Sunteți pe pagina 1din 12

Povestea lui Harap-Alb”

de Ion Creanga
-caracterizare personaj-

Ion Creanga este considerat in literatura romana creatorul basmului cult, ale carui principale
trasaturi sunt localizarea si umanizarea fantasticului.
Publicat in anul 1877, in revista “Convorbiri literare”, basmul “Povestea lui Harap-Alb” de Ion
Creanga este considerat “cel mai frumos basm […] din intreaga noastra literatura”, “un veritabil
bildungsroman fantastic”.
Tema generala a basmelor, lupta dintre bine si rau, ocupa un loc secundar in “Poves-tea lui
Harap-Alb” deoarece nu exista o confruntare directa intre erou si fortele raului. In toate
probele la care este supus, Harap-Alb este ajutat de prietenii de nadejde pe care si-i facuse.
Tema centrala a basmului este calatoria initiatica a eroului, fiecare secventa narativa devenind
un moment esential in initierea acestuia atat in plan soci-al, cat si uman. Din acest punct de
vedere, opera devine un bildungsroman.
Titlul devine semnificativ pentru tema basmului deoarece sugereaza ca opera urma-reste
destinul personajului principal, anume Harap-Alb. Numele acestuia este un oxi-moron deoarece
“harap” inseamna negru, aici avand sensul de rob, iar adjectivul “alb” evidentiaza statutul lui
special de rob alb, dar sugereaza si puritatea sufleteasca.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a, de un narator
omniscient, dar exista si interventii subiective ale naratorului, din dorinta de a recapta atentia
cititorului.
Personajul principal, Harap-Alb, este caracterizat in mod direct de narator si de celelalte
personaje, dar mai ales indirect, prin vorbe, fapte, comportament, relatia cu celelalte personaje.
Statutul social al personajul este initial unul privilegiat deoarece este cel mai mic fiu,
intruchipand in basm motivul superioritatii mezinului. Statutul sau social se schimba, insa, pe
parcursul operei deoarece este pacalit de span, care ii fura identitatea, aceasta experienta
avand pentru el rol initiatic.
Din punct de vedere moral, este un erou tipic de basm prin bunatate, generozitate, curaj, dar se
deosebeste prin faptul ca ramane in sfera umanului, neavand trasaturi supranaturale.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat, fiind privit mai ales din exterior, din
comportamentul sau reiesind ca este o fire sensibila si ca are momente de indoiala, de ezitare
specific umane.
Trasatura dominanta este bunatatea, care se evidentiaza inca de la inceputul basmului, din
scena in care pare a fi cel mai afectat de supararea tatalui cauzata de esecul fiilor mai mari.
Reactia lui este surprinsa de narator prin caracterizare directa: “incepe a plange in inima sa” si
se retrage in gradina palatului. Milostiv, da de pomana batranei cersetoare pe care o intalneste,
iar aceasta ii rasplateste bunatatea, sfatuindu-l sa ceara tatalui sau calul, hainele, armele cu
care a fost el mire. Astfel pregatit, porneste intr-o calatorie initiatica, pe parcursul careia este
supus mai multor probe menite sa-l pregateasca pentru viata.
Prima proba la care e supus este chiar cea a tatalui sau, care-l asteapta la un pod deghizat in
urs. Mezinul da dovada de curaj, primind binecuvantarea tatalui. Podul reprezinta pentru erou
trecerea de la adolescenta la maturitate, dar si trecerea de la o lume cunoscuta, cea a
imparatiei, la o lume necunoscuta, padurea-labirintul vietii in care se rataceste, neinitiat fiind.
Aici dovedeste o alta trasatura dominanta a sa: naivitatea, lipsa experientei vietii. De aceea, se
lasa usor pacalit de span, pe care il accepta ca sluga, nesocotind sfatul tatalui. Profitand de
credibilitatea lui, spanul il atrage la o fantana si il inchide in ea. Naivitatea personajului este
evidentiata si de narator prin caracterizare directa, precizand ca este “boboc in felul sau la trebi
aieste”. Scena fantanii devine semnificativa pentru personaj deoarece este atat locul “botezului”,
aici primindu-si numele de Harap-Alb, cat si o adevarata poarta a infernului, de aici incepand
pentru el greutatile vietii, reprezentate de probele la care spanul il supune.

1
In relatia cu spanul se dovedeste a fi cinstit, loial, respectandu-si juramantul facut chiar si in
momentele dificile.
Drumul catre curtea Imparatului Rosu este un alt prilej de initiere deoarece el invata acum ca
orice fiinta, oricat de neinsemnata ar parea, ar putea fi de folos. Prin caracterizare indirecta, ce
reiese din comportament, se evidentiaza, din nou, bunatatea eroului deoarece ocoleste furnicile
si ajuta albinele, fiind rasplatit apoi pentru altruismul sau. De asemenea, alaturi de cele cinci
personaje fabuloase, dovedeste capacitatea de a vedea dincolo de aparente si de a-si face
prieteni adevarati, care sa-i fie alaturi in momentele dificile.
Probele de la curtea Imparatului Rosu reprezinta initierea erotica a eroului, caci ele duc la
ritualul petitului: insotirea mirelui de un alai, gazduirea (proba de foc), ospatul, proba
indemanarii si alegerea motivata a miresei. Trecerea acestor probe il pregateste pentru
casatoria cu o fata din aceeasi lume ca si el, o etapa esentiala in evolutia sa.
Scena mortii devine simbolica pentru erou deoarece marcheaza sfarsitul juramantului, dar si al
conditiei umilitoare de rob. Invierea inseamna pentru el o renastere intr-o alta viata in care este
pregatit pentru casatorie si pentru a deveni imparat.
In opinia mea, destinul personajului principal evidentiaza caracterul didactic al basmului,
explicat lui Harap-Alb si prin vorbele Sf. Duminici: “cand vei ajunge si tu odata mare si tare […]
vei crede celor asupriti si necajiti pentru ca stii ce e necazul”. Constructia personajului reflecta
viziunea despre lumea autorului deoarece este umanizat prin comportament si limbaj, neavand
trasaturi supranaturale. Desi inzestrat cu trasaturi deosebite, Harap-Alb are slabiciuni omenesti,
momente de tristete si de disperare, dar si satisfactiile invingatorului, toate conducand la
desavarsirea sa ca om.

“Povestea lui Harap-Alb”


de Ion Creanga
-relatia dintre personaje-

Ion Creanga este considerat in literatura romana creatorul basmului cult, ale carui principale
trasaturi sunt localizarea si umanizarea fantasticului.
Publicat in anul 1877, in revista “Convorbiri literare”, basmul “Povestea lui Harap-Alb” de Ion
Creanga este considerat “cel mai frumos basm […] din intreaga noastra literatura”, “un veritabil
bildungsroman fantastic”.
Tema generala a basmelor, lupta dintre bine si rau, ocupa un loc secundar in “Poves-tea lui
Harap-Alb” deoarece nu exista o confruntare directa intre erou si fortele raului. In toate
probele la care este supus, Harap-Alb este ajutat de prietenii de nadejde pe care si-i facuse.
Tema centrala a basmului este calatoria initiatica a eroului, fiecare secventa narativa devenind
un moment esential in initierea acestuia atat in plan soci-al, cat si uman. Din acest punct de
vedere, opera devine un bildungsroman.
Titlul devine semnificativ pentru tema basmului deoarece sugereaza ca opera urma-reste
destinul personajului principal, anume Harap-Alb. Numele acestuia este un oxi-moron deoarece
“harap” inseamna negru, aici avand sensul de rob, iar adjectivul “alb” evidentiaza statutul lui
special de rob alb, dar sugereaza si puritatea sufleteasca.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a, de un narator
omniscient, dar exista si interventii subiective ale naratorului, din dorinta de a recapta atentia
cititorului.

2
Personajul principal, Harap-Alb, si personajul secundar, spanul, sunt individualizate prin
caracterizare directa facuta de narator si de celelalte personaje, dar si prin caracterizare
indirecta ce reiese din vorbe, fapte, comportament, relatia cu celelalte personaje.
Statutul initial al lui Harap-Alb este unul privilegiat deoarece este cel mai mic fiu de crai,
intruchipand in basm motivul superioritatii mezinului. Spanul accepta initial ipostaza umila de
sluga, dar isi schimba statutul prin viclenie, reusind sa fure identitatea lui Harap-Alb.
Din punct de vedere moral, este un erou tipic de basm prin bunatate, generozitate, curaj, dar se
deosebeste prin faptul ca ramane in sfera umanului, neavand trasaturi supranaturale.
Personajul opozant, spanul, reprezinta fortele raului, individul perfid, obisnuit a obtine avantaje
si bogatie prin inselaciune. Portretul sau fizic se rezuma la o trasatura, ce reiese din
caracterizarea directa facuta de narator: “om span”. In superstitia populara, acesta este un om
“insemnat”, periculos si trebuie evitat.
Psihologic, Harap-Alb nu este foarte bine individualizat, fiind privit mai ales din exterior, din
comportamentul sau reiesind ca este o fire sensibila si ca are momente de indoiala, de ezitare
specific umane.
O prima scena semnificativa pentru relatia dintre personaje este cea a intalnirii in padure,
labirintul in care mezinul, neinitiat fiind, se rataceste. Lingusitor si umil, spanul reuseste sa il
convinga pe erou sa-l accepte in slujba sa, desi tatal sau il sfatuise sa se fereasca de astfel de
oameni. Viclean, spanul varsa apa din pleosca si il atrage la o fantanta, pacalindu-l sa intre in
ea. Naivitatea mezinului este evidentiata de narator prin caracterizare directa: “e boboc in felul
sau la trebi aieste”. Acesta intra in fantana, fara sa se gandeasca la pericolul care il pandea.
Spanul devine rautacios si amenintator, silindu-l sa jure pe palos ca ii va arata “ascultare si
supunere in toate”. Aceasta scena devine semnificativa pentru personaj deoarece este atat
locul “botezului”, aici primindu-si numele de Harap-Alb, cat si o adevarata poarta a infernului, de
aici incepand pentru el greutatile vietii.
In relatia cu spanul, Harap-Alb dovedeste loialitate si credinta fata de stapanul sau, intrucat
jurase pe palos. Cinstit din fire, nu il tradeaza pe span nici chiar in momentele dificile. Pe de alta
parte, spanul este un stapan tiranic, impulsiv si agresiv. Astfel, in momentul in care ajung la
curtea Imparatului Verde, spanul il trimite la
grajd si devine amenintator, palmuindu-l ca sa ia “si mai mult frica”. De aceea, fetele Imparatului
Verde cred ca spanul nu le seamana deloc “nici la chip, nici la bunatate” si ca Harap-Alb, sluga
lui, “are o infatisare mult mai placuta si samana a fi mult mai omenesc”. Spanul este dictatorial
si aspru cu Harap-Alb, asumandu-si toate meritele reusitei lui, intrucat considera ca stie sa-i fie
stapan adevarat si sa il struneasca.
O ultima scena semnificativa pentru evolutia relatiei dintre cele doua personaje este cea din
finalul basmului, cand Harap-Alb se intoarce cu fata Imparatului Rosu, pe care spanul dorea sa
o ia de sotie. Aceasta dezvaluie adevarata identitate a celor doi, iar spanul, crezand ca Harap-
Alb si-a incalcat juramantul, se repede si ii taie capul. Este pedepsit insa de calul lui, care il
ridica la cer si apoi ii da drumul, ucigandu-l. Personaj fabulos, fata Imparatului Rosu il readuce
la viata pe Harap-Alb, iar cei doi primesc binecuvantarea Imparatului Verde pentru a se casatori
si a-i urma la tron. Aceasta scena este semnificativa deoarece marcheaza sfarsitul juramantului,
dar si al conditiei umilitoare de rob. Invierea inseamna pentru el o renastere intr-o alta viata in
care este pregatit pentru casatorie si pentru a deveni imparat.
In opinia mea, relatia dintre cele doua personaje evidentiaza antiteza dintre bine si rau,
deznodamantul fiind reprezentat, ca intotdeauna, de triumful binelui asupra raului. Protagonistul
trece printr-o serie de probe, dar invata din greseli, evolueaza, se maturizeaza pentru a merita
sa devina imparat. Un rol important in acest proces il are si spanul, care intruchipeaza raul, dar
este si cel care il initiaza, “e un rau necesar”. Ambele personaje sunt umanizate prin
comportament, ganduri, limbaj, fiind o expresie a viziunii despre lume a autorului.

3
“Moara cu noroc”
de Ioan Slavici
-tema si viziune-

Realismul este un curent literar care apare la sfarsitul secolului al XIX-lea in Franta, ca o reactie
impotriva romantismului, impotriva tendintei de evadare din real a romanticilor, promovand in
operele literare o viziune asupra vietii cat mai aproape de realitate.
Trasaturile realismului sunt autenticitatea, veridicitatea si obiectivitatea. Temele preferate sunt
problemele societatii contemporane lor, pe care le prezinta in mod cri-tic, iar personajul este
unul tipic, reprezentativ pentru o categorie sociala.
Ioan Slavici este un scriitor realist si moralizator a carui opera este o pledoarie pentru echilibrul
moral, orice abatere de la aceste norme fiind sanctionate.
Nuvela “Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicata in revista “Novele din popor”, aparuta
in 1881 si este o nuvela realista, de analiza psihologica.
Opera se incadreaza in realism prin tema, obiectivitatea viziunii, veridicitatea faptelor si prin
personajele tipice. Actiunea se concentreaza asupra unui conflict de natura psi-hologica, din
sufletul personajului principal, care oscileaza intre dorinta de a ramane om cinstit, dragostea
fata de familie si patima banului care pune stapanire pe el.
Nuvela este o specie a genului epic, de dimensiune medie, cu actiune care se concentreaza
asupra unui singur conflict, cu personaje putine, dar bine individualizate.
Tema nuvelei este puterea banului, opera ilustrand consecintele nefaste pe care le are asupra
omului, setea de inavutire.
Compozitional, nuvela este alcatuita din 17 capitole prezentate prin inlantuire, elipsa, alternanta
si insertie. Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a, de
un narator omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt relativ definite, actiunea petrecandu-se la Hanul Moara cu
noroc si in localitatile din zona Ardealului, pe parcursul unui an.
Incipitul nuvelei: “Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea
colibei tale te face fericit” reprezinta cheia morala a operei, norma pe care personajele ar trebui
sa o respecte. Ea este exprimata de batrana soacra a lui Ghita, mama Anei.
Expozitiunea prezinta personajele, spatiul si timpul actiunii. Personajul principal, Ghita, cizmar
de meserie, este casatorit cu Ana si au impreuna doi copii. Nemultumit de situatia materiala, se
muta la Hanul Moara cu Noroc, o carciuma situata la rascruce de drumuri comerciale. O vreme
afacerile merg bine, iar familia este fericita.
O scena semnificativa pentru tematica operei este cea a confruntarii dintre Ghita si Lica, in
urma careia Ghita devine partas la afacerile lui Lica. Intr-o zi de duminica, atunci cand Ghita ar
fi trebuit sa mearga la biserica cu familia, este surprins de aparitia lui Lica si a oamenilor lui la
han. Observandu-i de departe, Ghita isi trimite sluga sa il anunte pe preot ca vor intarzia, ca
masura de precautie. Lica reuseste sa ii imblanzeasca pe cei doi caini si sa intre in han. Ii da lui
Ghita o legatura cu semnele turmelor sale pe care ar trebui sa le urmareasca, ii cere cheia
hanului si ia bani din lada cu imprumut, dar nu ii numara. Cand devine ironic cu Ghita, care
ramane fara reactie, atunci acesta incearca sa se opuna, dar Lica ii ameninta familia. Ghita il
avertizeaza ca si-a trimis sluga in sat, ceea ce il infurie pe samadau, drept urmare Ghita ii
raspunde ca “oamenii ca el sunt slugi primejdioase, dar tovarasi nepretuiti”. Astfel, el accepta sa
devina partas la afacerile ilegale ale samadaului, cerandu-i in schimb sa pastreze aparentele.
Aceasta scena este semnificativa pentru ca marcheaza inceputul degradarii morale a lui Ghita,
care devine complice la talharie si omor, depunand marturie mincinoasa in favoarea lui Lica si a
oamenilor lui.

4
O a doua scena semnificativa este cea in care degradarea morala a lui Ghita atinge punctul
culminant deoarece decide sa-si foloseasca propria sotie in cursa pe care i-o intinde
samadaului. Lica il avertizeaza pe Ghita ca va veni la han in sambata Pastelui, sugerandu-i ca
va avea bani insemnati asupra lui. Ghita ar fi trebuit sa isi petreaca sarbatorile la sora Anei, dar
decide sa ramana la han, plecand doar soacra si cei doi copii. Ana insista sa ramana alaturi de
sotul ei, desi Lica ii ceruse lui Ghita sa ramana singur. Atunci cand vine, asa cum promisese, se
infurie cand o vede pe Ana si il avertizeaza ca are o slabiciune pentru ea. Ii propune sa il
vindece el de aceasta slabiciune si ii cere sa il lase singur cu Ana. Ghita vede acum ocazia
unica de a merge la jandarmul Pintea sa-l anunte ca Lica este la han si are bani insemnati
asupra sa. Cand descopera ca a fost parasita de sot, Ana isi exprima dispretul pentru ceea ce
ajunge acesta, caracterizandu-l in mod direct: “Ghita nu e decat o muiere in haine barbatesti”.
Deznodamantul urmareste destinul tragic al personajelor. Ghita se intoarce la han si o injunghie
pe Ana, iar el este impuscat de Raut. Lica porunceste sa se dea foc hanului, iar el incearca sa
fuga, insa cand il vede pe Pintea realizeaza ca nu mai are scapare si se sinucide.
In opinia mea, opera are un caracter moralizator sustinut si de simetria incipitului cu finalul.
Advertismentele batranei din incipitul nuvelei, cu privire la goana dupa inavutire, sunt ignorate
de Ghita, iar acesta isi pierde linistea colibei, instrainandu-se de familie. Patima banului il
loveste treptat si il dezumanizeaza, transformandu-l in complice la talharie si omor, iar in final, in
criminal. In concluzie, sanctionarea dras-
tica a protagonistilor este pe masura, lor lipsindu-le stapanirea de sine si simtul masurii.

“Moara cu noroc”
de Ioan Slavici
-caracterizare personaj-

Ioan Slavici este un scriitor realist si moralizator a carui opera este o pledoarie pentru echilibrul
moral, orice abatere de la aceste norme fiind sanctionate.
Nuvela “Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicata in revista “Novele din popor”, aparuta
in 1881 si este o nuvela realista, de analiza psihologica.
Tema nuvelei este puterea banului, opera ilustrand consecintele nefaste pe care le are asupra
omului, setea de inavutire.
Titlul operei este semnificativ pentru destinul personajului principal deoarece acesta spera ca
hanul sa-i aduca noroc, insa moara este parasita, locul este pustiu, sugerandu-se o influenta
malefica. Astfel, moara este “cu noroc” numai in sensul castigarii de multi bani pe cai necinstite.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a, de un narator
omniscient care stie tot ceea ce simte, gandeste personajul principal si dezvaluie prin
intermediul monologului interior in stil indirect liber.
Ghita este caracterizat in mod direct de narator, de celelalte personaje si prin autoca-
racterizare, dar si in mod indirect, prin fapte, vorbe, actiuni, ganduri, relatia cu celelate
personaje.
Statutul social al personajului este reliefat inca de la inceputul nuvelei. Ghita este casatorit cu
Ana, au impreuna doi copii si locuiesc in casa mamei Anei, soacra lui. Familia duce un trai
modest deoarece Ghita, cizmar de meserie, nu are de lucru. Nemultumit de conditia lui sociala,
Ghita tinde firesc spre bunastare si isi convinge familia sa se mute pentru 2-3 ani la carciuma
aflata la rascrucea unor drumuri comerciale, Moara cu noroc.

5
Din punct de vedere moral, Ghita este la inceput un om harnic, cinstit, care nu vrea decat sa
agoniseasca suficienti bani cat sa-si angajeze zece calfe pentru cizmarie. Bun meserias,
muncitor, Ghita trudeste din greu pentru fericirea familiei sale si se bucura atunci cand vede ca
afacerile ii merg bine, iar familia este multumita.
Psihologic, este individualizat prin monologul interior, dar si prin caracterizare directa facuta de
narator, care ii dezvaluie conflictul dintre dorinta de a ramane om cinstit, dragostea fata de
familie si patima banului care pune treptat stapanire pe sufletul sau. Sub influenta acesteia,
naratorul urmareste degradarea morala si psihologica a perso-najului.
Trasatura dominanta a personajului este lacomia de bani, trasatura care il conduce la
dezumanizare si degradare morala.
O scena semnificativa in evolutia personajului este aparitia la han a lui Lica Samada-ul, seful
porcarilor din zona, personaj malefic de care toti se temeau. Ghita incearca initial sa se arate
autoritar, darz si sa reziste propunerilor lui Lica. Gesturile, compor-tamentul sau dezvaluie
nesiguranta si teama care-l stapanesc.
Naratorul observa prin caracterizare directa schimbarea lui Ghita, care inainte era “un om
mereu asezat si pus pe ganduri”, iar dupa vizita lui Lica devenise “ursuz, se aprin-dea pentru
orisice lucru de nimic, nu mai zambea ca mai-nainte”. Ajunge chiar sa regrete ca avea familie
deoarece si-ar fi dorit sa poata spune “prea putin imi pasa”.
Conflictul interior este din ce in ce mai puternic, lupta dandu-se intre frontul cinstit al lui Ghita si
ispita bogatiei: “vedea banii gramada inaintea sa si i se impaienjeneau parca ochii”.
Dezumanizarea lui Ghita este lenta, dar sigura, intrucat el devine din partas la afaceri necurate
complice la talharie si omor, depunand marturie mincinoasa in favoarea lui Lica. Dupa proces
este apasat de remuscari, de sentimentul vinovatiei si se autocarac-terizeaza in fata copiilor:
“voi nu mai aveti un tata […] om cinstit”, “tatal vostru e un ticalos”. Desi isi propune sa-l dea in
vileag pe Lica, amana foarte mult momentul, din dorinta de a strange cat mai multi bani.
Constient ca nu-si mai poate controla dorinta de imbogatire, da vina pe firea lui slaba,
autocaracterizandu-se: “asa m-a lasat Dumnezeu, ce sa fac daca e in mine ceva mai tare decat
vointa mea”.
O ultima scena semnificativa este cea in care Ghita o foloseste pe Ana drept momeala pentru a-
l demasca pe Lica. Vazandu-se parasita de sot, Ana isi exprima dispretul pentru ceea ce
ajunsese Ghita in mod direct: “nu e decat o muiere imbracata in haine barbatesti”. Prabusirea
psihologica a lui Ghita este inevitabila, intrucat devine el insusi criminal, injunghiind-o pe Ana. El
este ucis de Raut, devenind astfel o victima a propriului destin din cauza neputintei de a se
impotrivi setei sale nemasurate de avere.
In opinia mea, destinul personajului principal al nuvelei, Ghita, are un rol moralizator, intrucat
ilustreaza consecintele devastatoare pe care le are asupra omului dorinta de imbogatire. Chiar
daca oscileaza si are momente de regret, patima banului il or-beste, il dezumanizeaza treptat,
transformandu-l din omul cinstit la inceput in partas la afaceri necurate, complice la talharie si
omor, iar in final in criminal. In concluzie, sanctionarea personajului este pe masura faptelor
savarsite, intrucat ii lipsesc simtul masurii, echilibrul, stima de sine, calitati pentru care Slavici
pledeaza in opera sa.

6
“Moara cu noroc”
de Ioan Slavici
-relatia dintre personaje-

Ioan Slavici este un scriitor realist si moralizator a carui opera este o pledoarie pentru echilibrul
moral, orice abatere de la aceste norme fiind sanctionate.
Nuvela “Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicata in revista “Novele din popor”, aparuta
in 1881 si este o nuvela realista, de analiza psihologica.
Tema nuvelei este puterea banului, opera ilustrand consecintele nefaste pe care le are asupra
omului, setea de inavutire.
Titlul operei este semnificativ pentru destinul personajului principal deoarece acesta spera ca
hanul sa-i aduca noroc, insa moara este parasita, locul este pustiu, sugerandu-se o influenta
malefica. Astfel, moara este “cu noroc” numai in sensul castigarii de multi bani pe cai necinstite.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a, de un narator
omniscient care stie tot ceea ce simte, gandeste personajul principal si dezvaluie prin
intermediul monologului interior in stil indirect liber.
Personajul principal, Ghita, si sotia sa, Ana, personaj secundar, sunt individualizate prin
caracterizare directa facuta de narator si de celelalte personaje, dar prin caracterizare indirecta
ce reiese din fapte, vorbe, actiuni, ganduri, relatia cu celelate personaje.
Statutul social al personajelor este reliefat inca de la inceputul nuvelei. Ghita este casatorit cu
Ana, au impreuna un copil si il asteapta pe al doilea. Locuiesc toti in casa soacrei, mama Anei,
intr-un sat saracacios. Familia duce un trai modest deoarece Ghita, cizmar de meserie, nu are
de lucru. Nemultumit de situatia sa materiala, Ghita decide sa se mute pentru 2-3 ani la
carciuma aflata la rascrucea unor drumuri comerciale, Moara cu noroc.
Om harnic, cinstit, Ghita nu vrea initial decat sa agoniseasca atatia bani, cat sa isi angajeze
zece calfe pentru cizmarie. Ana, “cea inteleapta si asezata”, se arunca “rasfatata” asupra lui, iar
lui Ghita ii batea inima de bucurie, vazand ca afacerile ii merg bine, iar familia este fericita.
Cuplul Ghita-Ana este introspectat psihologic de naratorul omniscient, care stie ce simt,
gandesc, ce planuiesc cei doi soti. De asemenea, naratorul observa atent transformarea morala
si psihologica a personajelor. Prin monologul interior se evidentiaza conflictele interioare ale
personajelor; Ghita oscileaza intre dorinta de a ramane om cinstit, dragostea fata de familie si
patima banului care incepe sa puna stapanire pe sufletul sau. Ana oscileaza si ea intre a avea
incredere sau nu in sotul ei, devenind tot mai suspicioasa si indepartandu-se de el.
Echilbrul tinerei familii este tulburat de aparitia la han a lui Lica Samadaul, personaj malefic de
care toti cei din zona se temeau. Ana observa ca Lica este oarecum “fioros la fata” si-l
avertizeaza pe Ghita de pericolul pe care il simte. Naratorul observa, prin caracterizare directa,
schimbarea lui Ghita, care inainte era “mereu asezat si pus pe ganduri”, iar apoi devenise
“ursuz, se aprindea din orisice lucru de nimic, nu mai zambea ca mai-nainte”. Ajunge chiar sa
regrete ca avea sotie si copii, intrucat si-ar fi dorit sa poata spune “prea putin imi pasa”. Se
indeparteaza incet, dar sigur de sotia sa, care “se simtea tot mai parasita”. Refuza sa-i dea
amanunte despre afacerile pe care le are cu Lica, iar relatiile dintre cei doi soti devin tot mai
reci: “ii era parca n-a vazut-o demult si parca era sa se desparta de dansa”.
Degradarea morala a lui Ghita este lenta, dar sigura, intrucat devine complice la talharie si
omor, depunand marturie mincionoasa in favoarea lui Lica. Dupa proces este apasat de
remuscari sincere, cerandu-i iertare Anei: “iarta-ma, Ana, iarta-ma cel putin tu, caci eu n-am sa
ma iert cat voi trai pe fata pamantului”.
Dezumanizare personajului principal atinge punctul culminant in momentul in care decide sa o
paraseasca pe Ana drept momeala pe care o intinde in cursa prinderii lui Lica. Vazandu-se
parasita de sot si impinsa in bratele altui barbat, Ana isi exprima dispretul pentru ceea ce
devenise Ghita, caracterizandu-l in mod direct: “nu e decat o muiere imbracata in haine
barbatesti”.

7
Destinul personajelor este tragic, intrucat Ghita o injunghie pe Ana, iar el este, la randul sau,
ucis de Raut.
In opinia mea, destinele celor doua personaje au un rol moralizator, ilustrand conse-cintele
devastatoare pe care le are setea de inavutire asupra omului. Chiar daca are momente de
regret, patima banului il orbeste si il dezumanizeaza treptat pe Ghita. Astfel, ajunge sa piarda
nu numai increderea in sine, dar si pe cea a sotiei sale, Ana, ceea ce conduce, inevitabil, la
ruptura. Ana impartaseste acelasi destin pentru ca incalca norme morale importante, precum
cinstea si loialitatea fata de sotul ei.
In concluzie, drama familiei este generata de lipsa de sinceritate si de comunicare, iar goana
dupa inavutire cu orice pret provoaca dezechilibre si chiar catastrofe la nivelul relatiilor
interumane.

“Baltagul”
de Mihail Sadoveanu
-tema si viziune-

Realismul este un curent literar care apare la sfarsitul secolului al XIX-lea in Franta, ca o reactie
impotriva romantismului, impotriva tendintei de evadare din real a romanticilor, promovand in
operele literare o viziune asupra vietii cat mai aproape de realitate.
Trasaturile realismului sunt autenticitatea, veridicitatea si obiectivitatea. Temele preferate de
autori sunt problemele societatii contemporane lor, pe care le prezinta in mod critic, iar
personajul este unul tipic, reprezentativ pentru o categorie sociala.
Scriitor deosebit de prolific, Mihail Sadoveanu a creat o opera care se intinde pe aproape
jumatate de secol, avand amploarea unei intregi literaturi.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Baltagul” de Mihail Sado-veanu este un
roman monografic, mitic, dar si initiatic (bildungsroman).
Tema romanului este calatoria cu scopul aflarii adevarului. Aceasta este, insa, si un pretext
pentru autor pentru a prezenta si lumea arhaica a omului romanesc, specificul nostru national.
Totodata, sunt prezente si tema familiei, dar si a initierii.
Titlul romanului este unul simbolic deoarece baltagul (un topor cu doua taisuri) este atat arma
crimei (cu care a fost ucis Nechifor Lipan), cat si arma dreptatii, intrucat acelasi baltag este
folosit pentru uciderea criminalului.
Compozitional, romanul este alcatuit din 16 capitole prezentate prin inlantuire si evocare.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a, de catre un
narator omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt relativ definite, actiunea petrecandu-se pe melea-gurile
Moldovei, de la sfarsitul toamnei pana la sfarsitul primaverii.
Incipitul romanului contine legenda pe care Nechifor Lipan obisnuia sa o spuna pe la nunti si pe
la petreceri, legenda despre darurile pe care Dumnezeu le-ar fi dat neamurilor.
Expozitiunea prezinta personajele, spatiul si timpul actiunii. Astfel, Vitoria Lipan este o
munteanca din Magura Tarcaului, casatorita cu Nechifor Lipan. Au impreuna doi copii,
Gheorghita si Minodora. Pentru ca Nechifor era oier priceput, “avere aveau cat le trebuia”. Intr-o
zi, Nechifor pleaca la Dorna sa cumpere oi si nu se mai intoarce acasa o buna vreme.

8
O scena semnificativa pentru tematica operei este cea de la inceput, cand Gheorghita vine
acasa de sarbatori, asa cum ii ceruse mama sa. Vitoria il primeste “cu mare bucurie”, iar apoi se
retrage in alta odaie “ca sa poata plange singura”. Gheorghita observa totusi suferinta ascunsa
a mamei sale si transformarea ei: “se uita numai cu suparare si i-au crescut tepi de aricioaica”.
Vitoria ii spune lui Gheorghita ca, fiind singurul barbat din familie, trebuie sa plece in cautarea
tatalui sau. Desi accepta initial, Gheorghita cere explicatii in legatura cu ce ar trebui sa faca si
atunci Vitoria realizeaza ca trebuie sa renunte la nadejdea pe care si-o pusese in el. De aceea,
decide sa plece impreuna la drum, avertizandu-l pe Gheorghita de scopul calatoriei sale:
“pentru tine de aci inainte incepe a rasari soarele”.
In cautarea sotului disparut, Vitoria il gaseste pe Lupu, cainele lui Nechifor, in curtea unui
gospodar. Cu ajutorul acestuia descopera ramasitele pamantesti ale sotului sau intr-o rapa de
sub Crucea Talienilor. Anunta autoritatile sa constate crima, apoi pregateste cele necesare
pentru inmormantare si parastas.
O ultima scena semnificativa este cea de la parastasul dat in memoria lui Nechifor. Vitoria
intuieste cine este principalul vinovat de crima si pune la cale un abil scenariu, prin vorbe
aluzive, insinuari, reusind sa-l faca pe Calistrat Bogza sa cedeze psihic si sa-si recunoasca
vina. Acesta vrea sa isi recupereze baltagul de la Gheorghita, insa atunci “feciorul mortului simti
crescand in el o putere mai mare si mai dreapta decat a ucigasului”. Il paleste pe Bogza cu
baltagul in frunte, arma crimei devenind astfel si arma dreptatii. Odata dreptatea infaptuita,
sufletul ambelor personaje isi poate gasi linistea, viata reluandu-si cursul ei firesc.
In opinia mea, desi urmareste un singur fir epic, actiunea operei este complexa deoa-rece in
“Baltagul” se regasesc mai multe tipuri de romane. In primul rand, este un roman monografic
prin prezentarea detaliata a satelor de munte ale Moldovei cu topografia lor, institutiile specifice,
obiceiurile, traditiile, mentalitatea oamenilor. Este si un roman mitic prin numeroasele asemanari
cu balada “Miorita”, dar si cu mitul despre Isis si Osiris. Aspectul initiatic este evident pentru
Gheorghita, care este supus pe parcursul calatoriei unor probe menite sa-l pregateasca pentru
viata, dar si pentru Vitoria, care pleaca de la o lume cunoscuta, cea a satului traditional, catre
una necu-noscuta.

“Baltagul”
de Mihail Sadoveanu
-caracterizare personaj-

Scriitor deosebit de prolific, Mihail Sadoveanu a creat o opera care se intinde pe aproape
jumatate de secol, avand amploarea unei intregi literaturi.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Baltagul” de Mihail Sado-veanu este un
roman monografic, mitic, dar si initiatic (bildungsroman).
Tema romanului este calatoria cu scopul aflarii adevarului. Aceasta este, insa, si un pretext
pentru autor pentru a prezenta si lumea arhaica a omului romanesc, specificul nostru national.
Totodata, sunt prezente si tema familiei, dar si a initierii.

9
Titlul romanului este unul simbolic deoarece baltagul (un topor cu doua taisuri) este atat arma
crimei (cu care a fost ucis Nechifor Lipan), cat si arma dreptatii, intrucat acelasi baltag este
folosit pentru uciderea criminalului.
Personajul principal, Vitoria Lipan, este caracterizat in mod direct de narator si de celelalte
personaje si in mod indirect prin fapte, vorbe, ganduri, relatia cu celelalte personaje.
Din punct de vedere social, statutul personajului se contureaza inca din expozitiune. Vitoria
Lipan, o munteanca din Magura Tarcaului, este casatorita cu Nechifor Lipan si au impreuna doi
copii: Gheorghita si Minodora. Pentru ca Nechifor era oier price-put, “avere aveau cat le
trebuia”. In relatia cu familia, Vitoria se dovedeste o sotie iubitoare si o mama devotata, fiind mai
severa cu Minodora care se indeparta de tradi-tiile la care Vitoria tinea atat de mult.
Moral, reprezinta tipul eroului popular prin cultul pentru adevar si dreptate, precum si prin
respectarea traditiilor stramosesti. Portretul ei moral se realizeaza pe parcursul romanului, prin
aculmulare, Vitoria demonstrand calitati precum credinta, inteligenta, intuitia, perseverenta,
caracterul puternic.
Psihologic, este privita din exterior, fiind caracterizata in mod direct de catre narator. Astfel, se
evidentiaza ingrijorarea Vitoriei din cauza absentei sotului ei: “se socotea moarta ca si omul ei
care nu era langa dansa”, detasandu-se parca de lumea exterioa-ra: “intrase oarecum in sine”.
Vitoria are trasaturile specifice eroului popular: credinta, respectul pentru traditii, dar si pentru
adevar, de unde reiese si caracterul ei justitiar.
Firea ei religioasa se evidentiaza inca de la inceputul romanului, din faptul ca in momentele
dificile cere sfaturile lui Daniil Lilies, se roaga la Dumnezeu si merge chiar la Manastirea Bistrita,
unde se roaga la Sf. Ana. Convinsa ca o nenorocire s-a intamplat cu Nechifor, decide sa plece
in cautarea acestuia cu scopul de a-l gasi, de a-i face o inmormantare crestineasca. Inaintea
plecarii simte nevoia unei purificari sufletesti si posteste 12 vineri la rand. O duce pe Minodora
la manastire pentru a o sti in siguranta in lipsa ei.
Harnica si meticuloasa, Vitoria se pregateste si material pentru aceasta plecare: pune
gospodaria in ordine, o lasa pe seama argatului, vinde in agoniseala pentru a avea bani de
drum si comanda lui Gheorghita un baltag nou pe care il sfinteste la preotul satului.
Pe parcursul calatoriei, principala trasatura pe care o demonstreaza este spiritul de investigatie,
ea comportandu-se ca un adevarat detectiv. Astfel, intreband din sat in sat si din han in han,
reuseste sa refaca intocmai traseul parcurs de sotul ei. Prevazatoare, merge numai de la
rasaritul pana la apusul soarelui si nu dezvaluie niciodata motivul real al calatoriei. Ajunsa la
Dorna si intreband cu discretie oamenii locului, afla ca Nechifor cumparase 300 de oi si ca
plecase insotit de alti doi ciobani care voiau si ei sa cumpere 100. Perseverenta, Vitoria reface
intocmai traseul parcurs de cei trei si realizeaza ca la Sabasa ajunsesera toti, insa la Suha erau
doar doi.
O scena semnificativa este cea in care, cu ajutorul lui Lupu, cainele credincios al lui Lipan, gasit
in curtea unui gospodar din Sabasa, Vitoria descopera ramasitele pamantesti ale sotului ei.
Reactia sa este surprinsa de narator prin caracterizare directa: “cu graba, dar fara lacrimi,
femeia facu cea dintai randuiala”. Desi indurerata, Vitoria isi pastreaza luciditatea si il lasa pe
Gheorghita sa privegheze langa trupul tatalui sau, iar ea merge in sat sa anunte autoritatile
crima, dar si sa-l poata duce pe Lipan pentru a-l inmormanta crestineste.
O alta scena semnificativa este cea de la parastasul dat in memoria lui Nechifor. Vitoria
demonstreaza o patrunzatoare observatie psihologica, intuind ca Calistrat Bogza este
principalul vinovat de crima si prin vorbe aluzive, insinuari, il determina pe acesta sa cedeze
psihic si sa isi recunoasca vina. Astfel, se poate infaptui dreptatea fara de care sufletul ei nu si-
ar fi gasit odihna.
In opinia mea, Vitoria Lipan ramane un personaj reprezentativ pentru lumea satului, prin filosofia
de viata, echilibru si masura in toate, prin cultul adevarului, dreptatii si al traditiei. Pentru spiritul
ei de investigatie si justitiar, George Calinescu o considera un Hamlet feminin al literaturii
romane.

10
“Baltagul”
de Mihail Sadoveanu
-relatia dintre personaje-

Scriitor deosebit de prolific, Mihail Sadoveanu a creat o opera care se intinde pe aproape
jumatate de secol, avand amploarea unei intregi literaturi.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Baltagul” de Mihail Sado-veanu este un
roman monografic, mitic, dar si initiatic (bildungsroman).
Tema romanului este calatoria cu scopul aflarii adevarului. Aceasta este, insa, si un pretext
pentru autor pentru a prezenta si lumea arhaica a omului romanesc, specificul nostru national.
Totodata, sunt prezente si tema familiei, dar si a initierii.
Titlul romanului este unul simbolic deoarece baltagul (un topor cu doua taisuri) este atat arma
crimei (cu care a fost ucis Nechifor Lipan), cat si arma dreptatii, intrucat acelasi baltag este
folosit pentru uciderea criminalului.
Personajul principal, Vitoria Lipan, si personajul secundar, Gheorghita, sunt individualizate prin
caracterizare directa facuta de narator si de celelalte personaje si prin ca-racterizare indirecta
ce reiese din fapte, vorbe, ganduri, relatia cu celelalte personaje.
Statutul social al celor doua personaje se evidentiaza inca de la inceput, prin prezen-tarea pe
care naratorul o face familiei Lipan. Vitoria Lipan este o munteanca din Magura Tarcaului,
casatorita cu Nechifor Lipan. Au impreuna doi copii, Gheorghita si Minodora. Pentru ca Nechifor
era oier priceput, “avere aveau cat le trebuia”. Gheor-ghita este fiul cel mic al familiei, pentru
care Vitoria are o slabiciune: “il ocrotea si-l apara de cate ori in ochii lui Lipan era un nour de
vreme rea”. Din portretul fizic, realizat de narator prin caracterizare directa: “intorcea un zambet
frumos ca de fata si abia incepea sa-i infiereze mustacioara”, reiese ca se afla in perioada de
trecere de la adolescenta la maturitate.
Din punct de vedere moral, Vitoria reprezinta tipul eroului popular prin cultul pentru adevar si
dreptate, precum si prin respectarea traditiilor stramosesti. Portretul ei moral se realizeaza pe
parcursul romanului, prin aculmulare, Vitoria demonstrand calitati precum credinta, inteligenta,
intuitia, perseverenta, caracterul puternic.
Gheorghita este individualizat prin caracterizare directa facuta de narator: “nu prea era vorbaret”
si prin ochii Vitoriei, care-l vede sfios si nesigur. Se sugereaza astfel ipostaza tanarului neinitiat,
pe care calatoria in cautarea tatalui sau il va ajuta sa se maturizeze.
Psihologic, ambele personaje sunt privite din exterior, prin urmarirea comportamentului si a
reactiilor. Astfel, naratorul surprinde prin caracterizare directa ingrijorarea si tristetea Vitoriei din
cauza absentei sotului ei: “se socotea moarta ca si omul ei care nu era langa dansa” si “era
plina de ganduri de patima si durere”. Gheorghita se simte si el mahnit in sine si are “o usoara
induiosare” cand observa supararea mamei sale, pe care o admira: “mama asta trebuie sa fie
fermecatoare; cunoaste gandurile omului”.
O scena semnificativa pentru evolutia relatiei dintre cele doua personaje este cea de la inceput,
cand Gheorghita vine acasa de sarbatori, asa cum ii ceruse mama sa. Vitoria il primeste “cu
mare bucurie”, iar apoi se retrage in alta odaie “ca sa poata plange singura”. Gheorghita
observa totusi suferinta ascunsa a mamei sale si transformarea ei: “se uita numai cu suparare si
i-au crescut tepi de aricioaica”. Vitoria ii spune lui Gheorghita ca, fiind singurul barbat din
familie, trebuie sa plece in cautarea tatalui sau. Desi accepta initial, Gheorghita cere explicatii in
legatura cu ce ar trebui sa faca si atunci Vitoria realizeaza ca trebuie sa renunte la nadejdea pe
care si-o pusese in el. De aceea, decide sa plece impreuna la drum, avertizandu-l pe
Gheorghita de scopul calatoriei sale: “pentru tine de aci inainte incepe a rasari soarele”, “de acu’
tre’ sa te arati barbat”.
Calatoria se dovedeste a fi initiatica pentru Gheorghita deoarece este supus, asemenea
personajelor de basm, la trei probe. Prima este lupta cu troianul, cand Gheorghita isi dovedeste

11
forta fizica, deschizand drumul prin zapada. A doua este scena in care do-vedeste ca o poate
apara pe mama sa atunci cand un strain se apropie de ei si ii sop-teste Vitoriei ceva la ureche.
Ultima proba este trairea unei mari suferinte, aceea a descoperirii tatalui sau. Reactia celor
doua personaje este surprinsa de narator prin ca-racterizare directa. Gheorghita “plangea ca un
copil mic”, in timp ce Vitoria este indurerata, “dar fara lacrimi”, savarsind randuielile crestinesti.
O ultima scena semnificativa este cea de la parastasul dat in memoria lui Nechifor, la care
Vitoria pune la cale un abil scenariu prin care reuseste sa-l faca pe Calistrat Bogza sa cedeze
psihic si sa-si recunoasca vina. Acesta vrea sa isi recupereze baltagul de la Gheorghita, insa
atunci “feciorul mortului simti crescand in el o putere mai ma-re si mai dreapta decat a
ucigasului”. Il paleste pe Bogza cu baltagul in frunte, arma crimei devenind astfel si arma
dreptatii. Odata dreptatea infaptuita, sufletul ambelor personaje isi poate gasi linistea, viata
reluandu-si cursul ei firesc.
In opinia mea, relatia dintre cele doua personaje este reprezentativa pentru imaginea familiei
traditionale din lumea arhaica a satului romanesc. Gheorghita isi priveste ma-ma cu admiratie si
respect, ascultandu-i sfaturile si acceptandu-i statutul de mentor in aceasta calatorie. Vitoria, “o
femeie in tara barbatilor”, accepta rolul initiatorului care ii poarta pasii catre cunoastere. De
aceea, cand, in finalul romanului, ea il anunta pe Gheorghita ca nu se va invoi sa o marite pe
Minodora cu fiul dascalitei, Vitoria nu transmite doar o atitudine, ci ii preda responsabilitatea
capului de familie, recunos-candu-i statutul de initiat.

12