispărut și când? Și dintr-o dată, mi-am amintit
cum mă dădusem cu mir și nici măcar nu crezusem în el. Sfântul Grigorie Decapolitul vindecase
pielea mea fără ca eu măcar să cred.
Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui!

64
 Capitolul 20. Sfântul Efrem cel Nou

Era în aprilie 2014. După Paști, sora și cumnatul meu erau veniți în România, din S.U.A.,
unde locuiesc de mulți ani. Ei sunt oameni credincioși și înduhovniciți. Poate și pentru
rugăciunile lor și ale mamei, Domnul m-a întors la credința cea dreaptă și vie.
Ei au dorit să mergem la mănăstirea Sihăstria Rarăului unde spuneau că este o icoană
făcătoare de minuni a Sf. Efrem cel Nou. Eu nu știam nimic despre sfinți, cu atât mai puțin de
acesta, dar pentru că era dorința lor, am mers cu toții, împreună.
Mănăstirea se află la poalele Muntelui Rarău.
Când am intrat în biserică erau câțiva oameni care tocmai luau acea pâiniță numită
„artos”. Nu știam eu ce înseamnă, dar câțiva dintre acei oameni au venit la noi și ne-au spus că e
specială, să venim să luăm și noi. M-am pus la coadă. Erau puțini oameni. Am privit călugărul
care dădea această pâine. În mod cu totul ciudat, capul lui s-a întors spre mine și m-a privit fix în
ochi. Era ceva nefiresc ca cineva care împarte pâine și evident trebuie să se uite în jos, să se uite
la mine care eram tocmai la sfârșitul rândului.
Din acel moment, am intrat parcă în altă lume. Am simțit cum privirea lui vorbea tare și
mă cerceta. Am simțit cum mă umpleam de o stare de bucurie și lacrimile au început să-mi curgă
pe obraji. Am lăsat privirea în jos, căci era prea mult pentru mine, dar acei ochi m-au privit într-
una, oriunde mergeam în biserică. Îi simțeam în spatele meu, oriunde, îi simțeam cercetători.
Simțeam că acei ochi îmi vorbeau tare și, mai mult, simțeam că mă (re)cunoșteau. Era ca un fel
de chemare în ei. Nu știam exact ce însemna asta. Știu doar că atunci, acolo, am fost în altă
lume și am simțit veșnicia. M-am apropiat de călugăr și am întins palmele cerșind acel „artos”
deși nu știam la ce folosește exact. M-a trimis să iau o punguță. Deși eram cu spatele, și el își
făcea treaba în continuare, simțeam privirea atotcuprinzatoare a acelor ochi negri. Mă cerceta și
fără să mă privească. M-am întors. Am stat cu ochii plecați când mâinile lui mi-au dăruit
„artosul”. Am simțit o atingere ca de sfânt, mâini de sfânt și ochi de sfânt. Avea degetele atât de
fine ca firele de ață. Am luat punguța și am descoperit în dreapta, icoana Sfântului Efrem cel
Nou. Lacrimile îmi tâșneau prin ochi șiroaie. Nu știu de ce plângeam, dar mi-era clar că din
Adevăr. Simțeam să nu mă mai desprind de icoană, deși nici nu am reușit să o văd printre
lacrimi. Nu știam cum să-mi ascund lacrimile și fața udă, când aud acel călugăr venind spre
mine: „Nu plânge. Va veni și bucuria”. I-am spus: „Nu plâng de supărare, ci de bucurie”. Mă
simțeam în altă lume. Pluteam efectiv. Nu vedeam nimic în jur decât acei doi ochi negri, acea
privire care mă cerceta și mă urmărea prin biserică, oriunde m-aș fi dus. Simțeam, în același
timp, o mare iubire și bucurie care îmi cuprindea inima.
După ce am ieșit de acolo din mănăstire, acel călugăr a ieșit și el. Mi-a dat ulei de la
candela icoanei (nu mai era cea autentică, ci o copie, dar nu a contat), mi-a dat o prăjitură pentru
Elina cu care nu mai contenea să se joace și să o „necăjească” într-un mod pe care eu l-am înțeles

65
dincolo de cuvinte. Privind la el, am văzut că nu avea ochii negri și nici nu era înalt așa cum îl
văzusem eu în biserică, când mă țintuia cu privirea. Nu înțelegeam cum de acest călugăr era cel
din biserică și, totuși, nu era. Acei ochi negri, veniți din altă lume, statura înaltă, care o avea în
biserică, privirea cercetătoare, degetele de sfânt și bucuria cu care mă umplea, fuseseră în acest
călugăr, dar care acum arăta altfel: ochi albaștri și statură medie.
Erau doi în Unul sau fuseseră doi în Unul? Ce se întâmplase oare?
Nu am priceput ce mi s-a întâmplat decât acasă.
Sora mea mi-a dat o carte cu viața Sf. Efrem cel Nou și, în interior, era o iconiță din hârtie
cu sfântul, data mie chiar de acel călugăr. Am deschis acasă cartea și am citit ce scria în acel loc:
„Sfântul Efrem cel Nou era foarte înalt și slab, avea ochii negri”.
Atunci am înțeles! Fusese Sfântul! În acel călugăr eu am văzut pe Sfântul Efrem cel Nou.
Ochii mi-au căzut pe iconiță și, am rămas perplexă văzând ochii cei negri care m-au cercetat în
biserică, degetele de Sfânt, statura lui înaltă și slabă. Cred că avea cam 2 metri.
Mai târziu, am mai fost și cu prietenii, de câteva ori, acolo. De fiecare dată, am avut
experiențe altfel. Interesant loc.
A doua oară când am ajuns, nu am apucat să deschid ușa bisericii când un călugăr a ieșit
bucuros și ne-a spus: „Ați ajuns? De când vă așteptam! Haideți cu mine!”
Noi am rămas perplecși. Nu-l cunoșteam. Nici el pe noi. Ne-a luat cu el și ne-a dus până
în vârful muntelui. Pe drum, a scos multe frici din noi. Printre rânduri și, felul ciudat de a vorbi,
ne spunea și visele care le avusesem cu o noapte înainte și bolile care le aveam și multe altele.
Părea și el un nebun.
A treia oară, am nimerit fără să vreau la spovedit, la starețul bătrân Ioan. Printre altele, eu
povestindu-i apariția Sfântului Efrem, într-un frate tânăr, de acolo, mi-a spus blând:
― „Ei…, nu era sfântul în el, dar era în spatele lui”.
Nu știu cum, dar știu că acel moment a fost cu adevărat momentul întoarcerii mele către
Biserică și către sfinții lui Dumnezeu. Eu care nu credeam în ei, deși avusesem experiența cu
Sfântul Nicolae, eu care nu le înțelegeam rostul, eu care îi negasem în trecut, care nu credeam
deloc în ei, aveam acum mărturia clară că ei există și că Dumnezeu îi înălța pe ei pentru viața lor
sfântă și jertfelnică. Mulțumesc lui Dumnezeu și sfinților lui! Mare milă și-a făcut Dumnezeu cu
mine.
De atunci, de când privesc iconița cu Sfântul Efrem cel Nou, parcă văd un prieten drag pe
care l-am cunoscut până în adâncul inimii, și care mă poate ajuta oricând. E așa o senzație să te
uiți la icoana lui și, să știi că l-ai cunoscut și că e prietenul tău. Ochii lui nu am să-i uit niciodată!
Nici ochii Sfântului Nicolae nu-i voi uita niciodată! Acei ochi poartă în ei viața cea vie și
veșnică. Prin acei ochi, Adevărul însuși, mă privea.
Da!! Sfinții, au ceva nebunesc în ei! Nebunesc pentru noi. Adevărul lor ne scoate din ale
noastre. Se poartă ciudat, parcă. Vorbesc tare și au siguranță în ce spun. Și ochii lor nu sunt așa
iubitori și blegi. Și iubirea lor nu e șchioapă. Sunt drepți, fermi și uneori chiar duri și totuși

66
iubitori, în același timp. Vorbesc tare și când au gura închisă, așa cum Sfântul Efrem cel Nou nu
deschidea gura dar îmi vorbea tare și ferm și eu înțelegeam la alt nivel. Înțelegerea mea era
trăire.
Când sfinții îți vorbesc, ei îți dăruiesc Duh Sfânt.
Atunci duhul Adevărului te zguduie și te cutremură. Plângi din toate încheieturile și din
toate celulele. E un cutremur interior ce zguduie întreaga ta ființă. Atunci știi că Acela e
Adevărul! Adevărul se cunoaște prin trăire și, nu energetic, ci în trup. Adevărul se trăiește și se
simte în tot trupul, până la ultima celulă. Duhul Sfânt vine și ne împărtășește Adevărul la un
nivel atât de profund. Despre Adevăr nu se poate vorbi. Se poate doar simți și trăi. Dar în
prezența Adevărului, plângi mult. Plângi cu suspine și, în hohote, dar acest plâns nu este unul al
suferinței ci, eu îl numesc „plânsul adevărului”.
Mă gândesc cum Pilat, în prezența Domnului fiind, L-a întrebat: „Ce este Adevărul? Și
Hristos, evident, nu a răspuns… Pentru că la această întrebare nu poți răspunde poți doar să
simți, să trăiești și să plângi, din Adevăr. Pilat ar fi trebuit să simtă că El este Adevărul, dar n-a
simțit. Cât de împietrită o fi inima noastră, Doamne, de nu mai pătrunde în ea, lumina harului
Tău, să Te putem recunoaște?
De atunci, noi toți, precum Pilat, ne întrebăm ce este adevărul și adevărul este în fața
noastră nefiind „ceva”, ci „Cineva”, dar noi nu-L simțim și nici nu-L trăim.
Sfântul Efrem cel Nou este grabnic ajutător și apare des la oameni ca și Sfântul Nicolae.
Mi-a ajutat mult în rugăciuni și mi-a luat o dată durerea cu mâna când mă gândeam serios să sun
la salvare. A ajutat pe mulți care s-au rugat la el. Sunt multe mărturii despre el, este un mare
făcător de minuni.
Bine ne este nouă să ne împrietenim cu sfinții Domnului Nostru Iisus Hristos! Slavă Tie,
Doamne!

67
 Capitolul 21. „Pelerinul rus”

După nenumărate cărți din literatura new age, prima carte ortodoxă, mi-a dat-o mama, și
parcă mi-era frică să o citesc. Mi-era clar că va fi altceva decât toate celelalte cărți cu care mă
îmbuibasem, ani buni de zile.
Am început să o citesc și, aproape, am terminat-o, în aceeași zi. În cartea aceasta am
înțeles în sfârșit care e rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu,
miluiește-mă pe mine păcătosul”. Mi-am amintit și, faptul că, prin această rugăciune lăuntrică
scăpasem cândva de „vizitatorii” nocturni. Mi-am amintit și cât am fost de tulburată auzind
cuvântul „păcătoasă”. Acum îmi dădeam seama cât de importantă era această rugăciune și cum
toți demonii fugeau de ea.
În acea noapte am adormit, cu gândul la „Pelerinul rus” și la rugăciunea inimii. La o
bucată de noapte, m-am trezit auzind adânc în mine, spusă această rugăciune. Rugăciunea inimii
se spunea singură, repetat, din ce în ce mai în forță, mai tare, și mai tare, de undeva din adâncul
meu. Eu aveam o stare din ce în ce mai bună, parcă mă împuternicea mai mult și mai mult. La
un moment dat, aud în partea dreaptă un mârâit de câine. Cineva, nevăzut mie, pufnea și mârâia
supărat tare că trebuia să plece. Rugăciunea inimii se spunea singură în mine, mai tare, mai tare,
mai puternic.
Aveam o stare de bucurie, de putere parcă, dar în același timp eram foarte surprinsă de
duhul care mârâia precum un câine, și de boscorodeala lui. Nu-i convenea deloc că trebuie să
plece și simțeam cum se îndepărtează boscorodind și trăncănind într-una. Încă nu înțelegeam clar
ce se petrece, dar când nu l-am mai auzit, rugăciunea a început să nu se mai audă nici ea în mine.
Eram acum într-o stare foarte energică, în toiul nopții, și mă întrebam ce o fi fost în mine? Mi-era
clar că nu era nici măcar o energie negativă. Cu energiile negative eram cumva obișnuită, cât de
cât, dar cel ce mârâia, era fizic, era ceva material, îl auzeam clar, exact ca pe un câine, chiar dacă
nu-l vedeam. De fapt, nu am deschis ochii fizici atunci.
Astfel, tot gândindu-mă și analizând, mi-am dat seama că era un drăcușor. Că tot nu
credeam eu în ei. Iaca ce ascundeam la pieptul meu! Mi se făcu cumva scârbă, și nici nu-mi
venea a crede că eu aș fi putut avea așa ceva în mine. Era clar că la auzul „rugăciunii inimii”,
ieșise din mine și fusese nevoit să plece. Senzația mea a fost că am ținut un câine la cald mult
timp și, acum, trebuia să plece în frig și în ger. Normal, că nu-i convenea, de aceea pufnea într-
una. Dar plecase! Slavă Domnului!
A doua zi, am întrebat pe sora mea:

68
 „Cine spune rugăciuni în mine, pe care eu nu le cunosc? Și pentru care ies demonii?
Sora mea îmi spune:
„Citește Sfânta Scriptură! Apostolul Pavel spune că duhul se roagă în noi”.
Nu prea am înțeles eu exact care e duhul, dar de vreme ce știa rugăciuni și mă apăra, era
perfect pentru mine.
Biblia nu o mai citisem de 20 ani cred. Dar pentru că în tinerețe, am citit-o zilnic câțiva
ani, mi se părea că o știu, și ca nu trebuie să o mai recitesc. Așa că nu mă grăbeam să o citesc.
Totuși, într-o noapte, am visat pe Domnul cum îmi arăta cu degetul un paragraf din Biblie
și ferm mi-a spus: „Citește Scriptura!” Da’ eu tot nu m-am grăbit să o citesc din nou decât, mult
mai târziu. Mi se părea mie că le știu pe toate. Domnul să mă ierte!
Însă, în timp, cuvântul Domnului din pildele Bibliei devenea viu pentru mine. Multe pilde
și ziceri neînțelese căpătau sens și viață pentru mine acum. Pur și simplu, Biblia devenea vie și
eu trăiam cuvântul ei, acela care mi se dădea spre a fi înțeles. Experiențele de zi cu zi, se
suprapuneau peste cuvântul Biblic, prin trăirile mele, și astfel Biblia devenea descifrabilă și vie
în viața mea. Desigur, în parte, dar îndeajuns cat să-mi dau seama că poartă în ea adevărul și, că
e vie. Inclusiv demonii sunt asemănați cu câinii. Am înțeles pildele în felul meu propriu prin
trăirile mele.
Așa mi-am dat seama că Biblia este o taină. Și taina se trăiește și nu se înțelege. Iar ca să
înțelegi taina trebuie să fii viu, și ca să fii viu, trebuie să trimită Domnul, Duh Sfânt dătător de
viața asupra ta. De aceea, fără duhul Lui, nu putem înțelege nimic și suntem nimic.
Trimite Doamne, peste noi toți, Duhul Tău Cel Sfânt și fă-ne părtași la tainele Tale și la
viața cea vie si veșnică. Amin!

69
 Capitolul 22. Spovedania, o taină

Cam la o lună după apariția Sfântului Efrem cel Nou am cunoscut o persoană interesantă.
O femeie, care trecuse prin toate căile spirituale, și revenise la Ortodoxie, în cele din urmă. Atât
de mult m-a impresionat prezența ei încât, fără să vreau, aveam deja o nouă maestră. Mi se părea
atotștiutoare și, cum eram dornică să înțeleg lucrurile și energetic, ea îmi vorbea pe limba mea.
Foarte iubitoare, mai mult plutea decât mergea, mi-a cucerit inima pe loc și mi-a adus
confirmările de care aveam nevoie la acel moment. Ulterior, un an mai târziu, aveam să-mi dau
seama că rolul ei fusese scurt în viața mea, întrucât, eu nu mai eram în același duh cu ea.
Încetul cu încetul, nu mai căutam explicații energetice, în mod special, și nici nu-mi mai
doream misiuni personale și roluri divine. Lumea senzaționalului începea să dispară ca un fum,
ca o ceață care mă întunecase multă vreme.
În acea vreme, am observat că erau foarte puțini spirituali care ajunseseră pe calea cea
dreaptă și strâmtă, și mulți dintre ei nu lepădaseră de tot practicile new age-iste sau orientale.
Chiar și eu, am continuat o vreme, să fac diverse meditații-rugăciuni cu arhangheli, de eliberare
tipare de neam și în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Încercam, cumva, ca în mijlocul
„puzzle-ului” meu să pun pe Hristos. Aș fi vrut, dacă s-ar fi putut, să nu se schimbe nimic din
vechea imagine, doar centrul, dar asta era imposibil, însă!
Pe măsură ce atenția mea era îndreptată către Hristos, lucrurile începeau să se schimbe și
tot „puzzle-ul” vechi, construit de mine, iar se năruia. Tendința mea era să-mi ascult vocea
interioară, să scriu automat, să fiu pozitivă și iubitoare de sine, dar toate acestea în numele Lui
Hristos! Încercam cumva să păstrez acele instrumente pozitive pe care le cunoșteam, pe noua
mea cale. Totuși, acestea nu se mai potriveau deloc. Crezusem că nu trebuie să schimb nimic la
mine, ci doar să fac totul în numele Lui! Ei, nu s-a putut! Atunci când schimbi piesa centrală din
puzzle, este absolut firesc, logic și normal, să se schimbe tot puzzle-ul. Eu însă nu m-am așteptat!
Mi-ar fi plăcut să rămân în aceeași postură, a celei care știa multe despre spirit și energie și vid,
cunoscătoare de tehnici spirituale și psihologice, care vroia să înțeleagă, întotdeauna, de ce s-a
întâmplat așa și nu altfel, unde a greșit de o durea ceva în corpul fizic și ce lecție are de învățat
din acestea. Mai nou, viziunea era extinsă la tiparul de neam și moștenirea din ADN, la eliberări
conștiente, până la Adam și Eva, la terapia iertării, cât mai profundă și la legea oglinzii cât mai
extinsă. Toate acestea le făceam în numele Lui. Și mi se părea că e de-ajuns și e corect așa! Să le
fac pe toate la fel, doar că în numele Lui! Dar nu era așa cum credeam eu și cum vroiam eu. Cu
alte cuvinte, eu încercam cu ustensile moarte, să trăiesc în viața vie!
Lucrurile nu păreau să funcționeze și eu mă dezumflam de la o zi la alta. Eram ca un sac
întors pe dos. Aveam senzația că cineva mă scutură de tot ceea ce știam și învățasem până atunci.
„Puzzle-ul” din viața mea începea să se schimbe. Și orice schimbare vine cu reașezare,
repoziționare, cutremur, mișcare, durere și suferință.

70
 Viața mea parcă se răsturna cu capul în jos. Tot cerul năvălea pe pământ, iar pământul urca la
cer. Iar eu? Eram amețită de acest carusel care inversa polii vieții mele și mă repoziționa pe un
alt sistem de referință, de la Sine, către Hristos.
Era ca și cum trăisem raiul fiind raportată la sinele meu, atingând vârful sinelui, apoi vidul
ca punct 0 de referință, ca bază, și acum, tot acest triunghi-piramida* cu vârful în sus, se întorcea
invers, cu vârful în jos, raportat la sistemul de referință, numit Hristos. Mi se părea ca am capul
în pământ și picioarele în cer. În realitate, capul îmi cobora pe pământ, în timp ce picioarele mele
urcau la cer, unde Domnul Însuși mi le spăla de praful rătăcirilor mele. Așa mi-am dat seama că
am început să trăiesc iadul neputinței mele. Dar, Domnul în mila Lui, mă lua ușor, ușor…, pe
calea cea strâmtă.
Viața mea s-a schimbat, chiar rapid, de pe un nivel energetic pe unul practic și fizic. De unde
pluteam prin ceruri și prindeam baloane de săpun, a trebuit să revin cu picioarele pe pământ. Și
asta a fost destul de solicitant pentru mine, și încă este.
Printr-un eveniment, soțul meu a devenit foarte ocupat iar eu a trebuit să preiau casa și familia.
Asta m-a panicat, întrucât, eu nu eram prezentă în familia mea decât ocazional și aparent căci,
majoritatea timpului mi-l petreceam în căutările multidimensionale. Eram precum albinuța care
căuta informații și cotrobăia prin Univers, în timp ce soțul se ocupa de toate în casă.
Când am preluat eu casa și familia, a trebuit să mă împământez de-a dreptul. Mi-am dat seama
că eu „trăisem” în cer și nu pe pământ. Că fusesem absentă chiar din viața mea deși, vorbeam tot
timpul despre cum să-ți trăiești conștient clipa. La sfaturi, eram prima! De altfel, toată lumea
vorbește acum despre cum să-ți trăiești clipa, dar nimeni nu o trăiește, ci dimpotrivă! Ne omorâm
clipa cu zâmbetul pe buze! Unii își „trăiesc” clipa prin cer, uitând de pământ. Alții își trăiesc
clipa pe pământ, uitând de cer. Și unii, și alții, suntem morți față de clipă și momentul de acum.
Spiritualii tânjesc după o ascensiune care nu mai vine și se desprind de pământ devenind
duhuri mai mult decât trupuri, iar împământații se îmbuibă cu bunuri materiale, mâncare,
băutură, sex și droguri, pentru a nu rata nimic de pe pământ, devenind materie mai mult decât
duh.
Vindecătorii, clarvăzătorii, psihologii și psihoterapeuții care vorbesc și ei mult despre a trăi
clipa în prezent, sunt tocmai cei care de cele mai multe ori o ratează. Din cauza defectului
profesional de a căuta boli, cauze și traume în energia oamenilor care doar vor să comunice cu ei
și nu să fie pacienți. Astfel, ratează clipa prezentă de a trăi relația, comuniunea cu aproapele din
fața lor, fără a-l mai scana sau a-i căuta prin energie. În prezența lor, tu vrei să comunici cu ei și
ei te caută de „păduchi”, de traume din copilărie, te întreabă de boli, de neamuri și de viețile
anterioare, deși tu nu vrei decât să fii în comuniune cu ei, într-o stare de prezență.

*notă: noțiunea de „triunghi-piramidă” preluată de la Arhim. Sofronie Saharov

71
 În acest fel, ratasem și eu prezentul de atâtea și atâtea ori. Atenția mea nefiind concentrată
pe prezent și clipă ci, pe cauzele din trecut sau căutând prin viitor sau prin Cer, ceea ce nu
acceptam pe Pământ. Astfel, că am început să mă rog Domnului să mă ajute să unesc Cerul cu
Pământul. Să mă pot aduna în prezent cu întreaga mea ființă. Dintr-o dată, imaginea Crucii a
devenit vie pentru mine. Înțelegeam atât căt puteam eu la acel nivel, pe măsura mea, că
semnificația Crucii era unirea Cerului cu Pământul, unirea omului cu Dumnezeu, a trupului cu
duhul. Și că doar prin Cruce, prin aceasta unificare, prin Hristos, de fapt, care a fost și este
singurul care a reunit Cerurile cu Pământul și creația cu Creatorul, puteam face aceasta. Doar El
mă putea ajuta. Doar El era și este Copacul Vieții, cel ce unește lumile la un loc. Îmi era clar că
numai prin El lumile se adunau în una. De altfel, încercasem singură, și aceasta nu fusese cu
putință.
Uneori, din interior îmi venea această poveste:
― Ai fost o coroană de copac până acum. Ai umblat prin ceruri și prin alte dimensiuni. Unde ți-e
tulpina? Unde-ți sunt rădăcinile? Ce fel de viață crezi că poți avea dacă nu unești coroana cu
tulpina și cu rădăcina? Cum te vei alimenta în cer dacă rădăcinile tale nu sunt în pământ? De
unde viață?
― Păi, știi? Eu tot fac exerciții energetice de împământare.
― Nu energia te împământează, ci faptele! Copacul are rădăcini fizice! Tu ai trup fizic! Unde-ti
sunt rădăcinile fizice? Unde ți-e tulpina?
― Nu știu… Adică, încerc să-mi dau seama acum… Rădăcinile sunt în neamul meu, dar tulpina
ce o fi? Ce le leagă pe toate trei?
― Tulpina e calea cea dreaptă. E stâlpul copacului, pilonul, axul central, coloana vertebrală.
Pentru a fi drept, trebuie să ai principii, să ții poruncile.
― Off, iar dualitate? Abia scăpasem de ea…
― Dualitatea abia acum începe. Până acum ai fost desprinsă și ruptă din ea. Ai fost de partea
necuratului, cum s-ar spune. Nu și-a bătut capul cu tine. Atât timp cât ești în iluzie și în
minciună, nu-ți stă în cale căci oricum ești de partea lui. Acum când ești pe calea adevărului,
dualitatea devine vie. Până la Hristos, dualitatea era iluzie. Era în „parte”: slabă, firavă, iluzorie.
Căci tot ce face necuratul e copie. Acum însă, fiind pe calea vie, dualitatea începe să fie vie. Te
izbește dintr-o parte, în alta ca un uragan. Ai nevoie de rădăcini, de tulpină, de coroană, ca una
fiind în Domnul Hristos, căci El este Copacul Vieții. El este Vița și tu ești mlădița Lui.
Mă și vedeam deja ca un copac întreg. Cu rădăcini, tulpină și coroană. Și parcă seva era
sânge, care urca din rădăcini, prin tulpină, spre coroană și cobora înapoi. Atunci mi-a venit un
gând: „Asta e legat de Împărtășanie” . Nu înțelegeam mare lucru, dar știam că trebuie să
descopăr aceasta Taină.
― Și totuși, de ce am nevoie de porunci? Nu mi-au plăcut niciodată poruncile. Sună urât. Sună
dominator!

72
― Poruncile sunt principii. Ele sunt firești pentru cei care iubesc prin Domnul nostru Iisus
Hristos. Devin porunci atunci când le privești din afară, când nu iubești prin Domnul și încerci,
totuși, să te ții de linia dreaptă. Sunt ca niște stâlpi. Sunt principii de care te ții pe linia dreaptă.
De ele, te sprijini și prin ele, drumul tău se îndreaptă. Și fără ele, nu poți crea. Nu poți trăi fără
aceste porunci-principii. Nu poți crea din adevăr.
― Cum adică nu pot crea?
― De pildă, poți imagina o masă, să o proiectezi?
― Da, sigur! Nu e așa greu.
― Îți ajunge ție imaginația, ideea ei, ca să o manifești?
― Nu, desigur. Trebuie să o pun în practică, pentru a o manifesta.
― Și atunci când vrei să o manifești, nu crezi că trebuie să ai grijă ca această idée, creație, să
aibă niște principii de funcționare?
― Nu știu, nu m-am gândit…
― Ce zici? Dacă masa ta, nu are principii și reguli de funcționare, poate să stea în picioare?
― Păi, nu știu... Probabil risc să o fac strâmbă. Dacă nu calculez bine picioarele, distanța dintre
ele, dacă nu respect câteva reguli, e posibil ca masa să nu fie funcțională, să nu stea în picioare.
― Și dacă masa nu e funcțională, atunci nu crezi că ai nevoie de reguli, atunci când o proiectezi,
pentru a sta în picioare?
― Cred că da!
― Așa și Universul, și toată creația, și omul trebuie să se ghideze după niște reguli, principii,
porunci pentru a funcționa armonios și a „sta în picioare”, drept.
Începeam să mă mai liniștesc și să accept că, totuși, poruncile au sensul lor în toată creația.
Nu le dăduse Domnul degeaba. Cuvântul „poruncă” nu mi-a plăcut niciodată, dar simțeam o
energie foarte fermă și creatoare, în pronunțarea lui. Tocmai pentru că are putere creatoare și
manifestă ceva pe moment, bănuiesc că i s-a spus „poruncă”. Poruncile ne readuc la Creator prin
ascultare. Prin poruncile Domnului, creația „stă în picioare” dreaptă și se supune Creatorului ei.
Mai rămânea să înțeleg Taina Împărtășaniei care, se fixase adânc în mine. Dar intuiam că
această Împărtășanie mă va întregi. Aveam nevoie însă de Sângele Domnului și de Trupul Lui.
Prin El, eu puteam deveni întreagă. El era liantul.
Nu știam nimic încă despre Taine, și nici despre rânduiala din biserică și slujbe. Mersesem
însă, la spovedit, cam de 2 ori pe an ca să nu supăr pe mama și pe sora mea. Mă și împărtășeam
atunci, dar nu simțeam mai nimic. Nici nu înțelegeam nimic. Era ceva formal pentru mine, deși,
observasem totuși, că anumite lucruri, spuse în Taina Spovedaniei, mă făceau să plâng sau să am
regrete, ceea ce nu se întâmpla când mă spovedeam prietenelor. Era ceva altfel, dar nu am dat
importanță. Le făceam formal.

73
 Astfel, în data de 28 noiembrie 2014*, m-am dus la spovedit la un preot recomandat mie, cu
gândul să-l rog să-mi fie duhovnic și călăuză pe acest drum. Atunci, m-am rugat la părintele
Arsenie Boca să mijlocească pentru mine. A fost prima oară când am luat spovedania mai în
serios.
Îmi amintesc că toată biserica mirosea a crini. Mă dezmierdam cu acel miros când, după ore
în șir de stat la coadă pentru spovedit, am realizat că în biserică nu erau crini. Nu înțelegeam cum
poate să miroase a crini când aceștia nu erau. Atunci mi-a venit un gând legat de părintele
Arsenie și de mormântul lui care e înconjurat de crini. Am zâmbit și i-am mulțumit! Era clar că
mă ascultase și aveam nădejde că va mijloci pentru mine! Îl rugasem să trimită cuvânt pentru
mine prin părintele duhovnic, dar, dacă se poate, să nu-mi ia aripile. Eram tare bulversată de
reașezarea „puzzle-ului” în viața mea. Mă simțeam zdruncinată din toate încheieturile.
În timpul spovedaniei, deși o mai făcusem de atâtea ori, am trăit în felul meu, pe măsura
mea, un strop din Taina ei. Probabil, Domnul a îngăduit să trăiesc aceasta pentru că începusem să
cred puțin în această taină. „Fie ție după credința ta”, zice Domnul. Însă e mult spus că am crezut
în taină, mai degrabă m-am deschis față de ea fără să mai judec ce și cum. Mi-am permis să mă
deschid, să o simt. Am deschis o ușa și, Domnul a intrat!
Pe măsură ce vorbeam în Taina spovedaniei, o căldură și o Prezență vie mi-a învăluit trupul.
Inima mea fizică a început să se lărgească simțitor. Inima fizică! Nu cea energetică!** Se lărgea,
se lărgea până la durere… Parcă era întinsă la maximum, așa cum se întinde un mușchi la sport.
Aveam senzația că se extinde ca să iasă din ea tot mai multe. O căldură îmi învăluia pieptul,
capul și tot trupul. Deși timpul trecea, abia la sfârșit mi-am dat seama că nu mai eram nici în
timp și nici în corp, deși eram, totuși, prezentă. Când am terminat ce aveam de spus, îmi doream
Împărtășania ca pe apa cea vie și nemuritoare. Simțeam că mă va uni cu Domnul, într-Una, și voi
deveni una cu El. Să devin copacul întreg precum, Domnul meu este. Să-mi adun rădăcinile,
tulpina și coroana la un loc. Sa devin pom viu. Nu mare mi-a fost mirarea când părintele
duhovnic îmi răspundea cu aceleași cuvinte pe care eu tocmai le simțeam, le gândeam și le
trăiam. Dar aceleași! Nici nu mai știam dacă cuvintele sunt ale lui sau ale mele. N-am putut decât
să zâmbesc, în sinea mea, și să mulțumesc Domnului pentru toate!
Când să mă ridic de jos, nu mai aveam picioare. Probabil, îmi amorțiseră de la cât am stat
jos. M-am ridicat, dar am căzut în strană. În loc de picioare, aveam niște cioate. Senzația de a nu
avea picioare a fost cumplită. Șocantă chiar!
Stând jos, în strană, am început să aștept să-mi revină picioarele la loc. Dar picioarele nu
mai erau. Le tot așezam jos, dar nu simțeam să am picioare. Probabil Domnul mi le spălase în
cer și drumul lor spre pământ era lung. O stare ciudată mă încerca. Era ca și cum, o parte din
mine ieșise din corp și nu mai putea intra înapoi. Nu mai auzeam foarte bine ce-mi spunea
părintele, sudoarea îmi curgea pe față și am început a respira conștient pentru a-mi reveni, pentru
a mă împământa cumva. Era ca și cum fusesem deasupra mea și, totuși, conștientă în trup.
Deodată aud pe părintele care era lângă mine și se ruga, spunându-mi blând:

*notă: ziua de 28 nov. e și ziua când a trecut la Domnul părintele Arsenie Boca

** notă: nu chakra inimii

74
 ―Vezi? Ți s-au tăiat picioarele ca să-ți recapeți aripile!
Am crezut că nu aud bine. Părintele Arsenie, încă o dată, îmi răspunsese la ce îl rugasem. Iar
îmi auzeam cuvintele prin părintele duhovnic. Mulțumesc Domnului pentru părinții și sfinții Lui!
După ceva vreme, am început să-mi simt picioarele. Am avut o glezna luxată cam o lună de
zile. Se luxase stând o oră și jumătate pe ea, dar eu în timpul spovedaniei nu mi-am mai simțit
corpul, de parcă nici nu fusesem în el deși eram conștientă și prezentă în același timp.
Am plecat, însă, cu o inimă mai largă și plină de bucurie. Simțeam că zbor, aripile îmi
crescură, mai mult ca niciodată. În timp ce picioarele fuseseră „spălate” la cer, aripile îmi
încolțiseră pe pământ.
După câteva spovedanii eșuate, în tinerețe, și altele formale, după 23 ani, de la prima
spovedanie, în sfârșit trăisem un strop și o fărâmă din Taina spovedaniei. Trăirea avută îmi
spunea că se întâmplase și pe Pământ și în Cer. Și în trup și în duh. Și primisem iertarea și pe
Pământ și în Cer. Domnul îmi spălase și sufletul și picioarele.
Da! Spovedania e o Taină! Una din cele multe alte taine. Speram că prin voia Domnului și
prin mila Lui să descopăr și celelalte taine. Măcar o fărâmă din ele.
Mi-era clar că acestea se trăiesc și nu se pricep. Și că primul pas în a le trăi este să te
deschizi către ele. Să deschizi ușa inimii tale. În final, a „crede” poate că înseamnă a „deschide”
o ușă, a nu ne bloca în noi, în ceea ce știm noi că e posibil și în propriile noastre blocaje mentale.
De atunci, fiecare spovedanie are taina ei. Dar, de fiecare dată, mă rog la un sfânt mijlocitor
și-l rog să trimită cuvânt pentru mine. Și așa se întâmplă! În plus, am observat că în drum spre
spovedanie, când mă rog la sfântul mijlocitor, Tatăl deja aleargă către mine și cade pe grumazul
meu. Astfel că, ajungând acolo, Taina spovedaniei se preface într-o taină a împărtășirii în duh,
dacă pot spune așa. Mă pătrunde adesea o bucurie tainică și Domnul vine către mine cu daruri.
Mă umple și mă îmbracă cu daruri. Aripile îmi cresc și, ceea ce cer, primesc prin părintele
duhovnic pentru rugăciunile lui! Slavă Domnului pentru toate!
Noi nu trebuie decât să „deschidem” ușa… Restul face El! Dar avem nevoie de un părinte
duhovnic mijlocitor, aici pe Pământ și, de un Sfânt mijlocitor, acolo în Cer. Cine poate pricepe
această lucrare a Crucii? Căci și în spovedanie e Taina Crucii, a unirii Cerului cu Pământul, a
creației cu Creatorul ei, a fiului rătăcitor și a Tatălui.
Aveam de înțeles această lucrare a Domnului care răspunde prin mijlocitori, tocmai eu cea
care mărturisisem de atâtea ori: „Ce nevoie am eu de preoți, sfinți și mijlocitori? Iată că fără ei,
mă privasem de multe daruri. Căci lucrarea Domnului e întotdeauna prin comuniune, unime,
relație, El însuși fiind Sf. Treime.
Probabil că fiecare taină înseamnă comuniune cu Dumnezeu, nu este vorba niciodată doar
despre “mine” și El, ci e între „noi” și El. Aceasta este taina care se întâmplă printr-un mijlocitor.
Domnul însuși s-a făcut Mijlocitor pentru a aduce creația înapoi la Creatorul ei.
Taina presupune o relație treimică în Duhul cel Sfânt. Fără Duh Sfânt, taina nu lucrează.

75
 Cu alte cuvinte, putem să ne rugam mult și bine în camera noastră, este foarte bine, dar taina
se lasă așteptată. Doar în Taine, în Biserica Lui, prin martorul Lui, preotul, taina se întâmplă și e
vie.
Desigur că unii oameni devin sfinți, și ei înșiși, devin taine vii, împărtășindu-se direct cu
Domnul, pentru că Domnul trăiește în ei și nu mai sunt ei cei vechi, ci cei născuți în Domnul.
Dar, până la a deveni sfinți, este un traseu și tot prin Tainele Bisericii trec și ei.

76
 Capitolul 23. Acomodare

O vreme am fost tare bulversată. Mă simțeam coborâtă de undeva de pe niște norișori roz
și pufoși, din cer, în lumea duală de pe pământ.
Dintr-o dată, mă simțeam ca fiind pe un teren de tenis, bombardată cu mingile dualității.
Dualitatea părea mai vie ca niciodată și eu mai confuză ca nicicând. Mă simțeam strivită și izbită
între pereții ei. Nu mai înțelegeam nimic, dacă să mă mai iubesc sau nu, dacă să fiu duală sau nu,
dacă ce trăiesc e bine sau rău, și tot așa. Îndoiala și confuzia mă măcinau iar lumea dimprejur mă
percepea întunecată, pesimistă și negativă.
Eu însă trăiam un iad lăuntric și în rănile mele interioare nu mai suportam pe nimeni din
afara mea. Cei mai nesuferiți îmi erau pozitiviștii și iubitorii șchiopi. La fiecare pas făcut în lume
auzeam: „Fii pozitivă! Creează pozitiv! Nu-ți fă programe! Hai la un curs nou de reiki! Hai la
N.L.P. Hai la dezvoltare personală! Fii lumină! Fii iubire! Ai încredere în tine! Întoarce-te în vid,
s.a.m.d.
Sau: „Da’, ce ai? Ești tristă? Fii bucuroasă! Hai râzi mai mult!”
De parcă bucuria era așa un buton pe care apăsam și gata! Parcă gândirea pozitivă sau
N.L.P-ul* mi-o puteau procura. Cel mult puteam să-mi procur o mască. Dar măștile mi se
dizolvaseră în vid. Astfel, că am decis să fiu așa cum eram…, fără mască!
Ajunsesem că îmi doream să nu mai văd pe nimeni. Dintr-o dată, eu eram negativistă și
pesimistă iar toți ceilalți, păreau fericiți în „balonul lor de săpun”. Acel „balon de săpun” din
care, tocmai, ieșisem cu greu, prin mila Domnului.
Singura mea alinare, ghidare și sprijin real a fost duhovnicul. Slavă Domnului pentru el și
pentru cei apropiați mie.
Îmi era clar că începeam drumul Crucii, dar încă nu știam dacă voi face față.
Ziua trăiam o stare de iad și, uneori, noaptea mă atacau iar „vizitatorii” și trăiam aceeași
stare. Și culmea! Aproape în fiecare zi apărea câte o persoană atinsă de duhul new age, care îmi
dădea sfaturi cum să fiu fericită. Până și la coafor, auzeam aceleași și aceleași lozinci pozitive
despre cum să-ți creezi o viață bună și fericită. Ha! Aceeași mâncare pe care o mâncasem ani de
zile și care îmi făcea rău acum. Privind în jur la hrănitorii din iluzii care își trăiesc raiul lor, mi-
era foarte clar că nu mi-aș fi dat iadul interior pe raiul lor. Și asta pentru că iadul meu era real în
timp ce raiul lor era iluzie. Mă hrănisem atâta timp cu iluzie încât mi se făcea greață de la ea,
chiar fizic, vorbind.

notă*: programare neuro-lingvistică

77
 Ieșită din anestezia new age, toate mă dureau. Era ca și cum fusesem înghețată și acea
stare îmi crease o euforie a morții. Se spune că cei care îngheață, mor într-o asemenea stare
euforică. Așa și eu! Fusesem înghețată, moartă și euforică! Acum însă, procesul de dezghețare
devenea dureros, și realitatea mă copleșea. Conștiința păcatului fusese moartă în mine. Acum
însă învia și ea, ușor, ușor.
Pe măsură ce mă trezeam din „trezirea” new age-ului care, de fapt, era o adormire totală,
am observat cum încep să capăt o ușoară fermitate care îmi lipsise întotdeauna.
Iubirea cea șchioapă își recăpăta piciorul fermității. Aceasta venea din adevărul Hristos și
din duhul Lui, din interiorul meu. Uneori, adevărul tâșnea din mine în afară fără să îmi propun.
Și eu îl țipam și îl urlam. Da! Îmi venea să urlu din adevăr!
Astfel, că cei din jur au concluzionat: „Ai devenit mai rea de când mergi la biserică!”
Normal! Eram negativistă, pesimistă, pătrunsă de iad și de îndoieli și, mai nou, și rea!
Spunând adevărul, îți faci mulți dușmani și, în plus, nimeni nu iubește adevărul. Toți preferă
minciuna, poleiala și siropul cu anestezic. Dar și nespunând adevărul, fiind doar părtaș al Lui,
împărtășit cu El, deveneai de nesuportat. Eram mai bună și mai „luminoasă” în etapa luminii și
iubirii iluzorii pentru ca eu anesteziată fiind, dăruiam și celor de lângă mine anestezic. Acum
când tocmai mă trezeam din drog, sufereau și cei din jur, fără drog.
Am observat că adevărul era ca o sabie cu două tăișuri. Uneori mângâia și alteori, tăia. Iar
mie îmi venea să-l strig în gura mare, să-l țip și alte ori, să mângâi cu el.
Când oferi bomboane, toată lumea te iubește. Când oferi adevăruri spinoase, primești
spini.
Îmi era clar că raiul din mine, făcea rai în jur și iadul din mine făcea iad în jur. Întrebarea
pe care mi-o puneam era cum poți să stai în iad și, totuși, să faci rai în jur? Când tu trăiești un iad
interior, cum poți să oferi raiul celorlalți? Probabil aceasta era iar o taină, una pe care doar sfinții
o știu și o trăiesc. Și, în final, de ce să dăruiesc altora un rai fals? La ce le-ar ajuta anestezicul?
La o prelungire a unei suferințe mascate?
Și totuși, uneori e bun și anestezicul, când rănile sunt adânci…
Și dau iar nas în nas cu lumea new age-istă. Pe facebook, peste tot, lumea priza din duhul
new age. Toți vorbeau de iubire, de toleranță, de acceptare, iar eu am devenit alergică la aceste
cuvinte.
Totuși, din când în când, Domnul mă miluia cu ceva „bombonici” duhovnicești.
Înțelegeam că sunt pe calea cea bună, dar răsuflam, totuși, din greu.
Sincer? Îmi puneam clar problema dacă Ortodoxia priește oricui. Și, deși, o iubesc și o voi
mărturisi tot timpul, mă întrebam dacă e de recomandat la toți. Pur și simplu, adevărul este greu
de dus și de suportat, iar anestezia e bună pentru cei care nu au această măsură.
Se pare că și măsura mea de a suporta adevărul era mică, astfel că, Domnul în marea Lui
milă, mă dezgheța ușor, treptat și cu multă blândețe, după putința mea.

78
 Capitolul 24. Extratereștrii, demonii

„Vizitatorii” nocturni au început să mă deranjeze noaptea, în stare de veghe, din ce în ce

mai des. Dacă în perioada new age veneau de 3-4 ori pe an, acum veneau de 2 ori pe săptămână,
iar eu, le porunceam noaptea să plece, și ziua, declaram sus și tare în Univers, că eu nu mă mai
supun lor decât Domnului meu, Iisus Hristos! Dar ei, parcă nici nu auzeau! Ba mai mult! Au
început să-și dea arama pe față. Văzând că eu tot îi alung, au început să mă chinuie. Până să mă
chinuie, eu am crezut, în naivitatea mea, că totuși sunt buni. Lucrasem cu ei în perioada new age,
mă operaseră de atâtea ori, de ce să-mi fi vrut răul? Și totuși, s-au enervat când nu am mai vrut
să-i primesc și și-au desconspirat adevărata față.
Veneau sub masca luminii, cu vibrație aparent înaltă, energia lor mă ardea și eu credeam
că sunt din lumină. Sunetul metalic și ascuțit, „nava” cu care mă transportaseră în alte
dimensiuni, îmi confirma că erau extratereștri, entități evoluate în tehnologie. Avusesem
încredere în ei, credeam că vor să ajute omenirea în evoluția planetei și în ascensiunea către 5D.
Cum nu mai credeam în dualitate, mi se părea că trebuie să accept totul așa cum vine. Of,
toleranța asta strâmb înțeleasă…
Acum, văzând că plecau de la rugăciunile duhului din mine, m-am gândit că nu-mi vor
binele. Dar, să mă chinuie? La asta nu m-am așteptat! Totuși așa le-am „văzut” adevărata față și
dacă mai aveam îndoieli, acestea au dispărut.
De regulă, îi simțeam cu o clipă înainte de a intra în corpul meu energetic. Începeam
„Rugăciunea inimii” dar ei veneau și făceau un fel de injecție care îmi anestezia simțurile.
Totuși, uneori nu mi-am amintit nici rugăciunea. Îmi ștergeau memoria aproape de tot. Eram ca
un om anesteziat, pregătit pentru experimente. Însă acești extratereștri sunt foarte puternici.
Pentru că sunt demoni. Mi-era greu să accept acest lucru. În viziunea mea, dacă chiar existau,
demonii erau cu copite, coarne și coadă, și nu cu OZN-uri. Dar, ulterior m-am convins că sfinții
aveau dreptate în privința lor. Slavă Domnului, măcar nu-i vedeam.
Într-unul din atacurile lor, am vrut să-mi fac cruce deși, eu nu făceam cruce niciodată.
Mare mi-a fost uimirea să constat că sunt ca și paralizată și că nu pot să mișc brațul drept să-mi
fac cruce. Atunci, brațul meu stâng a apucat brațul drept, de cot, și a început a-l împinge cu
putere sus-jos, dreapta-stânga, pentru a face semnul crucii. Dar nu am reușit nici așa, întrucât
energia aceea care mă paraliza îmi strâmba mâna și, mă strâmba cu totul. Când încercam să mă
rog, gura mi se strâmba și în loc de o vorbire fluentă, mă auzeam vorbind precum un handicapat.
Ca și cineva cu gura paralizată. Cuvintele ieșeau stâlcite și nu erau coerente. Totuși, spunând
„Rugăciunea inimii” într-una, în gând, în final, plecau.
Procedeul de tortură uzual la care mă supuneau era vibrațional. „Apăsau” sau „învârteau”
un fel de „buton” și frecvența unei energii începea a creste atât de mult și repede, în mine, încât

79
simțeam că-mi pocnesc urechile, capul, și că voi exploda efectiv de durere. Mă vedeam cum mă
tăvăleam pe jos și urlam de durere. Era ca și cum mă electrocutau punându-mă în priză la o
frecvență pe care corpul nu o putea suporta.
Altă dată, au recurs la altă formă de tortură, țintuindu-mă pe un „scaun” ca la dentist și,
introducându-mi în cavitatea bucală tot felul de implanturi, adânc băgate în mandibulă și alte
zone ale gurii. Durerea era foarte mare. Din acest chin, m-am trezit traumatizată și am plâns două
zile într-una. Nu puteam să mă stăpânesc, simțeam că doar timpul va putea vindeca durerea
acestei traume.
Aceste chinuri nu se petreceau în timp. Îmi pareau veșnice. Iadul acesta îl percepeam ca
fiind veșnic. Slavă Domnului că având trup încă, puteam ieși astfel, din acest iad veșnic. Nici nu
vreau să mă gândesc cum ar fi fost să experimentez acestea după moarte, fără de trup, într-o stare
de veșnicie. Nici în iad, nu am crezut, însă, iată că-l trăiam și, preferam să-l trăiesc pe Pământ,
decât, după, în veșnicie.
Totuși, undeva în mine, aveam încrederea că Domnul nu mă va lăsa. Știam că mă scotea tot
timpul din iadul acesta. Duhul mă ajuta cu rugăciuni și Domnul trimitea pe Maica Domnului sau
pe Sfinții Lui și duhurile plecau.
Cu poruncitul nu mi-a ieșit. Trebuie să fii smerit și sfânt ca să ai atâta putere. Porunca trebuie
să vină din smerenie și nu din mândrie. Mi-am dat seama că eu nu puteam face nimic. Absolut
nimic. Eram o bucată de carne în mijlocul câinilor. Mă devorau cum vroiau ei.
Primul care m-a ajutat a fost părintele Arsenie Boca. Imediat a venit! Energiile demonice au
tâșnit din mine afară, urgent. Odată cu prezența părintelui am simțit cum o căldură dulce îmi
învăluia picioarele, trupul și întreaga ființă. Simțeam cum viața începe să curgă prin mine și mă
dezgheța din moarte. Sângele meu devenise cald în tot corpul. Deși chemasem pe părinte,
percepția mea era că el era una cu Domnul căci, în acea căldură dulce plină de viață, m-am auzit
spunând:
― Doamne, bine îmi este mie cu Tine și cu Părintele. N-ai vrea să ne facem 3 colibe, să nu mai
pleci nicicând de la mine?
Atunci mi-am amintit, pasajul din Biblie cu apostolii urcați pe muntele Schimbării la față,
împreună cu Domnul. Biblia devenea iar trăire vie pentru mine.
„Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise
una, şi lui Ilie una”. (Matei,17:4)
Apoi am înțeles ce spuneau Sfinții Părinți despre dulceața lui Hristos. Mă simțeam ca un
prunc la sânul mamei, ce sugea lapte dulce și cald. N-aș mai fi ieșit niciodată din starea aceea.
Da! Sfinții aveau dreptate! Hristos e dulce. Și Duhul Lui cel Sfânt e cald. Atât de cald și plin de
viață. Maica Domnului și Sfântul Efrem cel Nou îmi ajutau neîncetat. Slavă lui Dumnezeu pentru
ei!
Fusesem obișnuită cu energii reci fără de viață. Entitățile ne spuneau că au energia rece pentru
ca nu au corp și sânge. Era explicația lor și noi o acceptam. În realitate, ele nu au Duhul Sfânt și
nici viață. Aceea o fură de la noi.

80
 Energiile demonice, sunt duhuri reci, mentolate, răcoroase. Cele care mă atacau pe mine sunt
ascuțite, metalice, foarte vibrante și evoluate pe mental. Ne depășesc mult în cunoaștere și în
tehnologie. Și fac experimente pe noi.
Sunt sigură că sunt duhuri și duhuri. Dar, tot atât de sigură sunt că nu există extratereștri
buni. Singurii buni sunt îngerii Domnului, dar din păcate, demonii le fură numele și vin sub
identitatea lor. Astfel, tu crezi ca lucrezi cu arhanghelul Mihail și, de fapt, sub acest nume, e un
demon. Târziu am înțeles că demonii vin atrași de mândria noastră. Și că degeaba invoci
arhangheli ca mândria atrage demoni cu față de arhangheli.
Lucrasem atât de mult cu arhanghelii, văzusem până și energia lor odată, apoi se întâmplau
chiar și vindecări miraculoase, dar nu definitive.
O energie creată nu vindecă definitiv niciodată. Doar Duhul Sfânt vindecă definitiv cu energie
necreată, dătătoare de viață vie. Iar Duhul Sfânt vine prin smerenie.
Singurul folos al existenței demonilor este faptul că ne arată neputința noastră, ne arată
slăbiciunile, patimile, greșelile și, în final, ne smeresc și smerindu-ne aveam șansă la mântuire.
Rolul lor este să ne „pună piedică” la tot pasul pentru ca noi să ne mântuim. Dar, poate fi foarte
periculos să cădem în ispitele lor și în cursa întinsă de ei. Poate fi fatal pentru sufletul nostru. Ei
întotdeauna, ispitesc mândria omului. Când ți se urcă mândria la cap, atunci ai de furcă cu ei,
într-un fel sau altul. Fuga mea spre senzațional, dorința de a mă descoperi pe mine ca fiind și eu
un dumnezeu, se pare că mi se urcase la cap fără să-mi dau seama. Astfel că, acolo unde greșești,
acolo intra și demonul în tine. Întotdeauna îmi intrau în cap. Acolo mi-au pus implanturile lor.
Au vrut, odată, să ajungă în inimă, dar Domnul nu i-a lăsat. Canalul meu se pare că era liber
pentru ei.
Domnul a îngăduit acestea pentru smerenia mea. Mulțumesc pentru acestea căci, altfel, nu aș
fi văzut adevărul și nu m-aș fi întors pe deplin cu fața către El!
Sfântul Siluan Athonitul și Sfântul Antonie cel Mare spun că atacurile demonice sunt pentru
smerenia noastră. Se pare că mândria mea era atât de ascunsă, și de mare, că nu mi-am dat
seama. Și mai spuneau că ei îți strâmbă energia și nu poți face cruce. Așa mi-am dat seama că
extratereștrii și vizitatorii mei erau demoni. Am fost uimită că sfinții știau acestea. Inclusiv
despre injecția de anestezie, știau Sfinții. Sfântul Paisie Aghioritul vorbește despre aceste injecții
care ți le fac demonii înainte să te „lucreze”.* Cum de știau Sfinții atâtea? Cum de aveau
dreptate?
Eram îngrozită de ce aveam prin mine, mai ales în capul meu. Am început să citesc articole
pe internet despre implanturile extraterestre. Multe din experiențele mele se potriveau cu ale
unora care fuseseră răpiți pe nave extraterestre. Slavă Domnului, eu nu fusesem răpită în fizic!
Totuși, mi-era clar că operațiile făcute mie presupuneau implanturi puse de ei. Bănuiesc că nu se
văd fizic ci sunt în corpul energetic, dar cine știe?
*Notă: ” Anestezia diavolului este otrava pe care o aruncă șarpele peste păsări sau peste iepurași ca să-i paralizeze și
să-i înghită fără a se împotrivi. Diavolul, atunci când vrea să lupte un om, trimite mai întâi un drăcușor “anestezist”,
ca să-l facă pe om nesimțit, după care merge el însuși și-l cioplește, și face din el orice vrea… Dar înainte merge
“anestezistul”. Ne face injecție cu nesimțire și uităm de grija mântuirii.”

http://www.cuvantul-ortodox.ro/cuviosul-paisie-aghioritul-ne-arata-cum-lucreaza-diavolul-la-nivel-personal/

81
 Oricât de ortodox ai fi, dacă vei căuta senzaționalul, vei ajunge de partea demonilor. Tot ce
e senzațional, gâdilă egoul și mândria. Și acestea sunt hrănite de demoni. Ei îți spun că ai o
menire importantă în viață, că ești un fel de apostol al acestor vremuri, că e misiunea ta personală
să aduci noul chiar și în Ortodoxie, că Duhul Sfânt se va întrupa și tot felul de prostii ezoterice
care încarcă egoul și te trec de partea dracului fără să-ți dai seama. Tot în ispita senzaționalului
este și dorința de viziuni, simțiri, vedenii și auzenii.
Slavă lui Dumnezeu, demonii nu mă chinuiau în fiecare atac. De regulă, furau sau
verificau ceva. Un lucru devenise cert pentru mine. Faptul că „extratereștrii”, demonii, sunt
creații căzute, evoluate foarte mult din punct de vedere tehnologic și mental. Dar nu au emoții,
sunt incompleți. Neterminați. Nu pot crea viața, pentru că viața e dată de Duhul Cel Sfânt al
Domnului, care e Adevărul. Iar ei sunt din creația tatălui minciunii. Ei încearcă să copie viața.
Astfel că, ce credeți că fac? Fură viața! Fură lumină, fură energie, fură curent!
Am remarcat că veneau în momentele mele cele mai bune. După slujba de Paști când m-am
împărtășit, dimineața, am avut o stare de bucurie care îmi zdrobea efectiv inima. Dar în noaptea
următoare au și venit. Au intrat în mine și au furat tot. Și după ce au furat m-au mai și chinuit
puțin. Am avut clar senzația că hoții au intrat în casa mea, mi-au furat toate bunurile, m-au bătut
și apoi au plecat. Iar eu am rămas jefuită, goală, bătută și „violată”. Cam asta e senzația. Veneau
și furau bucuria, lumina, bogăția. Iar eu rămâneam goală și depresivă o zi, două, până îmi
reveneam iar.
Crezusem că dracii se hrănesc cu frică și cu energii joase. Așa spuseseră entitățile din
channel-uri. Ei bine, nu tocmai! Ei se hrănesc cu lumina noastră, cu viața noastră, cu bucuriile
noastre, cu vitalitatea noastră. Ei ne fură viața. Trăiesc prin noi. Sunt atât de mincinoși și
șmecheri. Vând părți din adevăr. Și asta prinde! Sunt în stare să-ți vândă 99,99% adevăr, că mai
mult nu dețin, cu condiția ca tu să sporești în mândrie. Atunci ești al lor! Tu crezi că te înalți și ei
îți sug vitalitatea. Te anesteziază cu minciună, cu sirop, cu lumină falsă, cu o euforie de moment
și te fac dependent de ei. Iar tu, devii o marionetă a lor. Devii donatorul lor. Donezi inconștient și
apoi donezi că nu poți altfel. Își iau ei cu forța! Devii sclavul lor.
Tot new age-ul este o cursă! Este sirop, anestezie, minciună! Toate aceste entități vin la
chanell -uri și fac un fel de injecții cu euforie, o dopamină care îți exaltă simțirile și te face
dependent de ea. Îți dă energie pe moment precum cafeaua. Apoi te simți și mai vlăguit decât
înainte.
Toți cei care citesc cărțile transmise prin channel-uri, care urmăresc filmele făcute de ei sau
care meditează pe tehnicile lor și razele lor, se încarcă de o bucurie falsă. De o bucurie siropoasă,
care inundă mintea și-ți creează o stare de conștientizare că tu ești Dumnezeu. Stările de bine se
vor din nou și, astfel, mai cumperi o carte a noii energii, mai vezi un film, mai cauți un serial al
vreunui om de știință nou apărut pe piață, mai faci o meditație cu ei și tot așa. Simți nevoia să te
încarci mereu cu energia cea euforică și „zaharoasă”. Însă, în mod ciudat, începi să te simți scurs
de energie, în timp. Îți vine să stai, mai mult decât să faci ceva, să dormi, să nu mai lucrezi. Nu
mai ai voință și nici energie fizică. În timp ce tu devii din ce în ce mai vlăguit și obosit, ei vin și-

82
ți spun că e normală starea ta întrucât corpul fizic trebuie să integreze energiile înalte care
coboară acum pe Pământ și de aceea e necesar să te odihnești, să stai și „să fii”, decât să faci. Să
fii în starea de „A FI” și nu în starea de „A Face”. Căci starea de „A FI” este starea de
Dumnezeu.
Și tu stai! Ești mândru că, dintr-odată, ai ajuns în starea de a fi...
Și stai! Te gândești că tu ești trezit și că ai o lucrare importantă în ascensiunea Pământului și
cine știe? Poate vei fi printre primii care vei ascensiona în 5D?
Și culmea! Stai! Și toate merg bine o vreme… Până când nu mai merg. Dar apoi tot
entitățile îți spun că totul e perfect așa cum este, că ai de învățat iubirea și acceptarea. Ei au
răspuns la toate!
Între timp, tot ei sunt cei care îți sug vitalitatea și viața din tine. Îți creează o iluzie
frumoasă. Îți dau ceea ce tu cauți: fericirea, împlinirea, abundența, îndumnezeirea, doar că într-
un mod iluzoriu. Ei te hrănesc cu iluzii și tu le donezi viața și sufletul tău. Îți mențin atenția pe
iluzie și ei îți fură prezentul viu. În timp ce tu privești la cer, ei fură viața ta. Pentru că tu nu ești
prezent. Nu ai „rădăcinile în pământ”.
Dacă un om este conectat la un aparat care îi transmite imagini foarte frumoase atunci
emoțiile lui devin pozitive și, în corp se eliberează serotonina și endorfinele. Așa, energia omului
creste, înflorește și el devine mai luminos, emite o lumină. Și când înflorește, vin „vizitatorii” ca
roiul și bâzâie pe lângă floare și-i papă tot nectarul. Apoi tot ei vin și-ti injectează „siropul’ iar, te
conectează la aparatul de visuri, la iluzii, la Raiul care va fi pe Pământ, la ascensiune și tu emiți o
lumină care devine hrana lor. Îți creează o stare de bine iluzorie și o dependență față de ei. Îți mai
spun câteva minciuni și chestii senzaționale și, mai ales, că nu există dualitate și ești a lor! Te
joacă cum vor ei! Devii sursa lor de energie. Între timp, tu bine intenționat fiind, încerci să-ți
creezi viața, cu lumină, iubire prin afirmații pozitive și atât cat reușești, fură ei. Până când nu mai
reușești. Și clachezi ori făcând depresie, ori mori fizic. Și mă întreb de unde baterii să te mai poți
ridica apoi? Unde poți ajunge așa? Ești ca un om drogat doar că nu știi…
Asta se întâmplă acum în această mișcare new age. Ea este ghidată de „extratereștri”.
Evoluați, ce-i drept, dar tot demoni. Au cunoaștere, au putere, au tehnologie, informație și
libertate chiar daca e totuși îngrădită de Domnul. Până la Apocalipsă încă pot face multe. Acum
ca niciodată e momentul lor! Și în aceste vremuri de sfârșit, vin sub masca iubirii și a luminii și a
tehnologiei avansate. Vin pe lungimea noastră de undă. Unde greșim, acolo atacă diavolul. Și
cum noi greșim din mândrie și ne place senzaționalul și să fim grozavi și dumnezei, vin exact pe
lungimea noastră de undă. Ce emitem noi, aia primim de la ei. Nu ei sunt vinovați, ci noi că
suntem mândri, fuduli, necunoscători și fraieri.
Ei plasează peste omenire acest câmp informațional care emite pe toate undele o frecvență
cu cel puțin două capete. Știți că balaurii din poveștile noastre au mai multe capete? Așa și ei! La
un capăt se emite starea de frică, deznădejde, boală, nesiguranță, panică, depresie și la celălalt
capăt emit lumină și iubire falsă, vibrații aparent înalte, dar care au efect de drog. Au făcut asta
dintotdeauna dar acum lucrarea lor atinge apogeul. La oricare capăt ești, devii donator de suflet
pentru ei. Pământul e în mana lor și șeful „balonului de săpun” îl conduce în întregime.

83
 Armele lor sunt slăbiciunile noastre. De aceea, ei ne spun că suntem grozavi, minunați,
perfecți, fără de păcat, că trebuie să avem încredere în noi, să ne iubim pe noi pentru că, știu că
așa ne cresc mândria, care e cel mai mare păcat. Și crescându-ne mândria, pierdem de fapt totul:
și creația și viața veșnică și relația cu Dumnezeul adevărat și viu. Rămânem în starea de cădere
iar și iar perpetuând-o la nesfârșit. Mândria noastră devine arma lor. Ceea ce noi emitem, ei ne
dau.
Dacă dracul nu ne atacă este pentru că suntem de partea lui. Când începi să nu-l mai
hrănești, atunci începe atacul. Atunci vezi că el există. Și te atacă în toate slăbiciunile tale. Asta e
bine căci, așa ți le vezi și te cunoști pe tine. Decât să ne folosească ei pe noi, mai bine să ne
folosim noi de ei și să ne autocunoaștem în toate slăbiciunile noastre spre a ne îndumnezei în
Domnul. Fără El, nu se poate!
Astfel că, injecțiile lor sunt diferite. Pe unii îi injectează cu drog pentru a le produce euforia
și a-i face dependenți de ei, furându-le apoi energia și starea de bine care o emană în urma
drogului, pe alții îi fură prin atacuri demonice (sau psihotronice cum spun unii acum), prin stări
de depresie și deznădejde care pot duce la suicid, prin alimentarea cu frici și negativitate sporită.
Oricare cap al balaurului, fie el rău sau aparent bun, are același scop și același efect. Cu alte
cuvinte, orice imperfecțiune a noastră, îi hrănește. Fiecare slăbiciune, fiecare dependență, fiecare
frică, fiecare patimă, îi hrănește și-i creste.
Ce sunt slăbiciunile noastre? Sunt efecte ale căderii noastre. Oricât le-am nega, le avem în
noi și sunt în jurul nostru. Oricât le-am băga sub preș, ele există și cresc acolo în dedesubtul
nostru. Faptul că nu le băgăm în seamă, nu înseamnă că și dispar. Așa încearcă ei să ne sugereze
ca nu cumva privirea noastră interioară să fie la slăbiciunile noastre. Pentru ca din slăbiciunile
noastre se hrănesc ei. Noi îi alimentăm si îi împuternicim. Noi am creat această fiară cu multe
capete.
Ne amăgesc și ne îndreaptă atenția numai pe partea pozitivă. Ca noi să ne negăm o parte
din noi, partea căzută. Și negând-o, să fim în parte, doar pe jumătate. Și fiind, în parte, să nu fim
întregi. Și nefiind întregi, să fim iluzie. Și iluzia noastră îi hrănește pe ei. Pentru ca ei sunt iluzie,
fiind creație și aceea căzută. Dar noi, prin Duhul Sfânt avem acces la energia necreată. Prin
Împărtășanie, Domnul ne reîntregește. Domnul ne cheamă spre a fi întregi, dumnezei de drept. Și
vii!
Și ei, demonii ar avea acces, dar ei nu vor și dacă mă gândesc bine nici nu pot căci ei au
căzut, în veșnicie fiind. Dar noi, nu, suntem încă în timp.

84
 Capitolul 25. Autenticitatea. Primul pas spre smerenie

Frica e demonică, dar și iubirea de sine. Negativismul e demonic, dar și gândirea

„pozitivă”. Deznădejdea e demonică, dar și mândria și încrederea de sine. La orice capăt ai fi,
slujești demonilor. Orice extremă e a lor. Mai ales când te raportezi doar la tine și la sine. Cand
ești fără de Hristos, fără de Dumnezeu. Sinele nu te conduce către tine și nici către Dumnezeu.
De aceea Hristos cere lepădare de sine. Doar așa, ajungem la Dumnezeu, și ne cunoaștem pe noi
ca sine autentic.
De aceea, calea adevărului e strâmtă și e dreaptă. E o Cruce. Pe Crucea asta stă Cel care e
răstignit pentru toate căderile și păcatele noastre. Și doar El a biruit demonii, căderile, lumea. Iar
pe Crucea Lui, demonii nu urcă, pentru că ar arde! Dar latră și ne pun piedici să ajungem la
Crucea Lui. Când ne împing dincolo de cruce, când ne țin jos, departe de ea. Când prea pozitivi,
cu capul în nori, desprinși de realitate, când prea negativi și deznădăjduiți. Când prea iubitori de
sine și autosuficienți în sine, când fără încredere în El sau fraieri buni de muls.
De aceea, smerenia este cea care alungă demonii și ne ține pe Cale. Aceasta, cred că
începe ca o stare de autenticitate, a ta cu tine însuți, și în fața Domnului. În a te vedea pe tine cu
onestitate așa cum ești, cu bune și cu rele, cu căderi și păcate, dar și cu potențialul de a deveni
sfânt. Onestitatea este locul din care poți porni la drum. Este locul dezbrăcării de măști și de
iluzii. Locul, în care tu dai ochii cu tine! Și ești sincer cu tine!
În acel loc, nu te mai asociezi cu imaginea ta, cu ceea ce ți-ai dori să fii și, nici nu mai
„ascunzi sub preș” neputințele și slăbiciunile tale. Dai „preșul” la o parte și-ti dai seama că deși
ai potențialul de a deveni dumnezeu, deocamdată tu ești, de fapt, ceea ce ai ascuns sub „preș” și
nu ceea ce ți-ai dori să fii. Pentru că acestea le ai, în timp ce pe celelalte nu, ci, ți le dorești.
Atunci te cuprinde deznădejdea privind la mormanul de slăbiciuni și neputințe care stau în fața
ta. Ți-e clar că singur nu poți scăpa de ele. O parte din „bagajul” tău creat, o parte din prenatal, o
bună parte din ADN. Și chiar dacă le-ai rezolva tu singur pe ale tale, ceea ce este exclus, nu le-ai
putea rezolva pentru toată lumea care este în ADN-ul tău, până la Adam și Eva.
Sunt unii care totuși încearcă să se mântuiască singuri, pe ei, și întreaga lume. Le doresc
succes! Și i-aș întreba ce ar alege în viața de zi cu zi: să primească în dar un milion de dolari sau
să-i muncească singuri, fără a avea garanția de a-i face vreodată?
Lăsați-L pe Dumnezeu să vă mântuiască, nu va cheltuiți energia în alt fel. Nu veți fi decât
un șoricel pe o roată care aleargă, gâfâie și obosește, dar stă pe loc. Iar curentul produs din
efortul depus, îl fură altul.
Lăsați pe Domnul să preia păcatele voastre. Dați-I-le Lui!! El a luat fire omeneasă tocmai
pentru a curăți ADN-ul neamului omenesc până la Adam și Eva. De aceea S-a făcut Om. S-a

85
născut prin pântec de femeie. Pentru a spăla sângele nostru, al tuturor. Pentru a ne curăța de
păcatele de neam și a ne mântui, elibera din robia păcatului. Pentru a fi liberi și moștenitori ai
Împărăției Cerurilor. Pentru a redeveni nemuritori și dumnezei.
A coborât din cer și S-a făcut om. S-a jertfit ca Dumnezeu, născându-Se Om. Și s-a jertfit
ca Om, născându-ne pe noi dumnezei. Și prin jertfa Lui, ne-a refăcut pe noi, dumnezei. Iar Maica
Lui, din femeie, a devenit Împărăteasa Cerului și a Pământului.
Când Dumnezeu Se jertfește pe El, omul devine dumnezeu dacă primește jertfa Lui și
crede în El. Dar omul vrea să se înalțe singur și atunci cade. Căzut fiind, Dumnezeu îți întinde
mâna și te urcă în cer. Pe Domnul, îl găsești în căderile tale, în neputințe și slăbiciuni, în lacrimi
și suspine. În iadul lăuntric se află Domnul. Iar noi? Noi îl căutăm prin ceruri și prin dimensiuni
înalte. Căutam să ascensionăm, să ajungem la El. Să ieșim din 3D, din dualitate. Vrem să
zburăm, așteptăm extratereștrii, ne „construim” turnul Babel, poate, poate vom ajunge la El. Dar
Domnul, nu e acolo sus în cer, ci e jos, în iadul din noi, în 3D, pe Pământul nostru.
Noi Il căutam pe Domnul în rai, dar Domnul a coborât mai întâi în iad și apoi a urcat la
rai. Și noi, ce facem? Tocmai de iadul nostru lăuntric fugim și-l ascundem sub „preș”. Și astfel,
ratăm întâlnirea cu Domnul!
„Căci, oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”. -
Luca14:11
Înțelegând, cât de cât, acestea, am hotărât să nu mai fug de iadul propriu. Oricât m-ar
durea. Îl căutasem oricum pe Domnul în „rai” și raiul new age s-a vădit a fi gol și nimic. Astfel
că nu-mi mai rămânea decât să-L caut în iadul neputințelor mele.
Să privesc în jos, dar cu inima sus. Să țin mintea în iad, dar fără să deznădăjduiesc*. Să
mă uit la păcate, la pământ, la slăbiciuni, dar cu încrederea că Domnul mi le va ierta. Să mă urăsc
pe mine pentru păcatele mele, dar iubind pe Domnul și pe aproape. Să nu am încredere de sine,
dar să am încredere în El. Să mă lepăd de sine, dar să devin una cu Domnul. Să renunț la parte și
să devin întreg. Renunțând la sine, la iubirea și încrederea de sine, să mă regăsesc pe mine în El
și în El, să regăsesc pe toți și pe aproapele meu.
Astfel, prima porunca este iubirea pentru El. A doua să ne iubim aproapele ca pe noi.
Căci iubind pe El, în El ne vom găsi aproapele și, în aproapele nostru, ne regăsim pe noi. Noi nu
suntem un sine egoist și singuratic. Acest sine egoist și autosuficient îl descoperim în iubirea de
sine dusă până la capăt. Dar așa se atinge golul și starea de vid. Noi suntem mai mult, și mai
mulți. Prin Domnul, devenim El și devenim una cu toții. Sinele mic, devine mare, colectiv,
întreg.

*notă: Sf. Siluan Athonitul a primit de la Mântuitorul acest cuvânt: „Ține-ti mintea în iad și nu deznădăjdui”.

86
 Asta a pierdut diavolul. A pierdut puterea colectivă, unimea. De aceea încearcă cu
disperare, dar și cu o perseverență diabolică, să aducă omenirea la o unitate pentru a o putea
manipula și controla integral. Diavolul imită unimea și cum nu poate crea viața, încearcă să
„sugă” viața de la noi. Cu cât suntem așa cum vrea el, într-o unitate doar energetică, cu atat el
poate mai ușor și mai bine să fure viața și energia de la noi.
Ce este mai ușor? Să furi din milioane de poșete bani sau dintr-o bancă? Sau și mai bine,
dintr-o bancă care să conțină toate conturile din lume? Asta urmărește diavolul. Să ne unească
pe toți în aceeași bancă, sub o singură religie, a iubirii, eventual, că „sună” bine, pentru ca apoi
să fure viața, lumina, bucuria, vitalitatea din noi. Noi ne vlăguim și pierdem veșnicia și
mântuirea, iar el crește. Și toate acestea în numele iubirii. Șchioapă și strâmbă, fără rezistență!
Dar ce mai contează?

87
 Capitolul 26. Sfântul Ioan de Kronstadt

Deloc ușoară aceasta cale a Ortodoxiei. Eu, care iubisem tot ce e comod, ușor și
confortabil, începeam să-mi dau seama că pe calea asta nu mai poți fi la fel ca în trecut. Și asta
nu pentru că iți impune cineva ceva ci, pentru că începi să te trezești la viață și să-ți
conștientizezi păcatele și patimile.
Această conștiință a propriilor păcate fusese moartă o vreme îndelungată. Fusese
adormită, sub iubirea de sine și, sub dorința mea puternică de a fi liberă și fericită, de a face doar
ce-mi place pentru a mă simți bine. Acum se trezea de sub pătura iluziei și începea să mă înțepe
ca un ghimpe. Iar eu nu știam ce să fac? Îmi venea să iau un ciocan și să-i dau în cap până să o
bag la loc sub covorașul iubirii de sine și al somnului dulce, dar, în același timp, îmi lipsea
ciocanul. Și asta, pentru că Domnul mă iubea într-atât încât mi-era rușine să mă iubesc din nou
eu pe mine și să mă fac iar că nu văd greșelile mele, prezente și trecute. Așa că, priveam
înmărmurită la „spinii” din mine, care începură a ieși, unul câte unul.
Simțeam cum sunt toată o rană și aș fi țipat într-una la cei din jur. Îmi venea numai să stau
să-mi ling rănile și să fiu lăsată în pace.
În același timp, o parte veche din mine își cerea drepturile. Eram obișnuită să fiu roaba
unor anumite patimi, printre care și fumatul. Și nu prea îmi doream să mă las de fumat, și totuși,
spinii din mine mă împungeau și-mi spuneau să mă las de fumat. Dar voință de unde? Chiar așa!
Unde era voința mea? În ce moment al vieții mele o pierdusem?
Știam, desigur! În new age! Întrucât în new age, totul este permis, mă obișnuisem să mă
„bucur” de țigări și mâncare, fără să-mi interzic nimic.
Mai erau și cei care erau vegani, în extrema cealaltă. Așa cum am spus, dracul „lucrează”
cel puțin la două capete, tot timpul. E de-ajuns să aruncați un ochi în politică sau în campaniile
de marketing ale marilor companii. Întotdeauna este un păpușar care „scoate” în față două
păpuși, de regulă, în contradicție. Își creează singur concurența și orice alegi, el câștigă.
Diavolul imită așa cum spuneam și creează falsa impresie că ai dreptul să alegi după cum îți
spune inima sau mintea. În realitate, el te alege pe tine și nu tu pe el. Așa și în new age. Cei mai
perseverenți și mai dornici de a ascensiona primii, erau veganii și chiar unii ajungeau să se
hrănească doar cu lumină. Câțiva au murit de cancer însă. Dumnezeu să-i ierte!
Apoi, la polul opus, eram cei care nu ne refuzam nimic. Papă bună, un spriț, o țigară și tot
ce viața aducea către noi. Astfel că, voința se topea de la o zi la alta, că ce nevoie să mai ai de
voință când noi cream totul cu mintea ca niște creatori suverani ce eram? Și când totul era perfect
așa cum era? Fără bine și rău, fără dualitate?
Am observat că, de regulă, ne îngrășam cu toții. Entitățile aveau explicații și pentru
kilogramele în plus. Ne spuneau că sunt de la integrarea noilor energii în corpul fizic și că ajutau
la ancorarea lor și împământarea noastră.

88
 Dar cine mai era ca noi? Grași și frumoși și luminoși? De altfel, mesajul cel mai
promovat era acceptarea, așa că nu aveam decât să acceptam și kilogramele în plus și toate
patimile aferente: lenea, lăcomia și altele. După „transmisiile” lor, tot timpul flămânzeam. Abia
târziu am înțeles de ce. Se încărcau din energia noastră și era normal să simțim să ne refacem
rezervele de energie din corp.
Și uite așa, această acceptare prost înțeleasă, șchioapă, a dus la anihilarea voinței. Abia
acum vedeam și înțelegeam acestea și nu puteam decât să sufăr căci nu mai reușeam deloc să țin
dreapta Cale, chiar dacă începusem să fiu un om nou în Hristos.
Cu cât îmi doream mai mult să mă las de fumat, cu atât îmi era și mai greu. Altă dată, aș fi
acceptat, adică n-aș fi opus rezistență. Dar această acceptare nu rezolva o situație ci, doar o
„ascundea” sub preș.
Într-o seară, am fumat cam mult și în acea noapte, m-am trezit la 4 dimineața. Și
sculându-mă atunci, m-am rugat la Dumnezeu și i-am spus: „Gata! Din clipa aceasta eu nu vreau
să mai fumez!” Și L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute pentru că sunt neputincioasă!
Atunci, am auzit în mintea mea o rugăciune: „Sfinte Ioan de Kronstadt, ajută-mă să mă
las de fumat!” Auzind aceasta, am repetat conștient această rugăciune. Imediat, am simțit o
prezență caldă care îmi învăluia trupul. Deși eram cu ochii închiși, un fum albastru ca o ceață a
ieșit din capul meu, așa cum un duh iese dintr-un om.
Am mulțumit Sfântului Ioan de Kronstadt și Domnului, care îmi trimisese acest Sfânt, și
am știut că această patimă s-a luat de la mine.
A doua zi dimineață, prietena mea a venit la cafea. Cu ea „rodeam” țigările. Mi-a fost tare
frică să stau cu ea ca să nu mă apuce iar dorința de fumat. Am observat însă că nu simțeam
mirosul fumului și parcă nici nu vedeam că ea fumează. În mod incredibil, parcă nu fumasem
niciodată.
Peste câteva zile, m-am revăzut cu un fost coleg de școală, la o cafea. Iar mi-a fost frică.
Asociam cafeaua cu țigara și știam că acest coleg fuma. La fel mi s-a întâmplat și cu el. Nu
simțeam fumul și nici nu vedeam parcă, când fuma.
Așa îngăduise Dumnezeu și așa am observat că Domnul slăvește pe sfinții Lui. Mirarea
mea era că rugându-mă la El, Domnul îmi trimitea pe sfinții Lui. Și cu voia Domnului se
întâmpla minunea.
La fel s-a întâmplat și cu Sfântul Ciprian. Rugându-mă pentru armonia relațională din
casă, Domnul a pus în mintea mea o rugăciune pentru Sfântul Ciprian. El era cel care îmi indica
sfântul potrivit pentru situația respectivă.
Mi-a ajutat foarte mult într-o problemă de vindecare a unei boli grave de care suferea o
persoană dragă, Sfântul Gherasim din Kefalonia. Pe el l-am aflat de pe Google. Este tămăduitor
de boli psihice, grabnic ajutător.
Tare mult iubește Domnul sfinții Lui.
Slăvit fie Domnul, întru sfinții Săi!

89
 Capitolul 27. El mirosea a veșnicie...

Am început a iubi tare mult sfinții. Fără ei nu aș fi putut să înaintez pe cale.

Am observat cum Domnul slăvește pe sfinții Lui și ni-i scoate în cale atunci când avem
nevoie de ei. Și cred că avem nevoie tot timpul. Fără acești dragi prieteni, sfinții, această cale atât
de îngustă ar fi fost de nestrăbătut până la capăt. Sfinții sunt luminătorii ei. Ei sunt stâlpii de
lumină care luminează calea și ne ghidează pe ea. Fără ei, nu am ști cum să ținem calea cea
dreaptă. Ei ne luminează din cer pe pământ și ne arată drumul drept așa cum părintele duhovnic
ne luminează de pe pământ către cer.
Sună poate incredibil ce spun, dar am simțit de multe ori puterea rugăciunii duhovnicului.
Cum e posibil să se roage pentru tine atunci când îi ceri și în același moment să și primești? Nu
mai târziu! Ci atunci! În același moment în care am cerut prin el, am primit. Și nu o dată! Ci de
fiecare dată când am cerut! Cum se poate așa ceva? De parcă ar avea un fir de telefon direct către
cer sau ar face el însuși legătura mea către cer.
Când părintele duhovnic se roagă, Dumnezeu coboară pe pământ. Duhul Lui ne
cercetează și noi ne umplem de El. Întrebările noastre primesc răspuns uneori nu prin cuvânt ci
prin trăire. Ce taină minunată e treimea: ucenic, duhovnic, Dumnezeu prezent ca Persoană!
Nu încetez a mă uimi pe această cale. În sfârșit, am găsit o cale pe care nu mă pot plictisi!
Eu care mă plictiseam tot timpul de toate metodele și căile, acum descopăr în aceleași slujbe, în
aceleași taine, în aceleași cuvinte din Sfânta Scriptură, în aceleași cântări, înțelesuri diferite, trăiri
diferite, uimiri diferite la tot pasul.
Da! Domnul nu încetează să mă uimească! Așa umple El sufletul meu gol și pustiit de
căutări iluzorii. Și întotdeauna, adună la un loc, oamenii și sfinții, cerul și pământul. Adună
contrariile și naște ceva nou!
Doamne, cât de mult am iubit contrariile vieții și extremele ei. Cât de mult am crezut că
voi putea eu să le adun și să mă îndestulez din ele. Dar n-am reușit decât să-mi vatăm sufletul! Să
mă golesc, adunând.
Dar El? El poate! El nu te plictisește niciodată. Cuvântul Lui e un paradox veșnic pentru
noi. Nu-L putem înțelege nicicum și totuși îl putem trăi de fiecare dată altfel.
Deși e iarnă, primăvară, vară și toamnă, în fiecare an, deși par toate la fel, cu El, le simți
de fiecare dată altfel. Pentru că El vine cu mirosul veșniciei. De fiecare dată le simți ca pe ceva
nou. De aceea este Mirele perfect al sufletului nostru!! Nu poți să nu-L iubești! Veșnicia poartă
aroma Lui, iar haina veșniciei Lui, noi am primit-o la botez. Parfumul cămășii Lui, ne-a cucerit
pe veci chiar dacă unii nu-L mai simțim.

90
 Mă surprinde de fiecare dată într-un mod tainic și plăcut sufletului meu deși o face prin
aceleași și aceleași lucrări.
Aceeași Liturghie de fiecare duminică, este poveste nouă și trăire vie, iar și iar. Și fiecare
taină mă uimește de fiecare dată altfel. Probabil de aceea se și cheamă taine. În ele este înfășurată
veșnicia și ori de cate ori le guști, deși par la fel, sunt altfel. Sunt veșnice. De aceea, cine gustă
din aceste taine, nu se mai satură de ele. Și nici nu mai însetează.
Cum ai făcut Doamne? De ai înfășurat Lumina Ta cea veșnică în lucruri trecătoare? Și ai
ascuns viața cea vie și nemurirea în clipe asemănătoare? Ascunzi Tu oare, lumina în întuneric?
Raiul cel veșnic L-ai ascuns în iad? Și cel ce caută-n iadul lăuntric, pe Tine Te găsește? Iar cel ce
caută raiul, aripile și le topește? Cum ai făcut acestea? Doar Tu știi, Doamne! Cel ce ai luat
„marginile” infinitului și le-ai înfășurat în Sine. Tu, Treime Sfântă ce ești! Tu, infinit fiind, Om
te-ai făcut și taină de neînțeles.
Fără Tine, sunt doar eu cu mine. Un infinit mic, trist și singuratic sortit separării. Fără
Tine, sunt in iad. Acesta este iadul. Să fiu doar eu cu mine, veșnic. Și eu să fiu goală și nimic.
Și totuși în iad, Te-ai coborât și mâna Ta, m-a cules spre viață. Așa cum ai pescui un
pește mort din propria-i apă. Răsuflu iar! Și pentru prima dată!
Îți mulțumesc!
Miroși a viață vie, a veșnicie. Mi-era atat de dor de Tine, de nemurire!
Urată îmi este mie, învăluirea în sinele meu. Plăcut îmi ești Tu mie! Căci bine îmi este
mie cu Tine, Doamne, iubirea mea dintâi și cea de pe urmă! Cu Tine, toate sunt noi și bune
toate!!

91
 Capitolul 28. Ierusalim

În mod cu totul neașteptat pentru mine, am ajuns și la Ierusalim. Cu voia Domnului și prin
mila Lui și a celor dragi mie care au făcut să se împlinească aceasta.
Cu câteva luni înainte de a pleca în acest pelerinaj, am început acest drum. Inima mea se
înmuia numai la auzul anumitor locuri sfinte din Ierusalim precum și a sfinților de acolo. Și
provocările erau din ce în ce mai multe de parcă se adunau toate acum înainte de a pleca spre
pământul sfânt pe care călcase Domnul. Un plâns al adevărului mă zguduia numai când citeam
câte ceva despre locurile sfinte, cutremurând în mine, întreaga mea ființă. Mă gândeam dacă nu
cumva o să mor din adevăr și din iubire, ajunsă acolo, pe pământul sfânt.
În același timp, încercam să nu am așteptări și să las lucrurile să curgă după voia Lui.
Momentul mult așteptat a venit! Am plecat cu duhovnicul, cu biserica de care aparțin, cu
persoane dragi sufletului meu din familie care, de altfel, m-au și ajutat să ajung.
Primele două zile am fost puțin dezamăgită. Mergeam prin locuri sfinte și nu simțeam mai
nimic. Erau biserici catolice ridicate pe locurile sfinte pentru creștini, și deși nu am nimic cu
catolicii, simțeam o stare de gol când intram în ele. Inima mea nu simțea în adâncul ei, Adevărul.
Nu plângea. Îmi aminteau de vidul prin care trecusem eu. Totuși, nu pricepeam de ce nu simt
nimic dacă erau locuri sfinte. Nici acum nu știu. Știu doar ce am trăit și simțit.
A treia zi și a patra, cred, am ajuns și în locuri sfinte, unde erau biserici ortodoxe și,
evident, la Mormântul Sfânt. Eu însă nu mai aveam vreo speranță să simt Adevărul așa cum
așteptam. Dar, spre uimirea mea, inima mea a înviat în prima biserică ortodoxă și atunci mi-am
dat seama că acolo, este Duh Sfânt. Și unde e Duh Sfânt, este plin. Acolo, sufletul meu se simțea
acasă și inima mea plângea din Adevăr.
La Mormântul Sfânt nu mai aveam nici o așteptare. Mă gândeam că e ceva comercial.
Încă înainte de a intra în Biserica unde este Mormântul Sfânt, aflați fiind în curtea cea mare către
ușa de intrare în Biserică, inima mea a început să bată atât de tare și o durere mi-a străpuns
inima. Pașii mei parcă se grăbeau mai mult, mai mult, să ajung mai repede la Domnul meu.
Mai întâi, am dat de Piatra Ungerii, și deși, Domnul nostru a fost uns după răstignirea Lui,
inima mea a fost „unsă” înainte să intru la mormântul Lui. Poate că inima mea murise încă din
curte când Adevărul a străpuns-o cu sabia Lui. Poate că moartă fiind, mă îndreptam acum spre
mormântul Lui, spre a învia și spre a mă împărtăși cu vesnicia Lui.
Așa „unsă” și pregătită de la intrare, m-am pus la rând împreună cu toți ceilalți. Eram cate
6 persoane pe rând. Făceam pași mici, atât de mici, de parcă timpul stătea în loc și eu eram la
judecată. Simțirea mea era clară: Domnul era prezent acolo! Prezența Lui, umplea tot acel spațiu
și mai mult. Și încă nu intrasem în mormânt. Senzația mea era că sunt la judecată. Nu era o
prezență care te judeca. Nu Domnul, mă judeca. El doar era prezent. Eu însă, în prezența Lui, mă

92
judecam pe mine. În prezența Adevărului absolut, în oglinda cea pură a Lui, îmi vedeam toate
neajunsurile și păcatele. Aveam să dau ochii cu El și mă gândeam: „Ce-ți voi spune, Doamne?”
Pași mici făceam către El stând la coadă. Lacrimile îmi curgeau șiroaie. Nu mai aveam
parcă nimic din cele ale lumii. Mă simțeam un suflet la rândul judecății. Alături de alte zeci și
sute de suflete. Cu toții făceam pași mici spre judecata propriei noastre conștiințe. Iar El? El era
prezent și viu. La Mormântul Domnului, Domnul nostru este viu. Iar eu mersesem ca la un mort.
Atunci am înțeles iar cât de vie e Biblia.
„De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi?” (Luca 24:5)
Pe măsură ce mă apropiam de intrarea în mormânt, lacrimile de pocăință s-au transformat
în lacrimi de bucurie. Abia așteptam să dau ochii cu El. Să mă arunc la picioarele Lui precum
femeia desfrânată și să-I spăl picioarele cu lacrimile mele. Dacă există ceva ce mă pătrunde cel
mai mult din Biblie, în care mă regăsesc, este această scenă. Încă îmi doresc și nădăjduiesc
acestea: să pot spăla picioarele Domnului meu cu lacrimile mele. Și într-un fel, s-a întâmplat.
Căci am nimerit în interiorul mormântului, fix la picioarele Lui. Acolo, unde îmi era locul. Acolo
unde eram eu, așa cum sunt.
La mormântul Domnului am murit, am fost unsă, am fost „judecată” și apoi am înviat.
Am înviat la picioarele Lui. Și am rămas la picioarele Lui.
La Ierusalim, L-am descoperit pe Dumnezeu, Om fiind. M-a mirat atât de mult smerenia
Domnului nostru. Aproape că m-am enervat.
― Cum Doamne, ai venit în țara asta seacă, fără păduri, copaci și munți înalți până la cer?
Fără de viață, culoare și apă? Ai fi putut să vii în țara mea! Să vezi acolo relief bogat și
frumusețe vie! Dar, Tu? Ai venit într-un ținut arid, în deșerturi și pustie. Și Împărat fiind, în iesle
Te-ai născut și pe măgar ai intrat în Ierusalim.
Doamne, cât de smerit poți fi? Ce fel de Dumnezeu ești? De vii până în cele mai seci
locuri din noi? Și în loc să vii ca un Dumnezeu, vii ca un rob și ne slujești? Ce fel de Dumnezeu
ești? Mi-e greu să Te văd atât de smerit și atât de om. Aproape că nu pot primi smerenia TA. Nu
încape în inima mea trufașă și mică. Mi-e greu să Te văd căzând sub greutatea crucii. Mi-e greu
să Te văd biciuit și rănit, umilit de oamenii care se cred dumnezei. Mi-e greu să Te văd slab,
neputincios, om fiind.
Tu, Dumnezeu fiind, nu Te-ai impotrivit celor răi. Te-ai lăsat umilit, bătut, rănit, omorât
de cei pentru care ai venit. Omorât, chiar de mine!!
Și eu sunt ca ei, Doamne! Și eu Te-am rănit!! Lasă-mă, Doamne să spăl cu lacrimile mele
picioarele Tale!
Și eu am împovărat crucea Ta! Iar Tu, ai căzut sub greutatea ei. Lasă-mă Doamne, să car
și eu crucea Ta! Dar nu pot, e prea grea! Mai bine, să-Ți șterg fața, ca Veronica aș vrea!
Și eu l-am ales de atâtea ori pe Baraba în locul Tău! Și eu Te-am răstignit! Cu fiecare
păcat al meu…
Eram acolo și în Petru și m-am lepădat de Tine, odată cu el.

93
 Eram acolo și în Iuda. Te-am trădat de atâtea ori, închinându-mă potrivnicului.
Dar Doamne, eram și în tâlharul de pe cruce! Eram și la picioarele Tale, plângând mereu.
Inima mea zdrobită e, din dragostea pentru Tine. Tu, ai pus un strop de veșnicie în ea. Ridică-mă
la rai, precum ai făcut cu tâlharul, să fiu una cu Tine! Pomenește-mă Doamne, în Împărăția Ta!

Așa mergând eu pe urmele Domnului, eram mâhnită cumva de smerenia Domnului meu.
Aproape dezamăgită de umanitatea din El.
Plecasem la Ierusalim sa-L întâlnesc pe Dumnezeu. Și Dumnezeu era Om. Acolo, pe
urmele pașilor Lui, îl recunoșteai pe Domnul ca fiind om ca tine. Om și Dumnezeu. Și căutându-
L pe El, Dumnezeu, în afara mea, Il regăseam pe El, om, în interiorul meu. De ar fi fost doar om,
nu m-aș fi smintit. Dar smerenia lui ca Dumnezeu făcut Om, mă copleșea. Nu eram pregătită să
cuprind în mine această smerenie. Dar totuși, începusem puțin a o pregusta.
Il cautasem întotdeauna pe Dumnezeu în cer și El era pe pământ. Căutasem raiul dar
Domnul era plecat din rai pe pământ spre a ne găsi pe noi. Căutasem să fiu dumnezeu dar
Domnul mă căuta pe mine, în umanitatea mea. Eu Il căutam pe El în toate cele de sus, El mă
căuta pe mine, în toate cele de jos ale mele. Eu căutasem să mă înalț la cer, El însă Se smerea ca
să-L găsesc pe pământ și să mă înalțe El la cer.
La Ierusalim, am înțeles să mă cobor la a fi om și nu să mă înalț în a fi dumnezeu. Așa
cum Domnul Însuși a făcut aceasta. Lecția de smerenie nu prea mi-a convenit dar mi-a prins
bine.
Acolo, la Ierusalim, am trăit un strop din smerenia Domnului. Am înțeles și că fiecare om
Îl trăiește pe Dumnezeu atât cât poate, pe măsura lui.
Privind la atâtea religii câte se întrunesc acolo, am înțeles că fiecare caută, cumva, pe
Dumnezeu. Unii Il caută la suprafață, alții merg în adâncime. Dar din toate câte sunt, după cum
le-am simțit ca trăire în inima mea, Ortodoxia este cea mai profundă și adâncă, singura, de altfel,
care atinge îndumnezeirea. Merge până la capătul tău ca ființă. În adâncul adâncului. Până la
inimă. Și la capăt, găsești începutul tău ca ființă. Tot inima.
Am înțeles și că eu ca suflet trecusem prin multe din acestea. M-am recunoscut în duhul
bisericilor catolice, în transele penticostalilor care se tăvăleau pe jos în locul Cinei Celei de Taină
chiar dacă nu am fost în această sectă vreodată. M-am recunoscut privind la alții și simțind
religiile lor, în călătoria mea de-a lungul vieții.
Omul caută și pe parcursul vieții accesează părți din adevăr. Vine totuși, vremea când
părțile nu ne mai mulțumesc. Sau ne mulțumesc prea mult și rămânem în ele. Dar Domnul ne
cheamă să ieșim din „părțile” ce le-am trăit deja și ne cheamă la îndumnezeire. Și calea
îndumnezeirii este întreagă precum El este. Și este doar una: Ortodoxia.
Celelalte căi sunt drumul șerpuit al șarpelui din noi, numit Kundalini care duce la o falsă
iluminare, la gol dar si la bucurii din sfera creatului și din zona siropoasă a acestei lumi. El fiind
creatură, mai mult nu poate. Oferă cel mult, satisfacții. Drog, anestezie, moarte.

94
 Ah! Cât de mult urâsem pe cei care spuneau asta! Că Ortodoxia e calea cea dreaptă și
singura adevărată. Cât de mult încercasem să contrez pe cei care afirmau asta, fie ei preoți. Cât
de egoiști îmi păreau și mândri. Doar Sfinții mă puneau pe gânduri. Ei erau atât de smeriți și
totuși spuneau același lucru. Acum însă, înțelesesem prin trăire. Adevărul nu se poate înțelege
rațional. Adevărul se trăiește. Și când ÎL trăiești, ÎL afirmi dar nu-L poți explica. Atunci devii
nebun în ochii lumii. Și lumea e în stare să te omoare așa cum au omorât pe Domnul și pe Sfinții
Lui. Dar ce mai contează moartea când tu ai veșnicia?
Ortodoxia e drumul spre viața veșnică. E un drum îngust și strâmt, ca un fir de ață. Dacă
pășești la stânga, cazi. La dreapta de pășești, cazi iar. Până la această cale îngustă, e drumul larg.
Pe drumul larg merg mulți. Gura drumului larg e ca o pâlnie sau mai bine zis ca o clepsidră. Unii
rămân doar la suprafața pâlniei. În spirala de început de drum. Acolo, încă mai găsești lumina de
afară. Lumina creată, dar totuși lumină. Însă lumina creată nu e dătătoare de viață veșnică. Dacă
însă te lași în jos, pe gura pâlniei, în voia Domnului, spațiul se îngustează, lumina nu mai
pătrunde la fel de mult și încet, încet, intri prin tunelul strâmt și îngust al întunericului spre o altă
ieșire. Una strâmtă și mică. Ca urechile acului. O vreme, nu mai vezi lumina creată. Simți că
mori, că te comprimi, că te sufoci din cauza mândriei tale care te lărgea. Din cauza întunericului
tău lăuntric. Din expansiunea sinelui, treci în comprimarea lui. Te faci din ce în ce mai mic. Te
lepezi de sine. Pe calea asta strâmtă nu poți intra decât dacă te smerești. Dumnezeu a creat lumea
din iubire. El este iubire. Din iubire, S-a mișcat și a făcut lumea. S-a jertfit pe El, S-a deșertat de
Sine și ne-a făcut pe noi, cei chemați sa fim dumnezei. Așa și noi! Dacă vrem să fim ca El,
trebuie să ne jertfim, să ne deșărtăm de sine. Și urmând calea Domnului, ajungem în cele din
urmă dacă dorim, pe calea strâmtă: a jertfei, a comprimării sinelui, a smereniei. Prin această cale
strâmtă, ne trece El. Și ne duce în ținutul veșniciei și al vieții vii. În ținutul luminii necreate.
Aceasta e Calea spre Adevăr și Viață! Așa cum, El este Calea, Adevărul și Viața!

95
 Partea a II a

Capitolul 29. New age -ul și Ortodoxia

Mărgică poleită sau diamant?

Toată această mișcare a noii energii, noii conștiințe, repetă căderea primordială a Evei și a
lui Adam. Eva și Adam au vrut să fie dumnezei, acum se repetă același tipar.
Mișcarea, în sine, promovează ideea că din Univers coboară energie feminină pentru a
echilibra energia masculină, care e acum la puterea lumii. Sună foarte frumos ca energia
feminină, cu iubirea și blândețea ei, să echilibreze agresivitatea masculină. Totuși, adevărul este
altul. Femeile devin masculine și bărbații devin efeminați. Raportul echilibrului și al armoniei
universale se inversează iar. Eva îl ispitește pe Adam iar, și Adam o ascultă din nou. Căderea se
perpetuează prin noi la alt nivel, sub aceeași ispită, de a fi dumnezei. Creația se întoarce
împotriva Creatorului. Raportul Creator-creație se inversează iar, și iar. Astfel, femeia devine
bărbat și bărbatul femeie, copilul devine părinte și părintele copil, plusul devine minus și minusul
plus, minoritatea supune majoritatea.
Desigur, minciuna cea mai mare, da’ cea mai mare, este lozinca că „Toți suntem Unul” și
că nu există separare. Sub această mască a iubirii și a unimii, ei* ( duhurile din văzduh) vin și
sug energia și vitalitatea noastră. De vreme ce toți suntem unul și nu există separare, nici bine,
nici rău, atunci ce mai contează că-ți fur energia și „sug” viața din tine? Tu vei accepta pentru că
trebuie să fii iubitor, iar eu te voi domina și mă voi folosi de tine. Cu alte cuvinte, „iubește-ți
dușmanul!” devine principiul prin care ei manipulează. Iubirea devine instrumentul manipulării,
iar minciuna umflă „balonul” iluziei.

*notă: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva
stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.”-
Efeseni 6:12

96
 Și care e minciuna? Ce anume ascund ei?
Ascund Adevărul: pe Hristos, Dumnezeu întrupat, fără de care noi toți suntem morți,
suntem „nimic” și nu putem face nimic fără El. Și nu putem iubi dușmanul decât dacă El o face
prin noi. Fără El, dușmanul crește și sporește căci „iubirea” noastră îl ține în viață.
Ascund calea spre mântuire și spre veșnicie. Flutură în vânt mesajul iubirii, al unimii și al
fericirii. Dar fără El! Fără Cel care a făcut cerurile și pământul, și pe noi. Fără Cel care este
piesa din mijlocul puzzle-ului. Așa cum ai vrea să creezi un trup fără piesa centrală: inima! Cum
ar putea viețui acel trup?
Promit fericirea aici pe Pământ și ne privează însă de mântuire și veșnicie. Ascund viața
cea vie, în timp ce, tot ei încearcă să o fure. Ei sunt cei care intră în staulul oilor, pe geam, și nu
pe ușă. Și Domnul îi îngăduie încă. Ei fură din Împărăția cerurilor, „intră” pe geamul ei. Până
când Domnul va judeca viii și morții.
Zis-a Domnul: „Eu sunt uşa; dacă va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi
va ieşi, şi păşune va afla. Furul nu vine decât numai să fure, să junghie şi să piardă. Eu am venit
ca oile Mele să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug. Eu sunt păstorul cel bun; păstorul cel bun îşi
pune viaţa pentru oile sale. Iar cel plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când
vede lupul venind, lasă oile şi fuge, iar lupul răpeşte şi risipeşte oile. Cel plătit fuge, pentru că
este plătit şi nu-l doare inima de oi. Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc oile Mele şi ele Mă
cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl; şi Eu îmi dau viaţa
pentru oile Mele. Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le
aduc; ele vor asculta de glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10).
Numai prin Hristos, noi suntem unul. Numai prin El nu mai există separare. Fără El,
există și separare, și cădere, și păcat. De aceea a și venit. Să ne mântuiască, să ne
îndumnezeiască, să ne elibereze din robia păcatului și a separării. Să ne reunească cu Tatăl. S-a
făcut punte pentru noi. S-a făcut mijlocitor ca noi să revenim la Tatăl și la Împărăția Lui.
Unimea fără Hristos nu este posibilă decât în parte, ca și iluzie. Se întâmplă doar atunci
când dintr-o iubire de sine maximă, te unești tu cu tine însuți. Și așa, unit cu tine, te umpli de tine
în sine și te reverși apoi. Revărsarea de sine este asociată cu starea de iluminare din vid* și
presupune tocmai această dizolvare într-un dumnezeu impersonal.
Dar unimea adevărată nu este dizolvare, con-topire în dumnezeul impersonal. Unimea
înseamnă să te unești, nu să te dizolvi. Și nu te unești doar în energie cu ceilalți, tu având trup
uman. Pentru că unindu-te doar în energie, ramai doar energie, în parte, fiind. Și orice parte, este
iluzie față de întreg. Iar întregul tău este sufletul și trupul, materie și energie la un loc. Deci orice
unime, care nu e întreagă în toata ființa ta, trup și suflet la un loc, este falsă și iluzorie.
Incompletă. Parțială.
Dar Dumnezeul nostru este întreg, complet. De aceea a luat și trup. Dacă nu ar fi luat trup,
unimea ar fi fost parțială. Dar a luat trup și a devenit Om. S-a pus în centrul nostru, în inima
noastră pentru a ne da o viață nouă, vie și veșnică, și a ne face un trup nou.
*notă: Nirvana la budiști, Samadhi la hinduși

97
 De aceea, de la Hristos încoace, lucrurile s-au schimbat și tot ce era adevărat până la El, a
devenit adevărat doar în parte, relativ, adică a devenit iluzie și fals, față în față cu El, Adevărul
întrupat! Este ca și cum, ai sta față în față cu o oglindă. Până la Hristos, „oglinda” personală,
oglindea doar o parte din sinele creat. Pentru că prin cădere*, ne-am știrbit, cioplit întregul,
închinându-ne la un idol. Am ascultat de o parte creată și căzută, de Satan și n-am ascultat de
Creator, de Cel necreat. Astfel, am devenit chip cioplit, ciobit, știrbit. Dintr-un diamant perfect
am devenit un diamant ciobit. Chipul nostru s-a ciobit, a devenit chip cioplit pentru că ne-am
închinat la o parte creată, la diavol și am ascultat de el. Ascultând de el, am căzut din tiparul
întreg al chipului primordial și al asemănării cu Creatorul. Ne-am închinat unei părți și am
devenit după asemănarea acelei părți, adică o parte, mai puțin decât fusesem construiți să fim.
Dintr-un măr întreg, ne-am ales cu o bucată. Prin ascultare, noi ne păstrăm chipul și asemănarea
de Dumnezeu. Prin neascultare de El și ascultare față de o parte creată, am pierdut asemănarea cu
Întregul și ne-am cioplit și chipul. Am devenit asemănători diavolului. Căci am ascultat lui. Din
diamant pur, am devenit mărgică de plastic.
Oglinda unei mărgele de plastic va fi o oglindă de plastic. Vom vedea în ea, în parte, și în
ceață, căci plasticul nu e pur și n-are claritatea diamantului. Da! Putem să ne mințim că simțim
unimea. O unime de plastic, în ceață, iluzorie. Dar ce mai contează că unimea e de plastic? Vom
orbecăi prin această ceață a unei unimi iluzorii în amintirea celei pierdute din rai…
Hristos venind în lume, Adevărul întrupându-se, S-a întrupat Întregul. Dumnezeu, El
însuși S-a întrupat. Diamantul cel mai pur a venit în lume. În oglinda Lui perfectă și curată,
nimeni nu poate privi. Pentru că acea Lumină ne orbește. Pentru că în acea oglindă ne vedem
toate căderile noastre până la Adam și Eva. Atunci, adevărul devine de nesuportat. Devine tăios
și dur precum diamantul. Atunci simțim cum la căderea noastră, au sărit așchiile din chipul
nostru întreg și pur. Ne simțim rănile cioplirii, ciobirii și ne doare. Astfel, privind la Hristos vom
spune: „Gata! Du-te de aici! Nu vrem să ne vedem pe noi în Tine. E prea mult! Omorâți-L! Nu
putem ține și duce acest adevăr! Pleacă! Mai bine să fiu mărgica poleită aici pe Pământ decât
diamant în cer”.
Dar El nu pleacă! Nu are cum! E pironit pe cruce!
Oricum ai privi către El, e și în pământ și în cer. Și la stânga și la dreapta. Atunci ne
prefacem că nu-L vedem. Ne întoarcem cu spatele la El și îngropăm adevărul bine în noi. Să nu
cumva să iasă la suprafață și să ne taie cu claritatea lui de diamant. Ne punem măști, straturi
peste straturi și privim la soarele de pe cer și niciodată adânc în noi. Ne poleim mărgica cu sidef,
ne creăm o altă identitate, una falsă și la final, cine știe? Poate vom fi și noi, dumnezei. Poate
vom reuși să ascundem bine sub preș căderea noastră primordială. Poate vom și uita de ea. Și
poate că nici n-a fost cândva… Chiar așa! E mult mai simplu să crezi că n-a fost. Că a fost o
iluzie și, de fapt, noi n-am fost niciodată separați, nu am căzut din rai, ci am fost și suntem
dumnezei din cer și am venit să aducem îndumnezeirea pe Pământ. Ba unii mergem mai departe,
până în vid. Și spunem că de fapt, de ce ar exista un Pământ? De ce ar exista Pământul, creația,
oamenii, noi toți? Așa este! Nu exista nimic! Există doar „Eu sunt”, dumnezeu necreat, vidul și
nimicul...

*Notă: păcatul primordial

98
 Și uite așa, plecând de la premisa că Adam și Eva nu au căzut niciodată, căderea fiind o
iluzie ca și separarea, ajungem la concluzia că noi suntem dumnezei și am fost așa dintotdeauna.
Sună frumos! E simplu și confortabil. Numai că dumnezeul care suntem e mort. „Iluminarea” e o
moarte a seminței, prin care putem deveni persoană. În vid, mărgica de plastic se topește până la
depersonalizare. Din păcate nu ne dăm seama de acestea decât atunci când adevărul cel viu,
Hristos, Se pune în fața noastră! Atunci știi cât de mort și căzut ești! Dar fără El, fără să faci
comparația cu El, poți să te amăgești că ești viu și iluminat, mort fiind. Fără El, tu chiar crezi că
ești vreun diamant, mărgică de plastic fiind.
Când stai față în față cu El, afli pentru prima oară că ești păcătos, separat, rupt de
Dumnezeu și de Adevărul cel viu. Ajungând la o concluzie moartă îți dai seama că tu erai mort
încă de la premisa de la care ai plecat. Și care era premisa? Că nu există cădere și separare. Și
nici păcat! Deci această premisă e falsă, moartă. Și moartă fiind, erai mort și tu doar că nu știai.
Și stând în fața Celui Viu, îți vezi propria moarte. În fața Lui, a diamantului curat și pur care iți
oglindește toate fețele, pe toate părțile, în toate timpurile, mărgica ta de plastic devine plastic
urât, greoi, murdar, ieftin și puturos. Plasticul tău, miroase a plastic. Iar El? Miroase a viață vie și
veșnică! Atunci ai vrea să mori de rușine că te-ai crezut dumnezeu, că te-ai amăgit că nu a fost
separare și nici cădere și păcat. Iar El? Te copleșește cu iubirea Lui și-ti spune blând: „Am murit
Eu pentru tine. Să poți fi veșnic viu, dumnezeu din nou. Diamant ca Mine. Dar leapădă-te de
sine!”
Abia atunci, unindu-te cu El, începi să ai acces către unimea cea vie și adevărată, trăită în
trup. Atunci devii mlădiță a lui Hristos, a Trupului Celui viu. Și cine se va împărtăși cu El, va
avea viață veșnică, ca El. Cine mănâncă nemurire, devine nemuritor.
„Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult
rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”. (Ioan 15:5 )
Inima începe a se lărgi și a primi în ea pe Hristos Cel Viu. Și prin El, întreaga creație. Prin
El, începi a simți pe aproapele ca pe tine însuți. Iar iubirea este a Lui și nu a ta. Iar plânsul este al
duhului și nu al tău. Abia atunci începi a plânge cu cei ce plâng și a te bucura cu cei ce se bucură
ca și cum ești unul cu ei. Iar rugăciunea devine vie.
„Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora”.
(12. 5).
„Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng”.( Epis. către romani a Sf
apost.Pavel, 12. 15).
Unimea este trăire, comuniune, la nivelul cel mai adânc al trupului și aceasta este posibilă
numai prin Hristos, care este Dumnezeu întrupat. Această unime se simte în inimă și în trup. Nu
doar în energie. Tot ce e doar energie, e doar în parte. Și dacă te raportezi la o parte, ești încă în
iluzie.
Când trupul fizic, și inima fizică, devin vii în Hristos, atunci unimea începe a se trăi prin
El. Și o simți cu fiecare mădular al tău. La fel și adevărul îl simți adânc în trup. Iar mădularele
tale îl simt și-l trăiesc pe aproapele tău ca fiind unul singur. Un singur trup. Nu mai e separare,
nici măcar fizică. Și nici de timp și spațiu. Îți simți aproapele de la depărtare și trăirile lui și

99
totuși îți păstrezi intimitatea și individualitatea. Pentru că Cel care contopește pe toți în unul este
însuși Domnul și Duhul Lui și nu tu, prin puteri proprii.
Această unime e posibilă numai prin Duhul Sfânt și prin împărtășirea cu Domnul.
Trebuie să mănânci Unime ca să simți unimea și să fii unime. Trebuie să mănânci Adevăr
ca să fii adevăr. Trebuie să mănânci Nemurire, Viața veșnică, Iubire și Lumina vie,
necreată pentru a deveni toate acestea. Trebuie să-L mănânci pe Dumnezeu ca să fii
dumnezeu. E simplu. Ești ceea ce mănânci.
Le-a zis Iisus: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi
nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu
are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”. (Ioan 6, 48-54).
Și am mâncat fructul oprit și am devenit muritori, acum mâncăm pe Domnul pentru a
deveni nemuritori.

Între milă și compasiune

Tot new age-ul promovează compasiunea și nu mila. Compasiunea fiind o stare a minții
de a înțelege, să spunem, problemele aproapelui. E ceva de genul: „Te înțeleg, dar nu vreau să
preiau suferința ta”. „E problema ta și nu a mea”. Cu alte cuvinte, compasiunea e la nivel mental
și verbal, nu și emoțional. Mila e văzută ca o energie de vibrație joasă. Dacă ți-e milă de cineva,
nu-i bine, spun ei. Pentru că vei accentua acea stare în loc să o schimbi. Astfel, e mai bine să nu
ai milă. Să pui barieră între tine și aproape, ca nu cumva să preiei din suferința aceluia. Și totuși,
unde e unimea pe care o promovează? Și unde e iubirea necondiționată? Iubim, dar de la
depărtare? „Iubim” prin geam? „Iubim” cu frână?
În final, scopul lor este să ne inducă iubirea egotică, să ne rupă de ceilalți deși
promovează iubirea necondiționată și unimea. Una spun, dar alta fac.
Toate mesajele lor sunt pline de iubire și de sloganuri umaniste, însă accentul cade pe
iubirea de sine. „Iubiți-vă pe voi ca să aveți de unde da și la alții”. Pare logic ce spun ei, nu? Și
totuși, nu e. Pentru că iubirea de sine devine autosuficientă și e ca un drog. Iubindu-te pe tine, nu
vei ajunge la ceilalți și la unime, niciodată! Decât prin geam! Și acela fumuriu. Vei fi propriul
tău prizonier în închisoarea iubirii de sine. Singur îți sapi groapa și osânda.
Când te iubești pe tine însuți, în centrul vieții tale ești tu! Piesa din mijlocul puzzle-ului
este sinele tău! Atunci tot puzzle-ul va fi despre tine. Nimeni nu va mai intra în raza ta, în
povestea ta. Tu devii un fel de dumnezeu și ceilalți îți devin sclavi. Da! Ei chiar se vor schimba!
Când tu te schimbi, și ceilalți se schimbă. Dar cum te schimbi? Și cum se schimbă ei și lumea ta?

100
Cum devine lumea ta când în mijlocul vieții tale și al poveștii tale ești tu? Tu devii un dumnezeu
care manevrează lucrurile și ceilalți sunt pionii. Din când în când, le mai arunci câte un ciolan ca
să te aplaude, și tu să culegi laurii.
Îmi vine în cap imaginea cu acea balerină din parcurile de distracții. Balerina ești tu, în
centru și ceilalți, care sunt urcați pe brațele tale, se învârt odată cu tine, amețiți fiind de zborul
tău. Și astfel, schimbarea proprie duce la schimbarea celorlalți. Dar aceasta nu este o schimbare
din iubire pură și necondiționată, ci este o schimbare datorată iubirii egotice. O schimbare care te
amețește și care învârte totul în jurul ei ca un taifun. Ne copleșește puterea noastră, a taifunului,
dar nu privim la dezastrul pe care-l facem în jurul nostru. Urmările unui taifun se văd după ce
acesta pleacă. Acela este rodul schimbării noastre. Nu este greu să te schimbi pe tine și nici să
schimbi lumea. Este greu să schimbi lucrurile în bine, să ai rod bun, iar rodul se vede târziu, la
vremea lui. Și bun e numai Domnul.
În cel mai bun caz, ceilalți sunt și ei dumnezei ca tine și fiecare se plimbă prin viață în
globul lui de sticlă, închis în el însuși. Omul și globul.
Tu, dumnezeu fiind, rămâi prins în propriul tău balon al iubirii de sine. Normal că ți se
pare că-i iubești pe toți. Doar ți se pare. Pentru că ei îți fac toate mofturile. Pentru că tu ești în
centrul tău și pentru că iubirea pe care o trăiești este doar din gură, e doar pozitivă și e doar o
energie fără formă, fără trup. Iubirea de sine, te scoate din trup și devii duh. Un duh prins în
propria sticlă. Fascinat, însă, de această „iubire drog”, emoțiile încep să moară, empatia cu
aproapele dispare și inima devine din piatră, din ce în ce mai dură. Iar tu devii indiferent, detașat
și ne-simțitor. Și totuși, ți se pare că ești iubitor. Pentru că ești sub drog și această iubire te face
să „vezi” lumea în roz. Astfel, ți se pare că toate merg bine. Și într-un fel, chiar merg bine. Până
nu mai merg.
Mult timp m-am străduit să înțeleg dacă trebuia să mă mai iubesc pe mine sau nu. Cu
greu, reușisem să mă iubesc și să găsesc fericirea interioară. Dar chiar și așa, ele au fost tot iluzii
și am văzut că în final, eram goală și fără de emoții. Deci, iubirea de sine este o iluzie, dar prin
siropul ei te ține legat de ea.
Dacă nu atingi golul din spatele ei, ești în pericolul de a rămâne în acest drog. Și dacă
atingi golul, ești în pericolul de a rămâne în sursa drogului.
Astfel, că m-am întrebat de ce o fi spus Hristos astfel: „Iubește-ți aproapele ca pe tine
însuți”. De ce n-a zis: „iubește-te pe tine ca sa iubești lumea?”
De ce pune accent mai întâi pe aproape și apoi pe tine însuți? Care era taina?
Normal că fiecare taină se trăiește. Și se trăiește în corp. Pentru că avem un trup și pentru
că Dumnezeu a venit în trup pe Pământ.
Înțelegeam din experiențele proprii ce însemnă iubirea de sine dar încă nu trăiam iubirea
prin perspectiva aproapelui. Intuiam, însă, că iubirea adevărată este o relație înăuntru-în afară.
Un flux care circulă și nu unul care stă. Căci orice energie care stă în propriul ei sistem de
referință, devine stătută și precum apa care stă, devine urât mirositoare.

101
 Capitolul 30. Nou și vechi. Relativ și Absolut. Parte și Întreg

Căutasem noul dintotdeauna. De altfel, o bună vreme am lucrat în modă și intuiam adesea
trendul ce avea să vină. Eram o căutătoare a noului căci așa cum spuneam mă plictiseam tot
timpul. Noul noului părea new age-ul cu această nouă conștiință și nouă energie. Din păcate,
aveam să-mi dau seama, stând acum cu Hristos în fața mea, că noul new age-ului era, mai
degrabă, vechiul din vechiul Testament. Legea atracției era legea cea veche. Nu era nimic nou în
new age decât faptul că erau multe vechi și adunate din toate religiile într-o tocăniță aparent
nouă. Aceeași Mărie cu altă pălărie.
Încă o dată îmi dau seama că lumina și întunericul, vechiul și noul, binele și răul sunt
principii în viața noastră după care ne ghidăm dar, depinde care este sistemul de referință la care
ne raportăm.
De pildă, în new age, lumina și întunericul se vor a fi transcense precum și dualitatea, în
nondualitate. Dar care este sistemul de referință la care ne raportăm atunci când vorbim de
această libertate metafizică, de transcendere a dualității? Sistemul de referință este cel al omului,
al sinelui, al iubirii de sine, al unei libertăți ce vrea să iasă de sub robia principiilor vechi și a
tradiției. Și mai precis spus, omul vrea să transceandă dualitatea, raportat fiind la el însuși, la
propriul lui adevăr relativ pe care tinde să-l absolutizeze.
Cu alte cuvinte, eu, un om dual, cu bune și cu rele, vreau să ajung dumnezeu, nondual, să
mă depășesc pe mine cel vechi și să mă nasc un om nou îndumnezeit, dar mă raportez tot la
mine, la cel dual. E ca și cum plec de la o premisă duală și vreau să ating o concluzie nonduală.
Așa ceva este imposibil, logic vorbind. Plec de la mere și vreau să „scot” din mere, elicoptere.
Aceasta este imposibil și, metafizic vorbind, în aceste date ale problemei. Probabil că ar fi posibil
dacă ne-am raporta la cineva care este în afara propriului nostru sistem de referință. Atâta vreme
cât eu mă raportez la sine, eu voi rămâne în sine. Și cel mult, voi putea să-mi experimentez sinele
meu la maxim. Adică îmi voi cunoaște bateriile și îmi voi consuma moștenirea divina pe care
Dumnezeu mi-a dat-o. Voi experimenta stări de lumină, de pace, de bucurie până când îmi voi
consuma bateriile și voi da de gol. Voi ajunge un măr gras și frumos și roșu, dar fără sămânță în
el. Poleit, dar găunos. Astfel înțelegi că tot ceea ce tu ai crezut că înseamnă nou, libertate,
nondualitate este vechi de când e lumea și, în final, e nefuncțional.
Tot ce e pe baterie funcționează vremelnic, iar adevărul de sine, relativ fiind, atât poate
duce. Maxim până în gol. Deci a mă raporta pe mine la mine, ca dumnezeu, la propriul meu
sistem de referință, în care sinele meu este în mijlocul meu, mă golește. Și mă văd pe mine, gol.
Așa cum Eva și Adam s-au văzut și s-au ascuns de Dumnezeu.
De ce s-au ascuns? De rușinea propriei lor goliciuni interioare. De căderea prin care
tocmai trecuseră. De neascultarea față de Dumnezeul Cel necreat și ascultarea față de diavol, cel
creat.

102
 În fața adevărului absolut, adevărul lor relativ s-a văzut gol și s-au rușinat de el. S-au
rușinat de sinele lor gol în care au crezut mai mult decât în Dumnezeul cel plin. Și-au dat seama
că sunt goi stând în față cu Dumnezeul plin. S-au raportat la El, la adevărul absolut și plin.
Astfel, și-au conștientizat goliciunea. Până atunci erau tot goi, dar fiind în Prezența adevărului
absolut și plin, acesta îi umplea. Când n-au mai ascultat de El, au ieșit din Prezența Lui, s-au
raportat la o parte creată ca și ei și atenția lor s-a îndreptat în sine*, către centrul lor. Și adevărul
lor a devenit relativ și gol. Dacă Dumnezeu nu i-ar fi căutat (vorba vine, era oricum omniprezent)
ei ar fi rămas goi și nerușinați de propria lor goliciune. Căci ei nu și-ar fi cunoscut căderea
neavând termen de comparație. Însă Dumnezeu a comunicat cu ei. A relaționat. A încercat să-i
facă conștienți de Prezența Lui. Să le trezească prezența lor.
― „Adame, unde ești?” Atunci ei s-au ascuns căci în Prezența adevărului plin, și-au
conștientizat propria goliciune. Au redevenit prezenți, dar căderea deja se înfăptuise…
Deci, pentru a conștientiza dacă ceva e plin sau gol, lumină sau întuneric, bine sau rău
trebuie să te raportezi la ceva ce ține nu de sistemul tău propriu, ci de ceva din afara ta, mai bine
zis de deasupra ta. Căci am văzut că ei au privit la șarpe, care era deja căzut, deci sub ei. Au
ascultat de o parte creată și căzută, și atunci, și-au pierdut asemănarea cu întregul. Și-au cioplit și
chipul. Au pierdut asemănarea. Au ieșit din Împărăția adevărului absolut și au intrat în împărăția
sinelui. Au rămas cu adevărul relativ.
Așa se întâmplă și acum! Omul ține cu dinții la adevărul lui relativ. Îi place șerpuiala și nu
calea cea dreaptă. Ne place șerpuiala pentru că ne găsim îndreptățiți în a greși sub pretextul
adevărului propriu. Ne convine un adevăr care să fie al nostru și pe care să-l cosmetizăm cum
vrem, ori de cate ori e nevoie. Este simplu, confortabil și comod să fim liberi în adevărul nostru.
Și vrând să fim liberi în adevărul nostru relativ devenim, de fapt, sclavi ai lui. De ce? Pentru că
nu ne mai raportam la ceva exterior și mai presus de noi, ci ne raportam la noi și chiar la ceva
mai de jos decât noi. Este Împărăția Cerurilor în noi, dar la ea ajungi prin ușa numită Hristos.
Fără El, tot ce cauți în tine, te ține în afară de Dumnezeu. Pentru că n-ai găsit încă ușa. Este ca și
cum te-ai plimba printr-un labirint interior care îți acaparează toată atenția, dar din care nu vei
mai putea ieși nicicând. Devii sclavul propriilor tale căutări. Prins în tine. În împărăția sinelui și
nu a lui Dumnezeu.
Astfel, devenim sclavii propriilor noastre căderi, sclavii adevărului nostru mic și zgârcit,
dar siropos. Ajungi să fii condus de propriile tale patimi și dependențe din lumea aceasta. De la
bani, persoane, tabieturi, hobby-uri, job-uri, carieră, poziție socială, mâncare, fumat, băutură,
jocuri de noroc, sex, droguri și tot felul de anestezice și vicii. Dar în sinea ta, ești mândru că ești
propriul tău dumnezeu și că ești un om liber, dincolo de bine și de rău. Dacă aceasta, omule, este
libertatea ta, cât de mare trebuie să fie sclavia și întunecimea în care te afli? Cât de mare e
„întunericul tău” pe care tu îl numești „lumină”?

*notă: s-au gândit că mărul le va da știință, cunoaștere și vor fi ca Dumnezeu. S-au raportat la ei, la sinele
lor.

103
 Cât de mare e întunericul nostru și sclavia noastră nu putem vedea decât în Prezența
Adevărului absolut, ca raport de referință. Și cum omul nu mai poate vedea Adevărul, că
ochii lui s-au întunecat, Adevărul s-a făcut Om. Ca să-L și putem vedea.
„Şi i-a zis Natanael: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” Filip i-a zis: „Vino şi vezi”
(Ioan1:46)
Dumnezeu a coborât în lume, în întunericul și în iadul nostru ca noi stând față în
față cu El să ne putem vedea propria noastră goliciune. Să ne rușinăm măcar. Aceasta fiind
o stare a conștiinței și a trezirii noastre. Față în față cu Adevărul făcut om, vedem că
adevărul nostru relativ e rușinos de gol, că lumina noastră e, de fapt, întuneric și că
libertatea noastră e sclavie. Atunci nu poți decât să plângi și să implori iertare Celui care
nici măcar nu te judecă, căci te judeci singur în prezenta Lui. Atunci înțelegi de ce Hristos
spune: «Dacă cineva voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui şi să-
Mi urmeze Mie» (Matei 16, 24)”

Pentru că sinele tău e o cârpă murdară în fața hainei Lui albe și curate, fără pată.
Cine nu și-ar arunca haina veche și ponosită dacă cineva l-ar îmbrăca în haină nouă de
împărat? Care e acela care nu ar face asta? Cine nu și-ar da adevărul relativ pentru cel absolut?
Cine nu și-ar da lumina lui întunecată ca o pâlpâire slabă pe lumina cea adevărată? Cine n-ar da o
rază pentru un soare? Un cal pentru un regat? Cine n-ar da viața lui însăși pentru veșnicie? Cine
n-ar da sărăcia lui și robia pentru libertatea cea veșnică? Cine, sclav fiind al patimilor, nu ar sluji
la așa Împărat? Cine nu și-ar da propria libertate vremelnică pentru libertatea veșnică? Cine nu
și-ar da chiar viața lui, moartă fiind, pentru viața cea vie și veșnică? Cine?
Și totuși, rămânem prinși în propriul nostru adevăr relativ. Rămânem morți în noi înșine,
în sinele lăuntric. Prinși în propriul nostru cerc precum șarpele care își înghite coada. Rămânem
sclavii noștri. Noi suntem propriii noștri sclavi. Dar toți vorbim despre libertate și despre
adevărul relativ…, și toți ni-l respectăm unul, altuia. Și pentru El, Hristos, adevărul absolut, nici
măcar respect nu avem.
Haina noastră e murdară, dar ascundem mizeria sub preș. Casa sufletului e plină de
murdărie, dar noi privim la câte o rază de lumină a soarelui ce intră prin fereastra casei noastre și
ne credem lumină. Și când soarele nu mai bate pe strada noastră rămânem în întuneric, dar ne
amăgim cu amintirea luminii. Nu vrem deloc să privim sub covorul din casă la mizeria adunată
acolo. Atât timp cât stăm în întuneric, doar cu o lumânărică în casă, nu vedem mizeria și praful.
Și ne credem lumină! Dar, ia să aprindem lumina mare! Să ne raportăm la Lumina lumii, la
Hristos! Atunci, Lumina Lui intrând în noi, ne va dezvălui toată mizeria și va scoate totul la
suprafață! Atunci te cuprinde plânsul și panica. Îți dai seama că singur nu poți face nimic.
Trăiești iadul neputinței tale. Și e bine! Este locul în care te așteaptă Hristos. Este locul eliberării
tale din sclavie.
Veșnicia cea bună, o găsești în iad mai întâi. Apoi urci spre cer. Așa cum Domnul nostru
a coborât mai întâi în iad și, apoi a urcat la cer.
Cât despre nou și vechi, lumină, întuneric, bine și rău, „spune-mi la cine te raportezi ca
să-ți spun cine ești!” De aceea, Adevărul e Cineva și nu e ceva. Iar tu, ești „ceva” raportat fiind la
acest Cineva.

104
 Dacă ești lumină sau întuneric privește la El și vei ști!
Dacă ești bun sau rău, privește la El și vei ști!
Daca ești nou sau vechi privește la El și vei ști!
Cunoașterea de sine raportată la tine, e un „balon de săpun”. Gol, și colorat în spumă.
Cunoașterea de sine raportată la El, este începutul adevăratei cunoașteri și este drumul
spre îndumnezeire.
Vezi la ce te raportezi când vrei să te cunoști pe tine, și vei afla cine ești. Dacă te raportezi la o
parte din creație, vei fi în parte. Și la toată creația de te vei raporta, vei fi tot o parte. Căci creația
este făcută de Dumnezeu, este creată și nu este El. Așa cum un tablou făcut de un pictor nu este
pictorul însuși, Creatorul nu este creația Lui.
Daca te raportezi la unime fără de El, vei vedea că nu ești decât o „mărgică poleită”,
tăvălită prin nisipul căutărilor tale.
Dacă crezi că dorințele tale se împlinesc prin legea atracției și că Universul ți le aduce pe
tavă, așa este! Chiar se vor împlini, o vreme. Dar tot gol vei fi. Căci Universul e creație și e tot
parte. Și orice parte din creație nu te va umple decât aparent. Căci sufletul a luat viață prin
suflare de Duh Sfânt. Iar Duhul Sfânt lucrează prin energii necreate și nu create.
În viață, dacă dorești fericirea, nu e greu de atins. Cu iubire de sine, cu pozitivism, cu
legea atracției și ceva credință, poți fi fericit. Ascunzi bine sub preș căderile, negativitatea,
întunericul și te prefaci că nu există. Da! Poți fi fericit chiar sclav fiind, mințindu-te pe tine și
fugind de realitatea dură. Dar această fericire e efemeră și e iluzie. Nu poți hrăni sufletul nici cu
materie, case, mașini, bani, nici cu funcții și cu poziții sociale. Nu poți hrăni sufletul cu iluzii și
cu energii create fie ele spirituale. Oricât de bine ți-ar fi în viață, și oricât de fericit ai fi, dacă nu
ești cu Hristos, cu adevărul viu și absolut, toate se pierd, toate se duc, toate sunt nisip în vânt. De
aceea, se sinucid și oameni care au de toate. Mai ales cei care au de toate, deznădăjduiesc. De
aceea, oamenii devin depresivi. Pentru că vor să-și hrănească sufletul cu materie și cu energii
create. Vor să „mănânce aerul cu furculița”.
Dar noi am primit pecetea Duhului Sfânt la botez. Am primit în dar nemurirea. Noi însă,
vrem să murim fericiți și atât. Însă sufletul nu moare în veșnicie. Cu ce va rămâne el în viața
veșnică? Cu ce a adunat în aceasta! Ce chin trebuie să fie pe sufletul care nemuritor fiind rămâne
cu nimic după? Am adunat nemurire și adevăr în Hristos? Ne va hrăni nemurirea după această
viață. Am adunat materie și iluzii? Ne va hrăni veșnic, chinul iluziei. Propriile noastre iluzii
ascunse sub preș atâția ani, ne vor ataca și-și vor cere drepturile după moarte. Dar noi, morți
fiind, nu vom mai putea hrăni iluziile, și atunci propriile noastre iluzii vor fi demonii ce ne vor
chinui la nesfârșit.
Mi se pare îngrozitor. Și cutremurător! Cum alegem noi în viață atât de puțin când ni se
oferă totul. Cum alegem relativul, în locul veșniciei. Sinele, în locul Domnului. Partea, în locul
întregului. Iluzia, în locul adevărului. Calul, în locul regatului.

105
 Este într-adevăr greu să acceptăm adevărul. De aceea, nu putem sta în Biserică chiar ni se
face și rău, fizic. Căci acolo e casa adevărului și adevărul e dur și uneori chiar tăios. Pentru cei
smeriți e blând, dar cum toți suntem mândri, adevărul e sabie tăioasă, adesea. Sabia ne taie în
două. Ce-i rău, scoate afară. Atunci ne ia cu greață și leșin. Adevărul este o operație pe viu. Dar
acesta nu este un motiv să-l ocolim. Avem nevoie de această operație.
Mult timp m-am întrebat ce poate să-ți placă la biserică și cum poți găsi plăcere în
slujbele ortodoxe care sunt interminabile. Cum poți avea atâta răbdare să le asculți? Vorba cuiva:
„Când crezi că se termină, abia încep”.
Cum poți accepta cântările care par triste și de înmormântare la prima vedere? Și de ce
icoanele sunt atât de triste? Sfinții plâng, Maica Domnului plânge, toți par că suferă și plâng.
Cum te poate atrage atâta suferință? Însuși Fiul Domnului este răstignit pe cruce...
Totul îmi părea respingător, de-a dreptul. Apoi toate acele ritualuri ca de armată: câteva
închinăciuni, apoi cruci, apoi iar închinăciuni, pupături de icoane și moaște de sfinți și cel mai
enervant, preotul care trebuie să mijlocească pentru tine, de parcă tu ești vreun handicapat și nu
poți singur să te rogi la Domnul. Toate acestea, nu pot decât să te îndepărteze de Biserică. Nu
mai spun de preoții corupți, de babele care te judecă la tot pasul, de răutatea care emană din
rândul creștinului de rând. Mi-era clar că era o spălare de creier în masă.
Am încercat în perioada new age să privesc filmul „Ostrov”. Nu am putut. Mama și sora
erau foarte încântate de el. Iar eu, priveam pe sub gene și boscorodeam într-una cum de ele se pot
uita la acest film cu așa vibrație joasă, cu atâta întuneric, cu muzică atât de tristă și grea, cu atâta
vinovăție. Mi se părea de-a dreptul un film întunecat, de vibrație joasă. Nu tu, lumină, nu tu
bucurie, nu tu zâmbete și voie bună, nimic pozitiv. N-am înțeles nimic din acel film și nu
înțelegeam de ce e considerat un film atât de bun. Ba mai mult, a fost un chin pentru mine să-l
urmăresc și m-am foit într-una neavând stare să-l privesc.
Eu eram așa o „lumină”… și biserica lui Hristos, Ortodoxia, atât de întunecată, veche,
primitivă și tristă.
Abia târziu, după apariția Sfântului Efrem cel Nou, am început ușor, ușor, a trăi un strop
din ceea ce se cheamă Ortodoxie. Domnul, în bunătatea și mila Lui, mi-a dat un grăunte de trăire
căci știa că altfel nu voi crede, nu voi înțelege în veci Biserica Lui și Calea Lui. Mi-a dat să
cunosc sfinții Lui și pe ei i-a trimis către mine. Prin Duhul Sfânt și prin sfinții Lui purtători de
Duh Sfânt, am înțeles prin trăire, că plânsul lor este plânsul Adevărului. Dacă icoanele plângeau,
plângeau din Adevăr. Așa am numit eu acest plâns ca nu știam altfel să-l numesc. Un plâns care
te cutremură până în celule. Care îți zguduie corpul. Uneori cu lacrimi mari, alteori fără lacrimi.
Cu văitături prelungi. Și nu! Nu este un plâns al suferinței! Ar putea avea legătură cu durerea, dar
e un plâns al trăirii adevărului. E plânsul duhului din tine…
Pe măsură ce te apropii de Adevăr, nu-ți mai vine a râde, ci a plânge. Totuși, pacea și
bucuria pe care le trimite Domnul sunt îndeajuns pentru a te îndestula o vreme cu veșnicia Lui.
Inima fizică pare că se frânge în prezența Lui.
Așa am înțeles diferența clară și de netăgăduit între toate religiile orientale, new age și
Ortodoxie. Celelalte lucrează cu energia creată și pe toate le simți în energie, trupul fiind ceva

106
care mai mult te încurcă decât te ajuta. Și lucrând doar cu energia creată, rămâi doar în energie.
Rămâi în parte, în iluzie, devii doar energie creată.
Chiar și yoga care lucrează prin asane* cu trupul, folosește trupul în scopul trezirii
spirituale pentru armonia suflet-minte-corp, dar pozițiile sunt statice. Practicând meditația și
exerciții statice, activezi energia feminină și atât. În plus, trăirile practicantului sunt energetice și
nu în corp fizic. Nu am auzit pe nici un yoghin sau new age-ist să vorbească despre
„străpungerea” inimii cum vorbesc părinții isihaști. Pentru că ei se limitează doar la chakra
inimii. În timp ce isihasmul, coboară mintea într-un loc din inima fizică chiar. Părinții isihaști
practică rugăciunea inimii și metaniile. Iar metaniile noastre nu sunt poziții statice ca în yoga.
Ele sunt mișcare. Ele coboară cerul pe Pământ prin trupul nostru și urcă pământul la cer. Întind și
îndreaptă coloana care este tulpina noastră și mișcă energia într-un flux continuu cer-pământ.
Metaniile noastre, sunt rugăciuni vii în trup. Ele pregătesc trupul și-l îndreaptă odată cu
rugăciunea inimii. Metaniile fac din trup cruce și ne pregătesc trupul pentru Înviere. Abia
metaniile făcute cu rugăciunea inimii echilibrează în limbaj new age, energiile feminine-
masculine, starea lui „A Fi” cu starea lui „A face”. De fapt, unesc creatul cu necreatul. Prin
metanii, cunoști Adevărul Persoană. Și față în față cu El, te pocăiești. Pocăința apare atunci când
stai față în față cu Adevărul Hristos.
Numai Adevărul Hristos, străpunge până în inima fizică. Doar El. Până la El, senzațiile și
trăirile celor care practică alte căi spirituale sunt doar în energie, în mental și pot fi și în corp
fizic, dar nu în inima fizică. Nu, până la capăt! Pentru că doar Hristos este începutul și capătul.
Alfa și Omega. Iar începutul și capătul nostru e inima fizică.
Inima fizică este cea care apare prima la făt. Dacă trăirea adevărului nu a ajuns până în
inima fizică, atunci adevărul la care ne raportam e fals. Nu e complet. Nu e întreg. Și chiar de e
99,99%, e iluzie. Astfel, înțeleg că Ortodoxia este calea dreaptă și adevărată. Pentru că merge
până la capăt. Până în straturile cele mai profunde ale ființei noastre. Până în adâncul-adâncului,
nesfârșit din noi. Ortodoxia merge până în inima fizică a omului. Acolo dragostea Lui Hristos, îți
sfâșie inima ca un pumnal. Alteori ți-o zdrobește și ți-o face zob. Dar toate acestea din dragoste
și cu dragoste. Inima se zdrobește din adevăr și din ea curge sângele Lui și viața cea vie și
veșnică. Știți cum e la dentist când ți se atinge nervul? Durerea atingerii nervului e semn că ai
ajuns la nerv. Așa și cu Adevărul! Când Adevărul atinge inima ta, atunci știi că L-ai găsit. Ca
Acela este! E de necontestat! Atunci știi că adevărul nu este ceva ci este Cineva! Așa cum
durerea de nerv îți arată că ai atins un nerv, ceva fizic, nu ceva non fizic, energetic.
Știți vorba aceea? „Mi s-a făcut pielea de găină și părul măciucă?” E adevărată! Adevărul
se simte în corpul fizic. Și începe a fi simțit cu organele periferice (părul, pielea) și apoi trece în
profunzime, către cele interioare și desigur, inima, organul unde începe și se sfârșește viața.
Trupul este important pentru noi. Dacă vrem să ascensionăm în trup cum vor new age-
iștii, atunci la ce ne raportăm noi, oameni fiind și trup având? Ne raportam la un Dumnezeu
eteric, impersonal, fără de trup? Sau la un Dumnezeu întrupat? Cum poți să vrei să ascensionezi
cu trup când tu te raportezi la un dumnezeu fără de trup?

*notă: poziții statice care armonizează energia corpului fizic, mental, emoțional cu nemărginirea

107
 Ah, desigur! Uitasem! Argumentul new age-ului și al budismului este că noi suntem
Dumnezeu întrupat! Și corpul nostru este chiar corpul lui Dumnezeu și atunci nu avem nevoie de
un Dumnezeu cu trup, pentru că trupul îl avem noi. Și ține de noi, să ne luam trupul cu noi, să
ascensionăm. Ajungem iar la faptul că suntem mere găunoase, dar vrem să fim elicoptere. Și nu e
rău asta. E rău că nu ieșim din sine pentru a deveni „elicoptere” și nu privim la roadele celor
care au născut religii și căi. Și nu privim la ce s-au raportat ei de au născut aceste roade? Astfel
vom observa că toate celelalte căi lucrează cu energii create și nu necreate. De pildă: s-a înălțat
Budha cu trup? Nu! S-a înălțat Osho cu trup? Deși a fost iluminat? Nu! S-a înălțat vreun guru
hindus cu trup? Nu! S-a înălțat vreun newage-ist cu trup? Nu!
S-a înălțat în trup, Domnul Hristos? Da!
S-au înălțat și Ilie și Enoh dar altfel decât Domnul căci ei vor trebui să moară conform
Scripturii. S-a înălțat Maica Domnului? Da! Sfântul Andrei nebun întru Hristos? Da! Sfântul
Simeon nebun întru Hristos? Da!! Și alți sfinți nebuni întru Hristos s-au înălțat în trup după
moarte, iar corpurile altor sfinți, Domnul le-a păstrat aici, pentru că trupurile lor plăcut
înmiresmate aduc alinare și vindecare nouă, oamenilor. De aceea sărutăm moaștele sfinților,
pentru că buzele noastre ating prin ei, veșnicia. Sfinții aduc veșnicia către noi. Iar buna lor
mireasmă este mirosul veșniciei. De aceea, sfinții sunt roadele creștinismului și ei sunt
luminătorii pe această cale. Ei sunt vii și ei sunt garanția acestei căi și a adevărului. Ei sunt
martorii acestui adevăr. Apar în viața noastră deși sunt dincolo de lumea noastră. Sunt și acolo și
aici. Fac minuni, vindecă si duc rugăciunile noastre la cer.
Credeți că avem noi putere să ne rugăm fără de ei? Suntem precum o baterie mică, care
atunci când se roagă luminează pe puterea ei. Sfinții ne ridică rugăciunea către cerurile cele mai
de sus. Ei unesc cerul cu pământul. Pentru că au fost oameni și s-au îndumnezeit. Și cum e în Cer
așa e și pe Pământ. Oare, pe Pământ, când vrei să vorbești cu un director sau cu un președinte
ajungi direct la el? Oare în spitale, te îngrijește doctorul sau asistenta care îți face injecțiile sau
infirmiera care te spală? Fără infirmieră, poți aștepta mult și bine doctorul, tu, murdar fiind. Și
dacă ți-e sete, infirmiera îți dă apă și nu doctorul. Astfel, dacă suntem sinceri cu noi și nu ne
amăgim în iubirea de sine și în dumnezeul iluzoriu care ne credem a fi, vom vedea câtă nevoie
avem de sfinți, și mai ales de Maica Domnului.
Este foarte important, în căutările noastre spirituale, să ne întrebăm la cine ne raportăm?
Dacă ne raportăm doar la noi, dumnezei fiind, atunci ce mai căutăm? Ar trebui să trecem direct
la manifestarea acestui dumnezeu care suntem. Ah, da uitasem! Ne căutăm pe noi pentru că deși
suntem dumnezei, am uitat asta. Așa spune curentul new age. Și după „ei”, acum încercăm să ne
reamintim. Asta este ca și cum ai băut o noapte și a doua zi încerci să-ți reamintești ce ai făcut la
beție. Cam așa este și cu îndumnezeirea noastră. Căutăm să ne amintim ceva ce am pierdut prin
căderea noastră și atenția noastră rămâne centrată pe o căutare inutilă, încețoșată, fără de folos
când am putea să ne centrăm atenția pe Dumnezeul nostru, pe starea noastră prezentă, în care
suntem și nu pe cea trecută. Ce am fost cândva, nu mai contează. Contează ce suntem acum. A
reactiva ceva din trecutul tău, este o iluzie. E ca și cum ai vrea să pornești un plug de arat, vechi,
cu telecomanda pe care oricum nu o mai găsești. Sau ai vrea să te reîndrăgostești de prima ta
iubire. Nu mai merge! Chiar dacă reamintirea acelei experiențe îți dă unele stări și emoții
plăcute, ea nu este îndeajuns pentru a recrea și reactiva acea amintire. Tot ce a fost, nu va mai fi
niciodată la fel. Iar atenția îndreptată către o stare din trecutul nostru ființial, în care eram
dumnezei, ne face sclavi și ne-prezenți. Devii sclavul propriilor tale căutări de sine. Din vânător,
108
devii vânat. Fugi după o stare de dumnezeu care nu mai există și care acum te domină și te face
sclav. Și deși vorbești despre clipa prezentă, căutările tale, atenția ta, energia ta este într-un trecut
la care nu mai ai acces oricum. Oricât de mult te întorci în trecutul tău pentru a afla cine și ce
ești, vei da de gol. Vei ajunge la o prăpastie, în cel mai bun caz. Acea prăpastie, e căderea,
ruptura de Dumnezeu. Peste acea prăpastie nu poți trece. Poți însă să cazi în ea, în acel vid. Să te
scufunzi până la dizolvare. Și să mori într-o euforie a sufletului înghețat. Singura soluție ca să
treci de hău este rugăciunea la Hristos. Pentru că El este puntea peste prăpastie. El este cel care
reface condiția ta de dumnezeu. Calea, Adevărul și Viața!
Dacă totuși crezi că n-a existat niciodată separare, că ai fost dintotdeauna un dumnezeu
care a uitat acest lucru, privește atent la rodul tău. Iar rodul se vede în timp. Sămânța este
plantată, apoi crește copacul și înflorește și mult mai târziu, dă rod. Rodul, ca efect final, îți
spune dacă sămânța plantată de tine e bună sau rea. Aparent, toate sunt bune, până la rod. De cele
mai multe ori, rodul nostru sunt copiii noștri. Privește la ei și vei ști cine ești. Ei sunt sămânța
gândurilor, cuvintelor și faptelor noastre. Ei sunt rodul care ne arată așa cum suntem și nu cum
am vrea să fim. Ar trebui să ne urmărim roadele. Suntem noi cu roade bune? Sau ba?
Binele și răul sunt relative atât timp cât și noi suntem într-un adevăr relativ și personal.
Devin valori absolute în adevărul absolut. Deci, depinde de noi la care adevăr ne raportam?
Relativ sau absolut? Parte sau întreg?
Astfel că, până la Hristos, toate căile par bune, dar sunt false raportate la El. Dar
important este să căutăm pe Dumnezeu că astfel Îl vom găsi precum este. Mai bine zis, El ne va
găsi pe noi dacă îi vom „deschide” acea ușă. Dacă nu ne blocăm în sine, în labirintul egoului
propriu și al unei cunoașteri de sine vicioasă. Dacă nu ne rupem de rugăciune, Îl vom găsi. Dacă
nu ne închidem în interiorul nostru, în balonul de sticlă, crezându-ne dumnezei și iluminați, Îl
vom găsi.
Îl vom găsi pe Dumnezeu nu în raiul nostru ci, în iadul nostru. Acolo ne așteaptă. În
căderea, în durerea și în neputințele noastre. Acolo e mâna Lui care ne ridică la cer. Hristos e la
picioarele noastre. Ni le spală zilnic, în timp ce noi privim doar la cer. Dacă vrem singuri să ne
ridicam la cer, vom cădea și vom nimeri alt cer. Cerul iluziilor noastre!

109
Capitolul 31. Psihologia și ramurile ei, derivate din noua spiritualitate -
new age

Mi-am dorit tare mult să fiu psiholog, acum însă, mulțumesc Domnului, că nu sunt
psiholog. Pentru că această haină m-ar strânge acum. Cred că mi-ar fi foarte greu să ghidez un
om spre fericirea lui, ratând poate mântuirea sufletului lui.
Cred că psihologia are rolul ei în a ne înțelege pe noi, în a relaționa, în a ne cunoaște
sinele și a evolua ca indivizi pe acest Pământ. Însă depinde ce dorim și ce țintim în această viață.
Dacă ne dorim să fim fericiți și să ne autocunoaștem, psihologia ajută în acest sens. Ne poate da
o stare de confort, noi cu noi, conștientizare și încredere de sine pentru a ne adapta la lumea
înconjurătoare și a interacționa cât de cât armonios cu cei din jur.
Dacă ne dorim mântuire și viața veșnică, psihologia nu numai că nu te mai poate ajuta,
dar te poate încurca mai mult. Pentru că nu deține instrumente pentru viața veșnică.
Instrumentele pentru viața veșnică sunt în Biserică, iar duhovnicul devine doctorul tău
duhovnicesc.
A combina psihologia cu ortodoxia este ca și cum ai combina apa cu uleiul. Sau, altfel
spus, e ca atunci când vrei să-ți păstrezi sinele, urmând pe Domnul. Nu ai cum! Ori una, ori alta!
Spun acestea întrucât una este să te ai pe tine în centrul vieții tale și atenția să fie pe
autocunoaștere și alta este să-L ai pe Hristos în centrul vieții tale. Puzzle-ul se schimbă total
funcție de piesa centrală.
Poate fi o variantă ca psihologul sau psihoterapeutul să colaboreze cu duhovnicul dacă e
nevoie. Sunt convinsă că sunt creștini care au nevoie de psiholog și de consiliere. Dar asta
pentru slaba noastră credință și pentru că nu trăim Ortodoxia. Ține de gradul de credință al
fiecăruia și de capacitatea fiecăruia de a suporta realitatea. Mai ține și de trăirea autentică sau nu
a creștinului. Normal, un creștin trăitor al tainelor Bisericii care are o relație personală cu
Dumnezeu și un duhovnic bun nu ar trebui să ajungă la psiholog.
Totuși, pentru slaba noastră credință și pentru neputințele noastre, uneori, o doză de
anestezic este necesară într-un moment maxim de durere. Acest anestezic poate fi variat și scopul
lui este să te scoată din deznădejde sau să nu te lase să stai prea mult în ea. E un tratament pe
termen scurt. Însă, există un mare risc! Acela de a face dependență de „anestezic”! De a rămâne
la fel de bolnav și în plus, dependent de tratamentul „drog”. Și, mai trist este, când fiind sub acest
drog care te face dependent de el dându-ți o stare de bine și confort, tu începi să crezi că deja te-
ai vindecat. Și crezându-te vindecat, începi a deveni mândru de sine și nesimțitor. Uiți că ești
încă sub „drog” și-ți atribui ție, meritele „drogului”. E ca și cum ai slăbi, de la pastile, iar tu devii
mândru de tine și de voința ta. Mândria ne droghează și mai mult. Nu o observam niciodată când
ne învăluie în ea. Vom ști dacă ne-am vindecat sau nu, renunțând la „drog”. Și pentru a renunța
la drog trebuie renunțat inclusiv la tiparele și credințele mentale pe care le-am folosit ca
programe în acea perioadă de timp. Asta e cel mai greu. Acele tipare pe care le-am îmbrățișat ca
să ne anesteziem, sunt precum zahărul în creier. Produc serotonină, dopamină, endorfine.
110
Programarea creierului duce la modificări chimice în creier și la stări de plăcere și confort. Însă
acestea sunt iluzorii și produc dependență, precum orice alt drog. Toate dependențele și drogurile
produc stări de bine și confort. Astfel, așa cum unii devin dependenți de pastile, droguri, zahăr,
alcool, ciocolată, alții devin dependenți de programele mentale „zaharoase”, pe care adesea
psihologia le induce. Este mai greu să renunți la programele mentale decât la substanța generată
de ele. De aceea, pentru un creștin, acest tratament la psiholog trebuie dublat de un duhovnic
bun, de psihoterapie ortodoxă, pentru că rețeta trebuie să fie pe termen scurt tocmai pentru a nu
înrădăcina tipare și programe mentale care să împiedice în timp creșterea duhovnicească.
Cu alte cuvinte, pentru un om fără de Dumnezeu, necreștin, psihologia poate fi bună. Are
rolul ei, de supraviețuire în această lume, dar cam atât!
Când omul însă începe a căuta pe Hristos, psihologia îl încurcă pentru că pe Dumnezeu-
Hristos îl urmezi prin lepădare de sine. Adică, trebuie să lepezi ceea ce te-ai chinuit ani în șir să
găsești: cunoașterea și iubirea de sine. Și nu e tocmai ușor. Când tocmai credeai că ești și tu un
dumnezeu și, în sfârșit, ai reușit să te iubești pe tine, trebuie să lepezi sinele. Nu-ți cade bine. De
aici încolo, psihologia nu te mai ajută ca instrument. Doar un duhovnic bun și rugăciunea, te
ajută.
Astfel, mulți păstrează sinele și cunoașterea însușită din psihologie, dezvoltări personale,
coaching și N.L.P., și se opresc în acest punct numit sine și iubire de sine. Este o zonă de
confort a ta cu tine însuți. O zonă în care îți este bine și pentru că îți este bine, nu simți să mergi
mai departe, dincolo de „binele” tău. Rămâi la suprafață și, departe de Dumnezeu, care e în
adâncul tău. Rămâi dependent de programele „dulci” implementate de alții și înrădăcinate de tine
apoi, într-o stare de dependență care îți creează o fericire falsă. Devii sclavul „propriilor”
programe care te domină.
Pentru alții, e mai ușor să caute un Dumnezeu impersonal care nu cere „lepădare de sine”
ci, dizolvare în sinele infinit. Interesant este că lepădarea de sine, te unifică cu Dumnezeu și cu
tot trupul Lui, fără a-ți pierde identitatea, în timp ce, dizolvarea în Brahman, în starea de
Nirvana sau Samadhi, nu te unifică ci îți dizolvă identitatea. Cu alte cuvinte, lepădarea de sine te
conduce spre a fi dumnezeu, devenind persoană, în timp ce „agonisirea” de sine, te duce spre
depersonalizare.
Diferă, întotdeauna, ceea ce pui în centrul vieții tale: sinele sau pe Dumnezeu? Chiar dacă
drumul către sine se suprapune o vreme cu drumul către Dumnezeu, la un moment dat, între sine
și Dumnezeu este o prăpastie, o ușă și o punte. Drumul spre sine se „oprește” în fața acestei uși.
Drumul către Dumnezeu „pornește” de la acea ușă, încolo.
Psihologia trebuie să fie un instrument și nu un scop în sine. Să țină cont și de ținta pe
care omul o are în viață. Din păcate, oamenii își doresc fericirea și cunoașterea, precum Eva, și
nu mântuirea. De altfel, noi nici nu știm ce este mântuirea. Darămite să ne-o și dorim…

111
 *Ramuri derivate din new age

Sunt multe rămurele ale new age-ului care au răsărit pe piață. Unele sunt legate de
psihologie, de autocunoaștere și spiritualitate, altele, sunt diferite noi terapii de vindecare. Și
unele, și altele, „se adapă” din aceeași baltă: iluzia sinelui, a iluminării, a iubirii de sine. Aceasta
baltă e goală și iluzorie. „Duhurile din văzduh” care o întrețin se hrănesc cu ceea ce noi emanăm
crezând în iluziile lor. Cuvintele și mesajele lor venite prin channeling sunt aceleași cu cele
folosite în N.L.P., coaching, psihologie și dezvoltări personale. Din păcate, oamenii care practică
aceste metode, căi, terapii, nu știu cine este la capătul lor. Nu știu cui se închină și cui slujesc,
deschizând „poarta” inimii lor în dorința lor sinceră de autocunoaștere, de vindecare, de iubire și
lumină, de fericire, până la urmă. În final, această toleranță oarbă ne duce într-o groapă și ne
putem vătăma grav sufletul, dar și trupul.
Dezvoltarea personală te face un bondar cu aripi mari de avion. Dezvoltă sinele și-ți taie
șansa la mântuire. Depinde ce dorești în viață!
N.L.P.-ul te face să-ți programezi viața așa cum crezi tu că e bine pentru tine. De fapt, tu
crezi că ți-o programezi pentru că în realitate, programul e deja făcut, de alții. Tu doar mergi pe
„șina” lor, crezând că e a ta. Și în timp ce-ți programezi creierul, devenind dependent de
„dulceața” vieții cele iluzorii, alții îți fură viața și emoțiile. În timp, programarea, care devine
scop în sine și idol, te va face un robot, sclav al dependențelor tale. Depinde ce-ți dorești. Binele
tău e relativ și viața pe Pământ e trecătoare, dar cea veșnică rămâne, așa și tu. Programările nu
aduc raiul și viața veșnică și mântuirea. Așa cum un program nu poate crea viața, poate doar să o
imite. Și nici nu te scapă de viciile și patimile tale, ba chiar le amplifică în timp. Însă „drogul” te
anesteziază, și astfel, pare că nu le mai vezi. Însă ele nu dispar. Sunt tot acolo. Și se adună sub
preș.
Parenting-ul, este iar o găselniță a new age-ului. Cu siguranță că veți găsi poate adevăruri
presărate, atât în parenting, cat și în aceste cursuri de cunoaștere de sine, dar rodul lor final nu
este bun. În primul rând, pentru că se pune o presiune mare pe părinți, ei încercând să devină
perfecți așa cum li se sugerează, crescându-și copiii ca la carte, dar sfârșind frustrați și deprimați.
Și, în al doilea rând, copiii, crescând în această stare a părinților, de nesiguranță, ajung stăpânii
lor, manipulându-i după bunul lor plac. Astfel, copiii iși „cresc” de fapt părinții. Se inversează
polii.
Alt aspect este acela că atenția părinților oscilează între sinele lor și copiii lor. Când e
orientată către copil, în mod excesiv, copilul devine idol, centrul vieții și al puzzle-ului. Când se
mută pe sinele lor, devine sinele, idol. De fapt, atenția e împărțită și hrănește doi idoli. Astfel, se
„împușcă” doi iepuri dintr-un foc. Asta pentru că părintele, care citește parenting, face și
dezvoltare personală, desigur, și încă câteva cursuri de autocunoștere. Așa devine și mai
bulversat căci atenția lui e focalizată, când pe el însuși, când pe copil, piesa centrală se schimba
după ultimul curs făcut, între sine și copil, iar viața devine o agitație și un chin, deși, vorbim

112
frumos, calm și blând, numai despre „iubire”, fiind pozitivi. Dar, în final, ajungem „cu un picior
în barcă și cu unul pe mal”. Sufletul urlă, iar tu porți o mască.
Un alt risc major este faptul că trendul cunoașterii de sine, care învăluie acum părinții, îi
fac pe aceștia să predea propriilor copii aceleași informații, metode, pe care ei și le însușesc. Cu
alte cuvinte, schimbarea de mentalitate a părinților se reflectă în modul lor de relaționare cu
copiii. Astfel, părinții care învață acum să se iubească pe sine și să trăiască într-o conștiință
nonduală, liberă de orice principiu dual, bine-rău, imprimă copiilor aceeași informație. Acest
aspect este foarte periculos pentru un copil. Nu poți preda copilului tău informații pe care nici tu
nu le discerni la 30-40 ani. E ca și cum ai vrea să-ți dai copilul la facultate când el trebuie dat la
grădiniță. Ceea ce ți se pare bun pentru tine ca părinte nu este bun și pentru copilul tău. „Covrigii
uscați” pe care îi mănânci cu plăcere, nu-i poți da la un prunc fără dințișori. Se poate îneca și
muri. El are nevoie de lapte, așa cum ai avut nevoie și tu, prunc fiind.
Lumea noastră e duală, și nondualitatea pe care i-o insufli de mic, îi omoară copilăria și
sufletul. Nondualitatea insuflată celor mici îi va face să „crească” fără stâlpi de susținere. Când
vrei să gândești nondual, nu te mai ții de nimic. Ți se taie și aripile și picioarele. Nu mai ai nici o
regulă, nici un principiu, iar distincția dintre bine și rău nu mai este. Pe principiul dual s-a clădit
armonia lumii și a creației. Altfel, devii fără coloană vertebrală, fără tulpină, fără rădăcini. Devii
o coroană de copac sau o frunză purtată de vântul căutărilor tale. Nu mai ai de ce să te ții și devii
orbul care „ghidează” pe propriul copil spre orbire.
Nondualitatea duce la pierirea speciei noastre. Universul este creat pe principiul dualitătii.
Așa cum e zi și noapte, bărbat-femeie, Soare și Lună, întuneric-lumină. Dorința de nondualitate,
de nerespectare a acestor principii, nu ne va scoate din dualitate, ci doar va răsturna polii. Va
inversa raportul creației. Adică va „întoarce” lumea cu fundul în sus. Atunci, va veni sfârșitul, nu
va fi o ridicare în altă dimensiune. Dacă mașina se „răstoarnă”, mori. Nu se „transformă” în
elicopter.
Iubirea necondiționată predată la vârste mici, omoară emoțiile firești. Există un drum
lung, infinit chiar, către iubirea necondiționată. Aceasta nu apare peste noapte și nici nu putem
noi iubi necondiționat. Numai Domnul poate. A pune un copil să nu reacționeze la rău, este ca și
cum l-ai pune pe șina de tren și ai aștepta ca trenul să nu-l calce, pentru că el nu reacționează.
„A nu reacționa” dupa modelul hristic nu înseamnă pasivitate, laxitate, prostie. Modelul
hristic de a întoarce obrazul, presupune o mișcare, aceea de „întoarcere” a obrazului, nu a sta ca
prostul. Nu poți întoarce obrazul decat atunci cand Hristos lucrează prin tine. Când harul Lui te
mișcă. Este non-reacția ta și totuși reacția duhului Lui, din tine. Se întâmplă, când ajungi la
măsura dragostei agapice.
Copiii, deși sunt iubitori, au un instinct de apărare foarte vivace care îi ajută în
dezvoltarea lor, în adaptarea la mediu, oferindu-le protecție. A te pune contra propriului sistem
de apărare, nereacționând față de altul, înseamnă a lupta contra ta. Devii propriul tău dușman. Te
autosabotezi.

113
 Copilul are emoții firești: frică, mânie, tristețe, bucurie. A-i scurtcircuita unele din aceste
emoții naturale înseamnă a-l handicapa. A încerca să scoatem acele emoții pe care le considerăm
noi negative (frica, mânia, durerea) din viața unui copil, înseamnă a-l priva de adevăr, a-l „ține”
în parte, a-l „tăia” în două. De aceea, copiii sunt și atrași de lumea jocurilor virtuale. Acolo nu
există durere și experiență directă. Dar ei văd copia durerii, și sunt atrași de ea, pentru că noi îi
ferim de ea. Doar că virtual, ei nu învață din ea, nu o experimentează. Noi îi predispunem la
virtual, îi „facem” de mici, roboți, fără emoții, fără empatie, lipsindu-i de experiențe reale, duale.
Trunchiind emoțiile lor firești, așa zis „negative”, de fapt, îi înclinăm către ele, în zona virtuală.
Și ei vor fi atrași de ele și-și vor face programe din ele, în timp ce părinții vorbesc numai pozitiv,
despre unime și iubire necondiționată. Ce să mai înțeleagă dragii de ei? Atunci încep a deveni
agresivi, deși nu au văzut agresivitate în casă. Se răzbună pe părinți, pe bună dreptate. Pentru că
părinții își „handicapează” copiii, negând partea firească de negativ din ei.
Doar partea pozitivă, nu e îndeajuns și nu clădește raiul pe Pământ. Mai ales ascunzând
gunoiul sub preș. Deloc!
A gândi pozitiv evadând din lumea reală, nu numai că nu ne face dumnezei, dar ne va
duce în prima prăpastie. La fel și a gândi negativ. Suntem orbi și ne ghidam unii pe alții și pe
copiii noștri, orbi fiind, prin întunericul și hățișul mentalității nonduale. Nu suntem noi în stare
de nimic. Dacă am fi fost, pe Pământ ar fi fost deja raiul. Dar nu e! Și nici nu va fi! Ar fi fost
prea simplu să fie cheia gândirea pozitivă, iubirea nonduală și libertatea fără principii și reguli.
De altfel, n-aveți decât să produceți curent doar cu „+” și fără „-“. Nu veți reuși. Nu va
funcționa. Încercați să porniți bateria de la mașină doar „+” cu „+’. Dacă veți reuși, atunci puteți
să vă conduceți viața și copilul la fel. Însă bateria, dacă nu pornește, stă. Pe copil dacă nu-l
„porniți” bine, îi inversați polii. Căci avem în structura noastră un Soare și o Lună, un feminin și
un masculin, un câmp electromagnetic. Copiii cu polii inversați pot avea probleme grave de
sănătate. În timp, dacă toți vom dezechilibra Universul cu gândirea noastră doar pozitivă, vom
inversa toată creația. Bine este nouă să fim pozitivi, dar fără a nega negativul. Căci negația
negativului dă pozitiv și pozitiv cu pozitiv nu merge...
Vedem ce e bine și ce e rău numai urmărind rodul. Copii care fac ce vor, care nu se pot
adapta la lumea reală, ci stau în lumea virtualului, care se tăvălesc pe jos și sunt agresivi deși au
fost crescuți cu ”iubire” și „armonie” în casă și au fost recompensați cu laude și aprecieri pentru
orice fleac. Copii care nu-și mai respectă și ascultă părinții, și nu se mulțumesc cu nimic, pentru
că ei sunt dumnezeii părinților lor, devenind manipulatorii acestora.
Ne închinăm la copiii noștri ca la niște idoli. Și asta pentru că informațiile venite din
dimensiuni „înalte”, prin channel-uri, spun că ei sunt maeștrii noștri, spirite evoluate care vin pe
Pământ să implementeze noua conștiință, noua energie și religia iubirii. Copiii indigo, de cristal,
curcubeu și, tot felul de așa-ziși copii stelari pe care noi îi privim ca pe niște maeștri, în timp ce,
pe ei nu-i crește nimeni. Nu-i mai educă și crește nimeni pentru că noi suntem ocupați cu
seminariile de dezvoltare personală, cu parenting-ul, cu N.L.P.-ul, cu tot felul de meditații și
tehnici, și deși, aparent, facem aceasta și pentru ei, noi suntem și vom fi pe primul loc. Noi! Tot
ce facem, facem pentru noi! Nu pentru ei! Ci pentru noi. Noi vrem să fim fericiți și căutăm
soluțiile cele mai simple, cele mai facile. Pentru noi facem tot ce facem, și deși, ne iubim, căutăm
să ne iubim mai mult și mai mult, amăgindu-ne pe noi ca în acest fel, vom avea de unde da și
celorlalți, iar fericirea noastră îi va face fericiți și pe ei. Nu vom avea de unde da! Pentru că
iubirea de sine te închide în tine, iar între tine și celalalt, va fi un glob de sticlă fumuriu, alteori
114
un perete, un zid și, în cel mai bun caz, un balon de săpun. Nici să vrei, nu vei putea da la altul.
Chiar de încerci, nu vei reusi.
Ni se pare că suntem iubitori pentru că devenim mai iubăreți, mai toleranți, mai calmi,
mai răbdători. În realitate, devenim așa pentru că ne îndepărtam de ceilalți. „Iubim” prin geam.
De la distanță. Cu cât ești mai departe de cel de lângă tine cu atât îl auzi mai slab, cu atât îl
percepi mai puțin. Cu cât ești mai departe de zgomotul casei, cu atât îl auzi mai puțin. Tu poți fi
zen, dar zgomotul există. Distanța crește și autoizolarea de sine, în sine, îți creează falsa impresie
că ești iubitor! Porți căști pe urechi, doar că nu știi. Asculți muzica ta interioară și devii autist la
cei din jurul tău și zâmbești. Zâmbești căci nu auzi nimic din realitatea din jur, ești îmbătat cu
propria ta iubire de sine. Anesteziat de duhul new age pe care îl respiri fără să știi. Și plutești…
Ceilalți te percep iubitor, dar distant și rece. Între tine și ei este un geam adesea, și acela, neclar.
O iubire fără rod, într-un picior. Cu căști la urechi și cu ochii închiși.
Azi, iubirea este peste tot! Oriunde privești, toți „au căști”, toți zâmbesc, toți sunt zen
numai „lumină și iubire”. O lume autistă care se crede trezită. O lume care se închide în ea.
Suntem oameni din ce în ce mai informați, fiecare în balonul său. Lumea a devenit o mulțime de
baloane. Colorate și spumoase, ce-i drept. Poate chiar frumoase! Dar tot baloane sunt, și tot
prinși în ele suntem. Doar unul singur „ține” în mâna lui toate baloanele la un loc. Din când în
când mai suflă în ele și le umflă. Ne umflă în pene. El este cel care ne adună pe toți într-o singură
mână. El ne ține pe noi prinși în baloanele noastre precum fluturii în insectar. Singura noastră
libertate este doar în balonul nostru. Și aceea de scurtă durată. Când ne vom da seama că suntem
sclavi va fi prea târziu. Căci dacă nu ne trezim la timp, cel ce „ne adună” pe toți într-o singură
mână, ne va stârpi ușor. Aceasta este unimea spre care el ne îndrumă. Și o face ușor, doar suflând
în balonul sinelui nostru. În numele iubirii.
Cine „te umflă”, să știi că „te dezumflă” de suflet. Căci mai întâi trage sufletul tău și,
apoi, te umflă cu iluzie. Îți spune: „Ia uite ce frumos ești! Ce culori frumoase ai!! Ce deștept ești!
Ești lumină și iubire! Ești, dumnezeu, ce mai!!”
Și are dreptate, în parte! Ești un balon de spumă frumos în culorile curcubeului, dar ești
gol. Nimic ești! Și sclav, pe deasupra.
O clipă de smerenie poate sparge balonul iluziei. O singură rugăciune simplă și curată.
„Doamne, ai milă de mine și arată-mi Adevărul ”. Atunci, cu o înțepătură, „balonul iluziei” se
sparge. Adevărul taie ca o sabie. Doare. Dar măcar e real și autentic. Din acel punct, Domnul te
ține în brațele Lui, te poartă dinspre marea iluzie spre viața cea vie și veșnică!

*Metoda „Călătoria”- o tehnică de psihoterapie?

115
 Multă vreme am practicat metoda de călătorie interioară a lui Brandon Bays. Întrucât am
stat în zona de vid atât timp, era singura cu care mai rezonam. De ce? Pentru că această călătorie
interioară te ghida prin straturile tale din subconștient către vid și către sine. Cel puțin, din toate
tehnicile new age asta era singura care pomenea de vid și te punea în situația de a-ți trăi emoțiile
plenar, fie ele întunecate și a te a arunca în vid. În final, scufundându-te în vid, în hăul întunecat,
doar dacă aveai acest curaj imaginar, dădeai de lumina sinelui. Urcai apoi această conștientizare
prin toate acele straturi din subconștient, cele prin care coborâseși pentru a o aduce la suprafața
ta, ca pe o stare de conștientizare a sinelui, de iluminare și vindecare, atât fizică, cât și
emoțională.
Autoarea spunea că această metodă vindecă boli grave, ea fiind vindecată de cancer, în
acest fel. Practic, vindecarea venea, de fapt, din conștientizarea faptului că tu nu ești emoțiile tale
ci ești lumină. Și aducând acea lumină din subconștient la suprafață, în conștient, ea aducea
vindecarea. Abia acum înțeleg că era un mod ascuns de a activa energia Kundalini și de a o urca
din adâncuri, la suprafață, în vederea iluminării. Nu era rău să conștientizezi anumite aspecte,
traume, emoții care se ascundeau în subconștient, dar ceea ce poate fi distructiv și rău este
conștientizarea falsă că tu ești dumnezeu, și depinde doar de tine să vindeci și să schimbi
lucrurile, și faptul că monștrii din subconștient pot să rămână la suprafață și astfel, riști să rămâi
cu devieri psihice. Și dacă rodul final e rău, înseamnă că nici metoda nu e bună.
Fiind undeva la început pe calea Bisericii, nu înțelegeam de ce nu mai simțeam să practic
nici această metodă. Apoi mi-a apărut pe facebook un articol scris de cineva*, care era coach și
practicase toate gradele acestei metode pe bani mulți, vreo 9.000 de euro a cheltuit până la
ultimul grad. În acest articol explică cum, ajunsă la ultimul grad, doamna B. B., le-a spus că ea
lucrează cu zeități hinduse și că la ultimul grad va activa energia Kundalini a cursanților pentru a
le produce marea iluminare. Până la acest ultim grad, nu pomenise niciodată nici măcar cuvântul
energie, nici nimic legat de hinduism sau legat de Dumnezeu. Părea o tehnică de psihoterapie și
atât. Această mărturie spune că la ultimul grad, doamna B. a invocat niște duhuri hindu și dintr-o
dată i-a băgat pe toți într-o stare de transă în care făceau în toate felurile, tremurând precum
posedații. Înțeleg că asta era iluminarea prin activarea energiei Kundalini. Autoarea acestui
articol a început a se ruga și a reușit să rămână trează. A fost însă speriată de ce a văzut acolo și
și-a dat seama că totul era, în final, un business și o hipnoză în masă. Ulterior, a renunțat de tot la
aceasta metodă și a făcut publică mărturia ei.

* notă: e vorba de Alina Goanta, http://coachingforchange.ro/de-ce-nu-mai-practic-metoda-calatoria-brandon-bays/

116
 Ceea ce vreau să spun este că multe metode par a fi bune, și vin cu conștientizări, însă,
rodul lor nu este bun. Am crezut și eu mult timp că metodele care scot la suprafață din
subconștient anumite informații sunt vindecătoare. Dar pot fi și foarte periculoase. Te simți bine
pe moment pentru că ai un moment de „AHA” ( termen preluat din channel-uri new age) de
conștientizare. Apoi, propria ta conștientizare te face să te simți fudul și te mândrești cumva că ai
reușit să te înțelegi, și deci, poți să te și vindeci singur. Și imediat după o conștientizare, apare o
stare de bine, de mulțumire de sine. Uneori, chiar se întâmplă și vindecări. Însă, nu pentru mult
timp. Nu definitive. Sunt doar pentru a ne amăgi și a ne mări mândria de sine. Conștientizarea
anumitor cauze, nu atrage după ea, vindecarea definitivă. Ne ajută să ne înțelegem mai bine, și să
acceptăm mai ușor, pe noi și pe alții. Totuși, și aici e un risc mare. Această conștientizare,
înțelegere a cauzelor, vine, de regulă, cu o relaxare, o stare de confort, asupra noastră și a celor
din jur. Este ca un moment de „iluminare”. Ni se pare că înțelegem, că știm, că am înțeles, ce și
cum. Ni se pare că am priceput mecanismul cauză-efect. Ce nevoie mai avem de Dumnezeu
atunci? Chiar dacă îi mulțumim Lui apoi pentru conștientizări și pentru vindecări, tot ne
îndepărtăm de El, în timp ce diavolul ne „oferă” un buchet de baloane, frumos colorate, pe care
scrie: „Cunoaștere, Știință, Vindecare!” Aceasta va fi doar de scurtă durată! Este o cursă! Ne
detensionează dintr-o problemă, printr-un surogat. Vine de la părerea de sine, de la sine. Și,
imediat, intram sub acest anestezic. Apoi privim pe toți de lângă noi cu părerea că noi știm care
sunt cauzele și efectele, și la cei din jurul nostru. Avem „știință”...! (șarpele ne spune: ”Mănâncă
mărul că dă știință”). Sinele ne face să credem că am devenit mai cunoscători, atotștiutori,
iluminați în anumite privințe. Aceste conștientizări se transformă ușor în tipare și în programe,
care ne țin, apoi, iar sub drogul lor. Și sub stăpânirea sinelui.
Există un simțământ cert de „A ști”, dar acesta vine numai de la Domnul, prin harul
Duhului Sfânt și nu vine când vrem noi ci, când vrea El. Și nu e o conștientizare ci, este o
certitudine. Un adevăr.
Atenția îndreptată tot timpul pe cauza unei boli, a noastră sau a altora, ne desprinde de
momentul prezent. Și fiind desprinși de prezent, devenim absenți de Dumnezeu. Atunci noi
suntem în sine. Și sinele ne dă conștientizări și scântei de iluminare. Dar, suntem cu spatele la
Dumnezeu. Dumnezeu știe și ne cheamă la prezența Lui. Fiind permanent în prezența LUI, vom
„ști” și noi fără a mai cotrobăi prin trecut sau a imagina în viitor. Rugăciunea ne ține în prezența
Lui. De aici vine și îndemnul Apostolului Pavel: „Rugați-vă neîncetat!”
În final, dracul asta urmărește: mândria. Este dispus să ne dea multă cunoaștere, știință,
informații, soluții, tehnologie, orice, numai să ne mândrim și să ne simțim dumnezei. Atunci ne
prinde în cursa lui. Drumul spre „cușca diavolului” e pavat acum cu iubire, pace, armonie,
pozitivism, intenții bune, legea atracției, informații noi, o nouă energie, trezire în conștiință,
toleranță, ș.a.m.d. Toate acestea sporesc mândria și ne fac să ne simțim dumnezei, autosuficienți,
ne aduc în „cușca lui”, ispitindu-ne cu zăhărelul, în timp ce, noi întoarcem spatele Dumnezeului
cel viu și adevărat, preadulcelui Hristos. Căutam surogate. Atunci, devenim sclavii lui. Suntem
precum Hansel și Gretel în căsuța de turtă dulce, hrăniți cu dulciuri pentru a ne crește sinele și a
hrăni pe Bau-Bau. Și noi ne credem liberi și dumnezei. Suntem închiși în închisoarea lui și ne
hrănește cu drogul libertății și al iubirii de sine. De acolo, numai Hristos ne mai poate scoate. Și
oricum, dracul își va cere hrana, ca un lup flămând, mult timp de acum încolo. Dar, măcar avem
șansa la mântuire și Domnul biruiește pentru noi.

117
 De aceea, consider acum periculoase tehnicile psihologice fără de Dumnezeu, mai ales
cele care scot din subconștient informații. Unii pot înnebuni de la ce iese din subconștientul lor.
Să înțelegem că vindecarea vine numai de la Hristos. Și simpla conștientizare nu vindecă, ci doar
te ajuta să te înțelegi mai bine, să-ți „vezi rănile”, dar îți ridică și stima de sine concomitent.
Orice scânteie de iluminare este legată de stima de sine. Este un mecanism biela-manivelă* între
iluminare și sine. „Roțile creierului” se învârt și ating un prag de conștientizare, aprind scânteia
„iluminării”, și această scânteie împinge, sinele un pas în față. Aceste conștientizări, iluminări
sunt ale sinelui, nu sunt date de Dumnezeu, ci de mintea noastră. Ele conduc, de fapt, către
iluminarea sinelui. (Ele trezesc sinele și nu dau trezvie)
Sunt momente de luminare date de Duhul Sfânt ce vin sub forma lui „a ști”. Sunt fără
„scânteie”, nu exaltează sinele, vin în pace ca un firesc.
Uneori, mă gândesc că e mai bine să rămâi bolnav și neconștient de cauze, și de sine, dar
prezent în Dumnezeu, în relație cu El, decât vindecat, iluminat, conștient de cauze și de sine, și
absent de Dumnezeu, ratând astfel, mântuirea.

*notă: transformă mișcarea de rotație în mișcare de translație (mișcare liniară) și/sau invers

118
 Capitolul 32. Între iubirea de sine și iubirea în Adevăr

Este vizibil, faptul că, fenomenul iubirii „plutește” peste tot. Eu aș numi această iubire,
drog, anestezie și, mai bine zis, dragoste de sine.
Cunoașteți starea aceea când ești îndrăgostit? Toată lumea e roz, nu vezi nimic negativ și
rău, la cel de lângă tine. Totul pare perfect. Dragostea îți dă aripi, îți dă putere, avânt. Devii
foarte fericit și toată atenția ta este pe persoana iubită. Ai face orice pentru ea. Ai aduce și Luna
de pe cer, pentru ea. Cred că, fără această stare, cea de a fi îndrăgostit, oamenii nu s-ar căsători și
nu ar mai face copii. Dacă și-ar vedea defectele și s-ar vedea pe ei așa cum sunt, nu le-ar mai
trebui nici căsătorie și nici copii. Deci, Domnul a îngăduit acest anestezic, „îndrăgosteala”,
pentru ca noi oamenii să gustăm puțin din ce înseamnă dragostea, și să procream, ca specie. Din
păcate, sentimentul durează puțin și ieșirea din mahmureala dragostei e de multe ori dureroasă.
De aici încolo, începem să învățăm iubirea, sau renunțăm, și căutam din nou drogul dragostei și
pe fata Morgana.
Așa e și cu iubirea de sine. Te cauți pe tine și când te găsești, te îndrăgostești de tine. Ți se
pare că ești numai lumină, iubire, miere. Domnul îngăduie acestea. E ca o pregustare a dragostei
Lui. Ba mai mult! El însuși ți-a încărcat sinele cu lumină. Astfel, sinele devine o lumină mică cu
propriile ei baterii. Noi însă, în euforia noastră identificăm bateriile cu sursa, sinele cu
Dumnezeu și ne credem dumnezei.
Noi nu știm că sinele nostru nu e totuna cu Dumnezeu. Această lumină e moștenirea
noastră divină de la Dumnezeu. E „cardul” nostru cu bani mulți, dar, totuși, limitați. Nu Domnul
i-a limitat, ci noi, închizând ușa spre sursă, și plecând departe de El. Oricine câștigă bani la loto
pleacă să-i cheltuiască. Așa și sinele! Pleacă să-și cheltuiască averea în țări îndepărtate: India,
China, Orient. Toate par mai bune decât „Acasă”. Până când, ne înrobim la străini, la idoli,
cheltuind moștenirea primită.
Atât de fericiți suntem când conștientizăm această lumină mică încât avem impresia că L-
am prins pe Dumnezeu de un picior. Ne orbește propria noastră lumină din frunte. Suntem
precum minerii, și ni se pare că noi ne luminăm propria cale. Și, de fapt, așa este! Ne luminăm
calea din întuneric până ni se consumă bateria. Atunci, rămânem în întunericul total și nu ne mai
vedem deloc căderile, defectele, praful și mizeria. Ne gândim că întunericul este, de fapt,
iluminarea noastră. Încercăm să ne adaptăm la întuneric și facem din el, un dumnezeu. Această
stare e periculoasă și, totuși poate fi și un început bun dacă ne rugăm. Dar, a te ruga, în această
stare, e aproape imposibil pentru că te simți dumnezeu. Aceasta este iluminarea new age-ului.
Un dumnezeu impersonal, o moarte prin înghețarea inimii, printr-o detașare care te împietrește
deși pari foarte iubitor și împăciuitor. Normal! E ușor să fii iubitor, când ești doar tu cu tine, într-

119
un „balon”. De fapt, te iubești pe tine și atât. Ceilalți sunt doar niște umbre în viața ta, aspecte
iluzorii care nu există. Este ușor să iubești ceva ce nu există, nu?
Fiind în propriul tău sistem de referință, închis în tine însuți, scufundat în sinele tău lăuntric,
și apoi, în vid, nu poți compara cu nimic iluminarea proprie și, ți se pare că ești în adevărul ultim
și suprem. Doar raportându-te la ceva din afara sistemului tău, poți compara. Acest lucru devine
imposibil, fiind doar tu cu tine. Nu mai poți să ieși din tine. Pentru că devii un sistem închis, iar
„afară” nu mai există. Singura soluție, pentru a fi tras din vid, e mâna Domnului prin mila Lui.
Mie mi se pare, însă, greu să prinzi mâna Domnului în perioada iubirii egotice, a co-creatorului
cum se spune în new age, dar și în vid. Totuși, mila Lui e peste noi tot timpul.
Sinele e euforic. Te îmbată! Începi a te iubi pe tine, a te accepta, a fi pozitiv și recunoscător
în viață. Începi să-ți dorești lucruri, conștient fiind, te programezi, reușești, și capeți aripi. Tu nu
știi că aripile mari pe care le capeți, pe zi ce trece, sunt mai mari ca tine. Te simți din ce în ce mai
măreț, mai dumnezeu, mai stăpân pe propria ta viață, creându-ți propria realitate prin gânduri și
emoții, și aripile îți cresc atât de mari încât abia le mai poți duce. E trist! Să fii bondar cu aripi de
avion, atât de mari încât să nu le poți, măcar, urni. Darămite să zbori?
Ce poate fi iadul? Nimic mai mult decât să ai aripile mari, să știi că poți zbura la cer,
oricând, și totuși, să nu le poți mișca? Astfel, devii sclavul propriilor tale aripi. Propria ta
libertate te îngreunează și te apasă atât de mult încât te paralizează și nu te mai poți mișca. Sau,
poate, te mulțumești să nu mai zbori ci, să mergi în cerc și să-ți târâi aripile în jurul tău, sufocat
fiind de ele. Sau, poate, e momentul prielnic să renunți la aripile tale, să te lepezi de sine?
Domnul e pe cruce! Te așteaptă! Să-ți răstignești aripile, prea mari pentru tine ca să zbori și
prea mici pentru veșnicie. În drumul tău către veșnicie, nu poți zbura decât pe aripile Lui! De
aceea, brațele Lui sunt întinse, pe crucea răstignirii Lui.
Cine dorește mântuirea trebuie să urce pe cruce. Să se lepede de sine, de tot ce a învățat, de
tot ce l-a fericit, de toată libertatea iluzorie care l-a ținut în sclavie. Trebuie să renunțe la tot.
Apoi să se urce pe crucea Domnului și să-și întindă brațele până la capăt. Nu doar puțin! Domnul
își întinde brațele până la capăt, iar capătul Domnului e în inima noastră!! Așa și noi! Ne
deschidem brațele noastre până la adevărul ultim, și adânc, din inima noastră! Atunci ne
suprapunem cu El, și murim în sine. Aripile Lui devin ale noastre. Atunci gustăm veșnicia,
bucuria, pacea și inima ne doare! Atunci știm și cunoaștem cu adevărat cine este Dumnezeul
nostru, și cine suntem și am devenit, noi.
Noi ne cunoaștem pe noi, în profunzime, doar prin lepădare de sine. Prin răstignire de sine,
ne atingem pe noi. Cunoașterea de sine, începe cu moartea sinelui individual. Nu se termină cu
dizolvarea sinelui în neant, cel mult, poate începe de aici încolo. Sinele individual moare, se
răstignește și noi devenim din indivizi, persoane. Devenim din unul, toți în Domnul nostru.
Numai prin El, noi ne putem cunoaște până la capăt, păstrându-ne și identitatea.
Este ca și cum sinele nostru real, autentic este ascuns în noi, dar îl găsim prin ceilalți. Așa
cum iubirea este o stare ce ține de noi, dar pe care o trăim prin ceilalți. Astfel, noi atingem sinele
nostru adevărat doar prin El. Căci El este Vița și noi mlădițele.( Cf. Ioan 15:5)
Adevărul, întotdeauna, doare. Dar te conduce la pace. Iluzia te fericește, te îmbată, te
anesteziază, te amăgește cu sirop. Și vibrează tare! Pe perioadă scurtă! Ca apoi să o cauți iar.

120
Între stările de rai și iad, iadul e mai sigur. Raiul te poate amăgi. Din rai cazi, din iad te ridici
prin mila Domnului. Mai jos de iad nu poți coborî.
M-am întrebat tot timpul dacă iubirea e de-ajuns. Dacă iubirea va salva lumea și ne va
îndumnezei. Dar ce este iubirea? Sunt oameni care se bat din iubire și pentru o iubire, sunt alții
care se sinucid din iubire, sunt cei geloși care vor să posede iubirea, cei care se iubesc pe ei, cei
care se jertfesc pe ei. Care din acestea e iubirea? Doar una, nu ar fi destul. Nu ar fi corect. Toți
iubesc, în felul lor și pe măsura lor. Toți iubesc. Unii se raportează la ei, alții se raportează în
afara lor. Unii iubesc prin gânduri și prin tăcere, alții vorbesc mult și iubesc prin cuvânt. Unii, ai
zice că nu iubesc deloc și iubesc prin fapte. Prin iubire, unii fac rău, alții bine. Ce e bine și ce e
rău? Care e iubirea cea bună sau cea ne-bună? La ce ne raportăm când iubim? Când știm că
iubim?
Poate că știm că iubim atunci când înțelegem că noi nu putem iubi. Noi nu iubim. Și știți de
ce? Pentru că fiind diferiți, în momente și intervale de evoluție și viață diferite, noi nu reușim să
facem din iubire numitor comun. Iubirea mea, din „intervalul” meu, nu corespunde cu a ta, din
„intervalul” tău. Eu îmi manifest iubirea prin tăcere, tu prin atingeri. El prin vorbe, ea prin fapte.
Și tot așa... El e gelos, ea nu.
Iubirea nu este îndeajuns pentru a uni toate inimile, toate personalitățile, toate
temperamentele. Pentru că fiecare trăim iubirea diferit. Și o manifestam diferit. Așa cum, fiecare
om de pe Pământ cântă altfel, aceeași melodie. Cu toții interpretăm aceeași piesă, aceleași
versuri, același ritm, dar fiecare în felul lui. Unii o pot cânta divin, alții, însă, o fac zgomotos, așa
cum pot ei. Iubirea unora ne unge la suflet. Iubirea altora ne sufocă și ne deranjează.
Și, totuși, cum putem comunica? Cum putem face din iubirea noastră un pod? O punte? Un
numitor comun? O cale de comunicare care să fie percepută la fel de toți oamenii? Cum putem
face ca iubirea să vorbească toate limbile? Cum se poate să înțeleagă fiecare iubirea, pe limba
lui, pe ritmul lui, pe urechea lui, la fel ca și celălalt? Care e soluția ca iubirea din intervalul meu
matematic (0,1) să fie înțeleasă de tine, care aparții intervalului (1,2)? Sau cel care e în (2,3) să se
înțeleagă cu cel din (8,9)? Oare nu e ca și cum ai vrea să se înțeleagă un copil de clasa a I-a cu
unul de clasa a X-a? Ce au aceștia în comun? O amintire! Amintirea celui mai mare este
experiența copilăriei. Acesta poate să-și comunice iubirea doar prin această amintire. Dar asta nu
e iubire. Iubirea este prezentă. Nu e reamintire. Câți copii mari au răbdare cu cei mici? Câți
adulți se pot juca cu cei mici?
Câți dintre oameni se nimeresc în același interval? Și, chiar și așa, în același interval fiind, pot fi
extrem de îndepărtați, la capetele opuse ale aceluiași interval.
Iubirea, e o limba necunoscută nouă. Doar pare un numitor comun. Spun că „pare” pentru
că se manifestă pe termen scurt, nu e veșnică. Și dacă iubim limitat, atunci nu iubim. Noi, nu
putem ține iubirea. Pentru că iubirea este o stare a prezenței lui Dumnezeu și e veșnică. Iar noi
am pierdut starea de veșnicie ca să mai putem să ținem în noi veșnicia. Chiar dacă Dumnezeu ne
dă stropi de veșnicie, aceștia ne scapă printre degete. Iubirea cea veșnică nu stă în inima noastră,
plină de patimi, doar dacă atingem sfințenia.
Cine crede că iubește, se amăgește. Și eu am crezut că iubesc, mult timp. În acel interval
de timp, în acel moment, eram sigură că iubesc. Nimic nu mă deranja, nimic nu mă tulbura,

121
nimic nu-mi schimba starea interioară de iubire, de bucurie, și de bine. Mi se părea că sunt una
cu iubirea. Una cu totul. Că sunt cel ce sunt. La fel ca Dumnezeu. Puteam tolera și ierta atât de
multe, la fel ca Dumnezeu. Ba mi se părea că iubeam mai mult ca El, că înțelegeam și
sinucigașii, și homosexualii, și criminalii, și cam tot ce exista. Iubirea, acceptarea și iertarea erau
cuvintele cheie care îmi umpleau mintea și inima. Și, totuși, la capătul intervalului acestei iubiri,
am dat de gol. Și am văzut că nu era nici măcar iubire, în gol. Nu era nimic. Eram doar eu cu
mine. Eu, goală, și nimic fiind. Unde dispăruse iubirea? În Eu sunt nimic. Și chiar de simțeam că
sunt totul și nimic, iubire nu era.
Așa am înțeles că iubirea raportată la noi, la intervalul nostru, la momentul nostru de
evoluție, este doar o scânteie. Da, trăim o parte din ea, trecătoare, efemeră, ademenitoare. Dar,
nu trăim iubirea veșnică, și nici prezența ei continuă. Pentru că raportăm iubirea la noi. Și chiar
dacă ne credem dumnezei, iubirea trece, șchioapătă. E într-un picior! Noi nu putem ține în noi
veșnicia. Iubirea dumnezeiască este prezentă simultan peste tot, în toată creația, și e veșnică.
Astfel, că singura cale de a iubi, de a găsi în iubire un numitor comun, este să ne raportam la
ceva exterior nouă. La alt sistem de referință.
De pildă, în matematică, dacă vrei să afli numitorul comun dintre șirul lui 2 și șirul lui 3,
vei descoperi că e 6. Deci, cineva de pe șirul lui 2 se va înțelege cu cineva de pe șirul lui 3 dacă
ambii se vor raporta la 6. Asta înseamnă că numitorul comun este întotdeauna într-un sistem de
referință exterior, și superior nouă. Când spun exterior, mă refer la a ieși din sine. Din propriul
sistem de referință. A nu ne bloca în adevărul relativ și propriu. A nu rămâne noi cu noi, în sine.
Blocajul în sine, face din iubirea noastră, o iubire fără de adevăr. Dacă sunt pe șirul lui 2 și nu
mă raportez la 6, ca să mă înțeleg cu 3, atunci iubirea mea e blocată în șirul meu, în intervalul
meu, și eu nu găsesc punte, cale comună, de a comunica iubirea pe înțelesul celui de pe șirul lui
3. Această iubire devine deci iluzie. Nu mai este în adevăr. Astfel, se pierde, curge printre
degete, devine șchioapă, dezechilibrată în valoarea ei intrinsecă chiar dacă la suprafață pare
iubire. Este ca și cum ai un picior de lemn, dar nu toți se prind. Pentru că tu încă mai încerci să
alergi cu el, acoperindu-l, spunându-ți mereu și repetându-ți într-una: „sunt bine!”, „sunt iubire și
lumină!”
Și, totuși, cum putem face ca iubirea să fie numitor comun? Dumnezeu e iubire, dar noi
șchiopătăm. Pentru că nu suntem în Adevărul Lui. Și apoi sunt atâtea „intervale” de iubire.
Atâtea „șiruri”... Cum putem să ne înțelegem cu oameni din intervale diferite? De unde știm noi
să găsim numitorul comun al atâtor intervale de oameni? Sunt o infinitate de intervale, deci astfel
nu vom putea atinge niciodată capătul iubirii și al adevărului, totodată. Vom fugi după adevăr ca
după „fata Morgana”, doar dacă, Adevărul însuși se face „punte” pentru noi. Se face numitor
comun. Al tuturor șirurilor.
Cine poate să fie numitor comun al tuturor intervalelor, al tuturor oamenilor, pe înțelesul
tuturor, în toate limbile? Cine altcineva, dacă nu chiar Dumnezeu care pe toate le cuprinde în
sine! Cel ce este Alfa și Omega. Care ține în El toate cele zidite și nezidite. Infinitul S-a făcut
numitor comun. Punte. Cale. Adevărul absolut, punte fiind pentru noi, s-a născut Om. Din iubire
și Adevăr. Iubirea și adevărul absolut și-au îmbrățișat „marginile” și s-au făcut om. Dumnezeu a
devenit Om. De atunci, omul nu mai iubește cu iubirea lui șchioapă și limitată ci, Adevărul însuși
iubește prin om, căci punte și cale S-a făcut. Iar cine mănâncă din El, are parte de viața și iubirea
cea veșnică. Căci, mâncându-L, devenim una cu El. Și noi ne lepădăm de cele limitate și

122
vremelnice, precum iubirea de sine, care șchioapătă într-un picior strigând: „sunt bine” și-L
lăsăm pe El să iubească prin noi, ca Cel ce este Calea, Adevărul și Viața.
A-i iubi pe alții plecând de la tine însuți, vei ajunge tot în tine. Vei parcurge un cerc mic al
iubirii de sine. Nu-ți vei da seama că e egoism. Vei nega egoismul, doar iubești nu? În cele din
urmă, și în cel mai bun caz, vei ajunge în propria ta goliciune.
A iubi în doi este un flux mai bun, dar tot limitat. Ceea ce dăruiești, primești. Cercul devine
un 8. Iubirea necondiționată în doi, nu se poate atinge de la sine doar dacă devine șchioapă. Tu
iubești „necondiționat”, nimic de zis. Dar ești într-un picior. Celalalt la fel, te iubește, șchiop
fiind și el. Amândoi împreună, formați o iubire în două picioare, dar vă autolimitați și ajungeți,
de fapt, să creați din acel 8 tot un cerc. Un sistem închis în doi, care, de fapt, duce tot la sine, la
condiționare și goliciune. În acest punct, iubirea nu e creatoare, nu dă rod viu și veșnic. Nu e în
adevăr, nefiind mântuitoare. Așa apare plictiseala și rutina.
Iubirea începe în adevăr, de la 3. Dumnezeul nostru e Sfânta Treime. Când în relația
noastră Îl punem pe Dumnezeu pe primul loc, atunci iubirea devine rodnică și dătătoare de viață.
Devine mântuitoare.
În relația cu aproapele, nu mai iubesc eu, ci e Duhul Domnului care iubește prin mine.
Puntea, dintre mine și tine, este Hristos și nu iubirea mea mică și limitată. Astfel, El care este
Alfa și Omega, începutul și sfârșitul, Cel veșnic, știe cum să vorbească pe toate limbile, să fie
înțeles de toate inimile. Doar El ne cunoaște pe toți până în adâncimea noastră, cu trecut, prezent
și viitor. El iubește veșnic. Prin El, iubirea dintre noi, devine veșnică, devine strop de veșnicie
vie.
Slavă Tie, Dumnezeul nostru! Fii Tu cel care mijlocește pentru noi! Fii puntea dintre noi și
așează iubirea Ta, în inimile noastre ca temelie și întărește aceasta în Duhul Tău Cel Sfânt!
Amin!

123
 Capitolul 33. Vremurile de acum, și de pe urmă

Nu am de unde ști ce va fi, și cum va fi, dar un lucru mi-e clar: vin vremuri încâlcite.
Spun acestea doar privind semnele acestui timp.
Bărbații ajung femei, femeile bărbați, copiii îi domină pe părinți, și părinții devin
manipulați de copii, homosexualii se căsătoresc, în timp ce tinerii normali „fug” de căsătorie,
părinții devin atât de cunoscători în ale sinelui și ale iubirii încât nu-și mai botează copiii, dau
divorț în căutarea libertății și a fericirii, nu mai au nevoie de religie și de tainele ei. Oamenii își
doresc să fie fericiți, nu să-și mântuiască sufletul. Nimeni nu mai așteaptă venirea Domnului ci,
toți așteaptă extratereștrii, tehnologia avansează și emoțiile dispar, omul devine dumnezeu
autosuficient lui, închis în „balonul iubirii” de sine, în timp ce „extratereștrii” și demonii se
hrănesc din noi, „sugând” viața noastră, vitalitatea, emoțiile, trăirile noastre. Lumea virtuală ne
înghite pe zi ce trece și noi, din oameni ne transformam în roboți, precum extratereștrii, în
demoni „frumoși la chip”, cu sprâncene tatuate și fața întinsă de operații, cu buze mai mari decât
capul, cu un sex nedefinit și împrumutat prin operații, cu multă stimă de sine, cunoaștere, știință
și fizică cuantică, dar toate acestea pentru nimic. Ne vindem sufletele pentru nimic.
Știința, fie ea cuantică acum, ne duce tot către nimic. Probabil dacă fizicienii cuantici ar
lua în calculele lor, trinitatea și nu doar vidul sau doar tiparul creației, știința nu s-ar mai chema
știință ci, Ortodoxie. Ar fi taină și teologie și oamenii de știință ar deveni sfinți părinți. Și dacă
noua biologie (dr.Bruce Lipton), în descoperirile ei, nu ar încerca să programeze creierul și
ADN-ul după modelul pozitiv, desigur, nici după modelul negativ ci, ar înțelege că doar
rugăciunea către Hristos ne poate reprograma ADN-ul, El fiind singurul care poate face aceasta,
poate că nu ne-am mai transforma în „dumnezei-roboți” ci, am redeveni fii de Dumnezeu. Din
păcate, dorința oamenilor de a ajunge dumnezei prin forță proprie, precum Adam și Eva, atinge
parcă un apogeu, atât în spiritualitate, cât și în știință. Este pentru prima dată când spiritualitatea
și știința își dau mâna în scopul atingerii stării de dumnezeu și, a unei evoluții care, de fapt, este
o iluzie. În plus, ambele sunt împotriva creștinismului. Aparent toleranți, sub masca
corectitudinii politice, adepții noii spiritualități și ai noilor științe cuantice, nu reușesc, totuși, să
„tolereze” religia creștină, în special, Ortodoxia. Normal, că nu reușesc! Pentru că ei nu știu cui
slujesc și cine este la capătul firului! Și cine este defapt cel care nu tolerează pe Hristos și
Biserica Lui. Știința, fie ea cuantică, ne ghidează acum la fel ca noua spiritualitate spre starea de
dumnezeu- robot. Și nu spre îndumnezeire, spre sfințenie.
Totuși, acest duh se infiltrează până și în mințile creștinilor fără ca aceștia să-și dea seama.
Îl respiri din aer. Nu poți recunoaște un duh dacă nu l-ai cunoscut în prealabil sau desigur îl
recunoști prin har. Dar, rodul acestui duh, ne spune multe. Dar, Domnul are milă, și îngrijește de
oile Lui.
Stăpânul „balonului de săpun”, joacă însă ultima carte! Ar da tot ce știe pentru a ne ameți și
a ne fura viața și energia. Iar noi îi dăm totul pentru nimic. El crește și noi murim. Ne activează

124
spiralele de ADN în timp ce ne golește de viață. Încearcă să-și perpetueze specia incompletă și
căzută, prin noi.
Și nu! Nu vom ascensiona în 5D! 5D-ul nu există decât în holograma creației. Dacă există și
în realitate, în creația cea vie, nu știu. Oricum, în creația vie și veșnică nu ajungem decât prin
Hristos și prin tainele Bisericii noastre. Și nu e nici o fală aici, ci dimpotrivă. E o cruce de dus.
Spun acestea pentru că am experimentat labirintul căilor spirituale și am văzut că toate celelalte
duc, cel mult, în vid, în gol, în nimic. Nici una din aceste căi, nu e dătătoare de viață vie, și nu
aduce Duh Sfânt. Duhul Sfânt îl primim numai prin Domnul Hristos. Doar prin Duhul Sfânt,
creația este veșnic vie.
Și nu! Nici spiritul dacic nu va salva Romania! E bine să ne recunoaștem străbunii, să-i
cinstim, să-i pomenim, dar mântuirea neamului nu vine de la ei. Ei au fost precreștini și au intuit
ce avea să vină. Mântuirea vine de la Hristos, de aceea apostolul Andrei, primul apostol al
Domnului se numea și apostolul lupilor. Sf. Andrei ne-a condus către Adevăr, iar dacii așteptau
acest Adevăr. De aceea creștinismul s-a mulat ca o mănușă pe credința dacilor.
Părinții spun, că dracul, dacă nu te poate împinge înapoi, te împinge înainte. Asta se
întâmplă acum în lume. Unii sunt împinși către înapoi, spre străbuni, spre origini, spre cei care au
fost înainte de Hristos, și alții sunt împinși înainte spre 5D, extratereștri, spre un viitor idilic care
nu există. Dracul merge tot timpul, măcar, la două capete. Din două variante cel puțin, tot te
prinde la un capăt.
Hristos este Alfa si Omega. Este Unicul la care te poți raporta ca sistem de referință.
Dumnezeu facut Om. A fost fără de păcat. Nimeni nu-i poate atribui nici un păcat. Este,
Dumnezeu pe Pământ prin tot ceea ce a mărturisit și făcut. A fost umilit, omorât, a murit pentru
noi și a înviat în trup și S-a înălțat la cer și șade de-a dreapta Tatălui! A curățat ADN-ul speciei
umane și prin noi, a curățat tot Universul și toată creația. Căci totul stă în om, fiind cunună a
creației. Mântuind omul, a mântuit întreaga creație. Îmi place să spun că omul este produsul finit
al creației*.

*notă: din facultate, am ieșit inginer proiectant încălțăminte și marochinărie. Procesul creației l-am văzut tot timpul
ca o bandă tehnologică de pantofi. Până să iasă produsul finit, pantoful este mai întâi idee, energie, apoi este
proiectată această idee. Asta înseamnă că trebuie să respecți niște reguli și legi pentru ca ideea ta să se poată
implementa, să „stea în picioare”. Altfel, nu-ți iese produsul finit, dacă nu respecți legile. Tot în facultate mi s-a
întâmplat asta: am proiectat o gheată, dar nu puteai băga piciorul în ea. După ce respecți regulile, formulele, legile,
alegi materialul, îl tai după un tipar, produsul începe a fi îmbunătățit prin tot felul de operații. El trece pe banda
tehnologică, de la un capăt la altul, și ajunge produs finit. Astfel, conține în el toate acele operații și materiale:
materia primă, cusăturile, ața, talpa, tocul, branțul, șiretul ș.a.m.d. Asta m-a făcut să cred că omul, fiind făcut în
ultima zi de creație conține în el însuși toată creația, făcută până la el. Adică, tot ce a făcut Domnul înainte de el, e în
om, motiv pentru care omul are “dreptul” de a stăpâni acea creație, pentru că este în el. Îndrăznesc să spun, că odată
cu venirea Domnului în trup, care a finalizat creația până în ultima ei celulă, omul, prin Hristos, ajunge cununa
creației.

125
 Hristos a refăcut raportul firesc dintre Creator și creație, dintre necreat și creat. Toate
acestea le-a făcut, depinde de noi, mai departe, să si credem în El. Ne-a respectat liberul arbitru
până la capăt. Astfel, doar raportându-ne la El, revenim în firesc. Ne revenim, în fire, precum
Fiul Risipitor. Doar prin El, lumea se reașează. Revine la normal. Pentru că El este Alfa și
Omega. Adevărul. Calea și Viața.
Prin El, se face conversia. El face schimburile, transformările. El este „Banca” unde
convertim banii noștri. Nu banca de date, Cronica Akasha. Aceea are doar energii create în baza
ei de date. Hristos primește banii noștri creați și-i transformă în bani necreați. Primește păcatele
noastre și le convertește în viață vie. Primește moartea noastră și ne dă la schimb veșnicia.
Primește bateria sinelui nostru și ne adapă direct de la izvorul vieții, părtași fiind ai Împărăției
Cerurilor. Ce vrem mai mult de atât? Mai mult nu există!! Există, însă, mai puțin. Și „puținul” ne
atrage, se pare, mai mult decât „multul”. Așa cum pe Eva a atras-o mai mult „partea” decât
„întregul” și a ales iluzia în locul Adevărului. Așa cum omenirea este mai atrasă de extratereștri
decât de Hristos. Tot „partea” ne atrage mai mult decât „întregul”, deși ni se sugerează tocmai
această „unime și întreg”. Dar cum să atingi unimea ascultând de cel care ți-o șoptește la ureche,
el însuși „parte” fiind și aceea căzută?
Suntem atâția oameni pe planetă. Fiecare cu religia lui. Chiar și așa, potențialul vieții
veșnice prin Hristos, îl are fiecare. Doar să-L alegem. Când deții un potențial mai mic, poți
crește la un tipar mai mare. Când, însă, deții un potențial mare ești tentat, ispitit, să-ți însușești
unul mai mic. De aceea cei care nu sunt creștini, pot să devină, păcat este, însă, pentru cei care
sunt creștini să devină mai puțin decât sunt. Căci Domnul, cui dă mult, cere mult, și cui dă puțin,
cere puțin.
Ceea ce doare, este creștinul născut ortodox care nu știe cât de mare e darul lui, și
potențialul lui, cel cu care s-a născut. Unui creștin ortodox nu-i va folosi nici budismul, nici
hinduismul, nici „tocănița” new age, nici psihologia apărută în Vest, cu tehnicile ei, nici N.L.P.-
ul și dezvoltarea personală sau coaching-ul. Toate acestea nu se pot suprapune peste tiparul și
matrița lui. Este ca și cum te-ai naște triunghi și ai vrea să devii cerc. Suprapui peste tine cercuri
peste cercuri, ți se pare că acumulezi, că ești fericit, că știi mai multe, dar sfârșești gâtuit de
propriile tale cercuri. Pentru că tu ești triunghi.
Toate aceste tipare împrumutate „de afară”, sunt măști! Și aceste măști sunt mai mici decât
ceea ce suntem. Ele ne acoperă doar fața, dar corpul ne dă de gol. Haina ne dă de gol. Am fost
îmbrăcați în haina Lui Hristos la botez! Suntem îmbrăcați în haină de împărat, de fiu de
Dumnezeu! Ce ne trebuie atunci mască de zeu? De idol? Să fim doar în „parte”? Pentru ce ne
ciunțim chipul?
Și ce nevoie avem noi de haina new age? O haină care ne spune că deja suntem
Dumnezeu. Dacă am fi deja Dumnezeu, am ști. Am face minunile care le-a făcut Hristos sau
măcar sfinții Lui. Am zbura, am vindeca, dar mai ales, ne-am jertfi pentru omenire, am muri și
am învia ca El! Dacă încă nu facem acestea, să înțelegem că nu suntem Dumnezeu. Dar avem
deja acest potențial, de a fi dumnezei, fii de Dumnezeu prin Hristos, Cel care a deschis poarta
raiului și acum așteaptă să ne primească. Căci Domnul a întins masa în cer și ne așteaptă la
ospățul Lui.

126
 Dar, iată! Nu vine nimeni din cei chemați! Unde sunt ortodocșii? Cei îmbrăcați în haina
de fii de Împărat? Unde sunt? De nu vin la masă? De nu cinează cu El, la nunta cu Fiul de
Împărat?
Atunci, Domnul nostru, va chema către El și la masa Lui, toți șchiopii și toți nebunii de
pe străzi, toți pe cei pe care îi prinde, din alte neamuri și religii. Iar noi? Noi, unde vom fi
Doamne? Noi, fiii tăi?
― „Veți fi acolo, unde alegeți să fiți. Închiși în voi, în „cercul vostru strâmt/unde norocul vă
petrece”*. Cu măștile pe față. Dar va fi prea târziu. Veți fi dumnezei cu măști de plumb, de
sclipici, de zei și idoli, și moștenirea voastră, de fii de Dumnezeu, se va da altora, altui neam. Iar
voi veți rămâne veșnic în tiparele voastre mici, înghesuite și strâmte, pe care le-ați împrumutat de
la cei care, mici fiind, au vrut să vă înrobească. Și se pare că au reușit!” Așa va grăi Domnul
către noi, dacă nu ne vom reveni în fire, precum Fiul Risipitor.
Nădăjduiesc să ne îndreptăm privirea către interiorul nostru, către neamul nostru, către
ortodoxia în care ne-am născut, spre a ne cunoaște rădăcinile și neamul, dar, mai ales, spre a nu
ne murdări haina cea albă primită la botez, haina Duhului Sfânt, a lui Hristos, cea fără de care nu
putem intra în Împărăția Cerurilor și în veșnicie. Căci în Împărăția Cerurilor, e dresscode: haina
Duhului Sfânt primită la botez!
Pentru că fraților... cămașa de pe El, cea cu care era îmbrăcat era făcută dintr-o singură
bucată. Până și cămașa Lui era întreagă! Asta înseamnă că El nu a trecut prin „fluxul
tehnologic”, ca noi, ca să ajungă „produs finit”, El este Alfa și Omega! Infinitul făcut Om. El nu
a fost făcut ca omul, a fost singurul născut întreg! Dumnezeu făcut Om. Și această cămașă a Lui
ne-a dăruit-o la botez. Suntem îmbrăcați în haina Lui, a Duhului Sfânt! Suntem îmbrăcați în
veșnicie!
Nădăjduiesc ca urmașii urmașilor noștri să ducă mai departe, credința cea dreaptă,
ortodoxă, și tainele ei. Căci, oricâte ați căuta în lume, veți găsi doar creație și energii create. Doar
tainele noastre ortodoxe învăluie în ele Duhul cel Sfânt, energia necreată a lui Dumnezeu.
Ascund veșnicia. Și, Cel ce a făcut cerurile și Pământul, este necreat, și numai prin Hristos și
Duhul Sfânt, ne putem reîntoarce la Tatăl. Hristos este puntea. Calea, Adevărul și Viața. Restul e
creație, vremelnică și trecătoare. Doar cârpe…
Nădăjduiesc ca toți creștinii să se bucure și să trăiască tainele din Biserică. Tainele sunt un
fel de „bancomate”. Hristos, Domnul nostru a spus:”Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor”.
A lăsat pe Duhul Sfânt să ne mângâie și să ne aducă veșnicia, și necreatul în creație. Ne-a lăsat
cămașa Lui, și trupul, și sângele Lui. Semnătura Lui, în banca veșniciei, e scrisă adânc în noi,
încă de la botez. Astfel că, putem dobândi Duhul Sfânt doar de la „bancomatele” Domnului. Și
aceste „bancomate” sunt tainele din Biserică. Fiecare taină unește în ea creația cu Creatorul,
necreatul cu creatul. Ele convertesc haina cea veche a omului în haina cea nouă a Domnului, cele
muritoare în cele nemuritoare, bolile în sănătate, individul în persoană.

*notă: vers din „Luceafărul”, Mihai Eminescu

127
 Prin tainele Domnului devenim capabili să trăim unimea. Unimea se trăiește prin Domnul
și prin Duhul Sfânt. Și pentru a fi unime, pentru a fi una cu toți banii dintr-o bancă, trebuie să știi
„parola”. Parola stă în Duhul Sfânt din tainele bisericii noastre. Acolo se face „încărcarea” cu
Duh Sfânt, cu veșnicie, cu necreat. Nici o altă religie, cale sau tehnică spirituală nu unește creatul
de necreat. Nici una nu aduce cu ea veșnicia cea vie!
Nădăjduiesc că nu vom renunța la cămașa Domnului cea întreagă și veșnică, mulțumindu-
ne cu o zdreanță. Căci numai cămașa Lui are mirosul veșniciei. Și acel miros, îl simte pruncul la
botez. Și fără această cămașă primită la botez, nu putem intra în Împărăția cerurilor. Lăsați
pruncii să se îmbrace în veșnicie vie.
Nădăjduiesc că nu vom renunța la căsătorie. Prin această taină, cei doi devin unul. Acesta e
primul pas făcut către unime. Doar să credem în El și în taina Lui.
Căsătoria, ca și celelalte taine, ține în ea taina treimii. Dumnezeu, este prezent în relația
soților și devine punte între ei. Numitor comun. Dragostea trece pe nivelul treimic și devine
unime și veșnicie. Pe drumul celor doi, multe pot apărea pentru că scopul căsătoriei nu este
fericirea, ci unimea, veșnicia și îndumnezeirea.
Fără de Dumnezeu și fără taina cununiei, relația dintre cei doi nu se leagă. Nu are numitor
comun. Dar același lucru se întâmplă și dacă cei doi doresc doar fericirea. Se autolimitează,
devin autosuficienți în sine și cămașa primită la botez începe să le fie atât de largă că nici nu o
mai simt. Cu cât alegi să fii mai fericit, cu atât crești în autosuficența de sine. Cu cât crești în
autosuficiența de sine, cu atât devii mai mic deși îți pare că ești mare. Cu cât devii mai mic, haina
veșniciei pare și mai departe de tine. Ți-e mare! Atât de mare că nu o mai vezi.
În mod paradoxal, oamenii simt că devin mari când capătă încredere de sine și când iubesc
sinele. Ei simt că se expandează, dar, de fapt, se micșorează. Își expandează doar sinele, dar
duhul din ei, aproape că-l pierd. Ei nu-și mai pot atinge duhul din ei. Distanța devine mare între
ei și cămașa Duhului Sfânt. Așa înțeleg eu: „Cei ce se înalță pe sine, se vor smeri. Și cei care se
smeresc se înalță”.
Tot așa, cei care nu caută fericirea și încrederea de sine prin iubire de sine, ci caută
mântuirea și Împărăția Cerurilor, încep a-și comprima sinele, se micșorează în sine, se smeresc
și, astfel, ei, de fapt, cresc în duh. Duhul sporește în ei, când ei dau sinele lor la o parte. Astfel,
cămașa duhului devine haină pe măsura lor. Domnul nu numai că îi îmbracă, dar pătrunde adânc
în ei și începe a viețui în interiorul lor.
În căsătorie, e la fel. Cu cât îți dorești să fii mai fericit cu atât nu vei fi. Te vei îndepărta de
adevăr, de tine, îți vei hrăni sinele cu iluzia fericirii, vei căuta drogul îndrăgostirii până când va fi
prea târziu. Chiar și dacă mori fericit, în cel mai bun caz, fericirea nu-ți asigură deloc mântuirea.
Nu cei fericiți pe acest pământ vor intra în Împărăția cerurilor. ( vezi cele 9 fericiri din Sfânta
Scriptură). Mi se pare greu să ajungi în rai, fericit fiind. Pentru că fericirea îți expandează sinele
și în rai intri, mic fiind, adică smerit, cu sinele comprimat până la a fi copil, chiar lepădat de sine.
„Dacă nu veți fi precum copiii, nu veți avea parte de Împărăția Cerurilor”.
Cu cât devii mai dăruit și, mai mic, în căsnicie, de mâna cu Hristos fiind, cu atât preguști
din veșnicia Lui și, aceea te va ferici foarte și, prin tine, pe toți cei din jur.

128
 Atât de înguști și de căzuți suntem încât nu vedem că am schimbat raportul firesc în toate
relațiile noastre. În loc să punem pe primul loc pe Dumnezeu, iubirea pentru El, noi ne punem
propria fericire, sinele sau alți idoli. Atunci, fața noastră se ascunde de Dumnezeu precum Adam
și Eva. Ne întoarcem cu spatele la El. Privirea noastră nu mai este la El ci, în altă parte. Astfel,
nu mai primim Duhul Lui cel Sfânt. Pentru că nu mai suntem prezenți în El.
Duhul Lui se primește față către față. Nu pe la spate și nici cu forța. Nu poți „scoate” banii
din bancomat cu spatele și fiind departe de El. Trebuie să stai cu fața, să-l atingi. Aproape de el.
De aceea avem tainele din Biserică. Să ne reapropie de El, iar și iar. Căci Îl pierdem tot timpul.
Pierdem Duhul și banii primiți tot timpul. Căci suntem plini de neputințe și dependențele noastre
hrănesc pe altul. Acela ne fură banii. Și noi rămânem, iar și iar, goi precum Adam si Eva. De
aceea trebuie să mergem la bancă, la Biserică, să ne „reîncărcăm” cu duh, din „bancomatele ei”,
din taine. Fără a face din acestea o „magie” pentru că nu va funcționa așa. Pe Domnul nu-L
putem transforma în magician și Duhul Sfant nu e praf de stele care să ne încarce bateriile la
comandă spre a manipula noi lumea și lucrurile cum vrem noi. Duhul Sfant vine prin rugăciune,
pocăință, smerenie și credința în Hristos, Domnul nostru.
Noi nu putem ține veșnicia în noi nici cel mult un strop. Dar, și pe acel strop îl pierdem, iar
când însetezi, e de preferat să mergi la izvorul de apă vie. Căci oricât te-ai ruga în camera ta,
banii sunt la bancomat și nu vin singuri de la bancă. Tot trebuie să mergi să-i scoți. După ce-i
scoți, rugăciunea ta va fi vie și bogată, o vreme.
Cine crede că se încarcă, prin meditații, acasă, se înșeală. Primește apă, dar nu apă vie.
Accesează energii create și nu necreate. Sunt bune precum e bună mâncarea trupului. Însă trupul
va muri și cu ce te vei hrăni după? Cu ce ai agonisit acum. De aceea, avem nevoie de energiile
necreate ale Duhului Sfânt, de apa cea vie ca să beneficiem de veșnicie vie. Și apa cea vie e doar
în Biserică și în tainele ei. Doar sfinții care sunt în rugăciune neîncetată și permanentă, în relație
adâncă și tainică în Domnul nostru Hristos, doar ei, devin taine vii.
Domnul ne dăruiește fericirea cea veșnică pe care fără El nu o poți gusta nicicum și noi ne
dorim fericiri iluzorii, pământești, trecătoare.
Nădăjduiesc că nu vom renunța la taina spovedaniei. Căci în aceasta taină, e Domnul de față
cu noi. Iar preotul e martorul. Și suntem 3. Iertarea, ca și iubirea, începe de la 3.
Este bine să ne cerem iertare unii altora, dar aceasta e terapia iertării și nu spovedanie. Prin
terapia iertării, sufletul se curăță, dar numai la suprafață, mai mult mental. Prin spovedanie,
sufletul se pocăiește. Și se pocăieste pentru că stă față în față cu Hristos. E o diferență mare.
Plânsul pocăinței te cutremură în toate cele ale tale. Dar cel mai prețios moment din spovedanie
este chiar iertarea primită, fuga Tatălui către noi și căderea Lui pe grumazul nostru. Acolo, în
taina spovedaniei, în 3, trăiești unimea și bucuria sfântă!
Nădăjduiesc că nu vom renunța niciodată la Sfânta Liturghie și la Împărtășania cu Domnul
nostru cel adevărat și viu. Acestea sunt cele mai mari taine. La Sfânta Liturghie, se unește cerul
cu Pământul, îngerii cu oamenii, atunci este singurul moment de prezent continuu. Veșnicia
coboară în alaiul ei printre noi. Atunci suntem părtași la taina creației.

129
 Este ca și cum te hrăneai cu un strop de Duh sfânt și la Sfânta Liturghie, te scalzi în El. În
acele momente dacă ești prezent, simți atingerea îngerilor și mirul cu care ei îți însemnează
fruntea în semnul crucii. Mirul care deși se prelinge pe fruntea ta, nu-l poți șterge pentru că nu-l
poți atinge. E necreat și el.
Împărtășania este bucuria bucuriilor. După baia de Duh Sfânt, comuniunea cu toată creația,
îngeri, preoți, frați creștini, Domnul Însuși Se smerește într-o fărâmă de pâine și o linguriță de
vin. Atunci tu, mănânci pe Dumnezeul Tău.
Doamne cât de smerit ești? Cum de Te dai pe mâna noastră? Cum de ai atâta încredere în
noi? Eu, ca mamă, nu aș putea face aceasta. Să mă încred atât în copilul meu încât să mă las pe
mâna lui.
Domnul nostru, Cel Ce a făcut Cerurile și Pământul, întreaga creație, Se micșorează, Se
comprimă, Se smerește pe El, pe Sine, Se jertfește pentru noi. Dumnezeu, făcut trup Se smerește
într-o fărâmă de pâine și într-un strop de vin. Atunci El, Dumnezeu ne dăruiește nouă toată
creația, dar și necreatul la un loc, și ne face părtași la Împărăția Cerurilor și la veșnicia ei. Ne
pune pe noi mai presus decât El. Ne dă drepturile de Fii de Dumnezeu. Deși nu merităm niciunul.
Ce poate fi mai mult decât atât? Ce Dumnezeu avem noi! Care adună îngerii, serafimii,
heruvimii, toată ierarhia cerească, întreaga creație și, mai mult decât atât, pe Sine, și ne dăruiește
nouă totul, dar Totul. Din iubire fără de sfârșit. Se deșartă de Sine, în noi.
După Împărtășanie, ar trebui să zburăm, să vindecăm, să înviem, să facem minuni. Căci în
ea, avem pe Cel necreat și creatia totodată. Este singura taină care merge adânc în trup, în
interiorul nostru și înalță trupul. Prin ea, trupul nostru va învia și vom sălășlui la cer. Dar noi, nu
credem. Tainele se întâmplă când crezi în ele. „Fie ție, după credința ta!” Fără Împărtășanie,
rămânem trupuri efemere, morți ce părem vii.
Nădăjduiesc că atâta timp cât va fi Taina Maslului va fi și vindecare de suflet și de trup.
Acolo se ard traumele, nu la psiholog. Acolo se ard și duhurile. E un fel de crematoriu în care tot
ce e rău arde. Ard cele create și energiile necreate ale Duhului Sfânt pansează și pecetluiesc în
semn de cruce pe fruntea noastră vindecarea. Și nu trebuie să ne înghesuim și să ne îndârjim, să
stăm cu orice preț sub veșmântul preotului. Taina se întâmplă peste tot în biserică. Dacă suntem
prezenți și atenți, veșmântul preotului îl vom simți peste capul nostru, oriunde am fi în biserică.
Nădăjduiesc că atâta vreme cât va fi Taina Hirotoniei și vom avea preoți pe Pământ, Hristos,
El Însuși, va lucra prin ei și prin Duhul Sfânt. Dar nu e ușor să fii ortodox, darmite să fii preot
sau monah. Spun asta pentru că aceasta e calea spre Adevăr și ajunși pe calea cea strâmtă, ispita
e cea mai mare. Pe calea largă, ispita se pierde, este nesemnificativă. Este ușor să iubești și să
fii zen, „drogat” fiind. Nimeni și nimic nu te oprește să fii „iubitor” și nimic nu te deranjează.
Diavolul șomează. Pe calea cea strâmtă, diavolul icnește. Turbează și nu mai șomează deloc. Aș
spune că e neobosit, perseverent și cu multă răbdare și strategie. Te împiedică la orice pas, te
împinge când în dreapta căii, când în stânga, când înainte, când înapoi, când sus, când jos ori
șerpuit, nu cumva să mergi drept.
De aceea, ispitele fiind multe și vii, ortodocșii sunt uneori cu fața posomorâtă, la limita
deznădejdii, zâmbesc puțin și par triști, istoviți, nedormiți și palizi la față. Dar, chiar și în șanț de
ar fi, privirea lor e vie! Întotdeauna vezi viața în privirea lor, viața cea vie. Și viața e fermă, e

130
dură uneori. Ochii lor îți străpung ca o sabie inima și adesea nu le poți ține privirea. Lași ochii în
jos, căci ei sunt în adevăr, în timp ce alții hoinăresc în iluzia sinelui și zumzăie o bucurie poleită,
fabricată de iubirea sinelui.
Așa este! Toți par acum mai iubitori decât ortodocșii. Toți sunt mai toleranți decât ei și plini
de bucurie. Căci toți sunt în parte și în ceață fiind, nu deslușesc adevărul de iluzie. Sunt sub
anestezie! Dar cei ce sunt pe calea Adevărului, devin conștienți și trăitori de Adevăr. Și nu mai
pot râde. Doar plâng. Plâng din trăire! Și undeva adânc, în sufletul lor, lacrimile lor udă sămânța
veșniciei. Abia mai târziu, când poate sfânt devenind, și sămânța din tine rodind, te poți bucura,
nu cu bucuria sinelui ci cu bucuria necreată a Duhului Sfânt care dă rod și-nflorește în tine,
veșnicia.
Nădăjduiesc că oamenii să nu mai judece preoții, monahii și monahiile. Nici pe ortodocși și
pe creștini și pe nimeni. Căci nu știm noi niciodată luptele lor, ispitele lor, durerile, chinurile
iadului prin care trec și crucea pe care o duc. Nu stim nici măsura lor. Și toate acestea, le duc nu
numai pentru ei, ci pe toți ne poartă în rugăciuni și în duh.
În aceasta, însă, este esența Ortodoxiei așa cum pot înțelege doar un mic strop din ea. În a-ți
lepăda sinele, a-ți duce crucea, „a sta în iad, fără să deznădăjduiești”(Sfântul Siluan), pentru ca
apoi să cucerești Cerul și Împărăția cea veșnică și vie.
Și mai nădăjduiesc ceva! Ca urmașii urmașilor noștri să nu-și lepede credința pentru nimic!
Mai bine le-ar fi lor, să renunțe la viața lor, dacă li se va cere, în numele Domnului nostru Iisus
Hristos, decât să-și lepede credința dreaptă, ortodoxă. Căci prin lepădare de ea, vor pierde
singura cale ce duce la Împărăția Cerurilor, la viața cea veșnică. Și dacă, totuși, o vor face, să-și
ceară iertare și să revină la El! Domnul e bun și iertător! Și Împărăția Cerurilor, se câștigă într-o
clipă de pocăință, precum tâlharul de pe cruce! Nădăjduiți în El și veți avea viață veșnică! Amin!
Domnul să reverse harul Duhului Sfânt asupra tuturor! Iar pe mine, vă rog să mă iertați cu
toții, și să mă pomeniți în rugăciunile voastre! Amin!

131
 Epistola către Efeseni 4, 14-17

„Fraţilor, să nu mai fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice
vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre
uneltirea rătăcirii, ci, ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru
El, Care este capul - Hristos. Din El, tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat,
prin toate legăturile care îi dau tărie, îşi săvârşeşte creşterea, potrivit lucrării
măsurate fiecăruia din mădulare, şi se zideşte întru dragoste. Aşadar,
aceasta zic şi mărturisesc în Domnul, ca voi să nu mai umblaţi de acum cum
umblă neamurile, în deşertăciunea minţii lor.”

132