Sunteți pe pagina 1din 6

AVA D OROTEI 507

DESPRE CONŞTIINŢA

1) Cînd a făcut Dumnezeu pe om, a sădit în el ceva


dumnezeiesc, ca un gînd mai fierbinte şi luminos, avînd
calitatea unei scîntei care luminează mintea şi arată
acesteia deosebirea binelui de rău. Aceasta se numeşte
conştiinţă şi ea este legea firii lui 1053. Ea este închipu­
ită de puţurile pe care le-a săpat Iacov (Fac. 26, 13-14),
cum au zis părinţii, şi pe care le-au astupat filis­
tenii. De această conştiinţă ascultînd patriarhii şi toţi
sfinţii dinainte de legea scrisă, au bineplăcut lui Dum­
nezeu. Aceasta fiind astupată şi călcată de către oameni
1053. Conştiinţa e gîndul sădit de Dumnezeu în om, ca o scînteie
fierbinte şi luminoasă. Conştiinţa luminează deplin mintea şi o obligă să
facă deosebirea între bine şi rău. In conştiinţă omenescul se întîlneşte cu
dumnezeiescul. Ea e şi a lui Dumnezeu şi a omului. Prin ea omul se află
în legătură ontologic-dialogică cu Dumnezeu. Ea e faţa omului întoarsă
spre Soarele existenţei. Ea e gînd al lui Dumnezeu, dar «semănat» în om
şi prin aceasta ţine de om. Prin ea omul vorbeşte cu sine, dar prin sine
vede pe Dumnezeu şi răspunde lui Dumnezeu. Prin poruncile şi mustrările
de caracter absolut ale conştiinţei grăiesc poruncile şi mustrările lui Dum­
nezeu. Omul e un pol al lui Dumnezeu. O conştiinţă fără minte sau ra­
ţiune nu poate lucra. Dar nici acestea, fără conştiinţă. De aceea mintea
sau raţiunea omului e şi ea luminoasă, dar şi fierbinte, căci are în ea
dorinţa fierbinte nu numai de a cunoaşte un adevăr indiferent, ci adevărul
ca bine, ca cel ce-1 poate ferici, face bun. De aceea raţiunea nu e nicio­
dată rece în lucrarea ei. Chiar cînd afirmă obiectivitatea cunoaşterii sale,
o afirmă cu căldură, căci e legată de conştiinţă şi în obiectivitate nu
poate să lipsească binele. Pe lingă aceea, adevărul, pentru care e dată
raţiunea şi spre care aspiră ea, cere el însuşi căldură în căutarea şi în
susţinerea lui. Şi pentru că raţiunea are o astfel de căldură, ea pune pa­
siune şi în susţinerea minciunii cu aparenţe de adevăr, pentru că i se
pare că aceea îl fericeşte. Aceasta, pentru că adevărul e bun, e frumos,
pentru că de el depinde viaţa fericită a omului. Adevărul reprezintă de
aceea şi binele, iar minciuna, răul. De aceea raţiunea e legată cu con­
ştiinţa, care se preocupă în mod special de aspectul bun sau rău al ade­
vărului, sau pentru că adevărul e focul care se cere sesizat de o raţiune
întipărită de conştiinţă, încălzită de focul adevărului.
50 8 F IL O C A L IA

prin înaintarea păcatului, am avut nevoie de legea


scrisă, am avut nevoie de sfinţii prooroci, am avut ne­
voie de însăşi venirea Stăpînului nostru Iisus Hristos,
ca să o descoperim şi să o trezim, ca să aprindem din
nou acea scînteie acoperită, prin păzirea sfintelor Lui
porunci. Deci, atîrnă acum de noi, fie să o astupăm ia­
răşi, fie să o facem să ne lumineze, dacă ascultăm de
ea. Căci cînd conştiinţa noastră ne spune să facem
aceasta, şi dispreţuim glasul ei, şi iarăşi ne spune şi nu
facem, ci rămînem călcînd-o pe ea, o astupăm, şi nu
mai poate să ne vorbească limpede de sub povara aşe­
zată asupra ei. Ci ca un sfeşnic ce luceşte printr-o cea­
ţă, începe să ne arate lucrurile în chip mai afumat, mai
întunecos, şi aşa, datorită înaintării păcatului, nimenea
nu-şi mai poate vedea limpede faţa sa, ci ca într-o apă
turburată de multe gunoaie 1054.
Astfel, nu mai simţim cele ce ni le spune conştiinţa
noastră, încît părem aproape că nu o mai avem. Dar
1054. In conştiinţa clară auzind glasul lui Dumnezeu, ne auzim şi pe
noi înşine, sau viceversa. Căci conştiinţa ne vorbeşte despre noi cu cla­
ritatea cu care ne vorbeşte despre Dumnezeu. Sau Dumnezeu ne vorbeşte
cu tăria Lui necondiţionată şi de nerespins despre noi, despre ce trebuie
să fim noi şi ce sîntem. De aceea, prin conştiinţă ne vedem propriu-zis
faţa noastră, pentru că o vedem în lumina lui Dumnezeu, singura care o
luminează. Cînd abaterile noastre de pe calea pe care ne putem dezvolta
ca ceea ce sîntem şi trebuie să fim, sau cînd petele aşezate pe ea nu
sînt prea mari, ne vedem mustraţi de conştiinţă. Dar cînd am înaintat
mult în păcate, conştiinţa e acoperită, sau glasul ei e astupat pentru o
anumită vreme sau pentru totdeauna cu totul. Şi cu ea, şi glasul lui Dum­
nezeu. Dar rar poate fi astupată definitiv. Glasul ei se aude adeseori pe
neaşteptate de sub povara uriaşă pusă asupra ei, uneori însă fără a ne
mai putea da puterea să ne îndreptăm. Ea grăieşte cum grăieşte un mort
pe care l-am ucis şi mortul sînt eu însumi. Dar mort, responsabil de
moartea mea şi de a altuia în faţa lui Dumnezeu. Căci nimenea nu e mort
în întregime. Aşa ne va vorbi, printr-o cumplită şi nepotolită mustrare
în viaţa viitoare. E un mod al relaţiei noastre eterne cu Dumnezeu. Jocul
relaţiei între mine şi semenii mei, între mine şi subiectul dumnezeiesc, e
de o nesfîrşită varietate.
AVA D OROTEI 509

nu e nimenea care să nu o aibă. Căci e ceva dumneze­


iesc, precum am spus mai înainte, şi nu se pierde nici­
odată, ci totdeauna ne aduce aminte de ceea ce sîntem
datori. Dar noi nu simţim, prin faptul că, aşa cum am
zis, o dispreţuim şi o călcăm.
2) De aceea, proorocul plînge pe Efraim şi z ic e :
«Făcutu-s-a Efraim stăpîn peste protivnicul lui şi a căl­
cat judecata» (Osea 10, 11). Prin protivnicul lui înţele­
ge conştiinţa. De aceea se zice şi în Evanghelie : «împa-
că-te cu pîrîşul tău pînă eşti pe cale cu el, ca nu cumva
să te predea pe tine judecătorului şi judecătorul, slu­
jitorilor şi să te arunce pe tine în temniţă. Amin zic
ţie, nu vei ieşi de acolo, pînă ce nu vei întoarce şi ul­
timul bănuţ» (Mt. 5, 25-26). De ce numeşte conştiinţa
protivnic ? Pentru că ea se împotriveşte totdeauna voii
noastre celei rele, şi ne mustră cînd nu facem ceea ce
trebuie să facem şi facem ceea ce nu trebuie să facem.
Şi ea ne pîrăşte pe noi. De aceea o numeşte protivnic
şi pîrîş şi ne porunceşte zicînd : «împacă-te cu pîrîşul
tău cît eşti pe cale cu el» 1055. Iar calea este, cum zice
sfîntul Vasile, lumea aceasta 1056.
3) Să ne sîrguim deci, fraţilor, să păzim conştiinţa
noastră cît sîntem în lumea aceasta, nelăsînd-o să ne
mustre în privinţa vreunui lucru, necălcînd-o nici mă­
car în lucrul cel mai mic. Căci de la cele mici şi prin
fire neînsemnate, ajungem să dispreţuim şi pe cele
mari. Pentru că atunci cînd începe cineva să zică : «Ce
e dacă voi spune cuvîntul acesta ? Ce e de voi mînca
această bucată mică ? Ce este dacă voi privi la acest
lucru ?»,.de la întrebarea : «Ce este aceasta sau ce este
aceea», ia gustul rău şi amar şi începe să dispreţuiască
şi pe cele mari şi mai grele şi să calce peste conştiinţa
1055. Să ne Împăcăm cu conştiinţa cît sîntem încă în viată.
1056. Sfîntul Vasile, O m îl. în p s a lm . 2 ·, P.G. 29, 220—221 şi P.G. 31,
544 A.
510 F IL O C A L IA

sa. Şi înaintând astfel, pe încetul se primejduieşte să


cadă în totala nesimţire. De aceea, luaţi seama, fraţi­
lor, să nu nesocotim cele mici, vedeţi să nu le dispre­
ţuim ca pe nişte nimicuri. Căci nu sînt mici, ci sînt un
început, pricinuiesc o obişnuinţă rea. Să veghem, să
avem grijă de cele uşoare, întrucît sînt uşoare, ca să
nu se facă grele. Lucrarea virtuţii şi a păcatului începe
de la cele mici şi duce la cele mari, fie bune, fie rele.
De aceea, ne porunceşte Domnul să ne păzim conştiinţa
şi spune fiecăruia în p a rte: Vezi ce faci nelegiuitule,
veghează ! «împacă-te cu pîrîşul tău cît eşti pe cale cu
el». Şi adaugă, spunîndu-i să se teamă de primejdia
lucrului, zicînd : «ca nu cumva să te predea pe tine ju­
decătorului şi judecătorul, slujitorilor şi să te arunce
în temniţă». «Şi ce va urma ? Amin îţi spun ţie, nu vei
ieşi de acolo pînă ce nu vei întoarce şi cel din urmă
bănuţ». Căci ea ne vădeşte, cum am spus, şi în ceea ce
e bine şi în ceea ce e rău şi ne arată ce să facem şi ce
să nu facem. Şi ea ne va pîrî şi în veacul viitor 1057. De
aceea, zice : «ca nu cumva să te predea judecătorului»
şi celelalte.
4) Iar păzirea ei e de multe feluri. Se poate păzi
conştiinţa faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă
de lucruri. Şi faţă de Dumnezeu o poate păzi cineva,
cînd nu dispreţuieşte poruncile Lui, chiar şi în acele lu­
cruri în care nu-1 vede pe el vreun om şi în cele în care
nu-i sînt cerute de cineva. Acela păzeşte conştiinţa faţă
de Dumnezeu în ascuns. De p ild ă : Cînd nesocotim ru­
găciunea, cînd se suie la inima noastră un gînd păti­
maş şi nu veghem şi nu ne strîngem pe noi înşine, ci
ne învoim cu e l ; cînd vedem pe aproapele zicînd sau
1057. Nu putem ajunge în Împărăţie, pînă nu ajungem neapăsaţi de
conştiinţă de răul făcut cuiva, sau faţă de Dumnezeu. De aceea, după ce
murim, dacă nu mai putem depărta de la noi înşine răul făcut faţă de Dum­
nezeu, sau aproapelui, pot să o facă aceasta şi să ne despovăreze con­
ştiinţa urmaşii noştri sau Biserica, prin marea dragoste a lor.
AVA D OROTEI 511

făcînd ceva şi îl bănuim şi-l osîndim. Şi simplu grăind,


toate cîte se fac întru ascuns, pe care nimenea nu le
ştie, decît numai Dumnezeu şi conştiinţa noastră, pe
toate trebuie să le păzim. Aceasta este conştiinţa faţă
de Dumnezeu.
5) Iar cea faţă de aproapele este să nu facă cineva
nimic de care ştie că necăjeşte sau răneşte pe aproa­
pele, fie cu lucrul, fie cu cuvîntul, fie cu înfăţişarea, fie
cu privirea. Căci poate răni pe aproapele şi înfăţişarea
noastră, cum am spus de multe ori. Şi-l poate răni şi
privirea. Şi simplu grăind, toate cîte ştie omul că pot
să dea vreun gînd aproapelui, prin care se pătează în­
săşi conştiinţa lui, de care ştie că e în stare să vatăme
sau să necăjească. De toate acestea trebuie să se pă­
zească şi să nu le facă. Aceasta înseamnă a păzi con­
ştiinţa faţă de aproapele.
6) Iar păzirea conştiinţei faţă de lucruri stă în a nu
se folosi cineva rău de un lucru, în a nu strica vreun
lucru, sau a-1 arunca, ci chiar de vede vreunul aruncat,
să nu treacă cu vederea, fie el cît de neînsemnat, ci să-l
adune şi să-l pună la locul lui 1058. Nu trebuie să ne fo­
losim rău de veşmintele noastre. Presupune că poate
purta cineva o haină încă o săptămînă sau două, dar o
dezbracă şi o spală îndată, înainte de vreme, sau o taie,
şi în loc de a o folosi alte cinci luni, sau şi mai mult, o
învecheşte, spălînd-o şi o face nefolositoare. Aceasta
1058. Pentru creştin toate componentele firii sînt darurile lui Dumne­
zeu către noi, spre folosul nostru. Prin toate vedem bunătatea şi grija lui
Dumnezeu faţă de noi. A le dispreţul şi strica înseamnă a dispreţul grija
lui Dumnezeu faţă de noi şi a reduce posibilităţile de vieţuire ale semeni­
lor noştri. Dar pe lingă aceasta, elemente ale creaţiei mai sînt şi obiectele
sau bunurile în care s-a imprimat şi munca oamenilor noştri: pîinea, vi­
nul, uneltele, operele de artă. A le dispreţul şi strica înseamnă a dispreţui
şi munca semenilor noştri. Stricarea obiectelor pregătite şi căutarea alto­
ra, cere muncă înnoită şi omul nu mai are vreme să se ocupe şi de sufle­
tul său. Faţă de toate avem o răspundere. Căci prin toate sînt loviţi oa­
menii şi e dispreţuit Dumnezeu.
512 F1L0C AU A

este contrar conştiinţei. Se întîmplă la fel cu aşternu­


tul. De multe ori poate cineva să întrebuinţeze o saltea
mai mică şi caută alta mai mare, sau are o pătură de
lînă şi vrea să o schimbe şi să ia alta nouă, mai fru­
moasă, din motiv de lux şi din moleşală. Poate să se
îndestuleze cineva cu o pernă umplută cu paie şi caută
una umplută cu pene şi se străduieşte să o aibă şi se
necăjeşţe dacă nu o are. Şi începe să se uite la fratele
său şi să spună : -«De ce are el aceasta şi eu nu o am. Ce
fericit e e l !» Mare sporire ! Iarăşi, cineva îşi întinde
haina sau pătura la soare şi nu are grijă să o ia la vre­
me şi o lasă să se ardă. Şi aceasta este împotriva con­
ştiinţei. La fel şi cu mâncările. Cineva îşi poate împlini
trebuinţa sa cu puţine legume crude sau uscate şi cu
puţin ulei, dar nu se mulţumeşte cu atîta, ci caută altă
mîncare mai gustoasă, mai bogată. Acestea toate sînt
împotriva conştiinţei.
7) Iar părinţii spun că monahul nu trebuie să lase
conştiinţa sa să-l chinuiască niciodată, în nici un fel
de lucru. Deci e nevoie, fraţilor, să fim treji totdeauna
şi să ne păzim pe noi de toate acestea, ca să nu cădem
în primejdie. Dar şi Domnul ne-a cerut aceasta, pre­
cum am spus mai sus. Dumnezeu să ne dea putere să
ascultăm şi să păzim acestea, ca să nu ni se facă spre
osîndă cuvintele părinţilor noştri.

IV

DESPRE FRICA DE DUMNEZEU

1) Spune sfîntul Ioan în epistolele soborniceşti:


-«Dragostea desăvîrşită scoate afară frica»- (I In. 4, 18).
Oare ce voieşte să ne spună sfîntul? Despre ce dragoste
şi despre ce frică vorbeşte ? Proorocul zice în p salm i:
•«Temeţi-vă de Domnul, toţi sfinţii Lui»· (Ps. 33, 10).
Şi aflăm şi alte multe cuvinte de acestea în Sfin-