Sunteți pe pagina 1din 33

CUPRINS

Capitolul I – Generalitati

I. 1. Introducere ……………………………………..………………..................................1
I. 2. Sistemele de stocare primare si secundare …..………………......................................1
I. 3 Organizarea logica a memoriei .....................................................................................2
I. 4. Volatilitatea …………………………………..………………….................................6
I. 5 Memoria volatila ……………………………..…………………................................6
I. 6. Memoria nevolatila …………………………..………………….................................7
I. 7 Masurarea …... ……………………………….………………. ...................................7

Capitolul II – Random Acces Memory

II. 1 Memoria EDO.............................................................................................................11


II. 2 Memoria dinamica (DRAM) …………... ……………………..................................13
II. 3. Memoria statica (SRAM) ……………...…………………......................................15
II. 4 Memoroa RDRAM.....................................................................................................
II. 5 Memoria RAM Video ..............................................................................................

Capitolul III – Read-Only Memory

III. 1. Memoria ROM masca ………………………………………...............................


III. 2. Memoria PROM ………………………………….………….............................
III. 3. Memoria EPROM ………………………………...………….............................
III. 4. Memoria EEPROM ………………………………..……….............................
III. 5. Memoria flash ……………………………………..………... .........................

Capitolul IV – Tehnologii

IV. 1. Tehnologia DRAM …………………..………………………........................


IV. 2. Module de memorie ………………….………………………........................

Capitolul V – Instalare memorii

V. 1. Instalare fizica ……………..…………………..….…………........................


V. 2. Configurare ………………….………………………………...................

Capitolul VI – Erori de functionare, rezolvarea erorilor, intretinere

VI. 1. Depanarea memoriei…………………………………………...………


VI. 2. Proceduri de izolare a defectelor de memorie………………….……….

BIBLIOGRAFIE ……......................................................................................................46
Capitolul I – Generalitati

I.1. Introducere

Memoria este absolut necesara pentru functionarea microprocesorului si a PC-ului. Mai


mult, memoria existenta in calculator determina ce programe puteti sa derulati si cat de repede.
Memoria este o parte vitala a calculatorului. Reprezinta locul de stocare a tuturor octetilor de
care are nevoie microprocesorul ca sa functioneze. Memoria contine atat datele brute care
urmeaza sa fie prelucrate, cat si rezultatele prelucrarilor. Memoria poate functiona si ca un
canal de comunicatii intre microprocesor si dispozitivele perifence.Exista mai multe tipuri de
memorii, descrise si diferentiate de functii si de tehnologie. Fiecare are un anumit rol in
functionarea corespunzatoare a PC-ului.

I.2. Sistemele de stocare primare si secundare

O gama larga de dispozitive si tehnologii pot stoca informafii digitale intr-o forma
accesibila electric. Diferenta intre dispozitivele cunoscute in general sub numele de memorie
de calculator si sistemele de stocare a datelor pe discuri si benzi este data de modul de
funtionare. Atat memoria normala cat si sistemele de stocare pe disc pastreaza informatii de
care calculatorul are nevoie, dar fiecare are un mod propriu de a face acest lucru.
Ceea ce majoritatea oamenilor considera a fi memorie de calculator intr-un sens specific
reprezinta sistemul de stocare primar al PC-ului. Aceasta inseamna ca informatile continute de
sistemul de stocare au o forma la care microprocesorul are acces direct si sunt gata pentru a fi
folosite. De fapt, instructiunile directe folosite de unele microprocesoare pot modifica valorile
datelor continute de sistemul de stocare primar, fara sa fie necesara transferarea acestor date in
registrii cipului. Din acest motiv, sistemul de stocare primar este numit uneori memorie de lucru.
Posibilitatea de acces imediat la memoria primara inseamna ca microprocesorul poate sa
gaseasca orice valoare fara sa caute in blocuri mari de date. Microprocesorul trebuie sa aiba acces la
o valoare aleasa la intamplare. Ca urmare, multi se refera la memoria de lucru a PC-ului
folosind termenul memorie cu acces aleatoriu (Random Access Memory - RAM), desi acest
termen are o definite mai stricta atunci cand este aplicat tehnologiilor de fabricare a memoriilor.
Indiferent de numele folosit, sistemul de stocare primar este, de fapt, memoria pe termen scurt
a PC-ului. Aceasta memorie este usor accesibila, dar are o capacitate limitata in comparatie cu alte
sisteme de stocare. Celalalt tip de sistem de stocare se numeste sistem de stocare secundar. In
majoritatea PC-urilor, sistemul de stocare secundar se bazeaza pe discuri si benzi. Acestea
funtioneaza ca o memorie pe termen lung a calculatorului. Nu numai ca discurile si benzile
stocheaza informatiile pe care calculatorul trebuie sa le pastreze un timp mai lung, dar stocheaza
si cantitatile mari de date manipulate de calculator. Sistemul de stocare secundar poate fi de zeci,
sute sau chiar mii de ori mai mare decat sistemul de stocare primar. Datorita capacitafii mari,
sistemul de stocare secundar este numit uneori sistem de stocare masivd.
Sistemul de stocare secundar inseamna un pas in plus pentru microprocesorul PC-ului. Ca sa
poata folosi informatiile, PC-ul trebuie sa le transfere mai intai in sistemul de stocare primar.
Sistemul de stocare secundar implica si o alta complicatie hardware. Majoritatea sistemelor de
stocare secundare se bazeaza pe dispozitive electromecanice. In afara semnalelor electrice,
aceste sisteme implica si miscarea fizica a unui disc sau a unei benzi pentru a asigura accesul la
informa|ii. Deoarece dispozitivele mecanice se misca mai incet decat semnalele electrice - mai
pufin in filmele SF - sistemele de stocare secundare sunt mai lente decat cele primare, de obicei cu
un factor de o mie sau chiar mai mult. Cu alte cuvinte, cel mai important aspect al sistemului de
stocare primar dintr-un PC este viteza de acces, desi este de dorit sa aveti o capacitate cat mai
mare. Cel mai important aspect al sistemului de stocare secundar este capacitatea, desi este de
dorit ca acesta sa fie cat mai rapid.

I.3 Organizarea logica a memoriei

Sistemul PC original avea un total de 1 MB de memorie adresabila, cei 384 KB aflati in partea
superioara fiind rezervati pentru utilizarea lor de catre sistem. Asezarea acestui spatiu in partea
superioara a memoriei de 1 MB (intre 640 KB si 1024 KB) si nu in partea ei inferioara (intre 0 si
640 KB) a creat problema deseori numita bariera de memorie conventionala. Presiunile constante
exercitate asupra producatorilor de sisteme si echipamente periferice pentru mentinerea
compatibilitatii prin pastrarea schemei originale de memorie (de la primul PC) au condus la o
organizare a memoriei sistemului care este (ca sa folosim o expresie blanda) un adevarat ,,talmes-
balmes". La aproape doua decenii dupa aparitia primului PC, chiar sistemele cele mai noi, bazate pe
procesorul Pentium 4, sunt limitate foarte mult de harta memoriei mostenita de la primele PC-uri.
Rezultatul este un PC cu dubla personalitate. Exista doua moduri principale de operare, foarte
diferite unul de celalalt. Calculatorul original IBM PC era echipat cu un procesor 8088 care putea
executa numai instructiuni pe 16 biti, in ceea ce se numea modul real. Primele procesoare aveau
doar atatea linii de adrese cat sa permita accesul la 1 MB de memorie, din care ultimii 384 KB au
fost rezervati pentru placa video, ca video RAM, pentru alte adaptoare (pentru memoria ROM
BIOS de pe placile de extensie) si pentru memoria ROM BIOS de pe placa de baza.
Procesorul 286 a adus mai multe linii de adrese, destule pentru accesul la 16 MB de memorie, si
un nou mod de lucru, numit mod protejat, in care procesorul trebuia sa funcnoneze pentru a avea
acces la memoria suplimentara. Din pacate, toate sistemele de operare existente in momentul
respectiv erau concepute astfel incat sa foloseasca numai primul 1 MB de memorie, asa ca au fost
create programe de extensie si au fost folosite diferite trucuri pentru a permite programelor DOS si
Windows 3.x accesul la primii 16 MB de memorie. O sursa de confuzie era faptul ca memoria
RAM nu mai era contigua: sistemul de operare putea folosi primii 640 KB si ultimii 15 MB, dar nu
si zona rezervata de 384 KB dintre acestea.
Cand Intel a lansat primul procesor pe 32 de bid (386DX), in 1985, arhitectura memoriei
sistemului s-a schimbat dramatic. Procesorul avea acum destule linii de adrese pentru a folosi 4 GB
de memorie, dar aceasta era accesibila numai in noul mod protejat pe 32 de bid, in care puteau fi
executate numai instructiuni pe 32 de bid. Acest mod de lucru era proiectat pentru sistemele de
operare avansate, mai noi, precum Windows 9x, NT, 2000, XP, OS/2, Linux, Unix si altele. O
data cu procesorul 386 a aparut si o arhitectura de memorie complet noua, pentru rularea noilor
programe pe 32 de biti. Din nefericire, a fost nevoie de zece ani pentru ca marea masa a
utilizatorilor sa treaca la sistemele de operare si aplicadile pe 32 de biti. Din punctul de vedere al
instrucdunilor, toate procesoarele pe 32 de biti, incepand cu 386, sunt doar versiuni mai rapide
ale acestuia. Cu exceptia adaugirilor recente la instructiunile de procesor, MMX si SSE (sau
3DNow pentru AMD), din toate punctele de vedere, un Pentium 4 sau un Athlon este doar un
386 ,,turbo".
Adevarata problema este ca procesoarele pe 32 de biti au doua moduri distincte de lucru, cu
arhitecturi diferite de memorie pentru fiecare. Pentru compatibilitatea retroactiva, inca puteti
folosi procesoarele pe 32 de biti in modul real, dar in acest mod ruleaza numai programele pe 16
bid, iar aceste programe au acces numai la primii 1 MB sau 16 MB de memorie, in funcde de
modul in care au fost scrise. De exemplu, driverele pe 16 biti pot fi incarcate numai in primul 1 MB
de memorie si au acces numai la aceasta memorie. De asemenea, merita mentionat ca rutinele
ROM BIOS, inclusiv testul POST, programul de
configurare BIOS, codul de incarcare si toate driverele interne, sunt, practic, programe pe 16
biti. Cauza este faptul ca toate procesoarele compatibile Intel pentru PC-uri pornesc in modul
real, pe 16 bid, atunci cand sunt alimentate. Dupa incarcarea unui sistem de operare pe 32 de
bid, sistemul de operare este cel care cere procesorului sa treaca in modul protejat, pe 32 de bid.
Atunci cand este incarcat un sistem de operare precum Windows, procesorul este trecut in
modul protejat pe 32 de bid, undeva la inceputul secventei de incarcare. Apoi pot fi incarcate
driverele pe 32 de bid pentru toate componentele hardware si restul sistemului de operare. In
modul protejat pe 32 de bid, sistemul de operare si aplicadile au acces la toata memoria din sistem,
in limita stabilita de procesor (64 TB pentru cipurile Pentium II si ulterioare).
Din nefericire, una dintre problemele modului protejat este tocmai aceasta: este protejat.
Numele modului de lucru provine de la faptul ca numai driverele pot sa comunice direct cu
componentele hardware in acest mod; programele incarcate de sistemul de operare, de exemplu
executand clic pe o pictograma din Windows, nu au acces direct la memorie sau la alte componente
hardware. Aceasta masura de protecde este luata pentru a nu permite nici unui program sa blocheze
calculatorul printr-o operatie ilegala. Probabil ati vazut in Windows mesaje de eroare care va spun
ca programul a incercat sa faca asa ceva si va fi inchis.
Programele de diagnosticare, prin natura lor, trebuie sa comunice direct cu componentele
hardware. Aceasta inseamna ca pot fi facute foarte putine teste intensive in timp ce ruleaza un
sistem de operare in mod protejat, cum ar fi Windows 9x, NT, 2000, XP, Linux si altele. Pentru
testarea sistemului, de obicei trebuie sa faceti incarcarea de pe o discheta DOS sau sa intrerupeti
incarcarea sistemului de operare Windows (apasand tasta F8 atunci cand apare mesajul ,,Starting
Windows" in timpul procesului de incarcare) si sa selectati optiunea Command Prompt Only, care
incarca sistemul in MS-DOS, in Windows 9x (dar nu si Me), puteti sa selectati optiunea Restart
the Computer in MS-DOS Mode la oprirea sistemului. Multe dintre programele de diagnosticare
din clasa superioara includ sisteme de operare proprii pe 16 bid, limitate la strictul necesar, astfel
incat sa aiba acces cu usurinta chiar si la zonele de memorie care ar fi folosite de DOS.
De exemplu, atunci cand faceti incarcarea de pe o discheta de pornire Windows 9x, rulati o
versiune DOS pe 16 bid si, daca vreti sa aveti acces la unitatea CD-ROM pentru a instala sistemul
de operare, trebuie sa incarcati un driver de CD-ROM pe 16 biti de pe discheta respectiva. In acest
mod de lucru, puteti sa faceti diferite lucruri, cum ar fi partitionarea discurilor, instalarea
sistemului de operare Windows sau testarea completa a sistemului.
Versiunile Windows 98 OEM si toate versiunile Windows Me si mai noi sunt livrate pe CD-uri
incarcabile, asa ca, daca sistemul accepta incarcarea de pe CD-ROM, activati optiunea respectiva
in BIOS Setup pentru a elimina necesitatea folosirii unei dischete formatate.
In concluzie, chiar daca in prezent nu mai este nevoie sa lucrati prea mult sub DOS, tot mai
aveti nevoie uneori de un sistem de operare pe 16 bid, cel putin pentru configurarea si instalarea
sistemului, teste de diagnosticare de nivel inalt, recuperarea datelor si alte operatii speciale. Atat
timp cat sunteti in modul real, arhitectura sistemului se schimba, este accesibila mai putina
memorie si programele pe care le rulati (drivere pe 16 bid si cele mai multe aplicatii) trebuie sa se
lupte pentru un spatiu de 1 MB sau chiar numai 640 KB.
Zonele de memorie prezentate in acest capitol, inclusiv cei 384 KB din partea de sus a primului
megaoctet, folositi pentru video, codul BIOS al adaptoarelor si al placii de baza, precum si restul
memoriei extinse, fac parte din proiectarea hardware a PC-urilor. Acestea exista indiferent daca rulati
programe pe 16 sau pe 32 de bid. Totusi, restrictiile sunt mult mai severe in modul real (pe 16 biti).
Majoritatea utilizatorilor ruleaza sisteme de operare pe 32 de bid, precum Windows 9x, 2000, XP,
Linux si altele, care gestioneaza automat folosirea memoriei RAM, ceea ce inseamna ca nu mai este
nevoie sa interactionati cu memoria in aceeasi masura ca si in sistemele de operare pe 16 biti.
Sectiunile urmatoare intentioneaza sa va prezinte organizarea memoriei hardware a PC-urilor,
care este aceeasi, indiferent de sistemul de operare folosit. Singurele lucruri care se schimba sunt
modul in care sistemul de operare foloseste si gestioneaza aceste zone de memorie.
In secdunile urmatoare sunt descrise in detaliu tipurile de memorie instalate intr-un PC
modern, si anume:
• Memoria conventionala (de baza)
• Zona de memorie superioara (UMA - upper memory area)
• Zona de memorie inalta (HMA - high memory area)
• Memoria extinsa (XMS)
• Memoria expandata (actualmente depasita)
• Memoria RAM video (face parte din UMA)
• Memoria ROM pentru adaptoare si memoria RAM cu destinatie speciala (fac parte din UMA)
• Componenta ROM BIOS de pe placa de baza (face parte din UMA)
.Observatie
Pentru a face economie de spatiu, aceasta harta se termina dupa sfarsitul celui de al doilea
megaoctet. In realitatea, ea continua pana la maximul de memorie adresabila.

I.4. Volatilitatea

Memoria umana este clasificata in memorie pe termen scurt si memorie pe termen lung in
funtie de o singura caracteristica - memoria pe termen scurt se pierde in timp. Daca un anumit
aspect nu intra in memoria pe termen lung, il uitati foarte repede - cum ar fi, de exemplu,
numele unei persoane care v-a fost prezentata la o petrecere.
Memoria calculatorului este asemanatoare. Unele informatii se pierd in timp. Totusi, in cazul
calculatoarelor, tehnologia si nu atentia determina ce informatii sunt pastrate sau uitate.
Pentru calculatoare, reactia la intreruperea alimentarii electrice defineste diferenta intre
memoria pe termen scurt si memoria pe termen lung. Termenul tehnic folosit pentru a descrie
aceasta diferenta este volatilitatea. Memoria calulatorului este clasificata in memorie volatila
si memorie nevolatila.

I.5 Memoria volatila

Memoria voltila nu este la fel de stabila ca memoria nevolatila. Aceasta, precum gloria
lumii, este trecatoare. Nu dureaza 70 de ani, cat o viata de om, nici 15 minute, cat faima.
Informatiile sunt pastrate doar atat timp cat exista o sursa de energie. Intrerupeti alimentarea
unei memorii volatile si continutul acesteia se pierde in cateva microsecunde.
Tinand seama de acest lucru, veti dori, desigur, ca memoria PC-ului dumneavoastra sa fie
nevolatila. Problema este ca aproape toate sistemele de memorie bazate numai pe electricitate
si pe stocarea electronica sunt volatile. Electricitatea este notorie pentru intransigenta. La cea
mai mica ocazie, aceasta dispare. Pe de alta parte, sistemele de memorie electronice sunt
rapide: toate sistemele nevolatile sunt mai lente - deseori mult mai lente.
Sistemele de memorie electronice pot fi facute sa simuleze memoria nevolatila prin
asigurarea alimentarii cu ajutorul unui sistem de rezerva bazat pe baterii. Pentru a prelungi
perioada in care bateriile pot mentine continutul memoriei, aceste sisteme sunt astfel
proiectate incat consumul de energie sa fie minim. Dar tehnologiile care consuma mai pufina
energie sunt mai scumpe. Ca urmare, cea mai mare parte a sistemelor de memorie
pentru PC-uri sunt volatile si isi pierd continutul la caderea tensiunii de alimentare.
Calculatoarele cu memorie imuna la intreruperea tensiunii de alimentare ar fi prohibitiv de
scumpe si mult prea lente.
I.6. Memoria nevolatila

Memoria nevolatila este exact asa cum va asteptafi sa fie o memorie - adica vesnica. Dupa
ce stocatt o informatie in memorie, aceasta este pastrata pana cand o modificati explicit.
Ploaia, intunericul, lumina sau caderea tensiunii nu afecteaza memoria nevolatila.

I.7 Masurarea

In sistemele de calcul numerice, memoria opereaza pe baza unui concept foarte simplu. In
esenta, tot ceea ce trebuie sa faca memoria unui calculator este sa pastreze un bit de
informatie care sa poata fi folosit ulterior. Bitul (o abreviere de la binary digit - cifra binara)
este unitatea de informatie. Un bit nu confine prea multa inteligenta - nu indica decat daca
ceva exista sau nu exista - activ sau inactiv, sus sau jos, ceva (unu) sau nimic (zero). Este ceva
asemanator cu sistemul juridic: totul este in alb si negru si nu exista tonuri de gri (cel putin nu
atunci cand se da verdictul).
Daca sunt folosifi destul de multi biti, acestia pot codifica o informatie utila.
Combinatiile de biti pot sa codifice informatii mai complexe. In forma cea mai elementara, de
exemplu, cinci biti pot sa stocheze numarul 5. Daca este semnificativa si pozitia fiecarui bit
din cod, cantitatea de informatie pe care un model format dintr-un numar dat de biti o poate
identifica este mai mare.(cantitatea de informatie creste exponential cu puterile lui doi –n biti
pot identifica 2” combinatii unice.) prin stocarea mai multor combinatii de biti in unitati
duplicative de memorie, poate fi stocata orice cantitate de informatie.

Capitolul II – Random Acces Memory

Adeseori, memoria este denumita RAM, initialele de la Random Access Memory (memorie
cu acces aleatoriu). Memoria principala este denumita astfel deoarece puteti accesa in mod
aleatoriu (nu doar secvential) orice locate de memorie. Aceasta abreviere va poate deruta si
deseori este interpretata gresit. Si memoria numai pentru citire (ROM) permite accesul
aleatoriu, dar se diferentiaza de memoria RAM prin faptul ca pastreaza datele si atunci cand nu
este alimentata , in mod normal, nu permite scrierea. Datele de pe
disc sunt accesibile aleatoriu, dar nici discurile nu pot fi considerate RAM.
De-a lungul anilor, definitia memoriei RAM s-a schimbat de la a fi un simplu acronim la un
sinonim al spatiului principal de lucru, folosit de procesor pentru rularea programelor. De
obicei, memoria este construita dintr-un tip de cipuri numite DRAM (RAM dinamic). Una
dintre caracteristicile cipurilor DRAM (fi, ca urmare, a memoriei RAM in general) este faptul
ca stocheaza dinamic date, ceea ce are o semnificatie dubla. In primul rind, informatiile pot fi
scrise in mod repetat in RAM, in orice moment. In al doilea rand, informatiile din memoria
DRAM trebuie sa fie reimprospatate (in esenta, rescrise) la fiecare aproximativ 15 ms
(milisecunde). Un tip de memorie RAM, RAM static (SRAM) nu necesita reimprospatarea
periodica. O caracteristica importanta a memoriei RAM, in general, este faptul ca datele sunt
pastrate numai atata timp cat memoria este alimentata cu electricitate.
Cand vorbim despre memoria unui calculator, ne referim, de obicei, la memoria RAM sau
memoria fizica din sistem, ceea ce inseamna in principal cipurile sau modulele de memorie care
servesc la stocarea programelor si datelor active utilizate de procesor. Acest lucru este adeseori
confundat cu termenul ,,spariu de stocare", care ar trebui folosit atunci cand ne referim la
elemente cum sunt unitarile de disc fi de banda (desi acestea pot fi folosite ca o forma de
memorie RAM, numita memorie virtuala).Prin memorie RAM, se pot intelege atat cipurile
fizice care formeaza memoria dintr-un sistem, cat si dispunerea si maparea logica a acestei
memorii. Maparea si dispunerea logica a memoriei reprezinta modul in care adresele de
memorie sunt alocate la cipurile propriu-zise si la relatia dintre locatiile adreselor si tipurile de
informatii din sistem.
Adeseori, novicii in materie de calculatoare confunda memoria principala (RAM) cu stocarea
pe disc, deoarece ambele au capacitatea exprimata in megaocteti sau gigaocteti. Cea mai buna
analogic pe care am gasit-o pentru a explica relatia dintre memorie si stocarea pe disc este cea a
unui mic birou, cu o masa de lucru si un dulap cu dosare.
In aceasta analogic simplista, dulapul cu dosare reprezinta hard-discul sistemului, in care sunt
stocate atat programele, cat si datele, pentru pastrarea in siguranta pe o perioada indelungata.
Masa de lucru reprezinta memoria principala a sistemului, care permite persoanei care lucreaza la
aceasta masa (si care actioneaza ca si procesorul) accesul direct la dosarele asezate pe ea. Pentru a
lucra la un anumit dosar, este necesar, mai intai, ca acesta sa fie scos din dulap si asezat pe masa.
Daca masa este suficient de mare, puteti avea pe ea mai multe dosare deschise in acelasi timp; in
mod analog, daca sistemul dumneavoastra are mai multa

memorie, puteti rula programe mai multe sau mai mari.


Adaugarea de spatiu pe hard-disc la un sistem seamana cu introducerea in birou a unui dulap
mai mare; pot fi stocate in mod permanent mai multe dosare. Adaugarea de memorie la sistem
seamana cu procurarea unei mese mai mari; puteti lucra la mai multe programe si date in acelafi
timp.
Una din diferentele dintre aceasta analogic si modul cum se intampla cu adevarat lucrurile
intr-un calculator este aceea ca, atunci cand un fisier este incarcat in memorie, de fapt se incarca
o copie; originalul ramane pe hard-disc. Retineti ca, datorita caracterului temporar al
memoriei, orice fisier care a fost modificat dupa ce a fost incarcat in memorie trebuie sa fie,
ulterior, salvat inapoi pe hard-disc inainte ca sistemul sa fie oprit si memoria fie stearsa. Daca
fisierul modificat nu este salvat, copia initiala de pe hard-disc va ramane neschimbata. Aceasta
este ca si cum am spune ca orice modificare facuta in orice dosar lasat pe masa va fi anulata la
inchiderea biroului, desi dosarele originale vor continua sa existe in dulap.
Memoria stocheaza temporar programele in timp ce acestea ruleaza, impreuna cu datele
utilizate de aceste programe. Cipurile RAM sunt caracterizate, uneori, prin termenul de
memorie volatila, deoarece, daca inchideti calculatorul sau are loc o cadere a tensiunii electrice de
alimentare, tot ce este stocat in memoria RAM se pierde, daca nu a fost salvat pe hard-disc.
Datorita naturii volatile a memoriei RAM, multi utilizatori de calculatoare isi fac un obicei din
a-si salva frecvent lucrarile (unele aplicatii software pot efectua salvari automate la anumite
intervale de timp).
Prin lansarea unui program de calculator, fisierele sunt aduse in memoria RAM, iar programele
de calculator rezida in memoria RAM atata timp cat ele ruleaza. Unitatea CPU executa
instrucriunile programate in RAM si, de asemenea, stocheaza rezultatele in RAM. Memoria
RAM stocheaza textul introdus de la tastatura atunci cand utilizati un procesor de texte,
precum si numerele folosite intr-un calcul. Daca ii cereti unui program sa va salveze datele,
instruiti programul sa stocheze continutul memoriei RAM pe hard-discul dumneavoastra, sub
forma unui fisier.
Din punct de vedere fizic, memoria principala dintr-un sistem este un ansamblu de cipuri sau de
module compunand cipuri si care sunt, de obicei, introduce intr-un conector de pe placa de
baza. Aceste cipuri sau module difera in ceea ce priveste caracteristicile electrice si fizice, si
trebuie sa fie compatibile cu sistemul in care urmeaza a fi instalate, pentru a functiona in mod
corespunzator.
Imediat dupa procesor si placa de baza, memoria poate fi una din componentele cele mai
costisitoare dintr-un PC modern, desi ponderea cheltuielilor pentru memorie intr-un sistem tipic a
scazut in ultimii cativa ani. Inainte de prabusirea pretului memoriei de la mijlocul anului
1996, pretul memoriei s-a mentinut timp de multi ani la un nivel relativ constant, de circa 40
USD/ megaocteti memorie de 16 M (o configuratie tipica la acea data) costa peste 600 USD.
De fapt, in acea vreme, memoria era atat de costisitoare, incat valora mai mult decat greutatea
sa in aur. Aceste preturi ridicate au atras atentia infractorilor, astfel incat producatorii de memorii
au inceput sa fie jefuiti cu arma in mana. Aceste jafuri erau provocate partial de faptul ca
memoriile erau, atat de valoroase, cererea era ridicata, iar cipurile sau modulele furate erau practic
imposibil de depistat. Dupa valul de jafuri armate si alte furturi, fabricantii de module de
memorie au inceput sa foloseasca paznici inarmati si proceduri intarite de securitate.
La sfarsitul anului 1996, preturile memoriei au scazut considerabil, pana la circa 4
USD/megaoctet, o scadere de zece ori in mai putin de un an. Dupa marea prabusire, preturile au
continuat sa scada si au ajuns, in 1997, la 0,5 USD/megaoctet si chiar mai putin. Totul parea sa
mearga spre bine, pana cand evenimentele din 1998 au dus la un salt in pretul memoriei, acesta
crescand de patru ori fata de nivelul anterior. Principatii vinovati au fost Intel si Rambus, care au
impulsionat suprapunerea unui nou tip de memorie, numit Rambus DRAM (RDRAM), apoi
nu au reusit sa furnizeze la timp componentele de suport necesare. Producatorii de memorie au
fost prinsi pe picior gresit, trecand la fabricarea unui tip de memorie pe care nu-1 putea folosi
inca nimeni, ceea ce a dus la o penurie de memorie SDRAM obisnuita. Un cutremur in Taiwan
a fost ultima picatura, amplificand si mai mult cresterea preturilor.
De atunci, situatia s-a mai calmat, iar pretul memoriei a ajuns la cel mai mic nivel din istorie,
adica mai putin de 0,5 USD/megaoctet. Anul 2001, in special, a fost dezastruos pentru industria
componentelor semiconductoare, din cauza prabusirii firmelor dotcorn si a evenimentelor
mondiale, iar vanzarile au scazut mult fata de anii anteriori. Ca rezultat, pretul memoriei a
scazut mai mult ca niciodata, iar unele companii au fost chiar obligate sa fimoneze sau sa intre in
procedura de faliment.
Memoria este mai ieftina ca niciodata, dar durata de viata utila a acesteia a devenit, de
asemenea, mult mai scurta. Tipurile noi de memorie sunt adoptate mai rapid decat inainte si
este foarte probabil ca, la cumpararea unui sistem nou, acesta sa nu admita aceeasi memorie ca
sistemele dumneavoastra existente. Aceasta inseamna ca, in situatia unei reparatii sau a unei
modernizari, va fi adeseori necesara inlocuirea memoriei daca inlocuiti placa de baza. Sansele
de reutilizare a memoriei in cazul modernizarii prin inlocuirea placii de baza sunt reduse.
Din acest motiv, este important sa intelegeti ca toate tipurile diferite de memorie care exista azi
pe piata, astfel incat sa puteti determina cel mai bine ce tipuri sunt necesare pentru fiecare
sistem si, astfel, sa puteti planifica mai usor viitoarele reparatii si modernizari.
Pentru a intelege mai bine memoria fizica dintr-un sistem, este necesar sa vedem locul si
modul de incadrare a acesteia in sistem. Intr-un calculator personal modern, exista trei tipuri
principale de memorie fizica:
• ROM. Read Only Memory - memorie numai pentru citire
• DRAM. Dynamic Random Access Memory - memorie dinamica cu acces aleatoriu
• SRAM. Static RAM

II. 1 Memoria EDO

Cea mai cunoscuta dintre noile tehnologii pentru memorii este numita Extended Data
Out sau memorie EDO. Producatori de calculatoare agreaza memoria EDO deoarece aceasta
asigura suficienta viteza pentru a elibera in intregime necesitatea instalarii unui cache
secundar. Desi memoria EDO asigura performante mai bune decat memoria obisnuita in mod
pagina, cele mai bune performante se obtin in combinatie cu un cache. In loc sa fie un model
complet nou, memoria EDO este o varianta a memoriei. In mod pagina (care permite accesul
fara start de asteptare la bitii de pe o singura pagina de memorie). Memoria EDO foloseste un
true elegant, in timp ce memoria conventionala se descarca dupa fiecare operatie de citire si
trebuie sa fie reincarcata. Inainte de a putea fi citita din nou, memoria EDO pastreaza semnalele
valide pana cand primeste un nou semnal. Memoria EDO modifica temporizarea semnaiului
-OAS .Linia de date ramane valida pentru o scurta perioada dupa dezactivarea liniei -CAS
(trecerea acesteia in unu logic). Ca urmare, sistemul nu trebuie sa astepte un ciclu separat de citire,
ci poate sa citeasca (sau sa scrie) datele imediat ce cipul permite accesul adresei. Acesta nu trebuie
sa astepte aparitia datelor inainte de a incepe o noua operatie de acces, ci le poate citi imediat. in
majoritatea cipurilor, intre trimiterea adreselor de coloana este necesara o perioada de asteptare de
zece nanosecunde. Modelul EDO elimina aceasta perioada de asteptare, permitand
memoriei sa livreze datele catre sistem mai repede. Cipurile in mod pagina standard activeaza
datele atunci cand este dezactivata linia -CAS. Totusi, pentru ca acest sistem sa funcfioneze, PC-
ul trebuie sa indice

cand a terminat de citit datele. In modelul EDO, controllerul de memorie semnaleaza acest lucru
prin linia Output Enable.Rezultatul este ca memoria EDO poate elimina starile de asteptare
suplimentare, marind perfornantele sistemului. Teoretic, memoria EDO poate asigura o crestere
a performantelor de 50-60 de procente. In realitate, cele mai bune implementari EDO nu cresc
performantele decat cu 10-20% in comparatie cu sistemele mai vechi, care folosesc cache-uri.
Din punct de vedere fizic, cipurile EDO si modulele SIMM ofera aceeasi memorie
conventionala. Ambele folosesc aceleasi tipuri de capsule. Nu puteti deosebi cele doua tipuri de
memorie la prima vedere, decat daca va sunt familiare codurile componentelor. Totusi,
diferentele sunt importante. Nu puteti sa instalati o memorie EDO in orice PC si sa va asteptati sa
functioneze. Sistemul de gestionare este complet diferit, ceea ce inseamna ca sistemul (sau cel
putin codul BIOS al acestuia) trebuie sa corespunda tehnologiei de memorie folosite. Desi in
majoritatea PC-urilor puteti sa instalati SIMM-uri EDO, chiar daca acestea vor functiona (desi
nu este obligatoriu), vor fi folosite ca memorii obisnuite si nu vor asigura nici un avantaj in
privinfa performantelor.
Pentru aplicatiile multimedia, diferenta dintre un cache mare si o memorie EDO nu va fi
observabila. Cu alte cuvinte, puteti sa considerati memoria EDO ca o solutie alternativa la
folosirea cache-ului secundar - cel putin pentru moment.
Principala aplicatie a memoriilor EDO este inlocuirea cipurilor Fast Page Mode DRAM.
Catre sfarsitul anului 1995, aceasta era cea mai des intalnita forma de memorie in modelele noi
de PC-uri. Veti descoperi putine diferente intre cele doua tehnologii. Cipurile si modulele
construite cu acestea sunt identice, cu exceptia codurilor de componente. De fapt, diferentele
dintre cele doua modele sunt atat de mici, incat multe sisteme proiectate pentru memorii in
mod pagina accepta si memorii EDO, desi nu pot beneficia de performantele acestora.
Desi memoriile in mod pagina nu pot sa simuleze memoriile EDO, PC-urile mai noi
sesiseaza tipul memoriei instalate si se comporta corespunzator. De retinut este ca evaluarea
cipurilor EDO este facuta tot in nanosecunde, ca si a cipurilor in mod pagina.Totusi, la acelasi
numar de nanosecunde, memoria EDO va functiona ca si cum ar fi cu 30 de procente mai rapida.
De exemplu, daca un cip de memorie in mod pagina la 70 ns poate elimina starile de asteptare
pentru o magistrala la 25 MHz, un cip EDO la 70 ns poate elimina starile de asteptare pentru o
magistrala la 33 MHz.
Memoria EDO DRAM cu operare in rafale

Pentru a mari viteza memoriilor EDO, firma Micron Technology a adaugat pe cip o serie de
circuite care implementeaza operarea in rafale, folosita de microprocesoarele Intel incepand cu
seria 486. Noile cipuri de memorie, numite Burst EDO DRAM sau BEDO, executa toate
operatiile de scriere sau de citire in rafale de patru cicluri de ceas. Aceeasi tehnologie este
cunoscuta si sub numele mai generic de DRAM cu canal si operare pe nibluri (pipeline nibble
mode DRAM), deoarece foloseste un canal pentru regasirea si trimiterea datelor.Cipul lucreaza
asemanator cu memoria EDO obisnuita, in sensul ca trimite datele la iesire atunci cand linia
-CAS devine activa. Totusi, in loc sa trimita la iesire 4 biti (un niblu) sau 8 biti (un octet) - in
functie de latimea caii de iesire a cipului - un contor intern pe doi biti trimite cipului patru
impulsuri, la fiecare impuls trimis la iesire un bloc de date de 4 sau 8 biti.
Fabricarea memoriilor BEDO este relativ simpla si ieftina, deoarece impune modificari
minime fata de memoriile EDO sau memoriile in mod pagina. De fapt, nu este nici o diferenta
intre mastile folosite pentru cipurile EDO si BEDO. Siliciul de pe cip contine un element fuzibil
care determina daca memoria va functiona ca EDO sau ca BEDO. Cipul isi poate schimba
personalitatea (ireversibil) prin arderea elementului fuzibil dupa fabricarea cipului.Ca si
memoriile EDO, cipurile BEDO sunt evaluate in nanosecunde, dar pentru o viteza data, cipurile
BEDO functioneaza fara stari de asteptare pe magistrale cu o viteza dubla fata de cea permisa
de cipurile in mod pagina. Memoriile BEDO realizate cu tehnologia actuala pot functiona pe
magistrale la 66 MHz fara stari de asteptare, folosind cipuri evaluate la 52 ns. Cipurile in mod
pagina marcate cu aceeasi viteza elimina starile de asteptare numai pentru magistrale la 33
MHz. Exista posibilitatea ca modelul BEDO sa elimine starile de asteptare chiar si pentru viteze
de magistrala mai mari.

II.2 Memoria dinamica (DRAM)

Memoria Dynamic RAM este tipul de cip de memorie folosit pentru cele mai multe
memorii principale in calculatoarele PC moderne. Principalele avantaje ale memoriei DRAM
constau in marea sa densitate, ceea ce inseamna ca puteti introduce o multime de biti intr-un
cip foarte mic si la un cost redus, ceea ce face posibila cumpararea la un pret accesibil a unei
cantitati mari de memorie.
Celulele de memorie dintr-un cip DRAM sunt condensatoare minuscule care retin o sarcina
pentru a indica un bit. Problema memoriiior DRAM este aceea ca ele sunt
dinamice si, datorita conceptiei lor, trebuie sa fie tot timpul reimprospatate; in caz contrar,
sarcinile electrice din fiecare condensator individual al memoriei se vor scurge, iar datele se
vor pierde. Reimprospatarea are loc atunci cand controllerul de memorie al sistemului ia o
mica pauza si acceseaza toate liniile de date din cipurile de memorie. Cele mai multe sisteme
sunt prevazute cu un controller de memorie (incorporat in mod normal in puntea de nord din
setul de cipuri al placii de baza) care este reglat la o viteza de reimprospatare standard de 15
us (microsecunde). Aceasta inseamna ca la fiecare 15 us, toate liniile din memorie sunt citite
pentru a reimprospata datele.
Din nefericire, reimprospatarea memoriei ia din timpul afectat procesorului pentru alte
activitati, deoarece fiecare ciclu de reimprospatare necesita cateva cicluri ale unitatii CPU.
In sistemele mai vechi, ciclurile de reimprospatare puteau ocupa pana la 10% sau chiar mai
mult din timpul total al procesorului, dar in sistemele moderne, care funcdoneaza la sute de
megahertzi, ponderea reimprospatarii este mai putin de 1% din timpul total al procesorului.
Unele sisteme permit modificarea parametrilor de timp privind reimprospatarea prin
programul CMOS Setup, dar trebuie sa fiti constient de faptul ca, marind timpul dintre
ciclurile de reimprospatare pentru accelerarea sistemului dumneavoastra, unele celule de
memorie ar putea incepe sa se goleasca, provocand aparitia unor erori soft aleatorii. O eroare
soft aleatorie este o eroare de date care nu este cauzata de un cip defect. In majoritatea
cazurilor, este de preferat sa ramaneti la timpul de reimprospatare prestabilit sau recomandat.
Deoarece reimprospatarea consuma mai putin de 1 % din largimea totala de banda a
sistemelor moderne, modificarea acestui parametru are efecte reduse asupra performantelor.
Aproape in toate cazurile, cel mai bine este sa pastrad parametrii de timp privind
reimprospatarea la valorile prestabilite sau automate in programul BIOS Setup. Multe sisteme
moderne nu va permit sa modificati acesti parametri, care sunt configurati intotdeauna
automat. In acest caz, placa de baza citeste parametrii din memoria ROM SPD (serial
presence detect) de pe modulul de memorie si configureaza corespunzator ciclurile de
temporizare.
Memoriile DRAM utilizeaza numai o singura pereche tranzistor-condensator pentru
fiecare bit, ceea ce face ca aceste memorii sa fie foarte dense, oferind mai multa capacitate pe
un cip decat alte tipuri de memorie. Exista, in mod curent, cipuri DRAM cu densitati de pana
la 512 megaocteti si chiar mai mari. Aceasta inseamna ca exista cipuri DRAM cu 512
milioane de tranzistoare sau chiar mai mult. Daca facem o comparatie intre aceasta valoare si
cele 55 de milioane de tranzistoare ale unui procesor Pentium 4, procesorul va parea un pitic.
. Tranzistorul aferent fiecarei celule de bit DRAM este utilizat pentru a citi starea de incarcare a
condensatorului corespunzator. In cazul unui condensator incarcat, rezultatul citirii arata ca celula
contine un bit 1; lipsa sarcinii indica un bit 0. Sarcina micilor condensatoare se scurge tot timpul,
motiv pentru care memoria trebuie sa fie reimprospatata continuu. Chiar o intrerupere
momentana a tensiunii sau orice fenomen care se suprapune cu ciclurile de reimprospatare poate
face ca o celula de memorie DRAM sa-si piarda sarcina si, ca urmare, datele. Daca acest lucru se
intampla in timpul functionarii sistemului, rezultatul poate fi un ecran albastru, erori de protectie
generala, fisiere deteriorate si multe alte tipuri de blocari ale sistemului.
Memoriile DRAM sunt utilizate in sistemele PC deoarece sunt ieftine si pot fi realizate sub
forma de cipuri de mare densitate, astfel incat o memorie de mare capacitate ocupa un spatiu redus.
Din nefericire, memoria DRAM este lenta, in mod normal mult mai lenta decat procesorul. Din
acest motiv, au fost dezvoltate multe tipuri diferite de arhitecturi DRAM pentru imbunatatirea
performantelor.

II. 3. Memoria statica (SRAM)

Exista un alt tip distinct de memorie, care este mult mai rapida decat cele mai multe tipuri de
DRAM. SRAM reprezinta acronimul pentru Static RAM, aceasta memorie fiind denumita astfel
deoarece nu necesita reimprospatare periodica precum memoria DRAM (Dynamic RAM). Datorita
conceptiei SRAM, nu numai ca dispare necesitatea reimprospatarii, dar memoria SRAM este mult
mai rapida decat memoria DRAM si este pe deplin in masura sa tina pasul cu procesoarele moderne.
Memoria SRAM este disponibila cu timpi de acces de 2 ns sau mai putin, ceea ce inseamna ca
aceasta memorie poate tine pasul cu procesoare care functioneaza la frecventa de 500 MHz sau mai
mult. Aceasta se datoreaza modului de proiectare a memoriei SRAM, care foloseste un grup de 6
tranzistoare pentru fiecare bit de stocat. Folosirea tranzistoarelor si nu a condensatoarelor inseamna
ca nu sunt necesare ciclurile de reimprospatare, deoarece nu exista condensatoare care isi pierd
sarcina in timp. Atata timp cat exista alimentarea electrica, memoria SRAM va retine ceea ce a
memorat. Cu aceste caracteristici, de ce nu
folosim memorie SRAM pentru intreaga memorie a sistemului? Raspunsul este simplu.
In comparatie cu memoria DRAM, memoria SRAM este mult mai rapida, dar are o densitate
mult mai redusa si este mult mai costisitoare (vezi tabelul 1). Densitatea redusa inseamna ca cipurile
SRAM sunt mai mari din punct de vedere fizic si stocheaza mai putini biti in total. Numarul mare de
tranzistoare si solutia grupata inseamna ca cipurile SRAM sunt mai mari si mult mai scumpe decat
cipurile DRAM. De exemplu, un modul DRAM poate contine 64 MB RAM sau mai mult, in timp
ce modulele SRAM de aceeasi marime fizica ar contine numai circa 2 MB de date si ar costa tot atat
cat modului DRAM de 64 MB. In principiu, memoria SRAM este mai mare de pana la 30 de ori si
mai scumpa, tot de 30 de ori, decat memoria DRAM. Costul ridicat si limitarile fizice au impiedicat
utilizarea cipurilor SRAM ca memorie principala pentru sistemele PC.
Tabelul 1 Comparatie Tntre memoriile DRAM si SRAM
Tipul Viteza Densitatea Costul
DRAM Redusa fnalta Redus
SRAM Mare Redusa Ridicat

Desi cipurile SRAM sunt prea costisitoare pentru a fi utilizate ca memorie principala pentru
sistemele PC, proiectantii de calculatoare au gasit o metoda de utilizare a cipurilor SRAM pentru a
imbunatati substantial performantele calculatoarelor. In loc de a cheltui bani pentru ca intreaga
memorie RAM sa fie formata din cipuri SRAM, care sa functioneze suficient de rapid pentru a tine
pasul cu procesorul, este mult mai eficient sa se introduca o cantitate mica de memorie SRAM de
mare viteza, numita memorie imediata sau memorie cache. Memoria cache functioneaza la viteze
apropiate sau chiar egale cu cea a procesorului si reprezinta memoria din care procesorul citeste si in
care scrie in mod normal.

In timpul operatiunii de citire, datele sunt reintroduse in avans in memoria cache de mare
viteza din memoria principala DRAM, mai lenta. Pana nu demult, memoria DRAM a fost
limitata ca viteza la aproximativ 60 ns (16 MHz). Pentru transformarea timpului de acces din
nanosecunde in MHz, folositi urmatoarea formula:

1 / nanosecunde x 1000 = MHz


La fel, pentru conversia de la MHz la nanosecunde, folositi formula inversa:
1 / MHz x 1000 = nanosecunde
In vremea cand sistemele PC functionau la 16 MHz sau mai incet, memoria DRAM putea sa
tina pasul cu placa de baza si cu procesorul sistemului si nu era nevoie de memoria cache. Cand
insa procesoarele au depasit bariera celor 16 MHz, memoria DRAM nu a mai putut tine pasul si
acesta este tocmai momentul in care memoria SRAM a inceput sa apara in modelele de
calculatoare PC. Acest lucru s-a intamplat in anii 1986-1987, o data cu aparitia sistemelor bazate pe
procesorul 386, care functiona la 16 si la 20 MHz. Acestea au fost printre primele sisteme PC care
utilizau ceea ce se numeste memoria cache, o memorie tampon de mare viteza, compusa din
cipuri SRAM, care alimenteaza procesorul in mod direct. Deoarece memoria cache poate
functiona la viteza procesorului, sistemul este proiectat astfel incat controllerul de memorie cache
anticipeaza cererile de acces la memorie ale procesorului si preincarca memoria cache de mare
viteza cu acele date. Apoi, cand procesorul apeleaza o adresa de memorie, datele pot fi recuperate din
memoria cache de mare viteza, in locul memoriei principale, care este mult mai lenta.
Eficienta memoriei cache este exprimata sub forma ,,procentului depotriviri" (hitratio), Acesta
este raportul dintre ,,potrivirile cache" si numarul total de accesari ale memoriei. O ,,potrivire
cache" (cache hit) are loc atunci cand anumite date, de care procesorul a avut nevoie, au fost gasite
in memoria imediata, nemaifiind necesare stari de asteptare pentru accesul la acestea. O ,,nepom-
vire cache"' (cache miss) are loc atunci cand controllerul de memorie imediata nu a anticipat
solicitarea unei adrese specifice; datele necesare nu au fost mcarcate in prealabil in memoria cache; ca
urmare, procesorul trebuie sa preia datele din memoria principala, mai lenta, in locul memoriei
cache, mai rapida. Ori de cate ori citeste date din memoria principala, procesorul va trebui sa astepte,
deoarece frecventa memoriei principale este mult mai redusa decat cea a procesorului. Daca un
procesor cu cache integral pe dp functioneaza la o frecventa de 2000 MHz (2 GHz), atat procesorul,
cat si memoria cache executa un ciclu aproape la fiecare 0,5 ns, in timp ce memoria principala va
functiona, probabil, de sase ori mai lent, la 3 ns (sau 6 ns DDR = ratS dubla de date). Astfel, ori de
cate ori procesorul citeste din memoria principala, el isi micsoreaza viteza de sase ori, la numai
333 MHz. Incetinirea apare deoarece procesorul executa asa-numitele ,,stari de asteptare " (waitstates);
acestea sunt cicluri in care nu se face nimic; procesorul asteapta ca memoria principala, mai lenta, sa-i
returneze datele necesare. Evident, nu doriti ca procesorul sa fie incetinit; astfel, functionarea
si proiectarea memoriei cache devin tot mai importante pe masura ce viteza sistemelor creste.
Pentru a reduce la minim frecventa situatiilor in care procesorul este nevoit sa citeasca date din
memoria principala, in sistemele moderne exista, de obicei, doua trepte de memorie cache, numite
de nivel 1 (LI) si de nivel 2 (L2). Memoria cache de nivelul 1 se mai numeste cache integral sau
intern deoarece este integrata in procesor si si se afla practic pe cipul acestuia (cip brut). De aceea,
memoria cache LI functioneaza intotdeauna la viteza integrala a procesorului si
este, astfel, cea mai rapida memorie din orice sistem. Toate procesoarele 486 si cele mai
recente incorporeaza o memorie cache de nivelul 1, de nivel 1, ceea ce le face sa fie mult mai
rapide decat predecesoarele lor. Memoria cache de nivel 2 este denumita si memorie cache externa,
deoarece se afla in exteriorul cipului procesorului. Initial, aceasta memorie era instalata pe placa
de baza, asa cum era cazul la toate sistemele 386, 486 si Pentium. In aceste sisteme, memoria
cache functioneaza la viteza placii de baza, deoarece este instalata pe aceasta. In mod normal, la
sistemele Pentium si mai vechi, memoria cache de nivel 2 se gaseste instalata in imediata
apropiere a soclului procesorului.
Pentru imbunatatirea performantelor, modelele ulterioare de procesoare ale firmelor Intel si
AMD au inclus memoria cache de nivel 2 ca o parte a procesorului. In toate procesoarele produse
incepand cu sfarsitul anului 1999 (si in unele modele anterioare), memoria cache de nivel 2 a fost
integrata direct pe cipul procesorului, la fel ca si memoria cache de nivel 1. In procesoarele cu cache
L2 pe cip, memoria cache functioneaza la viteza integrala, a procesorului si este mult mai eficienta.
Prin contrast, cele mai multe procesoare produse in 1999 si mai devreme aveau memoria cache
de nivel 2 sub forma unor cipuri separate, externe fata de nucleul procesorului. In cazul multora
dintre aceste procesoare, cache-ul L2 functiona doar la jumatate sau o treime din viteza nucleului.
Viteza memoriei cache este foarte importanta, asa ca sistemele cu cache L2 pe placa de baza sunt
cele mai lente. Includerea memoriei cache L2 in procesor a crescut viteza sistemelor, iar integrarea
acesteia pe cip (in locul unor cipuri separate) a reprezentat un nou pas in cresterea vitezei.
Toate procesoarele cu cache pe cip la viteza integral a nucleului au un avantaj semnificativ din
punctul de vedere al performantelor, fata de procesoarele fara aceasta memorie.
Procesoarele cu cache integrat, indiferent daca acesta este pe cip sau nu, ruleaza memoria cache
la o viteza mai mare decat memoria cache de pe placa de baza. Ca urmare, cele mai multe placi de
baza proiectate pentru procesoarele cu cache integrat nu au nici un fel de memorie cache pe placa;
toata memoria cache este inclusa in modulul procesorului.
Pentru a creste si mai mult performantele, noul procesor Intel Itanium are trei niveluri de cache
in modulul procesorului. Mai multa memorie cache si mai multe niveluri contribuie la
contracararea diferentelor de viteza dintre nucleul procesorului, foarte rapid, si placa de baza si
memoria principala, relativ lente.
Cheia catre intelegerea memoriei cache si a memoriei principale o constituie locul in care ele se
incadreaza in arhitectura de ansamblu a sistemului.
La inceput, memoria cache era asincrona, ceea ce inseamna ca functiona la o frecventa de ceas
care nu era identica sau sincronizata cu magistrala procesorului. Incepand cu setul de cipuri
430FX, lansat la inceputul anului 1995, a fost admis un nou tip de memorie cache sincrona.
Aceasta inseamna ca, acum, cipurile functioneaza sincronizat sau la aceeasi frecventa de ceas cu
magistrala procesorului, imbunatatind astfel mai mult viteza si performantele. Tot atunci, a fost
adaugata o caracteristica numita modulde lucru cu canal si transmitere in rafale (pipeline burst mode),
care a redus latenta totala (starile de asteptare) a memoriei cache, permitand accesul intr-un singur
ciclu pentru mai multe transferuri, dupa primul transfer.

Deoarece atat functionarea sincrona, cat si modul de lucru cu canal si transmitere in rafale au
fost introduse simultan in noile module, de obicei, specificarea uneia din aceste caracteristici o
implica si pe cea de-a doua. In ansamblu, memoria cache sincrona cu canal si transmitere in
rafale a permis o imbunatatire de circa 20% a performantelor de ansamblu ale sistemului, ceea ce
a constituit un salt foarte important. Controllerul de memorie cache al unui sistem modern este
continut fie in sectiunea North Bridge a setului de cipuri, asa cum se intampla in sistemele
Pentium sau anterioare acestora, fie in procesor, asa cum se intampla in sistemele Pentium Pro/II
si mai noi.

Posibilitatile comrollerului de memorie cache dicteaza performantele si posibilitatile


memoriei cache. Este important de retinut ca majoritatea controllerelor de memorie cache au
o limita privind marimea memoriei accesibile prin cache. Adeseori, aceasta limita poate fi
destul de scazuta, asa cum este cazul la sistemele Pentium bazate pe setul de cipuri 430TX.
Cele mai multe seturi de cipuri din clasa Pentium, precum 430FX/VX/TX pot intermedia
prin cache numai primii 64 MB de memorie RAM ai sistemului. Daca adaugati mai multa
memorie, veti observa o diminuare importanta a performantelor sistemului, deoarece datele
care depasesc primii 64 MB nu vor fi niciodata transmise prin memoria cache, iar accesul la
acestea se va face intotdeauna cu toate starile de asteptare impuse de memoria DRAM, mai
lenta.

In functie de programele folosite si de locul de stocare a datelor in memorie, acest efect


poate fi foarte important. De exemplu, sistemele de operare pe 32 de biti, cum sunt Windows
95, Windows 98 si NT, se incarca de sus in jos, astfel incat, daca aveti 96 MB RAM, sistemul de
operare si aplicatiile vor fi incarcate direct in cei 32 MB de sus (dincolo de 64 MB) care nu
beneficiaza de memoria cache. Aceasta va avea ca urmare o reducere semnificativa a vitezei
generale a sistemului. Solutia ar fi eliminarea memoriei suplimentare pentru a reduce memoria
totala a sistemului pana la limita de 64 MB, accesibila prin cache. Pe scurt, nu este rational sa
instalati mai multa memorie RAM principala decat cea la care sistemul are acces prin cache (in
functie de setul de cipuri sau de unitatea CPU).
Seturile de cipuri Pentium II si mai noi nu controleaza memoria cache de nivel 2, deoarece
aceasta a fost mutata in procesor. Ca urmare, in cazul sistemelor Pentium II si mai noi, limitele de
acces prin cache sunt stabilite de procesor. Procesoarele cu cache L1/L2 intern au o limita de
acces de 512 KB sau 4 GB, iar toate procesoarele incepand cu Pentium III au limita superioara de
4 GB. Aceasta limita depaseste posibilitatile de acces la RAM ale oricarui set de cipuri. Ca
urmare, in aceste sisteme nu este posibil sa instalati mai multa memorie decat ar accepta
controllerul memoriei cache.
Daca vreti sa stiti care este limita de acces prin cache a sistemului dumneavoastra, consultati
documentatia setului de chipuri, daca aveti un sistem din clasa Pentium sau mai vechi (sau orice
sistem cu memeorie cache pe placa de baza ) sau documentatia procesorului, daca aveti un
sistem din clasa Pentium II sau care mai nou (sau orice sistem cu memoria cache integrata in
unitatea CPU).

II.4 Memoroa RDRAM

Memoria RDRAM sau Rambus DRAM, este tipul de memorie cu totul nou, utilizat in
sistemele PC de varf, incapand cu sfarsitul anului 1999, Intel a semnat cu firma Rambus un
cotract prin care se angaja sa sustina memoria RDRAM pana in anul 2001.De asemenea, au
fost propuse alte standarde pentru memoria RDRAM, asigurand suportul pentru noile
procesoare, pana in anul 2006.
Rambus a dezvoltat, in esenta , o magistrala de memorie intre cipuri, cu dispozitive
specializate care comunica la o viteza foarte mare. Interesant este, din anumite puncte de
vedere faptul ca aceasta tehnologie a fost dezvoltata initial pentru sistemele destinate jocurilor
si a fost raspandita la inceput in sistemele Nintendo 64, fiind ulterior folosita si in sistemele
Sony Playstattion 2.
Sistemele de memorie conventionale, care folosesc memorie FPM/EDOsauSDRAM, sunt
cunoscute sub numele de sisteme cu canal larg (wide-chanenel). In aceste sisteme, canalul de
memorie are aceeasi latime cu magistrala de date a procesului, care, incepand cu procesoarele
Pentium, este de 64 de biti. Modulele DIMM sunt dispozitive cu canal de 64 de biti, ceea ce
inseamna ca datele pot fi transferate in pachete de 64 de biti (8 octeti) simultan. Pe de alta
parte, modulele RDRAM sunt dispozitive cu canal ingust. Acestea transfera datele in pachete de
numai 16 bid (2 octeti), plus doi bifi de paritate optionala, dar la viteze mult mai mari. Aceasta
reprezinta o indepartare de la modelul paralel la un model serial, asa cum se intampla si in cazul
altor magistrale folosite in PC-uri.
Primele module RIMM, cu un singur canal de 16 bid, rulau la 800 MHz, ceea ce asigura o rata de
transfer de 800 x 2 sau 1,6 GB pe secunda pentru un singur canal, adica aceeasi rata de transfer cu a
memoriei PC 1600 DDR SDRAM. Cele mai multe dintre primele sisteme Pentium 4 foloseau
simultan doua bancuri, creand astfel un model cu doua canale, cu o rata de transfer de 3,2 GB/sec,
echivalent cu viteza magistralei procesoarelor Pentium 4 originale. Memoria RDRAM asigura
o intarziere mai mica intre transferuri, deoarece acestea se fac sincron, in bucla si intr-o singura
direcrie.
Modulele RIMM mai noi functioneaza si la 1066 MHz sau 1200 MHz, pe langa viteza
originala de 800 MHz si sunt disponibile atat in versiuni cu un singur canal, pe 16 bid, cat si in
versiuni cu canale multiple, pe 32 si 64 de bid, ajungand la rate de transfer de pan la 9,2 GB/sec.
Un singur canal de memorie Rambus accepta pana la 32 de dispozitive RDRAM individuate
(cipuri RDRAM), sau chiar mai multe, daca sunt folosite buffere. Fiecare cip individual este
conectat serial cu urmatorul, intr-un pachet numit Rambus Inline Memory Module (RIMM), dar
toate transferurile de memorie se fac intre controllerul de memorie si un singur dispozitiv, nu si
intre dispozitive. Cipurile RDRAM individuale sunt commute in modulele RIMM, iar un singur
canal are, de obicei, trei socluri RIMM. Magistrala de memorie RDRAM este o cale continua, prin
fiecare dispozitiv si modul de pe magistrala, fiecare modul avand pini de intrare si de iesire la
capetele opuse. Ca urmare, orice soclu RIMM care nu contine un modul RIMM trebuie sa fie
completat cu un modul de condnuitate, care sa asigure continuitatea caii. Semnalele care ajung la
capatul magistralei sunt terminate pe placa de baza.
Fiecare cip RDRAM dintr-un modul RIMM 1600 functioneaza, in esenfa, ca un modul
independent de pe un canal de date de 16 bid. Intern, fiecare cip RDRAM are un nucleu care
opereaza pe o magistrala cu latimea de 128 de bid, impartita in opt bancuri de 16 bid,
care functioneaza la 100 MHz. Cu alte cuvinte, la fiecare 10 ns (100 MHz), fiecare cip RDRAM
poate transfera 16 octeti in si din nucleu. Aceasta interfata, cu latime mare si viteza mica in
interior, dar cu latime mica si viteza mare in exterior, este elementul cheie al memoriei RDRAM.
O alta imbunatadre conceptuala este separarea semnalelor de date si de comanda pe magistrala.
Magistralele independente de comanda si de adresare sunt separate in doua grupe de pini, pentru
selectarea liniilor si coloanelor, in dmp ce transferul datelor se face prin magistrala de date, cu o
largime de 2 octeti. Ceasul real al magistralei functioneaza la 400 MHz, dar datele sunt transferate
atat pe frontul descendent, cat si pe frontul ascendent ale semnalului de tact, adica de doua ori
pentru fiecare impuls de tact. Frontul descendent este numit ciclu par, iar frontul ascendent ciclu
impar. Sincronizarea completa a magistralei se realizeaza prin expedierea pachetelor incepand
intotdeauna cu un ciclu par (pe frontul descendent). Timpul total de asteptare inainte de a putea fi
inceput un transfer in memorie (latenta) este de numai un ciclu, adica nu mai mult de 2,5 ns.
Figura 6.2 Prezinta relatia dintre ciclurile de ceas si de date puteti vedea ca se desfasoara in
De pus

acelasi timp cinci cicluri complete de ceas (cu front descendent si front ascendent) si zece cicluri de
date. Pentru sincronizare, un pachet de date RDRAM incepe intotdeauna pe o tranzitie para
(descendenta).
Arhitectura RDRAM accepta si tranzacti intercalate simultane multiple, in mai multe domenii
de dmp separate. Ca urmare, inainte de a se fi terminat un transfer, poate incepe un nou transfer.
O alta caracteristica importanta a memoriei RDRAM este consumul redus de energie. Atat
modulele RIMM, cat si dispozitivele RDRAM functioneaza la numai 2,5 void si folosesc tranzitii
de semnale cu tensiune mica, de la 1,0 la 1,8 V, ceea ce inseamna o diferenta totala de numai 0,8
void. De asemenea, memoria RDRAM are patru moduri de lucru cu consum redus si poate trece
automat intr-un mod de asteptare la sfarsitul unei tranzactii, ceea ce asigura reduceri suplimentare
ale consumului.
Asa cum am aratat, cipurile RDRAM sunt instalate in module numite RIMM. Un modul
RIMM este asemanator ca dimensiuni si forma cu modulele DIMM actuale, dar aceste nu sunt
interschimbabile. Modulele RIMM sunt disponibile cu capacitate de pana la 1 GB si pot fi
adaugate in sistem unul cate unul, deoarece fiecare modul RIMM reprezinta, din punct de
vedere tehnic, mai multe bancuri de memorie. Acestea trebuie sa fie adaugate cate doua daca
placa de baza implementeaza un sistem de memorie RDRAM cu doua canale si folositi module
RIMM de 16 biti.
Un controller de memorie RDRAM cu un singur canal Rambus admite pana la trei module
RIMM. Totusi, cele mai multe placi de baza implementeaza numai doua module pe fiecare canal,
pentru a evita problemele cauzate de zgomote de semnal.
Modulele RIMM sunt disponibile in trei variante principale de viteza, fiecare cu trei versiuni de
laume. Versiunile pe 16 bid sunt folosite, de obicei, in mediile cu doua canale, asa ca trebuie sa fie
instalate in perechi, fiecare intr-un set diferit de socluri. Fiecare set de socluri RIMM de pe astfel de
placi reprezinta un canal. Versiunile pe 32 si 64 de biti incorporeaza mai multe canale intr-un
singur dispozitiv, fiind proiectate pentru a fi instalate individual, asa ca nu mai este nevoie sa
formati perechi.
Tabelul urmator compara diferitele tipuri de module RDRAM.
Tip de modul (RIMM) Latimea magis- Frecventa ma- Cicluri de date Largime de banda
tra'lei (biti) gistralei'(MHz) pe tact (MB/sec)

RIMM1 200 RDRAM* 16 300 2 1200

RIMM1 400 RDRAM* 16 350 2 1400

RIMM1 600 RDRAM 16 400 2 1600


RIMM21 00 RDRAM 16 533 2 2133

RIMM2400 RDRAM 16 600 2 2400

RIMM3200 RDRAM 32 400 2 3200

RIMM4200 RDRAM 32 533 2 4266

RIMM4800 RDRAM 32 600 2 4800

RIMM6400 RDRAM 64 400 2 6400

RIMM8500 RDRAM 64 533 2 8533

RIMM9600 RDRAM 64 600 2 9600

* Standard invechit

Datorita sustinerii acordate de Intel memoriei Rambus, succesul acesteia parea asigurat. Din
nefericire, intarzierile in furnizarea seturilor de cipuri, din cauza dificultatilor tehnice legate de
proiectarea memoriei RDRAM au facut ca modulele RIMM sa aiba, initial, preturi de cel putin trei
ori mai mari decat ale modulelor DIMM cu capacitate similare. De curand, pretul modulelor
RDRAM RIMM s-a apropiat foarte mult de cel al modulelor DDR SDRAM, dar performantele
mai bune ofera modulelor RIMM un avantaj. Principalul aspect de care trebuie sa tineti seama
atunci cand alegeti o memorie este ca rata de transfera memoriei sa fie aceeasi cu a magistralei
procesului si, din acest punct de vedere, modulele RDRAM RIMM sunt mai potrivite pentru
sistemele cu procesor Intel Pentium 4 mai multiple.

II. 5 Memoria RAM Video

Un adaptor video instalat in sistemul dumneavoastra utilizeaza o parte din primul megaoctet
din memoria sistemului pentru a stoca informatiile de afloat pe ecran (text sau grafica) dar, in mod
normal, numai atunci cand lucreaza in modul VGA de baza.
Chiar daca o placa video moderna poate avea o memorie proprie de 64 MB sau chiar mai mult,
numai 128 KB din aceasta memorie sunt accesibili sistemului prin zona de memorie video. Restul
memoriei video este accesibila direct numai procesorului video (de pe placa video) sau poate fi
folosita de procesorul sistemului printr-o deschidere de memorie din apropierea limitei de 4 GB a
spatiului de adresare al sistemului. Deoarece aceasta deschidere de memorie poate fi configurata
diferit, in functie de placa video, ar trebui sa consultati documentatia tehnica a placii sau a setului
de cipuri video pentru mai multe informatii. Unele placi de baza au optiuni in BIOS Setup pentru
controlul deschiderii de memorie a placii video dar, daca nu aveti probleme legate de placa video,
este bine sa pastrati optiunile prestabilite.
Atunci cand se afia in modul VGA de baza - de exemplu, in linia de comanda DOS sau in
modul sigur din Windows - procesorul are acces direct la cel mult 128 KB din memoria RAM
video, intre adresele AOOOO-BFFFFh. De asemenea, toate placile video moderne au incorporata pe
placa o memorie BIOS, adresata in mod normal in domeniul COOOO-C7FFFh, care face parte din
spatiul de memorie rezervat pentru componenta BIOS a placii adaptoare. In general, cu cat
sunt mai extinse performantele de culoare si de rezolutie ale unui adaptor video, cu atat mai mare
este portiunea de memorie de sistem utilizata de adaptorul respectiv dar, nici in acest caz,
aceasta memorie suplimentara (peste 128 KB) nu este accesibila in mod normal pentru procesor.
In loc de aceasta, sistemul instruieste cipul video ce sa afiseze, iar cipul video genereaza
imaginea punand datele direct in memoria RAM video de pe placa.
In organizarea logica standard a memoriei sistemului, este rezervata o zona de 128 KB pentru a
fi utilizata de catre placa video la stocarea informatiei afisate in mod curent pe ecran, in modurile
VGA de baza. Memoria video rezervata in acest scop este dispusa in segmentele AOOO si BOOO.
Memoria ROM pentru adaptorul video foloseste un spatiu suplimentar din zona de memorie
superioara in segmentul COOO. Chiar si in cazul noii caracteristici
de afisare pe mai multe monitoare din Windows 98 si sistemele de operare mai noi, numai o
placa video (placa video principala) este inclusa in harta memoriei; celelalte nu folosesc
memorie din zona inferioara.

Capitolul III – Read-Only Memory

Read Only Memory sau ROM este un tip de memorie care poate retine datele in mod
permanent sau semipermanent. Ea se numefte read-only (numai pentru citire) deoarece este
imposibil sau dificil de scris in aceasta memorie. Adeseori, memoria ROM este numita
“memorie nevolatila", deoarece toate datele stocate in ROM raman acolo, chiar dupa ce
calculatorul este oprit. Ca atare, memoria ROM este locul ideal de stocare a instructiunilor de
pornire a calculato-rului - deci a rutinelor care inirializeaza sistemul.
Repneti ca memoriile ROM fi RAM nu sunt opuse, asa cum par sa creada unii. In realitate,
din punct de vedere tehnic, memoria ROM este un subansamblu al memoriei RAM din sistem.
Cu alte cuvinte, o portiune din spatiul de adrese al memoriei cu acces aleatoriu din sistem
este mapata intr-unul sau mai multe cipuri ROM. Acest lucru este necesar pentru a confine
rutinele care permit pornirea calculatorului; in caz contrar, procesorul nu ar avea un program
in memorie pentru a fi executat in momentul punerii sub tensiune a calculatorului.
Principalul BIOS ROM este continut intr-un cip ROM de pe placa de baza, dar exista si cartele
adaptoare cu memorii ROM pe ele. Memoriile ROM de pe cartelele adaptoare contin rutine BIOS
auxiliare si drivere necesare respectivei cartele, in special in cazul cartelelor care trebuie sa fie
active devreme in procesul de incarcare a sistemului de operare, cum ar fi placile video. Cartelele
pentru care driverele nu trebuie sa fie active devreme in procesul de incarcare, de obicei nu au o
memorie ROM deoarece acele drivere pot fi incarcate de pe disc, in cursul procesului de
incarcare.
Cele mai multe sisteme actuale folosesc un tip de memorie ROM numit EEPROM (Elec-
trically Erasable Programmable ROM), care este o forma de memorie Flash. Memoria Flash este o
memorie nevolatila care poate fi scrisa, permitand utilizatorilor sa actualizeze cu usurinta memoria
ROM sau codul firmware de pe placa de baza sau din alte componente (placi video, adaptoare
SCSI, periferice si altele).

III.1. Memoria PROM

(Programmable ROM) - memoriile ROM programabile sunt memorii al caror continut nu


este fixat din constructie; acesta poate fi inscris dupa dorinta utilizatorului, dar odata ce a fost
inscris nu se mai poate modifica sau sterge.

III.2. Memoria EPROM

(Erasable PROM) - sunt memorii PROM ce pot fi sterse (E - Erasable) dar numai prin
procedee speciale (generator de raze ultraviolete).
III.3. Memoria EEPROM

(Electrically EPROM) - sunt memorii EPROM care nu necesita surse de radiatii


ultraviolete, ci doar o tensiune electrica ridicata pentru stergerea continutului; asadar, ele

Celula de memorie EEPROM: a) structura

. b) schema
nu trebuie scoase din soclurile in care sunt montate pe placa de baza. Daca EPROM trebuia
stearsa integral, EEPROM executa operatia de stergere si rescriere a fiecarui byte
independent.

III.4. Memoria flash

O noua versiune a cipurilor EEPROM este cipul flash ROM, numit uneori flash RAM sau
memorie flash. In loc sa fie nevoie de o tensiune speciala, mai mare, pentru stergerea
memoriei, cipurile flash ROM pot fi sterse si reprogramate folosind tensiunea normala din
interiorul PC-ului. Operatiile obisnuite de citire si de scriere folosesc tensiunea standard de
cinci votii, utilizata de majoritatea circuitelor logice (nu sunt inca disponibile memorii flash
ROM la trei volti.) Pentru o operatiune de stergere este nevoie de o supratensiune, adica de o
tensiune mai mare decat tensiunea normala de operare a circuitelor unui calculator — de
obicei 12 volti.
Pentru proiectantii de sisteme, posibilitatea de reprogramare electrica a memoriilor flash
ROM le face usor de folosit. Din nefericire, memoriile flash ROM au aceleasi dezavantaje ca
si memoriile EEPROM - durata lor de viata este finita (desi este mai mare decat a cipurilor
EEPROM obisnuite) - si trebuie sa fie sterse si reprogramate ca unui sau mai multe blocuri,
nu ca octeti individuali.
Cipurile flash ROM din prima generatie contineau intreaga memorie ca un singur bloc,
astfel incat pentru reprogramare trebuia sters intregul cip. Cipurile flash ROM mai
noi contin mai multe blocuri de memorie care pot fi sterse independent, cu dimensiuni de la 4
KB la 128 KB. Memoriile flash ROM mai vechi sunt numite memorii flash cu ftergere
masivd, deoarece trebuie sa fie sterse in intregime la fiecare reprogramare.
Noile memorii flash ROM cu blocuri multiple sunt disponibile in doua variante. Cipurile
flash ROM cu stergere pe sectoare sunt impartite in mai multe zone. Memoriile flash ROM cu
bloc de incdrcare (Boot Block) protejeaza unui sau mai multe blocuri impotriva operator
obisnuite de stergere, astfel incat anumite date speciale - cum ar fi codul firmware care
defineste modul de operare al memoriei - supraviepaiesc procedurilor normale de stergere. In
mod obisnuit, pentru modificarea blocului de incarcare este necesara aplicarea unei
supratensiuni pe pinul de reset al cipului, in acelasi timp cu executarea unei operatii normale
de scriere in blocul respectiv.
Desi memoriile flash ROM moderne pot fi sterse numai pe blocuri, majoritatea permit si
scrierea si citirea aleatorie. Dupa stergerea unui bloc, acesta nu mai contine nici o informatie.
Toate celulele contin valoarea zero. Sistemul poate sa citeasca aceste celule goale, chiar daca
nu afla prea multe din ele. Operatiile de scriere standard pot schimba valoarea celulelor din
zero in unu, dar nu pot face si operatia inversa.
Dupa ce o celula a fost modificata astfel incat sa contina valoarea logica unu, printr-o
operatic de scriere obisnuita, celula va pastra aceasta valoare pana cand memoria este stearsa
din nou, chiar daca alimentarea cu energie a calculatorului sau a memoriei flash este
intrerupta.
Memoriile flash reprezinta o tehnologie in plina dezvoltare. In cazul primei generatii de
cipuri, PC-ul sau un alt dispozitiv care folosea cipurile trebuia sa tina cont de toate
amanuntele operator de stergere si de scriere. Cipurile actuale contin propria logica de control
si automatizeaza aceste operatii, astfel ca memoriile flash ROM functioneaza asemanator cu
memoriile obisnuite. Logica de control asigura sincronizarea impulsurilor folosite pentru
stergerea si scrierea cipurilor, controleaza tensiunile care ajung la celulele de memorie si chiar
verifica daca operatiile de scriere s-au terminat cu succes.
Datorita usurintei de folosire a memoriilor flach ROM, multi dezvoltatori au creat
emulatoare de disc pe baza acestora. Totusi, pentru o functionare eficienta si o durata lunge de
viata, acestea au nevoie de sisteme de operare speciale (sau versiuni ale sistemelor de operare
obisnuite)care micsoreaza numarul ciclurilor de stergere si reprogramare.

Capitolul IV – Tehnologii

In cazul calculatoarelor numerice, este mai simpla stocarea electrica a datelor, deoarece in
acest fel calculatorul nu are nevoie de maini sau de ochi ca sa verifice firul de ata sau bucata
de marmura. Posibile candidate pentru sistemele care stocheaza starea electrica sunt cele care
depind de prezenta unei sarcini electrice sau a unui curent electric. Ambele tehnici sunt
folosite pentru memoriile de calculator care formeaza sistemele de stocare primare.
O alta forma de energie, magnetismul, poate fi manipulata de circuitele electrice si de
calculatoare. De fapt, calculatoarele mainframe din prima generate foloseau memorii cu miez
magnetic. Unii informaticieni mai batrani inca mai numesc sistemul de stocare primar
,,memorie cu miez", pornind de la aceasta poveste. In prezent, sistemele de stocare magnetice
sunt destinate pentru stocarea masiva, deoarece magnetismul este cu un pas in urma
electricitatii.
Dispozitivele de stocare trebuie sa transforme electricitatea in magnetism pentru stocarea
bailor si sa transforme campul magnetic in impulsuri electrice ca sa citeasca brfii stocati.
Procesul de conversie cere timp, energie si efort. Toate acestea se justifica in cazul sistemelor
de stocare pe termen lung, dar nu sunt necesare pentru memoria folosita in interiorul
calculatorului.
Folosirea circuitelor electrice inzestreaza sistemul de stocare primar cu caracteristica de
care acesta are cel mai mult nevoie - viteza. Totusi, doar o parte din viteza de reactie este
datorata electricitatii. Mai important este modul in care sunt aranjati bitii in sistemul de
stocare. Bitii sunt stocati in celulele de memorie aranjate la fel ca si rafturile folosite pentru
stocarea corespondentei,si din aceleasi motive. Folosind acest mod de aranjare, se poate
obtine instantaneu orice scrisoare sau orice bit stocat in memorie, atunci cand este necesar. Nu
este nevoie ca microprocesorul sa citeasca un sir lung de date ca sa gaseaca informatiile
cautate, ci poate sa adreseze direct, la intamplare, orice unitate de stocare. Ca urmare, aceasta
memorie este numita memorie cu acces aleatoriu (Random Access Memory), pentru referirea
ei fiind utilixat in general acronimul RAM.

IV.1. Tehnologia DRAM

Cea mai evidenta cale de a face memoria mai rapida este folosirea unor cipuri mai
rapide. Dar, la fel ca slabirul, renunprea la fumat si pacea lumii, producerea unor cipuri mai
rapide este un subiect despre care este mult mai usor sa vorbesti decat sa-1 pui in practica.
Prin proiectarea atenta a cipurilor pentru reducerea intarzierilor interne si prin folosirea
ultimelor tehnologii de fabricate, producatorii de cipuri pot obtine unele crested de
performanta. Cele mai rapide cipuri DRAM standard disponibile astazi asigura timpi de acces
de 45 sau 50 de nanosecunde. Aceste mici castiguri sunt greu de obtinut si foarte scumpe.
Prin modificarea proiectarii de baza a cipurilor, se pot obtine performance mai ridicate,
deseori cu cresteri mai mici ale costurilor de fabricate. In cautarea unor timpi de raspuns mai
mici, proiectantii au dezvoltat o serie de noi tehnologii pentru cipurile de memorie. Pentru a
intelege cum funqioneaza acestea si cum se obtine cresterea de performanta, trebuie sa stiti
mai intai cateva lucruri despre modul de proiectare a memoriilor standard.
Pentru o discutie despre limitele de viteza si imbunatat,irea cipurilor DRAM, cel mai bine
este sa incepem chiar cu cipurile. Problema critica este modul de organizare a bailor stocati si
modalitatea de acces la acestia.
Comparatia traditionala intre memorie si un dulap cu mai multe sertare este foarte
potrivita. Ca si in cazul sertarelor folosite pentru sortarea corespondent.ei, memoriile
organizeaza sistemul de stocare intr-o matrice dreptunghiulara de celule. O comparatie mai
noua si mai potrivita poate fi facuta intre memorie si o foaie de calcul tabelar, deoarece
fiecare celula de memorie seamana cu o celula din foaia de calcul - este identificata in mod
unic prin pozitle, fiind exprimata ca intersectia dintre un rand si o coloana din matrice.
Pentru citirea sau scrierea intr-o celula de memorie, trimiteti cipului adresa coloanei si a
randului, iar cipul va trimite datele commute de celula respectiva.
In operarea reala, cipurile sunt ceva mai complexe. Pentru pastrarea numarului de
conexiuni (si, astfel, a costului), liniile de adresare a celor mai multe cipuri de memorie sunt
multiplexate. Aceasta inseamna ca acelasi set de linii este folosit atat pentru trimiterea adresei
randului cat si a coloanei. Pentru a diferent,ia adresele de coloane de adresele de linii, cipul
foloseste doua semnale.
Semnalul RAS (Row Address Strobe) indica faptul ca valoarea de pe linii reprezinta
adresa unui rand, iar semnalul CAS (Column Address Strobe) indica faptul ca valoarea de pe
linii reprezinta adresa unei coloane. Abrevierile acestor semnale, RAS si CAS, au, de obicei, o
linie orizontala deasupra lor, care indica faptul ca semnalele sunt inversate.
In timpul funtionarii, controllerul de memorie al PC-ului precizeaza cipului de memorie
mai intai randul, apoi coloana pe care se afla celula. Cu alte cuvinte, liniile de adrese
acompaniate de semnalul -RAS selecteaza un bane de memorie; apoi, un nou set de semnale
transmise pe liniile de adrese, acompaniate de semnalul -CAS, selecteaza celula de stocare
dorita.
Desi curentul electric se deplaseaza cu viteze apropiate de cea a luminii, semnalele nu se
pot schimba instantaneu. Trecerea tuturor circuitelor dintr-un cip de la adresarea randurilor la
adresarea coloanelor dureaza destul de mult, eel putin in contextul operator executate intr-un
calculator, adica la nivelul nanosecundelor. Aceasta intarziere, impreuna cu necesitatea
reimprospatarii memoriei, sunt principalele limite pentru performance cipurilor de memorie
convent.ionale. Pentru cresterea performantelor memoriei, proiectantii de cipuri au dezvoltat
diferite scheme de ocolire a acestor limite.
Tehnologiile folosite pentru memorii au evoluat constant. Cipurile DRAM obisnuite s-au
dovedit prea lente pentru cerintele microprocesoarelor 386. Producatorii au Tncercat mai intiii
sa foloseasca memorii cu coloane statice inainte de a trece la cipurile DRAM mai rapide in
mod pagina, metoda care s-a dovedit a fi cea mai solida pentru Industrie pana in 1995. Din
acel moment, o noua tehnologie, ..extended data out memory" (memorie cu iesire de date
extinsa), a inceput sa domine industria memoriilor.
Dar despre EDO vom vorbi la timpul potrivit. Toate aceste tehnologii, de la paginate la
memoriile EDO cu operare in rafale, au in comun aceeasi modalitate de adresare a celulelor si
se bazeaza pe aceeasi tehnologie, diferind numai prin cateva semnale si prin sincronizare.
Aceste tehnologii impun doar mici modificari ale calculatorului si cresc foarte putin preful
memoriei.
Alte tehnologii urmeaza cai diferite de crestere a vitezei. Memoriile DRAM imbunatatite
(Enhanced DRAM), cipurile DRAM cu cache-uri (cached DRAM) si memoriile DRAM
sincrone integreaza in cipurile individuate cache-uri de mare viteza. Memoriile Rambus
DRAM modifica organizarea memoriei si canalul de date din interiorul cipului. Memoriile
Video RAM si Windows RAM incearca sa atinga un obiectiv diferit prin alte metode, ajutand
PC-ul si memoria acestuia sa economiseasca timp prin executarea simultana a doua operatii.
Cu siguranta veti intalni una sau mai multe dintre aceste tehnologii intr-unul dintre PC-urile
noi pe care le cumparati.
IV.2. Module de memorie

Arhitectura unitatii centrale de prelucrare (CPU) si a placii de baza (setul de cipuri)


determina capacitatea memoriei fizice a sistemului, precum si tipurile si formele de
memorie care pot fi instalate. In decursul anilor, au existat doua schimbari importante in ceea
ce priveste memoria calculatoarelor: memoria a devenit treptat mai rapida si a furnizat datele
pe o magistrala cu latimea din ce in ce mai mare. Cerintele privind viteza si dimensiunea sunt
determinate de circuitele unitatii CPU si de cele ale controllerului de memorie. Intr-un
calculator modern, controllerul de memorie este incorporat in setul de cipuri al placii de baza.
Chiar daca un sistem poate admite fizic o cantitate de memorie data, tipul de software pe care
il rulati poate dicta in ce masura intreaga memorie poate fi utilizata sau nu.
Procesoarele 8088 si 8086, cu 20 de linii de adresa, pot utiliza 1 MB (1024 KB) de
memorie RAM. Procesoarele 286 si 386SX, cu 24 de linii de adresa, pot utiliza 16 MB de
memorie. Procesoarele 386DX, 486, Pentium, Pentium MMX si Pentium Pro, cu 32 de linii
de adresa, pot utiliza 4 GB (4096 MB) de memorie, in timp ce procesoarele Pentium Will si
4, precum si AMD Athlon/Duron, avand 36 de linii de adresa, pot gestiona cantitatea
impresionanta de 64 GB de memorie. Noul procesor Itanium, cu 44 de linii de adresa, permite
instalarea a 16 TB (teraocted) de memorie RAM fizica.
Cand procesoarele 286 si mai puternice emuleaza procesorul 8088 (ceea ce se intampla
cand sunt rulate programe pe 16 bid, cum sunt cele DOS sau Windows 3.x), ele
implementeaza un mod de lucru la nivel hardware, cunoscut sub numele de mod real.
Acesta este singurul mod de lucru disponibil in cazul procesoarelor 8086 si 8088, utilizate la
sistemele PC si XT. In modul real, toate procesoarele Intel - chiar §i puternica familie
Pentium - sunt limitate la utilizarea unui spadu de memorie de 1 MB, la fel ca si ,,stramosii"
lor (procesoarele 8086 si 8088), iar din acest spatiu sistemul isi rezerva 384 KB. Numai in
modul protejat procesoarele 286 sau mai puternice isj pot utiliza intregul potential de adresare
a memoriei.
Sistemele din clasa P5 pot adresa 4 GB de memorie, iar cele din clasa P6/P7 pot adresa
64 GB. Pentru a oferi o imagine a acestor capacitate de adresare a memoriei, aflata ca 64 GB
(65.536 MB) de memorie ar costa aproape 20.000 $. Chiar daca v-au putea permite toata
aceasta memorie, unele din cele mai mari module de memorie disponibile astazi sunt
modulele DIMM de 1 GB. Pentru a instala o memorie RAM de 64 GB, ar fi necesare 64 de
module DIMM cu capacitatea cea mai mare, de cate 1 GB, iar majoritatea sistemelor actuale
au numai patru socluri DIMM. Cele mai multe placi de baza Pentium II au un maxim de 3-6
socluri DIMM, ceea ce permite o memorie maxima de 0,75-1,5G, daca toate soclurile sunt
ocupate. Aceste limitari sunt impuse de setul de cipuri, nu de procesor. Desi unele procesoare
pot adresa o memorie de 64 GB, nu exista un set de cipuri pe piata care sa permita acest lucru.
Cele mai multe seturi de cipuri actuale sunt limitate la o memorie de 1 GB, desi unele pot
adresa 4 GB sau chiar mai mult.
Unele sisteme au si alte limitari. Sistemele din clasa P5 au fost disponibile mcepand din
anul 1993, dar numai cele construite incepand din anul 1997 utilizeaza pentru placa de baza
un set de cipuri care admite module DIMM SDRAM. Chiar si placile de baza care folosesc
eel mai nou set de cipuri din clasa P5, Intel 430TX, nu admit-o memorie totala mai mare de
256 MB si nu ar trebui sa aiba instalata o memorie totala mai mare de 64 MB, datorita
limitarilor de adresare a memoriei prin cache.
Nu instalati mai mult de 64 MB de memorie RAM intr-un asemenea sistem decat daca
sunteti sigur ca placa de baza si setul de cipuri permit functionarea memoriei cache de nivel 2
cu memoria suplimentara.
Modulele SIMM, DIMM si RIMM
Primele sisteme aveau memoria instalata sub forma de cipuri individuale. Acestea sunt
denu-mite adeseori cipuri DIP (DualInline Package) datorita formei cipului. Modelele IBM
XT si AT originale aveau 36 de socluri pe placa de baza pentru aceste cipuri individuale, iar
mai apoi mai multe astfel de cipuri au fost instalate pe diferite placi de memorie care se
introduceau in conectoarele de magistrala. in sir plantand astfel de cipuri
Pe langa faptul ca instalarea memoriei consuma mult timp si efort,
cipurile DIP aveau o problema notorie: in timp, ieseau din socluri,
dupa ce sistemul parcurgea un numar de cicluri termice. In fiecare
zi, la pornire si la oprire, sistemul se incalzea si se racea, iar cipurile
ieseau treptat din soclurile lor. Pana la urma, se slabea contactul
intre soclu si cip si apareau erorile de memorie. Din fericire,
reasezarea tuturor cipurilor in soclurile lor rezolva de obicei aceasta
problema, dar aceasta necesita un volum mare de manoperS in cazul
deservirii unui numar mare de sisteme.
La timpul respectiv, exista varianta lipirii cu cositor a cipurilor de memorie pe placa de
baza sau pe o placa de extensie. Aceasta impiedica migrarea cipurilor si facea ca legaturile sa
devina permanente, dar aparea o alta problema. Daca un cip se defecta, era necesar fie sa
incercati dezlipirea sa si lipirea unui cip nou, fie sa aruncati placa de baza sau placa de
memorie in care era instalat cipul. Acest lucru era costisitor si ingreuna foarte mult depanarea
memoriei.
Era necesar un cip care sa fie lipit cu cositor, dar sa ramana amovibil, si aceasta este exact
ceea ce s-a realizat prin modulul numit SIMM. Pentru memorie, cele mai multe sisteme
moderne au adoptat modulele SIMM (Single In-Line Memory Module), DIMM sau RIMM in
locul cipurilor individuale de memorie. Aceste mici placi se introduc in niste conectoare
speciale aflate pe placa de baza sau pe placa de memorie. Cipurile individuale de memorie
sunt lipite in modul, astfel incat demontarea si inlocuirea cipurilor individuale de memorie nu
este posibila. In loc de aceasta, trebuie sa inlocuiti intregul modul daca o component a sa se
defecteaza. Modulul este tratat ca si cum ar fi un singur cip mare de memorie.
In sistemele desktop sunt folosite doua tipuri principale de module SIMM, doua tipuri
principale de module DIMM si (pana acum) un tip de modul RIMM. Diferitele tipuri de
module sunt descrise prin numarul de pini, latimea randului de memorie si tipul memoriei.
Modulele SIMM, de exemplu, exista in doua variante fizice - cu 30 de pini (8 bid plus un bit
de paritate optional) si cu 72 de pini (32 de biti plus patru biti de paritate opdonali) cu diferite
Numita astfel deoarece contactele sunt aranjate pe doua linii, de o parte §i de alta a cipului
(n.trad.) capacitati si caracteristici. Modulele SIMM cu 30 de pini sunt mai mici decat cele cu
72 de pini si ambele versiuni pot avea cipuri pe o singura fata sau pe ambele.
si modulele DIMM sunt disponibile in doua variante. De obicei, modulele DIMM contin
memorie SDRAM sau DDK SDRAM si sunt diferentiate de caracteristicile fizice. Un modul
DIMM standard are 168 de pini, o crestatura la fiecare capat si doua crestaturi in zona
contactelor. Un modul DDR DIMM are 184 de pini, o crestatura la fiecare capat si numai o
crestatura in zona contactelor. Memoriile DIMM au canale de date pe 64 de bid (fara paritate)
sau 72 de bid (cu paritate sau ECC). Principala diferenta fizica intre modulele SIMM si
DIMM este faptul ca modulele DIMM au pini de semnal diferiti pe cele doua parti ale
modulului. Acesta este motivul pentru care sunt numite module de memorie in linie duale
(dual inline memory module) si explicada faptului ca, avand doar cu un inci mai mult in
lungime, au mult mai multi pini decat un modul SIMM.
Si modulele RIMM au pini diferiti pe cele doua fete ale modulului. Exista trei tipuri fizice
diferite de module RIMM: o versiune pe 16/18 bid, cu 184 de pini, o versiune pe 32/36 de bid,
cu 232 de pini si o versiune pe 64/72 de bid, cu 232 de pini. Toate aceste module folosesc
acelasi tip de conector, dar crestaturile din module si din conectoare sunt diferite, pentru a
impiedica instalarea gresita. O placa de baza poate accepta un singur tip de modul. Cea mai
raspandita este versiunea pe 16/18 bid. Versiunea pe 32 debiti a aparut
catre sfarsitul anului 2002, iar versiunea pe 64 de bid va aparea abia in 2004.
Un modul RIMM standard pe 16/18 bid are 184 de pini, o crestatura la fiecare capat si doua
crestaturi centrale in zona contactelor.
In figura de mai jos sunt reprezentate cheile modulului DIMM corespund cu proeminentele
din soclurile DIMM. Cheile DDR DIMM si RIMM sunt similare, dar nu identice.
Aceste module de memorie sunt extrem de compacte, daca tinem seama de capacitates lor de
stocare, fiind disponibile diverse capacitati si viteze. Tabelul 6.9 prezinta diferitele capacitati
disponibile pentru modulele SIMM, DIMM si RIMM. )

Modulele de memorie DRAM SIMM, DIMM si RIMM, indiferent de tip si capacitate, sunt
disponibile la diferite viteze. Consultati documentatia placii de baza pentru a afla tipul si
viteza memoriei pentru sistemul dumneavoastra. In general, eel mai bine este ca viteza
memoriei (numita si rata de transfer, randament sau largime de banda) sa fie aceeasi cu viteza
magistralei procesorului (numita si magistrala externa, FSB sau front side bus).
Daca un sistem necesita o anumita viteza, puteti folosi, aproape mtotdeauna, module mai
rapide, daca nu sunt disponibile module cu viteza respectiva. In general, la combinarea
modulelor de viteze diferite nu apar nici un fel de probleme, atat timp cat utilizati module cu
viteza ceruta de sistem sau cu viteze mai mari. Deoarece diferenfele de pret intre modulele de
viteze diferite sunt, in general, nesemnificative, eu obifnuiesc sa cumpar module mai rapide
decat cele necesare unei anumite aplicatii, deoarece astfel aceste module vor putea fi utilizate
pe viitor intr-un sistem mai performant, care lucreaza la viteza mai mare.
Deoarece modulele DIMM si RIMM contin cipuri ROM care raporteaza sistemului para-
metrii de viteza si sincronizare proprii, cele mai multe sisteme ruleaza controllerul de
memorie si magistrala de memorie la viteza corespunzatoare celui mai lent modul
DIMM/RIMM instalat. Cele mai multe DIMM contin memorie SDRAM, ceea ce inseamna ca
pot livra datele cu o viteza foarte mare, in rafale, folosind o interfatl sincronizata. Si modulele
DDR DIMM contin tot memorie SDRAM, dar acestea transfer! date de doua ori mtr-un ciclu
de ceas, ceea ce inseamna o viteza de doua ori mai mare.

Capitolul V – Instalare memorii

V.1. Instalare fizica

In general, memoria PC-ului va funtiona pe toata durata vietii masinii, fara sa fie nevoie de
vreo interventie din partea dumneavoastra. Memoria nu are piese in miscare care sa necesite
intretinerea sau lubrifierea. Nu aveti de-a face cu memoria decat daca doriti sa sporiti zestrea
calculatorului, marind memoria principala de pe placa de baza sau instaland o placa de
extensie pentru marirea cache-ului de disc sau a bufferului pentru cadrele video.
Instalarea memoriei este un proces delicat, dar pentru care nu trebuie sa fiti expert si nici sa
aveti o indemanare speciala.
De obicei, puteti sa adaugati cativa megaocteti de memorie in cateva minute, fara sa va
faceti griji privind deteriorarea memoriei, a PC-ului sau propria ranire. Totusi, trebuie sa va
luati cateva masuri de precautie. Evitati electricitatea statica; aceasta poate deteriora orice
circuit electronic bazat pe semiconductoare, inclusiv cipurile de memorie. Sursele cele mai
precaute recomanda impamantarea la o teava de apa rece in timpul manipularii circuitelor
dintr-un PC. Majoritatea oamenilor instaleaza modulele si cipurile fara sa isi puna problema
electricitatii statice. De obicei, daca nu observati scantei atunci cand atingeti obiectele
metalice de pe masa de lucru, puteti sa instalati modulele de memorie fara probleme.
Procesul de instalare a memoriilor si masurile de sigurana pe care trebuie sa le luai depind de
tipul memoriilor.
Memoriile moderne, bazate pe module, pot fi instalate mai usor si mai repede decat
cipurile discrete. Dar chiar si la instalarea modulelor de memorie trebuie sa fiti atent la ceea
ce faceti.
La instalarea sau demontarea modulelor de memorie, este foarte probabil sa intalniti urma-
toarele probleme:
• Descarcari electrostatice
• Module SIMM sau DIMM introduse incorect in sloturi
• Optiuni incorecte de configurare a memoriei in BIOS Setup
Pentru a preveni descarcarile electrostatice la instalarea cipurilor sensibile de memorie, este
necesar sa nu purtati imbracaminte din fibre sintetice sau incaltaminte cu talpa din piele,
deoarece acestea favorizeaza producerea sarcinilor electrice. Anulati orice sarcina
electrostatica pe care o purtati atingand sasiul sistemului inainte de a incepe lucrui sau, mai
bine, purtati o bratara buna de impamantare, procurata din comert. O asemenea bratara poate
fi comandata de la un magazin de piese electronice. O bratara de impamantare se compune
dintr-o bratara din material bun conducator de electricitate, impamantata la celalalt capat
printr-o rezistenta de un megaohm cu un conductor fixat cu o clema de sasiul sistemului.
Inainte de a incepe lucrui, asigurati-va ca sistemul nu este alimentat.
Toate cipurile sau modulele de memorie trebuie sa fie instalate cu o anumita orientare.
Instalarea corecta a modulelor in socluri este asigurata printr-un sistem de crestaturi si
proeminente. Daca va folositi spiritul de observade si nu incercari sa fortati inserarea
modulelor in socluri, este usor sa va dad seama care este orientarea corecta. In timp ce
introduced modulul in soclu, asigurati-va ca proeminentele din soclu sunt aliniate cu
crestaturile de pe placa.
Nu ar trebui sa mai spun acest lucru, dar nu uitati sa opriti calculatorul inainte de a instala
memoria. Pentru a fi sigur, ar trebui sa verificati daca sistemul este scos din priza. Daca
instalad memoria in timp ce sistemul este pornit (chiar daca este in modul sleep), probabil veti
arde nu numai memoria, ci si intreaga placa de baza. Cele mai multe sisteme mai noi includ
conexiuni de alimentare in asteptare, asa ca sunt partial alimentate chiar si atunci cand
sistemul nu este pornit. Singura modalitate de a va asigura ca sistemul nu este alimentat este
sa-1 scoated din priza.
Extraged modulele SIMM, DIMM sau RIMM eliberand clemele de prindere si tragand
sau round modulele din soclu. Instalarea se face exact invers.
Dupa adaugarea memoriei si reconstruirea sistemului, uneori este nevoie sa rulati
programul BIOS Setup si sa salvati noua cantitate de memorie raportata. Cele mai multe
sisteme noi detecteaza automat noua cantitate de memorie si reconfigureaza corespunzator
informative din BIOS Setup. De asemenea, pentru cele mai multe sisteme noi nu este necesara
configurarea unor jumpere sau comutatoare de pe placa de baza pentru acceptarea noii
memorii.
Semnalul Standby al surselor de alimentare ATX furnizeaza permanent placii de baza o
tensiune de +5 V, suficienta pentru a arde modulele de memorie (n. trad.)
Dupa configurarea sistemului pentru folosirea noii cantitati de memorie, probabil veti dori
sa rulati un program de diagnosticare a memoriei, pentru a va asigura ca memoria
functioneaza corespunzator. Unele programe de acest tip sunt rulate automat. Cel putin doua sau
trei programe de diagnosticare a memoriei sunt disponibile in toate sistemele. In ordinea preciziei,
acestea sunt:
Testul POST este rulat de fiecare data cand porniti sistemul.
Mai multe companii ofera programe de diagnosticare suplimentare.
Instalarea modulelor SIMM

Modulele SIMM sunt orientate dupa crestatura aflata la un singur capat al modulului, asa cum
se vede in figura 6.14. Soclul are o proeminenta care trebuie sa patrunda in acest gol de la unul
din capetele modulului. Aceasta proeminenta nu permite instalarea unui modul SIMM in
pozitie inversa, decat daca se rupe conectorul de pe placa de baza sau modulul. Figura 6.15
prezinta o imagine detaliata a crestaturii si a clemei de prindere.
Instalarea modulelor DIMM si RIMM

In mod asemanator, modulele DIMM si RIMM sunt prevazute cu o cheie sub forma unor
crestaturi asimetrice pe marginea inferioara a conectorului, astfel incat nu pot fi introduse decat
intr-o singura pozitie, asa cum se vede in figura 6.16.
Zavorul de extragere pentru modulele DIMM si RIMM patrunde in crestatura laterals a
modulului atunci cand acesta este introdus complet in soclu. Unele socluri pentru module DIMM
sunt prevazute cu zavoare de extragere la ambele capete. La instalare, aveti grija sa nu folositi forta
cand introduceti modulul in soclu. Modulul trebuie sa alunece usor in soclu si sa se fixeze; in caz
contrar, probabil modulul nu este oriental sau aliniat corect. Fortarea modulului poate rupe
modulul sau soclul. Daca clemele de prindere ale soclului se rup, exista posibilitatea ca memoria sa
nu fie bine retinuta in pozitia corecta si sa inregistrafi erori aleatorii de memorie, deoarece modulul
nu va face un contact electric stabil.
Instalarea modulelor RIMM
Modulele RIMM sunt instalate la fel ca si modulele DIMM, dar in socluri diferite. Zavoarele de
extragere de la capete sunt similare, iar in module sunt instalate perpendicular pe placa de baza , la
fel ca modulele DIMM. Crestaturile de pe modulele RIMM impiedica instalarea inversa si va
ajuta sa aliniati modulul.de asemenea soclurile trebuie sa fie completate cu module de continuare.
V.2. Configurare

Configurarea si optimizarea memoriei placilor adaptoare


Placile adaptoare utilizeaza zona de memorie superioara, atat ca memorie RAM de lucru, cat
si pentru memoria BIOS pe care o au incorporata. Daca doua adaptoare incearca sa utilizeze
aceleasi zone pentru memoria BIOS sau RAM, apare un conflict care poate duce chiar la
imposibilitatea incarcarii sistemului. In cele mai multe cazuri, functiile Plug-and-Play ale
sistemului de operare asigura reconfigurarea automata a acestor placi, astfel incat conflictele
sa fie eliminate.
Sectiunile urmatoare prezinta modalitatile de evitare a acestor conflicte potentiale si
posibilitatile de reme-diere in situatia aparitiei unor astfel de conflicte. In plus, sunt
prezentate modalitatile de modificare a adreselor de memorie pentru adaptoare (in scopul
rezolvarii conflictelor) si sunt oferite cateva sugestii pentru optimizarea memoriei utilizate de
adaptoare

Cum aflati ce adaptoare ocupa zona de memorie superioara (UMA)

Exista doua modalitati de a afla care dintre adaptoare utilizeaza zona de memorie
superioara, si anume:
• Studiati documentatia tehnica pentru fiecare adaptor instalat in sistemul dumneavoastra,
pentru a vedea ce adrese de memorie utilizeaza adaptorul respectiv.
• Folositi un program utilitar sau programul Device Manager din sistemul de operare pentru a
deter-mina rapid portiunile din zona de memorie superioara utilizate de adaptoarele instalate
in sistem.
Metoda cea mai simpla (care nu este neaparat si cea mai sigura) este aceea de a folosi un
program utilitar care identified portiunile din zona de memorie superioara utilizate de
adaptoarele instalate in sistemele dumneavoastra. Un astfel de program utilitar este MSD
(Microsoft Diagnostics) care insoteste sistemele de operare Windows 3.x si DOS 6 sau
versiunile ulterioare. Utilitarul Device Manager din aplicatia Control Panel din Windows
9x/Me si Windows 2000/XP furnizeaza, de asemenea, aceste informatii, ca si noul utilitar
System Information furnizat o data cu Windows 98 si versiunile ulterioare. Aceste utilitare
examineaza configuratia sistemului dumneavoastra si determina nu numai portiunile din zona
de memorie superioara utilizate de adaptoarele instalate in sistem, ci si intreruperile (IRQ)
utilizate de fiecare din aceste adaptoare.
Sistemele Plug-and-Play adevarate dezactiveaza, de asemenea, unul din adaptoarele
implicate intr-un conflict, pentru a preveni o blocare total! a sistemului. Aceasta poate face ca
sistemul de operare Windows sa se incarce in modul sigur.
Dupa ce rulati programul MSD, Device Manager sau un alt utilitar, pentru a stabili
configuratia memoriei superioare a sistemului, tipariti lista cu adresele de memorie folosite.
Ulterior, puteti consulta aceasta lista pentru a va asigura ca o noua placa pe care vreti sa o
instalati nu intra in conflict cu dispozitivele deja instalate in sistem.

Rezolvarea conflictelor prin modificarea adreselor memoriei utilizate de adaptoare

Daca identificati un conflict (existent sau potential) folosind una dintre cele doua metode
descrise in sectiunea anterioara, probabil va trebui sa reconfigurati una sau mai multe placi
adaptoare pentru a modifica zona de memorie Pentru majoritatea adaptoarelor, modificarea
adreselor de memorie utilizate este destul de simpla, constand in reconfigurarea placii prin
actionarea unor jumpere sau comutatoare.
In cazul placilor Plug-and-Play, puteti utiliza pentru efectuarea modificarilor programul de
configurare care este furnizat o data cu placa sau aplicatia Device Manager din Windows.
Etapele descrise mai jos va ajuta sa rezolvati cele mai multe probleme aparute din cauza
conflictelor de memorie intre adaptoare:
1. Determinati adresele din zona de memorie superioara utilizate de adaptoarele existente in
sistem.
2. Determinati daca intre respectivele adrese exista suprapuneri care au ca rezultat conflicte
de memorie.
3. Consultati documentatiile tehnice aferente placilor adaptoare, pentru a vedea care dintre
acestea pot fi reconfigurate astfel meat toate adaptoarele sa foloseasca adrese de memorie
unice.
4. Configurati adaptoarele selectate in etapa a 3-a, astfel incat sa nu mai existe conflicte de
memorie intre adaptoare.
De exemplu, daca unul din adaptoare utilizeaza adresele C8000-CBFFF din zona de
memorie superioara, iar un alt adaptor foloseste adresele CAOOO-CCFFF, exista un conflict
potential intre adrese. Una din aceste adrese trebuie sa fie modificata. Retineti ca placile
Plug-and-Play permit ca aceste modificari sa fie realizate direct din aplicatia Windows
Device Manager. superioara utilizata de adaptorul care creeaza problema.

Capitolul VI – Erori de functionare, rezolvarea erorilor, intretinere

VI.1. Depanarea memoriei

Problemele legate de memorie pot fi dificil de rezolvat. In primul rand, memoria ramane ceva
misterios pentru unii, deoarece este un lucru ..virtual", care poate fi mai greu de inteles. De
asemenea, dificultatile sunt cauzate de faptul ca problemele legate de memorie pot fi intermitente
si, deseori, asemanatoare cu probleme din alte zone ale sistemului sau chiar din software. Aceasta
sectiune prezinta cateva etape simple pe care le puteti parcurge atunci cand banuiti ca aveti o
problema legata de memorie.
Pentru depanarea memoriei, aveti nevoie, in primul rand, de cateva programe de diagnosticare
a memoriei. Deja aveti cateva astfel de programe, chiar daca nu o stiti. Toate sistemele BIOS ale
placilor de baza au o procedura de testare a memoriei in rutina POST, executata de fiecare data
cand porniti sistemul. In cele mai multe cazuri, primiti si un program de diagnosticare a memoriei
pe un disc cu programe utilitare, livrat impreuna cu sistemul. De asemenea, pe piati exista multe
programe de diagnosticare comerciale si aproape toate includ si teste de memorie.
Atunci cand este executat, testul POST nu verifica doar memoria, ci o si numara. Valoarea
obtinuta este comparata cu cantitatea numarata la ultima rulare a programului BIOS Setup; daca
valorile sunt diferite, este afisat un mesaj de eroare. In timpul executiei, testul POST scrie in fiecare
locatie de memorie un sablon de bid, pe care apoi il citeste, pentru a verifica daca memoria
functioneaza corect. Daca este detectata o eroare, aceasta este semnalata vizual sau auditiv.
Mesajele audio (semnale sonore) sunt folosite pentru erorile critice sau ,,fatale" in zone
importante pentru functionarea sistemului. Daca sistemul poate obtine accesul la destula
memorie pentru a permite functionarea componentei video, veti vedea mesajele pe ecran in loc sa
auziti semnale sonore.
Cele mai multe placi de baza Intel folosesc sisteme BIOS produse de Phoenix. Acest tip de
BIOS indica erorile fatale de memorie prin diferite coduri sonore, prezentate in tabelul de mai jos.
Coduri sonore de eroare folosite de sistemul BIOS Phoenix

Semnale sonore Cod pe port u I 80h Explicate

1-2-2-3 16h Suma de verificare a memoriei BIOS ROM

1-3-1-1 20h Testul reTmprospatSrii memoriei DRAM

1-3-1-3 22h Testul controllerului de tastaturS

1-3-3-1 28h Detectarea automats a dimensiunii memoriei DRAM

1-3-3-2 29h Inijializarea gestionarului de memorie pentru testul POST

1-3-3-3 2Ah Stergerea memoriei de baza RAM de 512 KB

1-3-4-1 2Ch Eroare Tn memoria RAM la adresa de linie xxxx

1-3-4-3 2Eh Eroare Tn memoria RAM Tn bifii de date xxxx ai octetului

inferior de memorie

1-4-1-1 30h Eroare Tn memoria RAM Tn bit.ii de date xxxx ai octetului

superior de memorie

2-1-2-2 45h Inijializarea dispozitivelor POST

2-1-2-3 46h Verificarea mesajului de copyright ROM

2-2-3-1 58h Testul Tntreruperilor neasteptate

2-2-4-1 5Ch Testul memoriei RAM Tntre 5 1 2 si 640 KB

1-2 98h C3utarea memoriei ROM opjionale. Un sunet scurt si


unul lung indica o eroare Tn suma de verificare

Cautarea memoriei ROM optionale. Un sunet scurt si unul lung indica o eroare.
Alte placi de baza folosesc sisteme AMI BIOS, care indica erorile prin codurile prezentate in
tabelul de mai jos. CST (www.sinimtester.com) fi Aristo (www.memorytest.com). Aceste
testere pot fi destul de scumpe, dar sunt singura solude pentru un profesionist care se ocupa de
repararea calculatoarelor.
Erorile de memorie pot aparea si dupa pornirea sistemului de operare, fiind identificate, de
obicei, prin mesaje de eroare. Cele mai des intalnite sunt:
• Erori de paritate. Arata ca circuitele de verificare a paritatii de pe placa de baza au detectat
o modificare a datelor aparuta dupa stocarea acestora
• Erori de protectie generala. sau globald. O eroare generica, indicand faptul ca un program a
fost modificat in memorie fi, de obicei, ducand la terminarea imediata a aplicadei. Aceste
erori pot fi cauzate si de aplicadi cu erori de programare.
• Exceptii fatale. Coduri de eroare returnate de un program la intalnirea unei instrucduni
ilegale, in urma accesului la date invalide, sau la folosirea unei operatii cu privilegii invalide
• Erori de impartire. O eroare generica, indicand faptul ca s-a incercat o impardre la zero sau
ca rezultatul unei operatii nu incape in registrul stabilit ca destinade.
Aceste erori pot fi cauzate de memorii defecte sau gresit configurate, dar f i de erori software
(in special in drivere), surse de alimentare de proasta calitate, descarcari electrostatice,
emitatoare radio aflate in apropiere, probleme de sincronizare fi altele.
Daca banuiti ca problemele sunt cauzate de memorie, exista modalitati de testare a
memoriei prin care puteti stabili daca aceasta este sursa erorilor. Cele mai multe dintre aceste
teste implica rularea unor programe de diagnosticare.
Sunt uimit de numarul mare de utilizatori care fac o greseala critica atunci cand ruleaza
programele de testare a memoriei. Cea mai mare problema pe care am observat-o este rularea
testelor de memorie avand activat cache-ul sistemului. Practic, acesta anuleaza testarea
memoriei, deoarece majoritatea sistemelor folosesc o metoda numita scriere ulterioara.
Aceasta inseamna ca datele scrise in memoria principal! sunt mai intai scrise in cache.
Deoarece programul de testare a memoriei scrie date in memorie, apoi le citeste imediat,
datele sunt citite, de fapt, din cache, nu din memoria principals.
Ca urmare, programul de testare ruleaza foarte rapid, dar nu testati decat memoria cache.
Pe scurt, daca testati memoria avand cache-ul activat, de fapt nu scrieti in modulele
SIMM/DIMM, ci numai in cache. Inainte de a rula programe de testare a memoriei, asigurati-
va ca memoria cache este dezactivata. In acest caz, sistemul va rula foarte lent, iar testarea
memoriei va dura foarte mult, dar veti testa memoria RAM, nu cache-ul.
Etapele urmatoare va permit sa testati si sa depanati memoria RAM a sistemului.
Figura 6.17 va pune la dispozitie o schema simplificata a acestui proces.
. 1. Porniti sistemul si observati executarea testului POST. Daca acesta se termina fara erori,
inseamna ca a fost testata functionalitatea de baza a memoriei. Daca sunt semnalate erori,
treceti la procedurile de izolare a defectelor.
2. Reporniti sistemul si intrati in programul BIOS (sau CMOS) Setup. Pentru cele mai
multe sisteme, faceti acest lucru apasand tasta F2 in timpul testului POST, dar inainte de
inceperea procesului de incarcare a sistemului. Dupa ce intrati in programul BIOS Setup,
verificati daca memoria calculata este egala cu memoria instalata. In cazul in care cele doua
valori nu sunt egale, treceti la procedurile de izolare a defectelor.
3. In BIOS Setup, identificati optiunile pentru cache si dezactivati-le. Salvati optiunile de
configurare fi reincarcati sistemul de pe o discheta formatata in MS-DOS, care contine
programul de diagnosticare ales de dumneavoastra. Daca sistemul dumneavoastra a fost livrat
impreuna cu un disc de diagnosticare, puteti folosi discul respectiv. In caz contrar, puteti
folosi unul dintre multele programe de diagnosticare comerciale disponibile pe piata, cum ar
fi PC-Technician, produs de Windsor Technologies (livrat pe un disc incarcabil), Symantec
Norton Utilities sau altele.
4. Urmati instructiunile programului de diagnosticare pentru a testa memoria de baza si
memoria extinsa a sistemului. Cele mai multe programe au o optiune de buclare — adica de
rulare continua, utila pentru identificarea problemelor intermitente. Daca programul
semnaleaza erori, treceti la procedurile de izolare a defectelor.
5. Daca nu sunt semnalate erori de catre testul POST sau de catre programele de
diagnosticare mai complete, inseamna ca memoria functioneaza corect din punct de vedere
hardware. Nu uitati ca in acest moment sa reporniti sistemul, sa intrati in programul BIOS
Setup si sa reactivati memoria cache. In caz contrar, sistemul va rula foarte lent.
6. Daca aveti probleme legate de memorie, dar acestea nu sunt semnalate de programele de
testare, este posibil ca problemele sa nu poata fi detectate de testele simple de tip da/nu sau ca
problemele sa fie cauzate de software ori de alte comportamente ale sistemului. Puteti

verifica memoria cu un test SIMM/DIMM,pentru o analiza mai precisa.


7.Cele mai multe ateliere de reparare a PS-urilor au astfel de teste. De asemenea, este bine
sa verificati si comportamentele software (in special drivere, care s-ar putea sa necesite o
actualizare), sursa de alimentare si mediul in care functioneaza sistemul, pentru identificarea
unor cauze cum ar fi descarcarile electrostatice, emitatoarele radio si altele.

VI.2. Proceduri de izolare a defectelor de memorie

Pentru a parcurge etapele urmatoare, am presupus ca ati identificat o problema, raportata de


testul POST sau de programele de diagnosticare a memoriei bazate pe disc. In aceasta situatie
urmariti etapele de mai jos ,pentru identificarea sau izolarea modulului SIMM sau DIMM din
sistem, care cauzeaza probleme.
1. Reporniti sistemul si intrati in programul de configurare BIOS Setup. De obicei, gasiti
parametrii de sincronizare pentru memorie intr-un meniu numit Advanced sau Chipset Setup.
Selectati optiunile prestabilite care, de obicei, sunt valorile cele mai lente. Salvati optiunile de
configurare, reporniti sistemul si reluati procedurile de testare si depanare descrise mai sus. Daca
erorile dispar, inseamna ca problemele erau cauzate de configurarea necorespunzatoare in BIOS.
Daca problemele persista, probabil aveti o memorie defecta, asa ca treceti la pasul urmator.
2. Deschideti carcasa sistemului pentru a avea acces fizic la modulele SIMM/DIMM/RIMM de
pe placa de baza. Identificati organizarea pe bancuri a memoriei din sistem. De exemplu,
sistemele Pentium folosesc bancuri de 64 de bid, ceea ce inseamna doua module SIMM sau un
modul DIMM pentru fiecare banc. Sistemele Pentium 4 au nevoie de doua module RIMM cu 184
de pini (cu canale separate) sau de un singur modul RIMM cu 232 de pini, daca sistemul foloseste
tipul respectiv de memorie. Folosind manualul sau legenda gravata pe placa de baza, identificati
modulele din fiecare bane.
3. Scoateti toata memoria, cu exceptia primului banc, apoi reluati procedurile de testare si
depanare descrise mai sus. Daca erorile apar si atunci cand aveti un singur banc, inseamna ca
problemele sunt cauzate de primul banc de memorie, care trebuie sa fie inlocuit.
4. Inlocuiti memoria din primul banc, de preferat cu module de rezerva despre care stiti ca
functoneaza, sau cu modulele pe care le-ati scos anterior, si repetati testele. Daca erorile persista
dupa ce ati incercat toate bancurile de memorie (despre care stiti ca functioneaz
corect);probabil este defecta placa de baza (probabil unul dintre soclurile de memorie). Inlocuiti
placa de baza si repetati testele.
5. In acest moment, primul banc (sau bancul anterior) este verificat, asa ca problema este
generata de modulele scoase temporar. Instalad urmatorul bane de memorie si repetati testul.
Daca erorile reapar, inseamna ca este defecta memoria din bancul respectiv. Continuati sa testati
fiecare banc de memorie pana cand identificati modulul defect.
6. Repetati pasul anterior pana cand toate bancurile de memorie au fost instalate si testate.
Daca erorile nu au reaparut dupa ce toata memoria a fost scoasa si reinstaiata, probabil aveti o
problema intermitenta sau cauzata de conductivitatea slaba intre contactele memoriei. De
multe ori, simpla scoatere si reinstalare a memoriei rezolva problemele, datorita curatarii
contactelor in timpul scoaterii si reinstalarii.

Bibliografie