Sunteți pe pagina 1din 11

Statul de drept în Europa

- evoluția istorică -

Student: Radu D. Andrei


CUPRINS

1. Conceptul statului de drept ............................................................................................... 3


2. Europa contemporană ........................................................................................................ 3
2.1 Unitate și diversitate………………………………………………………………….…4
2.2. Diversitatea lingvistică și religioasă ............................................................................... 5
3. De la Piața Comună la U.E................................................................................................ 5
4. Integrarea Europeană ......................................................................................................... 7
5. Separarea puterilor- condiție a statului de drept ................................................................ 8
6. Concluzii………………………………………………………………………………...10
7. Bibliografie...................................................................................................................... 11

2
1. Conceptul statului de drept

Statul de drept, termen juridic, folosit foarte frecvent în literatura de specialitate, apare
ca concept a cărui realizare în prezent este o necesitate vitală pentru existența tuturor statelor
democratice contemporane.

Locuțiunea "stat de drept" reiese din asocierea celor doi termeni - "Statul" și "Dreptul".
Între stat și drept există o relației puternică. Statul și dreptul constituie o unitate de contrarii.
Referindu-se la problema aceasta, profesorul universitar N. Popa menționează următoarele:
"Dreptul are rolul de "corset" al forței, de încadrare a acestei puteri în limitele de ordine, de
"calmare" a tensiunilor ce se ivesc în procesul exercitării conducerii sociale prin intermediul
activitații de stat. Pe de altă parte, statul garantează realizarea dreptului și reintegrează ordinea
juridică lezata prin activitați ilicite" .1

Altfel spus, în timp ce dreptul furnizează regulile generale și obligatorii, potrivit cărora
se exercită puterea de stat, statul asigură obligativitatea normelor juridice, traducerea lor in
viată.

În această ordine de idei, putem evidenția și remarca pe care o face savantul


maghiar Impre Szabo: "În ceea ce privește legatura dintre "stat" și "drept" ghilimelele trebuie
să fie plasate în mod corect, astfel dacă se vorbește de drept fără de stat, cuvântul "drept"
trebuie să fie pus între ghilimele, pentru că în acest caz, nu este în mod real drept; dacă se
vorbește dimpotrivă de "drept statal", atributul "statal" nu trebuie să fie pus în ghilimele, căci
este de prisos. În orice caz prin intervenția statului ia nastere dreptul. Fără stat nu există
drept" . 2

2. Europa contemporană -unitate și diversitate

„Evoluția istorică a ultimelor două milenii a transformat continentul european într-


un mozaic de popoare și limbi, diversitate care, adeseori a determinat în istorie conflicte
violente, care au culminat cu cele doua conflagrații mondiale din secolul XX. Pe continentul
european traiesc popoare numeroase – francezi, polonezi, germani sau ucrainieni, sau grupuri

1 Nicolae Popa, "Teria generală a dreptului", București, 1993, pag.100.


2 Imre Szabo, "Les Fondements de la Theorie du Droit", Budapest, 1973, citat dupa Boris Negru "Teoria generala a dreptului
si statului", Chisinau, 1999, pag 302.

3
etnice cu un numar foarte mic de membri, ca de pilda laponii din nordul Europei sau sorabii
din Germania. În ciuda diversitatii lingvistice, politice sau religioase, locuitorii Europei unite
de azi au în comun valori ca pacea, democrația, respectul față de lege și față de drepturile
omului. Diversitatea în Europa secolului XX înseamnă manifestarea etnicitatilor, a religiilor si
a unor culturi cu trăsături caracteristice. La aceste aspecte se adaugă separația dintre statele
europene cauzată de regimurile politice diferite. Deosebirea dintre sistemul de guvernare
democratic și modul de conducere statală de tip totalitar s-a perpetuat practic pe aproape
întrega durată a epocii contemporane.

Statele europene nu au ezitat să recurgă la soluția razboiului pentru transarea și


rezolvarea diferendelor dintre ele. Cele două razboaie mondiale, a căror durată însumată
reprezintă a zecea parte din întregul secol XX, ilustrează cu prisosință cu câta ușurintă factorii
politici au recurs la soluția armelor pentru a se impune pe arena continentală și mondială.
Primul Război Mondial (1914-1918) a provocat un real dezechilibru, care a aruncat Europa
din universul Belle Epoque într-o epocă de profunde crize care au cântarit mult în evoluția
continentului. Benefice sub aspectul împlinirii pe termen mai lung sau mai scurt a
dezideratelor naționale ale unor popoare, tratatele de pace au consacrat constituirea unor noi
state naționale: Polonia, Austria, Ungaria, Finlanda, Lituania, Letonia, Estonia s.a.”3

2.1 Diversitatea lingvistica si religioasa

„În secolul XX, Europa Occidentală primește numeroase grupuri de populație din
Africa și Asia dar și din estul și sud-estul european. Dacă în trecut Europa a fost dominant
creștină, astăzi este mult diversificată:

- catolici (mai ales în vestul continentului, dar și în țari din centrul și sud-estul
acestuia, cum ar fi Polonia, România, Ungaria, și spatiul fostei Iugoslavii);

- ortodocsi (în zona de est si sud-est – fostele state sovietice, Grecia, Bulgaria,
România);

- protestanti (în zona de NV a Europei – Germania, Marea Britanie, Peninsula


Scandinavă, Belgia, Olanda, Luxemburg);

3
Sursa de inspiratie si interpretat din : Istorie, clasa a XI-a, frecventa redusa, editie online, prof.Diaconiță Adina

4
- musulmani (în unele teritorii din fosta Iugoslavie, Bulgaria, Albania, dar și în țări
precum Germania sau Spania);

- mozaici (răspânditi în întreaga Europa);

Ultimele doua religii au statut de religii minoritare. Lipsa de toleranță a determinat o


serie de tensiuni mai ales în spațiul fostei Iugoslavii.”4

În Europa contemporană apare fenomenul multiculturalismului, fenomen care își face


loc în actele de politică internă și în relațiile internaționale relativ târziu. Denumirea a fost
folosită pentru prima dată în 1957, pentru a descrie realitațile din Elveția. Realitațile Canadei
introduc cu adevarat conceptul în circuit la sfârșitul anilor ’60 și este reperabil în Statele
Unite, Regatul Unit și Australia. Ideea ia naștere ca o soluție impusă de probleme reale, ținând
de stapânirea diversității culturale într-o societate multietnică; de asigurarea respectului
reciproc și a toleranței față de diferențele culturale înauntrul frontierelor aceleiași țări. 5

Multiculturalismul apare ca soluție opusă naționalismului. Prin multiculturalism


înțelegem tendința de a asimila minorități de tot felul, știind că naționalismul însemnă
lichidarea sau îndepărtarea acestor minorități. Politicile multiculturaliste, opuse politicii de
asimilare, ar putea fi o importanta pârghie pentru mutarea accentelor de pe confruntare pe
cooperare, pentru apărarea vieții și ameliorarea calității ei.”

3. De la Piața Comună la U.E.

„După cel de-al Doilea Razboi Mondial derularea Planului Marshall, înfiintarea
Organizației Europene pentru Cooperare Economica (OECE) și constituirea NATO, au
asigurat cadrul reconstrucției Europei Occidentale și al înfăptuirii unității sale. La 5 mai 1949,
zece state vest-europene (Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea
Britanie, Olanda, Norvegia, Suedia) au pus bazele Consiliului Europei, cu sediul la Londra.
Activitatea Consiliului Europei a fost coordonată de doua organisme: Consiliul de Miniștrii,
alcatuit din reprezentanți ai guvernelor țarilor membre și Adunarea Parlamentară, cu sediul la
Strasbourg, organ consultativ cu atribuții care vizau apărarea drepturilor omului, dezvoltarea
democrației, creșterea calității vieții, apărarea păcii prin cooperare etc. Oamenii politici ai

4
idem
5
Istorie, clasa a XI-a, frecventa redusa, , editie online, prof.Diaconiță Adina

5
vremii au socotit că faurirea unității europene este posibilă mai întâi prin integrare economică.
Inițiatorii acestei integrări au fost francezii Jean Monnet si Robert Schuman.

La 9 mai 1950, a fost lansata Declarația Schuman, pe baza căreia a fost semnat
Tratatul de la Paris (18 aprilie 1951), prin care s-a constituit Comunitatea Economică a
Carbunelui și Oțelului (CECO).

Declarația Schuman a reprezentat piatra fundamentală a noii construcții europene și a


avut la bază 4 principii fundamentale:

- asigurarea păcii politice și a reconstrucției economice;

- acțiuni comune ale Franței și Germaniei, care să conducă spre o reconciliere istorică;

- asigurarea cooperării între națiunile europene;

- convergența intereselor popoarelor europene.

CECO a fost condusă de o Înalta Autoritate, al cărei președinte a devenit Jean Monnet.

La 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, s-au pus bazele Comunitații Economice
Europene (CEE) sau Piața Comună, statele fondatoare fiind: Franța, Germania Federală,
Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg. Ea își propunea:

- realizarea liberei circulații a forței de muncă și a capitalurilor;

- adoptarea unui tarif vamal extern comun;

- înființarea unei bănci europene pentru investiții;

- stabilirea unor politici comune în domenii strategice precum agricultura, comerțul,


transporturile, concurența etc.

Procesul de consolidare a cooperării europene s-a amplificat prin înființarea


Comunitații Europene pentru Energie Atomică (EURATOM), în baza unui tratat semnat în
aceeași zi și tot la Roma.

În 1967, cele trei comunități europene (CECO, CEE si EURATOM) au fuzionat într-o
singură agenție: Comunitatea Europeană. Începând cu 1 ianuarie 1993, orice cetățean al unei
țări membre a CE avea dreptul de a se stabili, munci, cumpăra sau vinde marfuri în orice altă
țară membră, fără un permis special sau alte restricții.

6
Consolidarea pieței comune prin semnarea Actului Unic European a fost continuată
prin semnarea Tratatului de la Maastricht, la 7 februarie 1992, prin care se făcea trecerea de la
Comunitatea Europeană la Uniunea Europeană (tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie
1993). El direcționează, pe lânga uniunea monetară, noile politici comune: cetățenia
europeană, politica externă și de securitate comună.”6

4.Integrarea Europeană

„Prăbuşirea comunismului în Europa (1989-1991) a


avut asupra Europei şi asupra lumii un impact comparabil cu acela produs de
victoria bolşevicilor în Revoluţia rusă din 1917. Pentru ţările europene foste comuniste s-
a deschis posibilitatea opţiunii pentru integrarea
lor în UE. Din perspectiva unor personalităţi ale UE, cuprinderea Europei Centrale şi de Est a
fost apreciată drept „o ocazie istorică” şi „o provocare”.Provocarea este dată de
multele dificultăţi care trebuie depăşite nu numai de statele candidate, ci de UE însăşi.
Trebuie gestionată o creştere rapidă şi substanţială, care s-ar concretiza în sporirea
suprafeţei cultivate cu 50%, a forţei de muncă cu 100% şi a populaţiei cu 100%.
În drumul lor spre integrarea europeană, statele foste comuniste nu au un model;
fiecare trebuie să-şi găsească propriul drum, un drum atent şi ferm monitorizat de la nivelul
conducerii UE. Aceste state aspiră la regimuri democratice stabile şi sunt atrase de
prosperitatea UE. Procesul integrării este unul de durata şi presupune răbdare, voinţă politică,
claritatea şi stabilitatea scopurilor şi capacitatea de a le face înţelese şi acceptate
de populaţia statului aspirant.
Problema „absorbirii” statelor foste comuniste a fost pusă în 1995, când UE avea 15
membri. Există riscul că după aderarea acestor state să apară unfenomen al dezintegrării prin
disfuncţionalitatea UE, adică era necesar să se definească mai precis ceea
ce urmează a fi UE şi care sunt mijloacele atenuării efectului „crizei de creştere”.
Pe rând, năzuinţa autorităţilor Uniunii Europene în legătură cu aceste state a fost realizarea
unui spaţiu de liber schimb, a unei uniuni vamale, a unei convergente economice
multiple, până la atingerea parametrilor de spaţiu economic performant şi competitiv; a
unei convergente politice, etc. Dificultatea rezidă în faptul că UE nu
poate fi concepută căun stat naţional (în accepţia secoluluiXX)

6
Sursa de inspiratie si interpretat din : Istorie, clasa a XI-a, frecventa redusa, editie online, prof.Diaconiță Adina

7
gigantic, ci trebuie căutat raportulpotrivit între centralism şi democraţie (între centralizare şi d
escentralizare), compatibil cu realizarea „unităţii în diversitate”, unul dintre secretele vialitatii
europene. „7

5. Separarea puterilor - condiţie a statului de drept

„Separaţia puterilor în stat a devenit o dogmă


a democraţiilor leberale şi garanţia esenţială a securităţii individului în raporturile lui
cu puterea. Schemă clasică a separării puterilor este pe cât de simplă,
pe atît de ambiţioasă şi generoasă.
Statul arede îndeplinit trei funcţii fundamentale:

- a) editarea regulilor generale - funcţia legislativă;

- b) aplicarea sau executarea acestor regului - funcţia executivă;

- c) rezolvarea letigiilor care apar în procesul aplicării legilor - funcţia


jurisdicţională.

Exercitării fiecărei funcţii în corespundere cu o «putere»-puterea legislativă, puterea


executivă, puterea judecătorească În fine fiecare putere este încredinţată unor organe
destincte; puterea legislativă a parlamentului; puterea executivă - şefului statului şi
Guvernului; puterea judiciară - organele judecătoreşti. Punerea în «echilibru» a acestor puteri,
prin distribuirea judiciară a atribuţiilor şi înzestrarea fiecăreia cu mijloace eficiente asupra
celorlalte, stabilind astfel tendinţa inerentă naturii umane - de a acapara întreagă putere şi de a
abuza de ea, este condiţia armoniei sociale şi garanţia libertăţii umane. Aşadar, «greutatea» şi
«contra - greutatea» în talerile puterilor pentru că niciuna dintre acestea să le domine pe
celelalte. N-ar fi deci vorba deci de o «separare a puterilor», cât mai ales de relativă lor
autonomie şi dependenţă lor reciprocă: 'echilibrul puterilor'.

Primul autor de drept constituţional, chiar de drept constituţional comparat, care, deşi
nu au elaborat teoria separării puterilor în stat, a sugerat -o prin descrierea făcută statului

7 idem

8
atenian- este Aristotel- această enciclopedie a antichităţii, acest miracol pritre miracole
greceşti.” 8

„În celebra sa lucrare «Politică», filosoful grec, a constatat existenţa unui stat a unor
organe diferite, cu atribuţii precis determinate, precum Adunarea Generală, Corpul
Magistraţilor (funcţionarilor) şi Corpul Judecătoresc.

«În orice stat - spune Aristotel - sunt trei părţi. Aceste trei părţi, odată bine organizate,
statul întreg este , în mod necesar, bine organizat el însuşi. Cea dintâi este Adunarea Generală,
care deliberează cu privire la afacerile publice; a două este Corpul Magistraţilor, căruia
trebuie să i se hotărască natură, atribuțiile şi modul de numire: a treia este Corpul
Judecătoresc»”9

Se observă astfel că descrierea lui Aristotel avea doar semnificaţia unei simple
constatări a relaţiilor de organizare a statului elen, şi nu putea fi pusă în nici o legătură cu
separarea puterilor.

„Din punct de vedere istoric, principiul separării puterilor se înfățișa ca principiul al


suveranității naționale, ca o armă de război dirijată împotriva puterii absolute a monarhului.
Revoluţia franceză la începuturile sale a văzut în separarea puterilor mijlocul pentru a
dezarticulă vechea autoritate monarhică absolută, deoarece pentru revoluţie"executivul era
regele carcerei Bastiliei, într-un cuvînt, regimul cu toate abuzurile şi ororile sale."

Din punct de vedere politic, principiul separării puterilor a fost considerat că generator
de libertăţi politice, prin echilibrul şi colaborarea puterilor separate aparţinînd în mod necesar
"statului constituţional" "de drept", unde este asigurată “demnitatea persoanei în care există
„domnia dreptului”.”10

8
Deleanu I., «Drept Constituţional şi instituţii politice», 1992, Cluj - Napoca», p.25
9
Аristotel, „ Scris „ , Moscova, 1984
10
Gheorghe Tanase, “ Separatia puterilor in stat “, Bucuresti, 1994

9
6. Concluzii

Statul de drept nu este deci o descoperire de ultima oră. Nu este o ficţiune credibilă şi
creditabilă în măsură să modeleze formatul vieţii politice, derularea activităţilorinstituţiilor
statului, practicile administrative. Deşi voinţa legiuitorilor, a juriştilor şi magistraţilor tinde să
atribuie statului de drept virtuţi reglative, regeneratoare pentru climatul politicii de zi cu zi,
pentru profilul clasei politice, altminteri expuse deliciilor, beneficiilor şi maleficiilor puterii,
iar laitmotivul demersurilor politicienilor este sacralitatea statului de drept, în universul
relaţiilor politice curente şi în procesul implementării deciziilor administrative şi politicilor
publice, interesele egoiste, partinice sau clientelare primează şi proliferează. Nu există nicio
garanţie că statul de drept nu va fi neutralizat, confiscat de anumite minorităţi, structuri
oligarhice şi elite autodesemnate, îndreptându şi întregul arsenal de mijloace preventive nu
împotriva inamicilor săi, ci împotriva unor adversari destinaţi eliminării din câmpul politic,
indiferent cum, chiar prin procedee judiciare, procese penale şi încarcerări. Statul de drept
este investit cu o misiune justiţiară şi este văzut adesea că o forţă motrice a acelor reforme
instituţionale cu reverberaţii morale, care să pună frâu nu doar propriilor sale înclinații firești
de a constrânge, ci şi tendinţelor iminente oricărei democraţii de a împinge spaţiul de
exercitare a libertăţilor şi drepturilor civice dincolo de marja de permisivitate admisă din
punct de vedere funcţional la nivel societal. Dincolo de această marja,există riscul real ca sub
stindardul statului de drept să se instaleze într-un regim democratic cu veleităţi democratice,
domnia bunului plac al guvernământului sau al unor segmente ale acestuia, practici
autoritariste insidioase, aroganţă oligarhică, corupţia politică cu semn schimbat, un spirit
discriminator şi, lucrul cel mai grav, un simulacru de justiţie.

10
Bibliografie

1. Аristotel, „ Scris „ , Moscova, 1984


2. Deleanu I., «Drept Constituţional şi instituţii politice», 1992, Cluj - Napoca», p.25
3. Gheorghe Tanase, “ Separatia puterilor in stat “, Bucuresti, 1994
4. Imre Szabo, "Les Fondements de la Theorie du Droit", Budapest, 1973, citat dupa
Boris Negru "Teoria generala a dreptului si statului", Chisinau, 1999, pag 302.
5. Istorie, clasa a XI-a, frecventa redusa, editie online, prof.Diaconiță Adina
6. Nicolae Popa, "Teria generală a dreptului", București, 1993, pag.100.

Surse de inspiratie si interpretari:


1. Sursa de inspiratie si interpretat din : Istorie, clasa a XI-a, frecventa redusa, editie
online, prof.Diaconiță Adina

11