Calea către Hristos - Ellen G.

White
 Ellen G. White
CALEA CĂTRE HRISTOS
© 2013 – Editura Viaţă şi Sănătate, România
Toate drepturile rezervate.

Titlul cărţii în original: Steps to Christ (1892)

ISBN format EPUB 978-973-101-650-4

Volumul poate fi descărcat gratuit de pe

www.viatasisanatate.ro / ebooks
în cele mai populare formate digitale.

Cărţile Editurii Viaţă şi Sănătate pot fi achiziţionate

prin propria reţea naţională de librării
www.viatasisanatate.ro/librarii

Pentru comenzi prin poştă sau agenţi de vânzare:

Editura Viaţă şi Sănătate,
Str. Cernica nr. 101, Pantelimon, jud. Ilfov
Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34
Fax: 021 323 00 40
comenziviatasisanatate.ro
www.viatasisanatate.ro

CUPRINS
Capitolul 1 – Iubirea lui Dumnezeu faţă de om
Capitolul 2 – Păcătosul are nevoie de Hristos
Capitolul 3 – Pocăinţa
Capitolul 4 – Mărturisirea păcatelor
Capitolul 5 – Consacrarea
Capitolul 6 – Credinţa şi acceptarea
Capitolul 7 – Dovada adevăratei ucenicii
Capitolul 8 – Creşterea în Hristos
Capitolul 9 – Viaţa şi faptele noastre
Capitolul 10 – Cunoaşterea de Dumnezeu
Capitolul 11 – Înaltul privilegiu al rugăciunii
Capitolul 12 – Ce să facem cu îndoiala
Capitolul 13 – Bucuria în Domnul

PREFAŢĂ
Puţine cărţi reuşesc să ajungă la o răspândire
recunoscută de milioane de cititori sau să exercite o
influenţa atât de mare pentru încurajarea oamenilor, aşa
cum a reuşit cartea Calea către Hristos. Acest mic volum a
fost tipărit în nenumărate ediţii, în peste şaptezeci de limbi,
inspirând sute şi sute de bărbaţi şi femei din întreaga lume,
chiar şi dintre cei care locuiesc în zonele cele mai
îndepărtate ale pământului. De la apariţia primei ediţii, în
1892, cei care au publicat aceasta carte au fost nevoiţi să
adauge ediţie după ediţie pentru a răspunde cererii imediate
şi insistente, venite din partea publicului cititor.
Autoarea acestei cărţi, Ellen G. White (1827-1915), a
fost o vorbitoare şi o scriitoare religioasa, bine-cunoscuta în
trei continente. Născută în apropiere de Portland, Mâine, ea
şi-a petrecut tinereţea în statele Noii Anglii, apoi, călătoriile
şi activităţile ei au condus-o în zonele aflate într-o rapida
expansiune, în partea de vest a Statelor Unite. În perioada
anilor 18851887, s-a dedicat lucrării în statele principale
ale Europei, unde a vorbit adesea în public, adresându-se
unor audienţe numeroase, şi, de asemenea, a continuat să
scrie. După aceea, a petrecut nouă ani în Australia şi Noua
Zeelandă. Scrierile ei însumează patruzeci şi cinci de
volume, mari şi mici, în domeniul teologiei, al educaţiei, al
sănătăţii, al familiei şi al creştinismului practic, multe
dintre ele fiind răspândită în mai bine de un milion de
exemplare tipărite. Dintre toate acestea, Calea către
Hristos este cea mai cunoscută şi mai citită carte.
Acest mic tratat în domeniul devoţiunii îşi enunţă chiar
din titlu misiunea pe care o are. Cartea îl îndrumă pe cititor
spre Iisus Hristos, ca fiind singurul care poate să
împlinească nevoile sufletului. Paşii celui care se simte
nesigur şi cuprins de îndoială sânt conduşi pe cărarea păcii.
Cel care caută neprihănirea şi desăvârşirea caracterului este
îndrumat pas cu pas pe calea vieţuirii creştine, spre acea
experienţă prin care poate cunoaşte plinătatea
binecuvântării aflate în deplina predare de sine. Cartea
dezvăluie secretul biruinţei şi descoperă într-o manieră
simplă harul mântuitor şi puterea susţinătoare a Marelui
Prieten al întregii omeniri.
În Vechiul Testament, Iacov, când a fost împovărat de
teama că păcatul lui îl despărţise de Dumnezeu, s-a aşezat
să se odihnească „şi a visat o scară rezemată de pământ, al
cărei vârf ajungea până la cer”. În felul acesta, celui ce
rătăcea, i s-a dezvăluit legătura care există între pământ şi
cer, iar Acela care stătea deasupra scării misterioase i-a
adresat cuvinte de speranţă şi mângâiere. Fie ca viziunea
cerească să se repete pentru mulţi dintre cei care vor citi
această frumoasă expunere a paşilor care trebuie făcuţi pe
calea către Hristos. Aceasta este dorinţa sinceră a editorilor
şi a
Administratorilor publicaţiilor lui Ellen G. White.

Capitolul 1

IUBIREA LUI DUMNEZEU FAŢĂ DE OM

Natura şi revelaţia mărturisesc deopotrivă despre
dragostea lui Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc este izvorul
vieţii, al înţelepciunii şi al bucuriei. Priviţi lucrurile
minunate şi frumoase din natură. Gândiţi-vă la minunata lor
adaptare, nu numai la nevoile şi la fericirea omului, ci şi la
ale tuturor vieţuitoarelor. Lumina soarelui şi ploaia care
înveselesc şi reîmprospătează pământul, dealurile, mările şi
câmpiile, toate ne vorbesc despre iubirea Creatorului.
Dumnezeu este Acela care împlineşte nevoile zilnice ale
tuturor făpturilor Sale. În cuvinte frumoase, psalmistul
spune: „Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine, şi Tu le dai hrana
la vreme. Îţi deschizi mâna şi saturi după dorinţă tot ce are
viaţă. (Psalmii 145:15,16)
Dumnezeu l-a făcut pe om pe deplin sfânt şi fericit; iar
pământul cel frumos, aşa cum a ieşit din măna Creatorului,
nu purta niciun semn de decădere sau umbră de blestem.
Ceea ce a adus nenorocirea şi moartea a fost încălcarea
Legii lui Dumnezeu – legea iubirii. Totuşi dragostea lui
Dumnezeu este descoperită chiar şi în mijlocul suferinţei,
care constituie rezultatul păcatului. Este scris că Dumnezeu
a blestemat pământul din cauza omului (Geneza 3:17).
Spinii şi pălămida – dificultăţile şi încercările care
transformă viaţa lui într-o viaţă plină de trudă şi grijă – au
fost rânduite spre binele său, ca o parte a disciplinei
necesare în planul lui Dumnezeu pentru salvarea lui din
ruina şi degradarea aduse de păcat. Deşi căzută, lumea nu
este întru totul necaz şi nenorocire. Natura însăşi transmite
solii de speranţă şi mângâiere. Scaieţii sânt plini de flori, iar
spinii sânt acoperiţi cu trandafiri.
„Dumnezeu este iubire” scrie pe fiecare boboc de floare
ce stă să se deschidă, pe fiecare fir de iarbă care răsare.
Păsărelele încântătoare, făcând să răsune aerul cu trilurile
lor înveselitoare; florile, atât de delicat colorate în
desăvârşirea lor, înmiresmând aerul; copacii înalţi ai
pădurii, cu bogatul lor frunziş de un verde viu – toate
mărturisesc despre grija părintească şi duioasă a
Dumnezeului nostru şi despre dorinţa Sa de a-i face pe
copiii Lui fericiţi.
Cuvântul lui Dumnezeu descoperă caracterul Său. El
însuşi a făcut cunoscută iubirea şi mila Sa infinită. Când
Moise s-a rugat: „ «Arată-mi slava Ta!», Domnul a răspuns:
«Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea»”
(Exodul 33:18,19). Aceasta este slava Sa. Domnul a trecut
pe dinaintea lui Moise „şi a strigat: «Domnul Dumnezeu
este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la
manie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine
dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă
fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul»” (Exodul 34:6,7). El
este „milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în
bunătate”, pentru că „Îi place îndurarea” (Ioan 4:2; Mica
7:18).
Dumnezeu a legat inima noastră de El prin nenumărate
dovezi manifestate în cer şi pe pământ El a căutat să ni Se
descopere prin lucrurile din natură şi prin cele mai
profunde şi mai duioase legături omeneşti, pe care le poate
cunoaşte inima noastră. Însă toate acestea nu oglindesc
decât imperfect iubirea lui Dumnezeu. În ciuda existenţei
tuturor acestor dovezi evidente, vrăjmaşul oricărui bine a
orbit mintea oamenilor, aşa încât ei privesc cu teamă spre
Dumnezeu, gândind despre El că este sever şi neiertător.
Satana i-a determinat pe oameni să-L considere pe
Dumnezeu o fiinţă al cărei principal atribut este dreptatea
rigidă şi inflexibilă, asemenea unui judecător aspru şi
intransigent, asemenea unui creditor exigent şi
neînduplecat. El L-a descris pe Creator ca pe o fiinţă care
pândeşte cu suspiciune, ca să observe greşelile şi păcatele
oamenilor, pentru a putea aduce asupra lor judecăţile
Cerului. Domnul Iisus a venit să trăiască printre oameni,
tocmai ca să îndepărteze această umbră întunecată şi să-i
descopere lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu.
Fiul lui Dumnezeu a venit din cer pentru a-L descoperi
pe Tatăl. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu;
singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut
cunoscut” (Ioan 1:18). „Nimeni nu cunoaşte pe deplin pe
Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L
descopere” (Matei 11:27). Când unul dintre ucenici i-a
adresat rugămintea: „Doamne… arată-ne pe Tatăl”,
Domnul Iisus i-a răspuns: „De atâta vreme sânt cu voi, şi
nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut
pe Tatăl. Cum zici tu dar: «Arată-ne pe Tatăl»?” (Ioan
14:8,9)
Domnul Iisus a descris scopul misiunii Sale aici, pe
pământ, spunând că „Duhul Domnului M-a uns să vestesc
săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu
inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război
slobozirea şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor
apăsaţi” (Luca 4:18). Aceasta a fost lucrarea Sa. El mergea
din loc în loc, făcând bine şi vindecându-i pe toţi cei care
erau oprimaţi de Satana. Erau sate întregi, în care nu se mai
auzea niciun geamăt de durere, pentru că Domnul Hristos
trecuse pe acolo şi vindecase toate suferinţele locuitorilor.
Lucrarea Lui a dovedit că avea o misiune divină. Fiecare
faptă a vieţii Sale dezvăluia dragostea, mila şi
compasiunea; inima Lui se deschidea cu o simpatie duioasă
pentru fiii oamenilor. El a preluat natura umană, ca să poată
veni în contact cu lipsurile şi nevoile omului. Cei mai
săraci şi cei mai umili oameni nu se temeau să se apropie
de El. Chiar şi copiii mici se simţeau atraşi de Iisus. Ei
aveau o plăcere deosebită să se urce pe genunchii Lui şi să
privească la chipul Lui liniştit, care radia de iubire.
Domnul Iisus nu S-a abţinut să rostească adevărul, dar
întotdeauna l-a exprimat cu iubire. În relaţiile Sale cu
oamenii, El a dovedit cel mai mare tact şi o atenţie
înţelegătoare şi plină de bunătate. El nu a fost niciodată
nepoliticos, nu a rostit niciodată un cuvânt aspru fără a fi
necesar şi nu a pricinuit niciodată o durere nefolositoare
unui suflet sensibil. Domnul Hristos nu a condamnat
slăbiciunea omenească. El declara adevărul, dar îl declara
întotdeauna cu dragoste. El denunţa ipocrizia, necredinţa şi
nedreptatea; dar când rostea mustrările tăioase, în glasul
Lui se simţeau lacrimi. Domnul a plâns pentru Ierusalim,
cetatea pe care o iubea, dar care a refuzat să-L primească
tocmai pe El, Cel ce era Calea, Adevărul şi Viaţa. Oamenii
L-au respins tocmai pe El, Cel ce era Mântuitorul, dar
Domnul i-a tratat cu o delicateţe plină de compătimire. El a
trăit o viaţă de renunţare la sine, îngrijindu-Se cu atenţie de
nevoile altora. În ochii Lui, fiecare suflet era preţios. Deşi
Se comporta întotdeauna cu o demnitate divină, El Se
umilea, tratându-l cu respect şi atenţie pe fiecare membru al
familiei lui Dumnezeu. Domnul Hristos a văzut în toţi
oamenii suflete căzute în capcana păcatului, iar misiunea
Lui era aceea de a le salva.
Acesta este caracterul Domnului Hristos, aşa cum a fost
descoperit în viaţa Lui. Acesta este caracterul lui
Dumnezeu. Căci torentele milei divine, manifestate în Iisus
Hristos, se revarsă asupra fiilor oamenilor, din inima
Tatălui. Iisus, Mântuitorul cel milostiv şi duios, era
Dumnezeu „arătat în trup” (1 Timotei 3:16).
Domnul Hristos a trăit, a suferit şi a murit pentru
răscumpărarea noastră. El a devenit un „Om al durerilor”,
pentru ca noi să putem avea parte de bucuria veşnică.
Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său preaiubit, plin de har şi de
adevăr, să vină dintr-o lume de o slavă de nedescris într-o
lume degradată şi contaminată de păcat, o lume întunecată
de umbra morţii şi a blestemului. El i-a îngăduit să
părăsească locaşul iubirii Sale şi adorarea din partea
îngerilor pentru a suferi ruşinea, insulta, umilinţa, ura şi
moartea. „Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi
prin rănile Lui suntem tămăduiţi” (Isaia 53:5). Priviţi-L în
pustie, în Ghetsemani, pe cruce! Fiul cel fără prihană al lui
Dumnezeu a luat asupra Lui povara păcatului. El, care
fusese una cu Dumnezeu, a simţit în sufletul Său teribila
despărţire pe care o produce păcatul între Dumnezeu şi om.
Acest fapt a smuls de pe buzele Lui strigătul plin de durere:
„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai
părăsit?” (Matei 27:46). Povara zdrobitoare a păcatului,
conştienţa imensităţii lui îngrozitoare, a despărţirii
păcătosului de Dumnezeu i-au zdrobit inima Fiului lui
Dumnezeu.
Dar marele Lui sacrificiu nu a fost făcut pentru a genera
în inima Tatălui iubirea faţă de cel păcătos, nici pentru a-i
induce bunăvoinţa de a-l mântui. O, nu! „Fiindcă atât de
mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui
Fiu…” (Ioan 3:16). Tatăl ne iubeşte nu ca urmare a marii
jertfe de ispăşire, ci El a adus această jertfă pentru că ne
iubeşte; Domnul Hristos a fost mijlocul prin care Tatăl a
putut să-Şi reverse iubirea nemărginită asupra unei lumi
căzute în păcat. „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea
cu Sine” (2 Corinteni 5:19). Dumnezeu Tatăl a suferit
împreună cu Fiul Său. În agonia din Ghetsemani, în
moartea de pe crucea Golgotei, inima iubirii infinite a plătit
preţul răscumpărării noastre.
Domnul Iisus spunea: „Tatăl Mă iubeşte, pentru că îmi
dau viaţa ca iarăşi s-o iau” (Ioan 10:17). Ceea ce înseamnă:
„Tatăl Meu vă iubeşte atât de mult, încât chiar şi pe Mine
Mă iubeşte mai mult pentru că Mi-am dat viaţa pentru
mântuirea voastră. Prin faptul că M-am făcut reprezentantul
şi garantul vostru, jertfindu-Mi viaţa şi luând asupra Mea
slăbiciunile şi păcatele voastre, Eu sânt iubit şi mai mult de
Tatăl Meu; căci, prin sacrificiul Meu, Dumnezeu poate fi
drept, şi totuşi să-L îndreptăţească pe cel care crede în
Hristos.”
Nimeni altul, în afară de Fiul lui Dumnezeu, nu putea
înfăptui mântuirea noastră; deoarece numai El, care a fost
în relaţia cea mai apropiată cu Tatăl, era în măsură să îl
descopere. Numai Iisus, care a cunoscut înălţimea şi
adâncimea iubirii lui Dumnezeu, putea să o facă vizibilă.
Nimic altceva şi nimic mai puţin decât sacrificiul infinit,
adus de Domnul Hristos pentru omul căzut, nu putea să
exprime iubirea lui Dumnezeu Tatăl faţă de omenirea
pierdută.
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat
pe singurul Lui Fiu…” (Ioan 3:16). El L-a dat nu numai ca
să trăiască în mijlocul oamenilor, ci şi ca să poarte păcatele
lor şi să moară în locul lor. El L-a dăruit omenirii pierdute.
Domnul Hristos trebuia să Se identifice cu preocupările şi
nevoile omenirii. Deşi a fost şi este una cu Dumnezeu,
relaţia pe care a împărtăşit-o Iisus cu fiii oamenilor nu va fi
ruptă niciodată. Domnului Hristos „nu-i este ruşine să-i
numească fraţi” (Evrei 2:11). El este Jertfa noastră,
Apărătorul nostru, Fratele nostru, purtând chipul nostru
omenesc înaintea tronului Tatălui, şi, ca Fiul al omului, va
rămâne de-a lungul veşniciei una cu neamul omenesc, pe
care l-a răscumpărat El a făcut toate acestea pentru ca omul
să poată fi salvat din ruina şi degradarea păcatului, pentru a
putea reflecta iubirea lui Dumnezeu şi a se împărtăşi de
bucuria sfinţirii.
 Preţul plătit pentru răscumpărarea noastră, sacrificiul
infinit pe care l-a făcut Tatăl nostru din cer, dându-L pe Fiul
Său să moară pentru noi, ar trebui să ne inspire concepţii
foarte înalte despre ceea ce putem deveni prin Hristos. Pe
măsură ce privea înălţimea, adâncimea şi lăţimea iubirii lui
Dumnezeu Tatăl faţă de lumea pierdută, inspiratul apostol
Ioan era cuprins de adorare şi de veneraţie; şi, negăsind un
limbaj mai potrivit pentru a exprima măreţia şi duioşia
acestei iubiri, el cheamă lumea întreagă să o privească.
„Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai
lui Dumnezeu” (1 Ioan 3:1). Ce valoare îi conferă faptul
acesta omului! Datorită păcatului, fiii oamenilor au ajuns
robi ai lui Satana. Prin credinţa în jertfa ispăşitoare a
Domnului Hristos, fiii lui Adam pot deveni fii ai lui
Dumnezeu. Luând asupra Sa natura noastră omenească,
Domnul Hristos înalţă omenirea. Astfel, cei păcătoşi sânt
aduşi în poziţia în care – prin legătura cu Domnul Hristos –
pot cu adevărat să devină vrednici de numele de „fii ai lui
Dumnezeu”.
O astfel de iubire este fără egal. Să fim numiţi copii ai
împăratului ceresc! Ce preţioasă făgăduinţă! Ce subiect
pentru meditaţia cea mai profundă! iubirea inegalabilă a lui
Dumnezeu pentru o lume care nu L-a iubit! Gândul acesta
are o putere care cucereşte sufletul şi conduce gândirea şi
voinţa omului la o atitudine de supunere faţă de voinţa lui
Dumnezeu. Cu cât vom studia mai mult caracterul divin, în
lumina crucii de pe Golgota, cu atât vom înţelege mai bine
mila, duioşia şi iertarea, împletite cu nepărtinirea şi
dreptatea şi cu atât mai clar vom discerne nenumăratele
dovezi ale iubirii infinite şi ale milei pline de gingăşie, ce
întrec cu mult simpatia şi dorul unei mame pentru copilul ei
pierdut.

Capitolul 2

PĂCĂTOSUL ARE NEVOIE DE HRISTOS

La început, omul a fost înzestrat cu însuşiri şi capacităţi
nobile şi cu o minte echilibrată. Ca fiinţă, el era desăvârşit
şi în deplină armonie cu Dumnezeu. Gândurile lui erau
curate, iar scopurile sale, sfinte. Dar, prin neascultare,
capacităţile lui au ajuns pervertite, iar egoismul a luat locul
iubirii. Din cauza păcatului, natura lui a ajuns atât de
slăbită, încât, prin propria putere, i-a fost imposibil să
reziste influenţei răului. El a devenit rob al lui Satana şi ar
fi rămas astfel pentru totdeauna, dacă Dumnezeu nu ar fi
intervenit în mod special. Scopul ispititorului a fost acela
de a zădărnici planul avut în vedere de Dumnezeu prin
crearea omului şi de a umple pământul cu nenorocire şi
devastare. Iar după aceea, intenţiona să prezinte tot acest
rău ca fiind rezultatul lucrării lui Dumnezeu de creare a
omului.
În starea sa de nevinovăţie, omul trăia într-o fericită
comuniune cu Cel „în care sânt ascunse toate comorile
înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Coloseni 2:3). Dar, după ce a
păcătuit, el nu şi-a mai putut găsi bucuria în sfinţenie şi, ca
urmare, a încercat să se ascundă de prezenţa lui Dumnezeu.
Aceasta continuă să fie starea inimii nerenăscute. O astfel
de inimă nu este în armonie cu Dumnezeu şi nu găseşte
nicio bucurie în comuniunea cu El. Păcătosul nu ar putea fi
fericit în prezenţa lui Dumnezeu şi ar căuta să evite
compania fiinţelor sfinte. Dacă i s-ar îngădui să între în
ceruri, aceasta nu ar însemna nicio bucurie pentru el.
Spiritul iubirii neegoiste, care domneşte acolo unde fiecare
inimă răspunde inimii iubirii infinite, nu ar trezi niciun
ecou în sufletul păcătosului. Gândurile lui, preocupările şi
motivele lui ar fi străine de cele care îi motivează pe
locuitorii fără păcat de acolo. Păcătosul ar constitui o notă
discordantă în armonia cerului. Pentru el, cerul ar fi un loc
de tortură şi ar dori să se ascundă de Acela care este lumina
şi sursa bucuriei cerului. Nu o hotărâre arbitrară din partea
lui Dumnezeu îi exclude pe cei răi din ceruri, ci propria
nepotrivire face imposibilă prezenţa lor acolo. Pentru ei,
slava lui Dumnezeu ar fi un foc mistuitor. Ei ar prefera
nimicirea, numai ca să poată fi ascunşi de faţa Celui care a
murit pentru a-i răscumpăra.
Este imposibil să scăpăm, prin noi înşine, de adâncul
păcatului în care suntem cufundaţi. Inima noastră este rea şi
nu o putem schimba. „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă
necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul” (Iov
14:4). Căci „umblarea după lucrurile firii pământeşti este
vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune
Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună” (Romani
8:7). Educaţia, cultura, exercitarea voinţei, eforturile
omeneşti îşi au sfera lor de acţiune, dar aici toate acestea
sânt complet fără putere. Ele pot produce o comportare
exterioară corectă, dar nu pot schimba inima; ele nu pot
curăţa izvoarele vieţii.
Trebuie să existe o putere care să lucreze dinăuntru, o
nouă viaţă de sus, mai înainte ca oamenii să poată fi
schimbaţi de la păcat la sfinţenie. Această putere este
Hristos. Numai harul Său poate să învioreze însuşirile
lipsite de putere ale sufletului şi să le atragă spre
Dumnezeu, spre sfinţenie.
 Mântuitorul spunea: „Dacă un om nu se naşte din nou”,
adică dacă nu va primi o inimă nouă, dorinţe noi, scopuri şi
motive noi, care să ducă la o viaţă nouă, „nu poate vedea
împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). Ideea că este necesară
doar o dezvoltare a însuşirilor bune, care există în om prin
natura lui, constituie o amăgire fatală. Căci „omul firesc nu
primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el
sânt o nebunie: şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie
judecate duhovniceşte” (1 Corinteni 2:14). „Nu te mira că
ţi-am zis: «Trebuie să vă naşteţi din nou»” (Ioan 3:7).
Despre Domnul Hristos este scris: „în El era viaţa, şi viaţa
era lumina oamenilor” (Ioan 1:4). El era singurul „Nume
dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele
apostolilor 4:12).
Nu este suficient să observi şi să înţelegi bunătatea
plină de iubire a lui Dumnezeu, să vezi bunăvoinţa Lui şi
duioşia părintească a caracterului Său. Nu este îndeajuns să
discerni înţelepciunea şi dreptatea Legii Sale, să înţelegi că
ea este întemeiată pe principiul veşnic al iubirii. Apostolul
Pavel a înţeles toate acestea şi a exclamat: „… mărturisesc
prin aceasta că Legea este bună”. „Aşa că Legea, negreşit,
este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună”. Totuşi
el adaugă, în amărăciunea şi disperarea sufletului său: „…
dar eu sânt pământesc, vândut rob păcatului” (Romani
7:16,12,14). El dorea mult curăţia morală şi neprihănirea pe
care se simţea incapabil să le dobândească prin el însuşi, iar
aceasta l-a făcut să strige: „O, nenorocitul de mine! Cine
mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7:24).
Acesta este strigătul care a izbucnit din inima împovărată a
oamenilor din toate ţările şi din toate veacurile. Pentru toţi,
nu este decât un singur răspuns: „iată Mielul lui Dumnezeu,
care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29).
Multe sânt pildele prin care Duhul lui Dumnezeu a
căutat să ilustreze acest adevăr, făcându-l clar sufletelor ce
doresc cu disperare să fie eliberate de vinovăţia păcatului.
Când a păcătuit, înşelându-l pe Esau, Iacov a fugit din casa
tatălui său, simţindu-se copleşit de greutatea vinovăţiei
sale. Singur şi alungat, aşa cum era, despărţit de tot ce
făcuse ca viaţa să-i fie dragă, singurul gând care apăsa
asupra sufletului său, mai presus de toate celelalte, era
teama ca nu cumva păcatul său să-l fi despărţit de
Dumnezeu şi că era părăsit de Providenţă. În amărăciunea
lui, s-a culcat să se odihnească pe pământul gol, având în
jurul lui numai dealurile singuratice, iar deasupra cerul
luminat de stele. Pe când dormea, o lumină ciudată ia
apărut în vis. Şi iată, de pe pământul pe care se odihnea, o
scară uriaşă părea că se înalţă chiar pană la porţile cerului
şi, pe ea, îngerii lui Dumnezeu coborau şi urcau, în timp ce,
de sus, din slava cerului, s-a auzit o voce divină, rostind o
solie de mângâiere şi speranţă. Astfel, i s-a făcut cunoscut
lui Iacov un răspuns la nevoia şi dorinţa sufletului său – un
Mântuitor. Cu bucurie şi cu recunoştinţă, Iacov a văzut
descoperindu-i-se o cale prin care el, un păcătos, putea fi
readus în comuniune cu Dumnezeu. Scara cea minunată din
visul său îl reprezenta pe Iisus, singurul mijloc de
comunicare dintre Dumnezeu şi om.
Acelaşi simbol a fost amintit de Domnul Hristos în
convorbirea Sa cu Natanael, atunci când a spus: „… veţi
vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi
pogorându-se peste Fiul omului” (Ioan 1:51). Prin căderea
sa în păcat, omul s-a înstrăinat de Dumnezeu, iar pământul
a fost despărţit de cer. Această prăpastie între cer şi pământ
făcea imposibilă existenţa oricărei posibilităţi de
comunicare. Dar, prin Domnul Hristos, pământul a fost
readus în legătură cu cerul. Prin meritele Sale, Hristos a
aşezat un pod peste prăpastia făcută de păcat, astfel încât
îngerii lui Dumnezeu să poată menţine legătura cu omul.
Domnul Hristos realizează legătura între omul căzut, slab şi
neajutorat şi izvorul puterii infinite.
Visurile omeneşti de progres sânt zadarnice şi toate
eforturile pentru înălţarea omenirii sânt inutile, dacă
oamenii neglijează singura Sursă de speranţă şi de ajutor
pentru neamul omenesc căzut în păcat. Căci „orice ni se dă
bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându-se de la
Tatăl luminilor” (Iacov 1:17). Fără Dumnezeu, nu există
niciun caracter desăvârşit. Iar singura cale spre Dumnezeu
este Domnul Hristos. El spune: „Eu sânt Calea, Adevărul şi
Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan
14:6).
Inima lui Dumnezeu simte pentru copiii Săi de pe
pământ o dragoste mai puternică decât moartea. Prin
dăruirea Fiului Său, El ne-a oferit toate valorile cerului,
adunate în acest unic Dar. Viaţa Mântuitorului, moartea şi
lucrarea Lui de mijlocire, slujirea îngerilor în favoarea
noastră, suspinele negrăite ale Duhului Sfânt, lucrarea
Tatălui, care este mai presus de toate şi se manifestă prin
toate acestea, interesul necontenit al fiinţelor cereşti – totul
este angajat în lucrarea de mântuire a omului.
Să contemplăm deci sacrificiul uimitor care a fost făcut
pentru noi! Să încercăm să apreciem valoarea implicării şi
energiei pe care Cerul o investeşte pentru câştigarea celor
pierduţi şi pentru aducerea lor înapoi în Casa Tatălui.
Motivaţii atât de puternice şi mijloace atât de vaste cum nu
s-ar fi putut angaja niciodată într-o altă acţiune; răsplătirile
peste măsură de mari pentru împlinirea corectă a datoriei,
bucuria cerului, societatea îngerilor, comuniunea şi iubirea
lui Dumnezeu şi a Fiului Său, elevarea şi dezvoltarea
tuturor însuşirilor noastre, de-a lungul tuturor veacurilor –
nu sânt oare toate acestea încurajări şi motivaţii suficient de
puternice, încât să ne determine să-i aducem Creatorului şi
Răscumpărătorului nostru o slujire dintr-o inimă plină de
iubire?
Pe de altă parte, Cuvântul lui Dumnezeu prezintă
judecăţile pronunţate de El împotriva păcatului, pedeapsa
inevitabilă, degradarea caracterului nostru şi distrugerea
finală, pentru a ne avertiza împotriva pericolului de a-i sluji
lui Satana.
Oare să nu luăm noi în considerare bunătatea lui
Dumnezeu? Ce ar fi putut face El mai mult? Prin urmare, să
stabilim o relaţie bună şi corectă cu Acela care ne-a iubit cu
o dragoste uimitoare. Să ne folosim de mijloacele harului,
care ne-au fost puse la dispoziţie pentru a putea fi
transformaţi pană la deplina asemănare cu El şi pentru a fi
readuşi în societatea îngerilor, în armonie şi comuniune cu
Tatăl şi cu Fiul.

Capitolul 3

POCĂINŢA
Cum poate fi un om drept înaintea lui Dumnezeu? Cum
poate păcătosul să fie făcut neprihănit? Numai prin Domnul
Iisus Hristos putem fi aduşi în armonie cu Dumnezeu, cu
sfinţenia Lui. Dar cum ar trebui să venim noi la Domnul
Hristos? Mulţi ridică aceeaşi întrebare pe care a pus-o
mulţimea în Ziua Cincizecimii, când, convinsă de păcat, a
strigat: „Ce să facem?” Primul cuvânt al răspunsului lui
Petru a fost: „Pocăiţi-vă” (Faptele apostolilor 2:37,38). Cu
o altă ocazie, la scurt timp după aceea, el a spus: „Pocăiţi-
vă… şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se
şteargă păcatele” (Faptele apostolilor 3:19).
Pocăinţa include o adâncă părere de rău pentru păcatele
săvârşite şi o continuă ferire de a le mai face. Noi nu vom
renunţa pe deplin la păcat, pană când nu vom înţelege
adevăratul lui caracter. Pană când nu ne vom îndepărta de
păcat cu toată inima, nu se va produce nicio schimbare
autentică în viaţa noastră.
Există mulţi care nu reuşesc să înţeleagă adevărata
natură a pocăinţei. Multora le pare rău că au păcătuit şi
chiar realizează o schimbare evidentă a vieţii, pentru că se
tem că greşelile proprii vor aduce asupra lor suferinţe. Dar
nu aceasta este pocăinţa, aşa cum o înţelege Biblia. Acele
persoane deplâng mai degrabă suferinţa decât păcatul.
Aceasta a fost întristarea lui Esau când a văzut că pierduse
pentru totdeauna dreptul de întâi născut. Balaam,
înspăimântat de îngerul care stătea în calea lui cu sabia
scoasă, şi-a recunoscut vina, de teamă că îşi va pierde viaţa;
dar nu a fost o pocăinţă adevărată, o reală părere de rău
pentru păcat, nu a fost o schimbare a motivaţiilor, nicio
repulsie faţă de ceea ce este rău. Iuda iscarioteanul, după ce
L-a vândut pe Domnul său, a strigat: „Am păcătuit, căci am
vândut sânge nevinovat” (Matei 27:4).
Mărturisirea lui Iuda a fost smulsă din sufletul său
vinovat de o conştientizare teribilă a faptului că este
condamnat şi de aşteptarea plină de teamă a judecăţii.
Consecinţele pe care urma să le suporte îl umpleau de
teroare, dar în sufletul lui nu era o durere profundă,
zdrobitoare, pentru faptul că îl trădase pe Fiul cel neprihănit
al lui Dumnezeu şi îl negase pe Sfântul lui Israel. Faraon,
sub influenţa plăgilor trimise de Dumnezeu, şi-a recunoscut
păcatul numai pentru a scăpa de continuarea pedepsei, dar
el s-a întors la atitudinea de sfidare a Cerului de îndată ce
plăgile au încetat. Toţi aceştia au deplâns rezultatele
păcatului, dar nu le-a părut rău pentru păcatul în sine.
Atunci când inima se supune influenţei Duhului Sfânt,
conştiinţa este trezită, iar păcătosul ajunge să înţeleagă ceva
din profunzimea şi sfinţenia Legii lui Dumnezeu, care este
temelia guvernării Sale în ceruri şi pe pământ. „Lumina.
Care luminează pe orice om, venind în lume” (Ioan 1:9),
pătrunde în cămările tainice ale sufletului şi dezvăluie în
mod clar lucrurile ascunse ale întunericului. Simţământul
vinovăţiei pune stăpânire pe minte şi pe inimă. Păcătosul
este conştient de dreptatea lui Dumnezeu şi este cuprins de
groază la gândul că stă, în starea lui de vinovăţie şi întinare,
înaintea Aceluia care cercetează inimile. El înţelege iubirea
lui Dumnezeu, frumuseţea sfinţeniei, bucuria curăţiei
morale; el doreşte să fie eliberat de păcat şi readus în
legătură cu Cerul.
Rugăciunea lui David, după căderea sa, ilustrează
natura adevăratei căinţe pentru păcatul săvârşit. Pocăinţa lui
a fost sinceră şi profundă. El nu a făcut niciun efort pentru
a-şi atenua vina: rugăciunea lui nu a fost inspirată de nicio
dorinţă de a scăpa de ameninţarea judecăţii. David a înţeles
imensitatea păcatului său; el a conştientizat starea de
degradare şi josnicie a sufletului său şi a simţit repulsie faţă
de propriul păcat. El nu s-a rugat doar pentru iertare, ci şi
pentru curăţia inimii. David a dorit mult bucuria sfinţirii –
pentru a fi iarăşi în armonie şi comuniune cu Dumnezeu.
Iată cum îşi exprimă simţămintele:

Ferice de cel cu fărădelegea iertată;

şi de cel cu păcatul acoperit!
Ferice de omul căruia nu-i ţine în seamă
Domnul nelegiuirea Şi în duhul căruia nu este viclenie!
(Psalmii 32:1,2)

Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta!

După îndurarea Ta cea mare,
şterge fărădelegile mele!…
Căci îmi cunosc bine fărădelegile
şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea.
Curăţeşte-mă cu isop şi voi fi curat;
spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada...
Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule,
pune în mine un duh nou şi statornic!
Nu mă lepăda de la Faţa Ta
şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt.
Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale,
şi sprijină-mă cu un duh de bunăvoinţă!…
Izbăveşte-mă de vina sângelui vărsat,
şi limba mea va lăuda îndurarea Ta.
(Psalmii 51:1-3,7, 10-12,14)

Manifestarea unei asemenea pocăinţe depăşeşte cu mult

limitele puterii noastre; ea se obţine numai de la Domnul
Hristos, care S-a înălţat la cer şi le-a dat daruri oamenilor.
Mulţi pot greşi tocmai în această privinţă şi, ca urmare,
nu reuşesc să primească ajutorul pe care doreşte Domnul
Hristos să li-l dea. Ei cred că nu pot veni la Hristos pană
când nu s-au pocăit mai întâi şi că pocăinţa condiţionează
iertarea păcatelor lor. Este adevărat că pocăinţa precede
iertarea păcatelor; deoarece numai inima zdrobită şi smerită
va simţi nevoia unui Mântuitor. Dar oare trebuie ca
păcătosul să aştepte pană ce va fi pocăit şi numai după
aceea să vină la Domnul Iisus? Trebuie oare să facem din
pocăinţă un obstacol între păcătos şi Mântuitor?
Sfânta Scriptură nu ne învaţă că păcătosul trebuie mai
întâi să se pocăiască şi numai după aceea va putea să
răspundă invitaţiei lui Hristos: „Veniţi la Mine, toţi cei
trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).
Ceea ce îl conduce pe cel păcătos la o pocăinţă adevărată
este neprihănirea care vine de la Domnul Hristos. În
cuvântul adresat iudeilor, apostolul Petru a exprimat în mod
clar acest adevăr, spunând: „Pe acest Iisus, Dumnezeu L-a
înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să
dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Faptele
apostolilor 5:31). După cum nu putem fi iertaţi de păcat
fără Domnul Hristos, tot aşa nu ne putem pocăi fără
intervenţia Duhului lui Hristos care ne trezeşte conştiinţa.
Domnul Hristos este sursa oricărui impuls de a face
binele. Numai El poate sădi în inimă vrăjmăşie împotriva
păcatului. Fiecare dorinţă după adevăr şi curăţie morală,
fiecare convingere cu privire la propria păcătoşenie
constituie o dovadă a faptului că Duhul Său cel Sfânt
lucrează asupra inimii noastre.
Domnul Iisus spunea: „Şi, după ce voi fi înălţat de pe
pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12:32).
Hristos trebuie să-i fie descoperit păcătosului ca fiind
Mântuitorul care a murit pentru păcatele lumii. Când
privim la Mielul lui Dumnezeu înălţat pe crucea Golgotei,
taina mântuirii începe să se contureze în mintea noastră, iar
bunătatea lui Dumnezeu ne conduce la pocăinţă. Prin
moartea pentru cei păcătoşi, Domnul Hristos a manifestat o
iubire care depăşeşte limitele înţelegerii noastre. Pe măsură
ce păcătosul contemplă această dragoste, ea îi
sensibilizează inima, îi impresionează mintea şi îi inspiră
sufletului un regret sincer pentru păcatul săvârşit.
Este adevărat că uneori oamenii încep să se ruşineze de
căile lor păcătoase şi renunţă la unele dintre obiceiurile lor
rele chiar înainte de a fi conştienţi de faptul că sunt atraşi
spre Domnul Hristos. Dar, ori de câte ori aceştia fac un
efort pentru a realiza o schimbare în viaţa lor, motivaţi de o
dorinţă sinceră de a face binele, este manifestată puterea lui
Hristos care îi atrage spre Sine. O influenţă de care ei nu
sunt conştienţi lucrează asupra sufletului, iar conştiinţa este
trezită şi comportamentul lor este corectat. În timp ce
Domnul Hristos îi atrage să privească spre crucea Sa, ca să-
L vadă pe Acela care a fost răstignit pentru păcatele lor,
poruncile lui Dumnezeu îşi regăsesc locul în conştiinţă.
Caracterul nelegiuit al vieţii lor şi păcatul adânc înrădăcinat
în suflet le sunt descoperite. Ei încep să înţeleagă ceva din
neprihănirea Domnului Hristos şi exclamă: „Ce este oare
păcatul încât a trebuit să necesite un asemenea sacrificiu
pentru răscumpărarea victimelor lui? Oare toată această
dragoste, toată această suferinţă şi toată această umilinţă au
fost necesare pentru ca noi să nu pierim, ci să avem viaţa
veşnică?”
Cel păcătos se poate opune acestei iubiri, el poate
refuza să se lase atras la Hristos; dar, dacă nu se va
împotrivi, va fi adus tot mai aproape de Domnul Hristos;
înţelegerea Planului de Mântuire îl va conduce la piciorul
crucii, pocăindu-se pentru păcatele sale, care au pricinuit
suferinţele Fiului iubit al lui Dumnezeu.
Aceeaşi inteligenţă divină care lucrează asupra
lucrurilor din natură îi vorbeşte inimii oamenilor,
inspirându-le simţământul unei nevoi profunde, pe care ei
nu o pot exprima în cuvinte. Lucrurile lumii nu mai
împlinesc dorinţa arzătoare a inimii lor. Duhul lui
Dumnezeu îi îndeamnă în mod insistent să caute numai
acele mijloace prin care pot primi pace şi linişte – harul lui
Hristos, bucuria sfinţirii. Prin influenţe văzute şi nevăzute,
Mântuitorul nostru lucrează continuu pentru a atrage inima
oamenilor de la plăcerile păcatului, care nu satisfac, la
binecuvântările veşnice, pe care le pot primi în Hristos.
Tuturor acestor suflete care caută în zadar să bea din
fântânile secate ale lumii păcatului, li se adresează
chemarea divină: „Celui ce îi este sete, să vină, cine vrea,
să ia apa vieţii fără plată” (Apocalipsa 22:17).
Dacă simţiţi în inima voastră dorinţa după ceva mai bun
decât poate oferi lumea păcatului, să ştiţi că această dorinţă
este glasul lui Dumnezeu care se adresează sufletului
vostru. Cereţi-i să vă dea pocăinţă, rugaţi-L să vi-L
descopere pe Domnul Hristos în nemărginita Lui dragoste
şi curăţie morală desăvârşită. Principiile Legii lui
Dumnezeu – iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni –
au fost exemplificate într-o manieră desăvârşită în viaţa
Domnului Hristos. Bunătatea şi iubirea neegoistă au
constituit esenţa fiinţei Sale. Când privim la El şi când
lumina care străluceşte de pe chipul Mântuitorului se
revarsă asupra noastră, atunci ajungem să înţelegem natura
păcătoasă a inimii noastre.
 Aşa cum a procedat Nicodim, poate că şi noi ne
amăgim cu ideea că viaţa şi caracterul nostru moral sunt
corecte şi considerăm că nu mai trebuie să ne umilim inima
înaintea lui Dumnezeu, asemenea păcătosului de rând. Dar,
când lumina care vine de la Hristos va străluci în sufletul
nostru, atunci vom discerne egoismul motivelor noastre şi
starea de vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, care au întinat
fiecare faptă a vieţii. Atunci vom înţelege că neprihănirea
proprie este cu adevărat asemenea unor zdrenţe murdare şi
că numai sângele lui Hristos ne poate curăţa de orice
întinare a păcatului şi poate înnoi inima noastră, făcând-o
asemenea Lui.
O singură rază a slavei lui Dumnezeu, o singură licărire
a neprihănirii Domnului Hristos, pătrunzând în suflet, face
ca fiecare pată de imoralitate să apară dureros de distinctă,
descoperind în mod clar diformitatea şi defectele
caracterului nostru. Aceasta va pune în evidenţă dorinţele
nesfinte, necredincioşia inimii şi necurăţia buzelor. Actele
de neascultare, prin care păcătosul desconsidera Legea lui
Dumnezeu, îi sunt expuse privirii şi înţelegerii lui, iar
spiritul lui este copleşit şi mâhnit sub influenţa cercetătoare
a Duhului lui Dumnezeu. Când vede caracterul curat şi
neprihănit al Domnului Hristos, păcătosul se dezgustă de
sine însuşi.
Când a văzut slava solului trimis din cer, profetul
Daniel a fost copleşit de simţământul propriei slăbiciuni şi
imperfecţiuni. El descrie efectul acestei scene minunate,
spunând: „Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat,
faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă” (Daniel 10:8).
Inima care este impresionată de felul acesta va urî propriul
egoism, va detesta iubirea de sine şi va căuta, prin dreptatea
Domnului Hristos, acea curăţie morală care se află în
armonie cu Legea lui Dumnezeu şi reflectă caracterul
Mântuitorului.
„Cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea” – adică
măsura în care erau implicate faptele lui exterioare –
apostolul Pavel declară despre sine că era „fără prihană”
(Filipeni 3:6); dar, atunci când a înţeles spiritul Legii, el s-a
recunoscut ca fiind păcătos. Judecând după litera Legii, aşa
cum o aplică oamenii, referindu-se la manifestarea
exterioară a vieţii, el s-a abţinut de la păcat; dar, când a
privit în profunzimea preceptelor sfinte, el s-a văzut pe sine
aşa cum îl vedea Dumnezeu, s-a plecat în umilinţă şi şi-a
mărturisit vina. Apostolul Pavel declară: „Odinioară,
fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca,
păcatul a înviat, şi eu am murit” (Romani 7:9). Când a
înţeles natura spirituală a Legii, atunci păcatul i-a apărut în
adevărata lui hidoşenie, iar preţuirea de sine a dispărut.
Dumnezeu nu consideră toate păcatele egale ca mărime;
în evaluarea Sa, ca şi în aceea a omului, există diferite
grade de vinovăţie; dar, oricât de neînsemnată ar părea o
greşeală sau alta în ochii oamenilor, niciun păcat nu este
mic înaintea lui Dumnezeu. Judecata omului este
părtinitoare, nedesăvârşită, dar Dumnezeu evaluează toate
lucrurile aşa cum sunt ele în realitate. De pildă, un alcoolic
este dispreţuit şi i se spune că păcatul lui îl va exclude din
împărăţia cerurilor, în timp ce mândria, egoismul şi lăcomia
rămân prea adesea nemustrate. Totuşi aceste păcate sunt
deosebit de jignitoare la adresa lui Dumnezeu, pentru că ele
sunt contrare bunătăţii caracterului Său, contrare acelei
iubiri neegoiste, care constituie însuşi mediul de existenţă
al universului necăzut în păcat. Cel care cade victimă unor
păcate mai grele poate ajunge să fie cuprins de un
simţământ de ruşine şi nevrednicie, înţelegându-şi nevoia
după harul lui Hristos; dar mândria nu simte această nevoie
şi astfel închide inima în faţa Domnului Hristos şi a
binecuvântărilor nespus de mari pe care El a venit să ni le
dea.
Sărmanul vameş din parabola Domnului, care se ruga:
„Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca 18:13),
se considera ca fiind un om foarte păcătos, iar ceilalţi îl
vedeau la fel; dar el era conştient de nevoia lui spirituală şi
a venit înaintea lui Dumnezeu cu povara vinovăţiei şi a
ruşinii lui, cerând îndurare. Inima lui era deschisă pentru ca
Duhul lui Dumnezeu să îşi poată îndeplini lucrarea Sa
minunată, eliberându-l de sub puterea păcatului.
Rugăciunea fariseului, plină de mândrie şi de încredere în
propria neprihănire, a dovedit că inima lui era închisă faţă
de influenţa Duhului Sfânt. Datorită îndepărtării sale de
Dumnezeu, el nu avea simţământul propriei nelegiuiri, care
era în contrast cu desăvârşirea sfinţeniei divine. El nu
simţea că ar avea nevoie de ceva şi de aceea nu a primit
nimic.
Dacă ajungi să fii conştient de păcătoşenia ta, nu aştepta
să te faci singur mai bun. Există mulţi care cred că nu sunt
suficient de buni pentru a veni la Domnul Hristos. Te
aştepţi să devii mai bun prin propriile eforturi? „Poate un
etiopian să-şi schimbe pielea sau un pardos să-şi schimbe
petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care
sunteţi deprinşi să faceţi răul?” (Ieremia 13:23). Ajutorul
nostru este numai în Dumnezeu. Noi nu trebuie să aşteptăm
convingeri mai temeinice, ocazii mai bune sau un caracter
mai sfânt. Prin noi înşine, nu putem face nimic. Trebuie să
venim la Hristos aşa cum suntem.
Dar nimeni să nu se amăgească singur cu gândul că
Dumnezeu, în marea Sa iubire şi milă, îi va mântui totuşi
chiar şi pe cei care au respins harul Său. Caracterul nespus
de grav al păcatului poate fi înţeles numai în lumina crucii
de pe Golgota. Când oamenii susţin că Dumnezeu este prea
bun pentru a-i alunga pe cei păcătoşi, invitaţi-i să privească
la Golgota. Ea a avut loc deoarece nu a existat o altă cale
prin care omul să poată fi mântuit; deoarece, fără acest
sacrificiu, ar fi fost imposibil ca neamul omenesc să fie
eliberat de puterea degradatoare a păcatului şi să fie readus
în comuniune cu fiinţele sfinte. Pentru că oamenilor le era
cu neputinţă să devină părtaşi ai vieţii spirituale, Domnul
Hristos a luat asupra Sa vinovăţia neascultării şi a suferit
moartea în locul păcătosului. Iubirea, suferinţa şi moartea
Fiului lui Dumnezeu mărturisesc despre imensitatea teribilă
a păcatului şi declară că nu există nicio altă salvare de sub
puterea lui, nicio speranţă pentru o viaţă mai înaltă, decât
prin supunerea noastră faţă de Domnul Hristos.
Uneori, cei care nu doresc să vină la pocăinţă se scuză,
declarând astfel despre cei ce mărturisesc a fi creştini: „Eu
sunt tot aşa de bun ca ei. Ei nu sunt mai altruişti, mai
abstinenţi, mai serioşi sau mai prevăzători în
comportamentul lor decât sunt eu. Ei sunt tot atât de
iubitori de plăceri şi de necumpătaţi ca mine.” în acest fel,
fac din greşelile altora o scuză pentru propria neglijare a
datoriei. Dar păcatele şi defectele altora nu pot fi o scuză
pentru nimeni, căci Domnul Dumnezeu nu ne-a dat ca
model nişte fiinţe omeneşti greşite. Exemplul nostru este
Fiul cel neprihănit al lui Dumnezeu, iar cei care se plâng de
comportamentul rău al unor aşa-zişi creştini ar trebui să fie
ei înşişi nişte modele pentru un stil de viaţă mai bun şi
nobil. Dacă ei au o concepţie atât de înaltă despre ceea ce
înseamnă a fi creştin, nu este oare păcatul lor cel puţin tot
atât de mare? Ei ştiu ce este drept, şi totuşi refuză să
îndeplinească.
Feriţi-vă de o amânare îndelungată. Nu lăsaţi pentru
altă dată lucrarea de părăsire a păcatelor şi de căutare a
curăţiei inimii prin Domnul Hristos. În această privinţă au
greşit mii şi mii de oameni, spre pierzarea lor veşnică. Nu
vreau să insist aici asupra scurtimii şi nesiguranţei vieţii;
dar există un pericol teribil, un pericol insuficient înţeles –
acela de a amâna mereu ascultarea de vocea Duhului Sfânt
al lui Dumnezeu, alegând să trăieşti în păcat, pentru că, de
fapt, însăşi amânarea este păcat. Oricât de mic ar fi
considerat un păcat, el nu poate fi îngăduit decât cu riscul
unei pierderi infinite. Orice păcat pe care nu-l biruim ne va
birui el pe noi, contribuind la distrugerea noastră veşnică.
Adam şi Eva au căutat să liniştească vocea conştiinţei
lor, spunându-şi că a manca din fructul oprit era un fapt atât
de puţin important, încât nu putea avea consecinţe atât de
cumplite ca acelea prevăzute de Dumnezeu. Dar acest lucru
mic a constituit călcarea Legii divine şi l-a separat pe om
de Dumnezeu, deschizând porţile morţii şi aducând asupra
lumii noastre un blestem de nedescris. Veac după veac, de
pe pământul nostru se ridică un strigăt continuu de jale şi
întreaga creaţie suspină de durere – ca o consecinţă a
neascultării omului. Cerul însuşi a simţit efectele răzvrătirii
împotriva lui Dumnezeu. Golgota stă ca un monument de
aducere-aminte a sacrificiului uluitor care a fost cerut
pentru ispăşirea încălcării Legii divine. Să nu considerăm
deci păcatul ca fiind un lucru neînsemnat.
 Orice faptă nelegiuită, orice neglijare sau respingere a
harului lui Hristos are repercusiuni asupra ta însuţi; inima
se împietreşte, voinţa slăbeşte, capacitatea de înţelegere
devine confuză şi te face nu doar mai puţin predispus, ci şi
mai puţin capabil de a te supune îndemnurilor blânde ale
Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.
Mulţi îşi liniştesc conştiinţa tulburată cu gândul că pot
schimba oricând doresc cursul vieţii lor rele; că pot să se
joace cu invitaţiile harului, şi totuşi să fie din nou
impresionaţi de el. Ei consideră că, după ce au dispreţuit
Duhul harului, după ce au ales să aşeze influenţa lor de
partea lui Satana, într-un moment de criză teribilă, îşi pot
schimba cursul vieţii. Dar acest lucru nu este chiar atât de
uşor de făcut. Experienţa şi educaţia de o viaţă au modelat
caracterul într-o asemenea măsură, încât puţini doresc mai
târziu să fie schimbaţi după chipul Domnului Hristos.
Chiar şi o singură trăsătură greşită de caracter, o singură
dorinţă păcătoasă, cultivată cu persistenţă, va face, în cele
din urmă, fără efect toată puterea Evangheliei. Orice
îngăduinţă păcătoasă adânceşte aversiunea sufletului faţă de
Dumnezeu. Omul care manifestă o împotrivire ambiţioasă
sau o indiferenţă totală faţă de adevărul divin va culege ce a
semănat. În toată Biblia, nu găsim un avertisment mai
serios împotriva celor care glumesc cu răul decât cuvintele
înţeleptului, care spune: „Cel rău este prins în înseşi
nelegiuirile lui” (Proverbele 5:22).
Domnul Hristos este gata să ne elibereze de păcat, dar
El nu ne forţează voinţa; iar dacă, prin păcătuire continuă,
însăşi voinţa a ajuns întru totul înclinată spre rău, iar noi nu
dorim să fim eliberaţi şi nu suntem dispuşi să primim harul
Său, oare ce ar putea Domnul să mai facă? Ne-am nimicit
singuri prin respingerea categorică a dragostei Sale. „iată că
acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua
mântuirii” (2 Corinteni 6:2). „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui,
nu vă împietriţi inimile.” (Evrei 3:7,8)
„Omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul Se
uită la inimă” (1 Samuel 16:7) – la inima omului, cu
sentimentele ei contradictorii de bucurie şi tristeţe; la inima
rătăcitoare şi schimbătoare, în care se află atât de multă
imoralitate şi amăgire. Domnul însă cunoaşte motivele ei,
intenţiile şi scopurile ei. Veniţi la El cu inima voastră, aşa
întinată cum este. Deschideţi-vă larg inima înaintea
ochiului atoatevăzător, exclamând asemenea psalmistului:
„Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima!
încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o
cale rea şi du-mă pe calea veşniciei” (Psalmii 139:23,24).
Mulţi acceptă religia din punct de vedere intelectual, au
o formă de evlavie, dar inima lor nu este curată. Însă
rugăciunea noastră ar trebui să fie: „Zideşte în mine o inimă
curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic”
(Psalmi 51:10). Ocupaţi-vă în mod sincer de mântuirea
voastră. Fiţi tot atât de zeloşi şi de stăruitori în privinţa
aceasta cum aţi fi dacă viaţa voastră trecătoare ar fi în
primejdie. Această problemă trebuie rezolvată între
Dumnezeu şi voi înşivă, adică rezolvată pentru veşnicie. O
presupusă speranţă, şi nimic mai mult, se va dovedi a fi
ruina voastră.
Studiaţi Cuvântul lui Dumnezeu cu multă rugăciune.
Acest Cuvânt vă descoperă Legea lui Dumnezeu şi viaţa
Domnului Hristos, marile principii ale sfinţirii, fără de care
„nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12:14).
Cuvântul lui Dumnezeu convinge de păcat; el prezintă în
mod clar calea mântuirii. Ascultaţi-l, căci este vocea lui
Dumnezeu care vorbeşte inimii voastre.
Când ajungeţi să înţelegeţi imensitatea îngrozitoare a
păcatului şi să vă vedeţi pe voi înşivă aşa cum sunteţi în
realitate, nu renunţaţi copleşiţi de disperare. Domnul
Hristos a venit să-i mântuiască tocmai pe cei păcătoşi. Nu
nouă ne revine lucrarea de a-L împăca pe Dumnezeu cu
noi, ci unei iubiri minunate – „Dumnezeu era în Hristos,
împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19). Prin iubirea
Sa, Dumnezeu doreşte nespus de mult să câştige inima
copiilor Lui înstrăinaţi. Niciun părinte pământesc nu poate
fi atât de răbdător cu greşelile şi rămânerile în urmă ale
copiilor lui cum este Dumnezeu cu aceia pe care caută să-i
mântuiască. Nimeni nu poate mijloci cu atâta duioşie
pentru cel păcătos. Niciodată buzele omeneşti nu le-au
adresat celor rătăcitori invitaţii mai iubitoare ca acelea pe
care le adresează Dumnezeu. Toate făgăduinţele Lui, toate
avertizările Lui nu sunt decât suspinele negrăite ale iubirii
Sale.
Când Satana vine să îţi spună că eşti un mare păcătos,
priveşte în sus spre Răscumpărătorul Tău şi vorbeşte despre
meritele Lui. Ceea ce va constitui ajutorul tău este faptul că
priveşti la lumina Sa. Recunoaşte-ţi păcatele, dar spune-i
vrăjmaşului că „Hristos Iisus a venit în lume ca să
mântuiască pe cei păcătoşi” (1 Timotei 1:15) şi că tu vei
putea fi salvat prin iubirea Lui inegalabilă. Domnul Iisus i-a
adresat lui Simon o întrebare cu privire la doi datornici.
Unul îi datora stăpânului său o mică sumă de bani, iar altul
îi datora o sumă foarte mare, dar el îi iertase pe amândoi.
Domnul Hristos l-a întrebat pe Simon care dintre cei doi
datornici îl va iubi mai mult pe stăpânul lui. Simon a
răspuns: „Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult”
(Luca 7:43). Noi am fost nişte mari păcătoşi, dar Domnul
Hristos a murit ca să putem fi iertaţi. Meritele jertfei Sale
sunt cu totul îndestulătoare pentru a-i fi prezentate Tatălui
în favoarea noastră. Aceia cărora El le-a iertat mult îl vor
iubi mult şi vor sta aproape de tronul Său, lăudându-L
pentru iubirea Sa cea mare şi pentru sacrificiul Său suprem.
Când vom înţelege pe deplin dragostea lui Dumnezeu,
atunci vom cunoaşte mai bine adevăratul caracter al
păcatului. Când vom ajunge să vedem, de la un capăt la
altul, scara ce a fost coborâtă din cer pentru noi, când vom
înţelege ceva din sacrificiul infinit pe care Domnul Hristos
l-a făcut pentru noi, atunci inima noastră se va topi de
iubire şi de căinţă.

Capitolul 4

MĂRTURISIREA PĂCATELOR
„Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le
mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare.” (Proverbe
28:13)
Condiţiile pentru obţinerea milei şi iertării lui
Dumnezeu sunt simple, drepte şi raţionale. Domnul
Dumnezeu nu ne cere să facem unele lucruri greu de
îndeplinit, pentru a putea primi iertarea de păcat. Nu este
nevoie să facem pelerinaje lungi şi obositoare sau să ne
supunem unor penitenţe dureroase, pentru a ne recomanda
astfel Dumnezeului cerului sau pentru a ne ispăşi păcatele;
căci acela care îşi mărturiseşte păcatul şi renunţă la el va fi
tratat cu îndurare.
Apostolul spune: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi
rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi” (Iacov 5:16).
Mărturisiţi-vă păcatele lui Dumnezeu, singurul care le
poate ierta, şi apoi mărturisiţi-vă greşelile unii altora. Dacă
ai jignit sau i-ai făcut vreun rău prietenului sau aproapelui
tău, trebuie să-ţi recunoşti greşeala, iar datoria lui este să te
ierte cu bunăvoinţă. Apoi trebuie să ceri iertare de la
Dumnezeu, pentru că fratele pe care l-ai rănit este
proprietatea lui Dumnezeu şi, rănindu-l, ai păcătuit
împotriva Creatorului şi Răscumpărătorului său. Cazul tău
este adus înaintea singurului şi adevăratului Mijlocitor,
Marele-Preot, care „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi,
dar fără păcat” şi care are „milă de slăbiciunile noastre” şi
poate să ne curăţească de orice întinăciune (Evrei 4:15).
Cei care nu şi-au umilit inima înaintea lui Dumnezeu,
recunoscându-şi vinovăţia, încă nu au îndeplinit prima
condiţie pentru a fi acceptaţi de El. Dacă nu am trăit acea
experienţă a pocăinţei, de care nimănui nu-i va părea rău
vreodată, şi dacă nu ne-am mărturisit păcatele într-o
atitudine de umilinţă reală şi de zdrobire a inimii, simţind
repulsie faţă de propria nelegiuire, atunci nu am dorit
niciodată cu adevărat iertarea păcatului; iar dacă nu am
dorit-o şi nu am căutat-o niciodată, nu am descoperit
niciodată pacea lui Dumnezeu. Singurul motiv pentru care
nu primim iertarea de păcatele din trecut este acela că nu
suntem dispuşi să ne umilim şi să ne conformăm condiţiilor
prezentate de Cuvântul adevărului. Cu privire la acest
subiect, sunt date instrucţiuni clare şi detaliate. Mărturisirea
păcatului, indiferent dacă este publică sau particulară,
trebuie să fie exprimată în mod sincer, deschis şi din
proprie iniţiativă. Cel păcătos nu trebuie obligat să-şi
mărturisească păcatul. Mărturisirea nu trebuie făcută în
mod uşuratic, neglijent sau superficial şi nici nu trebuie
obţinută cu forţa de la aceia care nu sunt conştienţi de
greşeală şi nu înţeleg caracterul respingător şi dizgraţios al
păcatului. Însă mărturisirea, care este o revărsare a
adâncului sufletului nostru, îşi găseşte calea spre
Dumnezeul milei nemăsurate. Psalmistul spune: „Domnul
este aproape de cei cu inima frântă şi mântuieşte pe cei cu
duhul zdrobit” (Psalmii 34:18).
Adevărata mărturisire este întotdeauna specifică şi
recunoaşte păcatele pe nume. Ele pot fi de aşa natură, încât
trebuie mărturisite numai lui Dumnezeu; pot fi greşeli care
trebuie mărturisite acelor persoane cărora le-am adus
prejudicii sau pot avea un caracter public şi, ca atare, vor
trebui mărturisite în mod public. Dar orice mărturisire
trebuie să fie precisă, definită şi la obiect, recunoscând
întocmai păcatele de care te faci vinovat.
în zilele lui Samuel, israeliţii s-au abătut de la
Dumnezeu. Ei au ajuns să sufere consecinţele păcatului lor,
pentru că îşi pierduseră credinţa în Dumnezeu, îşi
pierduseră capacitatea de a discerne şi de a înţelege
înţelepciunea Lui în conducerea naţiunii şi nu mai aveau
puterea de a apăra şi de a duce la bun sfârşit cauza Sa. Ei i-
au întors spatele Marelui Conducător al Universului şi au
dorit să fie guvernaţi după modelul naţiunilor care se aflau
în jurul lor. Înainte de a-şi găsi pacea cu Dumnezeu, ei au
făcut următoarea mărturisire precisă: „… la toate păcatele
noastre, am mai adăugat şi pe acela de a cere un împărat
pentru noi” (1 Samuel 12:19). Acesta era păcatul de care se
făcuseră vinovaţi, şi acest păcat trebuia să fie mărturisit.
Lipsa lor de recunoştinţă le-a împovărat conştiinţa şi îi
despărţea de Dumnezeu.
 Mărturisirea păcatelor nu va fi acceptabilă înaintea lui
Dumnezeu, dacă nu va fi însoţită de o sinceră pocăinţă şi
reformă. În viaţă trebuie să se vadă schimbări categorice;
trebuie îndepărtat tot ce constituie o ofensă la adresa lui
Dumnezeu. Această schimbare va constitui rezultatul unei
păreri de rău sincere şi adevărate pentru păcat. Lucrarea pe
care o avem de făcut ne este prezentată cu claritate:
„Spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei
faptele rele pe care le-aţi făcut! încetaţi să mai faceţi răul!
învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel
asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă” (Isaia
1:16,17). „Dacă dă înapoi zălogul, întoarce ce a răpit,
urmează învăţăturile care dau viaţă şi nu săvârşeşte nicio
nelegiuire, va trăi negreşit şi nu va muri” (Ezechiel 33:15).
Vorbind despre lucrarea pocăinţei, apostolul Pavel spune:
„Căci, uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia
lui Dumnezeu ce frământare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de
dezvinovăţire! Ce manie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce
râvnă! Ce pedeapsă! în toate, voi aţi arătat că sunteţi curaţi
în privinţa aceasta” (2 Corinteni 7:11).
Când păcatul distruge în om simţul moral, cel greşit nu
mai sesizează defectele caracterului său şi nici nu mai
conştientizează imensitatea îngrozitoare a păcatului pe care
l-a comis; şi, dacă nu se supune puterii convingătoare a
Duhului Sfânt, el va rămâne într-o stare de parţială orbire
faţă de propriul păcat. Atunci, mărturisirile lui nu sunt
sincere şi stăruitoare. Pentru fiecare recunoaştere a
vinovăţiei, el adaugă o justificare şi îşi scuză
comportamentul, declarând că, dacă nu s-ar fi aflat în
anumite împrejurări, nu ar fi făcut faptele pentru care este
mustrat.
 După ce au mâncat din pomul oprit, Adam şi Eva au
fost cuprinşi de un simţământ de ruşine şi groază. La
început, singurul lor gând a fost cum să îşi scuze păcatul şi
cum să scape de teribila condamnare la moarte. Când
Domnul Dumnezeu i-a întrebat cu privire la păcatul lor,
Adam a răspuns aruncând vina în parte asupra lui
Dumnezeu şi în parte asupra partenerei lui: „Femeia pe care
mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am
mâncat.” La rândul ei, femeia a aruncat vina asupra
şarpelui, zicând: „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din
pom” (Geneza 3:12,13). De ce ai făcut şarpele? De ce ai
îngăduit să vină în Eden? Acestea au fost întrebările
cuprinse în scuza ei pentru păcatul săvârşit, atribuindu-i
astfel lui Dumnezeu responsabilitatea pentru căderea lor în
păcat. Spiritul îndreptăţirii de sine îşi are originea la tatăl
minciunii şi a fost manifestat de toţi fiii şi fiicele lui Adam.
Mărturisirile de acest fel nu sunt inspirate de Duhul divin şi
nu vor fi acceptate de Dumnezeu. Adevărata pocăinţă îl va
determina pe cel păcătos să-şi asume responsabilitatea
pentru vinovăţia proprie şi să o recunoască fără subtilităţi şi
ipocrizie. Asemenea sărmanului vameş care nu îndrăznea
să-şi ridice ochii spre cer, el va striga: „Dumnezeule, ai
milă de mine, păcătosul”; iar cei care îşi recunosc vinovăţia
vor fi iertaţi şi îndreptăţiţi, pentru că Domnul Iisus va
prezenta sângele Său ca mărturie în favoarea celui cu
adevărat pocăit.
Exemplele de adevărată pocăinţă şi umilinţă, pe care le
găsim în Cuvântul lui Dumnezeu, evidenţiază un spirit al
mărturisirii, în care nu există nicio scuză pentru păcat şi
nicio încercare de îndreptăţire de sine. Apostolul Pavel nu a
încercat să se apere; el descrie propriul păcat în cele mai
întunecate culori, fără a încerca să-şi atenueze vinovăţia. El
spune: „Am aruncat în temniţă pe mulţi sfinţi – căci am
primit puterea aceasta de la preoţii cei mai de seamă – şi
când erau osândiţi la moarte, îmi dădeam şi eu votul
împotriva lor. I-am pedepsit adesea în toate sinagogile şi
îmi dădeam toate silinţele ca să-i fac să hulească. În
pornirea mea nebună împotriva lor, îi prigoneam pană şi în
cetăţile străine” (Faptele apostolilor 26:10,11). El nu a
ezitat să declare că „ «Hristos Iisus a venit în lume ca să
mântuiască pe cei păcătoşi», dintre care cel dintâi sunt eu”
(1 Timotei 1:15).
inima smerită şi zdrobită, supusă printr-o pocăinţă
adevărată, va înţelege iubirea lui Dumnezeu şi preţul
Golgotei şi va fi plină de recunoştinţă. Ca un fiu care îşi
mărturiseşte vina înaintea unui tată iubitor, tot aşa cel care
se căieşte cu adevărat va aduce toate păcatele sale înaintea
lui Dumnezeu. Este scris: „Dacă ne mărturisim păcatele, El
este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne
cureţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

Capitolul 5

CONSACRAREA
Făgăduinţa lui Dumnezeu este: „Mă veţi căuta şi Mă
veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima” (Ieremia
29:13).
inima noastră trebuie să î se supună în întregime lui
Dumnezeu, altfel nu se va produce în noi nicio schimbare
prin care să fim refăcuţi după chipul şi asemănarea Lui. Noi
suntem înstrăinaţi de Dumnezeu prin însăşi natura noastră
umană. Duhul Sfânt descrie această stare a noastră în
cuvintele următoare: „morţi în greşelile şi în păcatele
noastre”. „Tot capul este bolnav şi toată inima suferă de
moarte! Din tălpi până-n creştet, nimic nu-i sănătos, ci
numai răni, vânătăi şi carne vie, nestoarse, nelegate şi
nealinate cu untdelemn.” Noi suntem legaţi strâns în
capcana lui Satana, de care am fost prinşi, ca să-i facem
voia (Efeseni 2:1; Isaia 1:5,6; vezi şi 2 Timotei 2:26).
Dumnezeu doreşte să ne vindece şi să ne elibereze. Dar,
pentru că aceasta necesită o transformare deplină, o înnoire
a întregii noastre naturi, noi trebuie să ne supunem întru
totul lui Dumnezeu.
Lupta împotriva eului este cea mai mare şi cea mai grea
luptă dintre câte s-au dus vreodată. Capitularea eului,
supunerea totală faţă de voia lui Dumnezeu implică, în mod
inevitabil, o luptă. Înainte de a fi înnoită în sfinţenie, inima
trebuie să î se supună lui Dumnezeu.
Guvernarea lui Dumnezeu nu se bazează, aşa cum ar
vrea Satana să se înţeleagă, pe o supunere oarbă, pe un
control lipsit de raţiune. Ea apelează la raţiune şi la
conştiinţă. „Veniţi totuşi să ne judecăm” este invitaţia
adresată de Creator fiinţelor create de El (Isaia 1:18).
Dumnezeu nu forţează voinţa creaturilor Sale. El nu poate
accepta o închinare care nu este adusă de bunăvoie şi în
mod conştient. O supunere impusă prin forţă ar împiedica
orice dezvoltare reală a minţii şi a caracterului şi ar face din
om un simplu robot. Nu acesta constituie scopul
Creatorului. El doreşte ca omul, lucrarea culminantă a
puterii Sale creatoare, să atingă cea mai înaltă dezvoltare
posibilă. El aşază înaintea noastră culmea binecuvântărilor,
la care doreşte să ne conducă prin harul Său. El ne invită să
ne predăm pe noi înşine Lui, pentru ca El să poată împlini
voinţa Sa în noi. Rămâne ca noi să alegem dacă vom fi sau
nu eliberaţi din robia păcatului, pentru a ne bucura de
glorioasa libertate a fiilor lui Dumnezeu.
A ne preda pe noi înşine lui Dumnezeu presupune, în
mod necesar, să renunţăm la tot ceea ce ne-ar despărţi de
El. Deoarece Mântuitorul spune: „Tot aşa, oricine dintre voi
care nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenicul Meu”
(Luca 14:33). Tot ce ar putea să ne despartă inima de
Dumnezeu trebuie abandonat. Mamona este idolul multora.
Iubirea de bani sau dorinţa de îmbogăţire constituie lanţul
de aur cu care îi leagă Satana. Alţii se închină la idolii
renumelui, ai reputaţiei şi ai onorurilor lumeşti. Idolul
altora este viaţa comodă şi eliberarea de orice
responsabilitate. Dar aceste lanţuri ale robiei trebuie rupte.
Noi nu putem fi jumătate ai lui Dumnezeu şi jumătate ai
lumii. Nu putem fi copii ai lui Dumnezeu, dacă nu suntem
cu totul ai Lui.
Există unii care declară că îi slujesc lui Dumnezeu, în
timp ce se bazează numai pe propriile eforturi, pentru a
respecta Legea lui Dumnezeu, pentru a-şi forma un caracter
drept şi pentru a obţine în acest fel mântuirea. Inima lor nu
este motivată de o profundă înţelegere a iubirii lui Hristos,
ci ei caută să-şi îndeplinească îndatoririle vieţii de creştin
ca şi când ar fi cerute de Dumnezeu în schimbul câştigării
vieţii veşnice. O asemenea religie nu valorează nimic. Când
Domnul Hristos locuieşte în inimă, sufletul va fi atât de
plin de iubirea Lui, de bucuria comuniunii cu El, încât se va
ataşa cu totul de El; şi, privind la Hristos, eul va fi uitat.
Iubirea faţă de Domnul Hristos va fi izvorul acţiunilor
noastre. Cei care simt iubirea constrângătoare a lui
Dumnezeu nu vor întreba cât de puţin este suficient pentru
a corespunde cerinţelor lui Dumnezeu; ei nu vor întreba
care este standardul cel mai jos admisibil, ci vor ţinti spre o
conformare desăvârşită faţă de voinţa Răscumpărătorului
lor. Cu o dorinţă puternică, ei jertfesc totul şi evidenţiază un
interes pe măsura valorii ţintei pe care o urmăresc. O
mărturisire a credinţei noastre în Hristos, fără a avea
această iubire profundă faţă de El, este doar vorbărie,
formalism rece şi trudă zadarnică.
Crezi tu oare că este un sacrificiu prea mare acela de a-i
spune totul lui Hristos? întreabă-te: „Ce a dat Domnul
Hristos pentru mine?” Fiul lui Dumnezeu a dat totul –
viaţa, dragostea – şi a suferit enorm pentru răscumpărarea
noastră. Şi oare este posibil ca noi – nişte beneficiari
nevrednici ai unei iubiri atât de mari – să fim atât de egoişti
încât să nu-i oferim inima noastră? în fiecare clipă a vieţii
noastre, am fost părtaşi ai binecuvântărilor harului Său şi
tocmai din acest motiv nu putem conştientiza pe deplin
adâncimile ignoranţei şi ale nenorocirii din care am fost
salvaţi. Oare am putea noi să privim la Acela pe care L-au
răstignit păcatele noastre, şi totuşi să păcătuim în mod
deliberat, în ciuda întregii iubiri şi a sacrificiului Său?
Având în vedere umilinţa nespus de mare a Domnului
slavei, să ne plângem noi oare pentru faptul că putem primi
viaţa veşnică numai prin luptă şi renunţare de sine?
întrebarea multora cu inima mandră este: „De ce trebuie
să mă pocăiesc şi să mă umilesc înainte de a avea
asigurarea acceptării mele din partea lui Dumnezeu?” Vă
îndemn să priviţi la Hristos. În ciuda faptului că a fost fără
păcat şi, mai mult decât atât, Hristos a fost Prinţul cerului,
totuşi El S-a identificat cu păcatul neamului omenesc. El „a
fost pus în numărul celor fără de lege, pentru că a purtat
păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi” (Isaia
53:12).
Dar, de fapt, la ce renunţăm noi atunci când spunem că
dăm totul? La o inimă impregnată de murdăria păcatului,
pentru ca Iisus să o spele, să o cureţe cu sângele Lui şi să o
mântuiască prin dragostea Sa inegalabilă. Cu toate acestea,
oamenii consideră că este greu să dai totul! Mi-e ruşine să
aud vorbindu-se astfel şi mi-e ruşine să scriu despre acest
fapt.
Dumnezeu nu ne cere să renunţăm la nimic din ceea ce
ar fi în beneficiul nostru să păstrăm. În tot ce face, El are în
vedere bunăstarea copiilor Lui. O, dacă toţi cei care nu L-
au ales încă pe Hristos ar putea înţelege că El are de oferit
ceva mult mai bun decât lucrurile pe care caută ei să le
obţină! Când gândeşte şi acţionează contrar voinţei lui
Dumnezeu, omul provoacă propriului suflet cea mai mare
suferinţă şi nedreptate. Nicio bucurie adevărată nu poate fi
găsită pe calea interzisă de Acela care ştie ce este cel mai
bine şi plănuieşte spre binele creaturilor Sale. Calea
nelegiuirii este calea nenorocirii şi a distrugerii.
Este o greşeală a cultiva gândul că lui Dumnezeu îi face
plăcere să-i vadă pe copiii Lui suferind. Cerul întreg este
interesat de fericirea omului. Părintele nostru ceresc nu
închide căile bucuriei pentru niciuna dintre creaturile Lui.
Poruncile divine ne cer să evităm acele îngăduinţe de sine
care ar aduce suferinţe şi dezamăgiri şi care ne-ar închide
poarta spre fericire şi spre cer. Mântuitorul lumii îi acceptă
pe oameni aşa cum sunt, cu toate nevoile, imperfecţiunile şi
slăbiciunile lor; şi El nu numai că îi va curăţa de păcat,
asigurându-le răscumpărarea prin sângele Său, ci va împlini
nevoia adâncă a inimii tuturor celor care consimt să ia jugul
Său şi să poarte povara Sa. Scopul Său este acela de a le da
pace şi odihnă tuturor celor care vin la El pentru pâinea
vieţii. El cere din partea noastră să îndeplinim numai acele
îndatoriri care ne vor conduce paşii pe înălţimile unei
binecuvântări la care cei neascultători de voinţa Lui nu vor
putea ajunge niciodată. Adevărata bucurie a vieţii celui
credincios este aceea de a-L avea în inima lui pe Hristos,
Nădejdea slavei.
Mulţi pun întrebarea: „Cum să mă predau lui
Dumnezeu?” Doreşti să te predai lui Dumnezeu, dar simţi
că eşti slab, nu ai destulă putere morală, eşti rob al
îndoielilor şi stăpânit de obiceiurile vieţii tale păcătoase.
Făgăduinţele şi hotărârile tale sunt asemenea unor funii de
nisip. Nu îţi poţi controla gândurile şi nu poţi să îţi
stăpâneşti impulsurile şi sentimentele. Amintirea
făgăduinţelor călcate şi a angajamentelor neîmplinite îţi
slăbeşte încrederea în propria sinceritate şi te face să crezi
că Dumnezeu nu te poate accepta; dar nu trebuie să
deznădăjduieşti. Ceea ce trebuie să înţelegi este adevărata
putere a voinţei. Aceasta este puterea care guvernează
natura umană, puterea deciziei sau capacitatea de a alege.
Totul depinde de acţiunea corectă a voinţei. Dumnezeu le-a
dat oamenilor capacitatea de a alege; datoria lor este aceea
de a o exercita. Tu nu poţi să îţi schimbi inima, nu poţi să îi
predai lui Dumnezeu sentimentele tale; dar poţi alege să îi
slujeşti. Poţi să-i dai Lui voinţa ta; atunci, El va lucra în
tine şi voinţa, şi înfăptuirea după buna Sa plăcere. În felul
acesta, întreaga ta fiinţă va fi adusă sub controlul Duhului
lui Hristos; sentimentele tale vor fi îndreptate numai spre
El, iar gândurile vor fi în armonie cu El.
Dorinţele de bine şi de sfinţire sunt bune. Dar, dacă te
limitezi la dorinţe, ele nu îţi vor folosi la nimic. Mulţi vor fi
pierduţi în timp ce speră şi doresc să fie creştini. Ei nu
ajung pană acolo încât să îşi predea voinţa lui Dumnezeu.
Ei nu aleg chiar acum să fie adevăraţi creştini.
Prin corecta folosire a voinţei, se poate produce o
schimbare totală în viaţa ta. Când îi supui voinţa ta lui
Hristos, te aliezi cu acea Putere care este mai presus de
toate domniile şi stăpânirile. Atunci vei primi putere de sus
ca să rămâi statornic şi astfel, printr-o continuă predare de
sine lui Dumnezeu, vei fi făcut în stare să trăieşti viaţa cea
nouă, viaţa de credinţă.

Capitolul 6

CREDINŢA ŞI ACCEPTAREA
Pe măsură ce conştiinţa îţi este trezită, prin lucrarea
Duhului Sfânt, începi să înţelegi ceva din răutatea, puterea,
vinovăţia şi blestemul păcatului; aceasta te determină să îl
priveşti cu repulsie. Simţi atunci că păcatul te-a despărţit de
Dumnezeu, că eşti înrobit de puterea răului. Cu cât te zbaţi
mai mult pentru a scăpa, cu atât îţi dai seama de neputinţa
ta. Simţi că motivele faptelor tale nu sunt curate, că inima
ta este rea. Înţelegi că viaţa ta a fost plină de egoism şi
păcat. Doreşti din toată inima să fii iertat, să fii curăţat şi
eliberat. Dar ce ai putea face pentru a ajunge la armonia şi
asemănarea cu Dumnezeu?
Tot ce îţi doreşti este pacea – iertarea Cerului şi pacea şi
iubirea în inimă. Banii nu o pot cumpăra, inteligenţa nu o
poate găsi, iar înţelepciunea nu poate ajunge pană la ea; nu
poţi spera niciodată să intri în posesia ei prin propriile
eforturi. Dar Dumnezeu ţi-o oferă în dar, „fără bani şi fără
plată” (Isaia 55:1). Depinde numai de tine dacă vei dori
doar să întinzi măna şi să o prinzi. Domnul spune: „De vor
fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca
zăpada, de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia
1:18). „Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh
nou.” (Ezechiel 36:26)
Ţi-ai mărturisit păcatele şi te-ai hotărât să le îndepărtezi
din inima ta. Ai decis să te predai cu totul lui Dumnezeu.
Aşadar, mergi la El şi roagă-L să spele păcatele tale şi să-ţi
dea o inimă nouă. Apoi, crede că El va face acest lucru,
pentru că a făgăduit. Aceasta este lecţia pe care a prezentat-
o Domnul Hristos când a fost pe pământ, şi anume că
trebuie să credem că primim şi că este al nostru orice dar pe
care ni l-a făgăduit Dumnezeu. Când au avut credinţă în
puterea Sa, Domnul Hristos i-a vindecat pe oameni de
bolile lor. El i-a ajutat în domeniul lucrurilor pe care le
puteau vedea, inspirându-le astfel încrederea cu privire la
lucrurile pe care nu le puteau vedea – conducându-i să
creadă în puterea Lui de a ierta păcatele. Acest fapt este
exprimat în mod clar cu ocazia vindecării omului paralizat:
„Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte
păcatele, «Scoală-te», a zis El slăbănogului, «ridică-ţi patul
şi du-te acasă»” (Matei 9:6). De asemenea, apostolul Ioan,
vorbind despre minunile lui Hristos, spune: „Dar lucrurile
acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Iisus este
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în
Numele Lui” (Ioan 20:31).
Din simpla relatare a Bibliei cu privire la felul în care
Domnul Iisus îi vindeca pe bolnavi, putem învăţa ceva
despre modul în care trebuie să credem în El pentru iertarea
păcatelor. Să ne întoarcem la istoria paraliticului de la
Betesda. Sărmanul suferind era fără niciun ajutor; el nu-şi
folosise picioarele timp de treizeci şi opt de ani. Cu toate
acestea, Domnul l-a îndemnat: „Scoală-te… ridică-ţi patul
şi umblă” (Ioan 5:8). Bolnavul ar fi putut spune: „Doamne,
dacă mă vei face sănătos, atunci voi face ceea ce îmi spui
Tu.” Dar nu, el a crezut în cuvântul lui Hristos, a crezut că
este vindecat şi, imediat, a făcut efortul să se ridice; el a
vrut să meargă şi a mers. A acţionat la cuvântul Domnului
Hristos, şi Dumnezeu i-a dat puterea necesară. El a fost pe
deplin vindecat.
Tu eşti în aceeaşi stare ca păcătos. Nu poţi face ispăşire
pentru păcatele tale din trecut. Nu-ţi poţi schimba inima şi
singur nu poţi deveni sfânt. Dar Dumnezeu făgăduieşte că
va face toate acestea pentru tine, prin Domnul Hristos.
Crede această făgăduinţă. Mărturiseşte-ţi păcatele şi
consacră-te lui Dumnezeu. Este alegerea ta să-i slujeşti. Cu
aceeaşi certitudine cu care îndeplineşti tu acest lucru,
Dumnezeu îşi va împlini cuvântul faţă de tine. Dacă tu
crezi făgăduinţa – dacă tu crezi că eşti iertat şi eliberat de
păcat –, Dumnezeu face din aceasta o realitate; tu eşti
vindecat, întocmai cum i-a dat Domnul Hristos celui
paralizat puterea de a umbla, îndată ce a crezut că este
vindecat. Tot aşa se va întâmpla şi cu tine, în momentul în
care vei crede.
Nu aştepta să simţi că eşti sănătos, ci spune: „Eu cred
acest fapt; şi este aşa nu pentru că eu simt, ci pentru că
Dumnezeu a făgăduit.”
Domnul Iisus spune: „Orice lucru veţi cere când vă
rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea” (Marcu
11:24). Există o condiţie pentru împlinirea acestei
făgăduinţe – să ne rugăm în conformitate cu voia lui
Dumnezeu. Dar voia lui Dumnezeu este tocmai aceea de a
ne elibera de păcat, de a ne face să fim copiii Săi şi de a ne
da puterea să trăim o viaţă sfântă. Prin urmare, noi putem
cere în rugăciune toate aceste binecuvântări şi putem să
credem că le primim, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru
că le-am primit. Este privilegiul nostru să mergem la
Domnul Hristos, să fim eliberaţi de păcat şi să stăm în faţa
Legii lui Dumnezeu, fără a simţi ruşine sau remuşcări.
„Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în
Hristos Iisus, care nu trăiesc după îndemnurile firii
pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” (Romani 8:1)
De aici înainte, tu nu îţi mai aparţii, pentru că ai fost
cumpărat cu un preţ. „Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare,
cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi… ci cu sângele
scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană” (1
Petru 1:18,19). Prin acest simplu act al credinţei în
Dumnezeu, Duhul Sfânt a dat naştere unei vieţi noi în
inima ta. Eşti asemenea unui copil născut în familia lui
Dumnezeu şi El te iubeşte aşa cum Îl iubeşte pe Fiul Său.
Aşadar, după ce te-ai consacrat Domnului Iisus, nu da
înapoi, nu te îndepărta de El, ci zi de zi spune: „Eu sunt al
lui Hristos; Eu m-am consacrat Lui în totalitate”; şi roagă-L
să-ţi dea Duhul Său şi să te păzească prin harul Său. După
cum, prin consacrarea deplină şi prin credinţă, tu devii
copilul lui Dumnezeu, tot astfel trebuie să trăieşti în şi prin
El. Apostolul Pavel spune: „Astfel dar, după cum aţi primit
pe Hristos Iisus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El” (Coloseni
2:6).
Unii par să creadă că trebuie supuşi unei perioade de
verificare, că mai întâi trebuie să-i dovedească Domnului
faptul că s-au schimbat, şi numai după aceea pot cere
binecuvântările Sale. Dar ei pot cere binecuvântările lui
Dumnezeu chiar acum. Ei trebuie să aibă harul Său, Spiritul
lui Hristos, care să-i ajute în nedesăvârşirile lor, deoarece
altfel nu vor putea rezista răului. Lui Iisus îi face plăcere să
venim la El chiar aşa cum suntem: păcătoşi, neajutoraţi,
simţind că depindem de El. Noi putem veni la El cu toată
slăbiciunea noastră, cu ignoranţa şi păcătoşenia noastră,
căzând la picioarele Sale plini de căinţă. Slava Lui se
manifestă tocmai prin faptul că ne cuprinde în braţele
dragostei Sale, ne vindecă rănile şi ne eliberează de orice
păcat.
în această privinţă greşesc mii de oameni; ei nu cred că
Domnul Iisus îi iartă în mod personal. Ei nu îl cred pe
Dumnezeu pe cuvânt. Toţi cei care îndeplinesc condiţiile au
privilegiul de a şti că iertarea se acordă în dar, fără plată,
pentru fiecare păcat. Abandonaţi presupunerea că
făgăduinţele lui Dumnezeu nu sunt pentru voi. Ele sunt
pentru fiecare păcătos care se pocăieşte. Puterea şi harul au
fost pregătite prin Domnul Hristos şi sunt gata să fie duse
de îngerii slujitori la fiecare suflet credincios. Nimeni nu
este atât de păcătos, încât să nu găsească putere, curăţie
morală şi neprihănire la Iisus, care a murit pentru el.
Domnul aşteaptă să-l dezbrace de hainele pătate şi
murdărite de păcat şi să-l îmbrace cu hainele albe ale
neprihănirii. El nu doreşte ca păcătoşii să moară, ci doreşte
ca ei să trăiască.
Dumnezeu nu Se poartă cu noi aşa cum se poartă
oamenii muritori unii cu alţii. Gândurile Lui sunt gânduri
de milă, iubire şi simpatie duioasă. El spune: „Să se lase cel
rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui,
să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la
Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând.” „Eu îţi şterg
fărădelegile ca un nor şi păcatele, ca o ceaţă” (Isaia 55:7;
44:22).
„Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul
Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu şi veţi trăi”
(Ezechiel 18:32). Satana este gata să răpească
binecuvântatele asigurări ale lui Dumnezeu. El doreşte să
alunge din suflet orice licărire de speranţă şi orice rază de
lumină; dar tu nu trebuie să-i îngădui să facă aceasta. Nu-i
acorda nicio atenţie ispititorului, ci spune răspicat:
„Domnul Hristos a murit pentru ca eu să pot trăi. El mă
iubeşte şi doreşte să nu pier. Eu am în cer un Tată milos şi
înţelegător şi, deşi am insultat iubirea Lui, deşi am risipit
binecuvântările pe care El mi le-a dat, mă voi scula, mă voi
duce la Tatăl meu şi-i voi zice: «Tată, am păcătuit împotriva
Cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem
fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.»” Parabola îţi
spune cum va fi primit cel care rătăceşte: „Când era încă
departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el; a alergat
de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult” (Luca 15:18-
20).
Dar chiar această parabolă, oricât de duioasă şi de
emoţionantă ar fi, se dovedeşte insuficientă pentru a
exprima mila infinită a Tatălui nostru ceresc. Domnul
declară prin profetul Său: „Te iubesc cu o iubire veşnică, de
aceea îţi păstrez bunătatea Mea” (Ieremia 31:3). În timp ce
păcătosul este încă departe de casa Tatălui, risipindu-şi
averea într-o ţară străină, inima Tatălui este cuprinsă de dor
după el; şi orice dorinţă de întoarcere la Dumnezeu, trezită
în suflet, nu este decât chemarea delicată a Duhului Său,
îmbiindu-l, rugându-l şi atrăgându-l pe fiul rătăcitor la
inima plină de dragoste a Tatălui său.
Având în vedere binecuvântatele făgăduinţe ale Bibliei,
mai poţi oare să te îndoieşti? Mai poţi crede că, atunci când
sărmanul păcătos doreşte din toată inima să se întoarcă,
atunci când doreşte să renunţe la păcatele lui, Domnul l-ar
respinge cu asprime, împiedicându-l să vină la picioarele
Sale în pocăinţă? Alungă asemenea gânduri! Nimic nu
poate răni sufletul nostru mai mult decât cultivarea unei
asemenea concepţii despre Tatăl nostru ceresc. El urăşte
păcatul, dar îl iubeşte pe păcătos şi S-a dat pe Sine, în
persoana Domnului Hristos, pentru ca toţi cei care doresc,
să poată fi mântuiţi şi să aibă parte de binecuvântarea
veşnică în împărăţia slavei. Ce limbaj mai impresionant sau
mai delicat ar fi putut fi folosit decât acela pe care El l-a
ales pentru a-Şi exprima iubirea faţă de noi? Domnul
declară: „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează
şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar
uita, totuşi Eu nu te voi uita cu niciun chip” (Isaia 49:15).
O, tu, care eşti cuprins de îndoială şi teamă, priveşte în
sus, căci Domnul Iisus trăieşte ca să mijlocească pentru noi.
Mulţumeşte-i lui Dumnezeu pentru darul scumpului Său
Fiu şi roagă-te ca El să nu fi murit în zadar pentru tine.
Duhul Sfânt te invită astăzi: Vino cu toată inima la Iisus şi
vei putea cere binecuvântările Sale.
Când citeşti făgăduinţele Lui, adu-ţi aminte că ele sunt
expresia unei iubiri şi a unei mile inexprimabile. Inima cea
mare a infinitei iubiri este atrasă spre păcătos cu o
compasiune nelimitată. „în El avem răscumpărarea, prin
sângele Lui, iertarea păcatelor” (Efeseni 1:7). Da! Trebuie
doar să crezi că Dumnezeu este sprijinul tău. El doreşte să
restabilească în om chipul Său moral. Cu cât te vei apropia
mai mult de El, mărturisindu-ţi păcatele şi pocăindu-te, cu
atât mai mult Se va apropia El de tine, cu mila şi iertarea
Sa.

Capitolul 7

DOVADA ADEVĂRATEI UCENICII

„Căci, dacă este cineva în Hristos, este o fiinţă nouă.
Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”
(2 Corinteni 5:17)
Cineva poate că nu va şti să spună exact timpul sau
locul sau să redea întregul şir al împrejurărilor care au avut
loc în procesul convertirii sale; dar faptul acesta nu
dovedeşte că el nu a fost convertit. Domnul Hristos îi
spunea lui Nicodim: „Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi
vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa
este cu oricine este născut din Duhul” (Ioan 3:8). Aşa cum
vântul nu se vede, dar efectele lui se văd şi se simt în mod
clar, la fel se întâmpla cu Duhul lui Dumnezeu şi cu
lucrarea Lui asupra inimii omului. Puterea aceasta
regeneratoare, pe care niciun ochi omenesc nu o poate
vedea, dă naştere unei noi vieţi în suflet şi creează un om
nou, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În timp ce
lucrarea Duhului este tăcută şi imperceptibilă, efectele ei
sunt vizibile. Dacă inima a fost înnoită prin Duhul lui
Dumnezeu, viaţa va mărturisi acest fapt. Deşi nu putem
face nimic pentru schimbarea inimii noastre sau pentru a ne
aduce în armonie cu Dumnezeu; deşi nu trebuie să ne
încredem deloc în noi înşine sau în faptele noastre bune,
viaţa noastră va dovedi dacă harul lui Dumnezeu locuieşte
sau nu în noi. Se va observa o schimbare în caracterul,
obiceiurile şi preocupările noastre. Contrastul între ceea ce
am fost şi ceea ce suntem va fi categoric şi clar. Caracterul
nu este dezvăluit prin faptele bune ocazionale sau prin
greşelile întâmplătoare, ci prin tendinţa manifestată în
cuvintele şi faptele noastre de zi cu zi.
Este adevărat că poate exista o corectitudine a
comportamentului exterior, fără puterea înnoitoare a lui
Hristos. Plăcerea de a avea influenţă şi dorinţa de a fi
onorat de ceilalţi pot determina o viaţă ordonată. Respectul
de sine ne poate face să evităm orice aparenţă rea. O inimă
egoistă poate îndeplini acte de generozitate. Aşadar, prin ce
mijloace vom putea şti de partea cui suntem?
A cui este inima noastră? Cu cine se ocupă cugetele
noastre? Despre cine ne place să vorbim? Cui îi închinăm
noi sentimentele cele mai calde şi cea mai mare parte a
energiilor noastre? Dacă suntem ai lui Hristos, gândurile
noastre sunt îndreptate spre El şi sentimentele noastre cele
mai plăcute îi sunt dedicate Lui. Tot ce avem şi tot ce
suntem îi consacrăm Lui. Dorim din toată inima să purtăm
chipul Lui, să fim motivaţi de spiritul Lui, să facem voia
Lui şi să-i fim plăcuţi în toate lucrurile.
Aceia care devin fiinţe noi în Iisus Hristos vor evidenţia
roadele Duhului Sfânt: „dragostea, bucuria, pacea,
îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia,
blândeţea şi înfrânarea poftelor” (Galateni 5:22,23). Ei vor
înceta să se conformeze plăcerilor din trecut şi, prin
credinţa în Fiul lui Dumnezeu, vor călca pe urmele Lui, vor
reflecta caracterul Lui şi se vor curăţa după cum El este
curat. Lucrurile pe care cândva le urau, acum le iubesc, iar
cele pe care cândva le iubeau, acum le urăsc. Cei mândri şi
vanitoşi devin blânzi şi smeriţi, cei superficiali şi aroganţi
devin serioşi şi discreţi. Alcoolicii devin abstinenţi, iar cei
imorali devin curaţi. Obiceiurile extravagante şi moda lumii
sunt abandonate. Creştinul va căuta nu „podoaba de afară”,
ci „omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh
blând şi liniştit” (1 Petru 3:3,4).
Nu există nicio dovadă a unei pocăinţe adevărate, dacă
aceasta nu produce o reformă a vieţii. Dacă îşi îndeplineşte
obligaţiile la care s-a angajat, dacă înapoiază ce a furat,
dacă îşi mărturiseşte păcatele şi îl iubeşte pe Dumnezeu şi
pe semenii lui, păcătosul poate fi sigur că a trecut de la
moarte la viaţă.
Când venim la Hristos aşa cum suntem, nişte fiinţe
greşite şi păcătoase, beneficiind de harul Său iertător,
iubirea răsare în inima noastră. Atunci, orice sarcină este
uşoară, căci jugul pe care îl pune Domnul Hristos pe umerii
noştri nu este greu. Împlinirea datoriei devine o satisfacţie,
iar sacrificiul, o plăcere. Calea care înainte părea învăluită
în întuneric ajunge acum luminată de razele strălucitoare
ale Soarelui Dreptăţii.
Frumuseţea caracterului lui Hristos se va vedea în
comportamentul urmaşilor Săi. Pentru Iisus, era o plăcere
să facă voia lui Dumnezeu. Viaţa Mântuitorului nostru a
fost dominată de iubire faţă de Dumnezeu şi de zel pentru
slava Sa. Iubirea înfrumuseţa şi înnobila toate faptele Lui.
Iubirea este de la Dumnezeu. Inima neconsacrată nu poate
genera sau produce iubirea. Ea se găseşte numai în inima în
care domneşte Iisus. „Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit
întâi” (1 Ioan 4:19). În inima înnoită prin harul divin,
iubirea este principiul ce se află la baza oricărei acţiuni. Ea
transformă caracterul, stăpâneşte şi conduce impulsurile,
controlează pasiunile, învinge vrăjmăşia şi înnobilează
sentimentele. Această iubire, cultivată în suflet, face ca
viaţa să fie mai plăcută şi răspândeşte o influenţă
înnobilatoare asupra tuturor celor din jur.
Există două greşeli de care copiii lui Dumnezeu –
îndeosebi cei care tocmai au început să se încreadă în harul
Său – trebuie să se păzească în mod special. Prima, de care
ne-am ocupat deja, este aceea de a se încrede în propriile
fapte, pentru a ajunge singuri în armonie cu Dumnezeu. Cel
care se străduieşte să devină sfânt prin propriile fapte de
păzire a Legii încearcă o imposibilitate. Tot ce poate face
omul fără Hristos este corupt de egoism şi păcat. Numai
harul Domnului Hristos, primit prin credinţă, este cel care
ne poate face sfinţi.
în opoziţie cu aceasta, dar nu mai puţin periculoasă,
este greşeala de a considera că, de fapt, credinţa în Hristos
îi eliberează pe oameni de obligaţia păzirii Legii lui
Dumnezeu; că, din moment ce devenim părtaşi ai harului
lui Hristos numai prin credinţă, faptele noastre nu au nicio
legătură cu mântuirea.
Dar să observăm aici că ascultarea nu este doar o
simplă conformare formală, ci şi o slujire din iubire. Legea
lui Dumnezeu este o expresie a naturii Sale intrinseci; este
întruparea marelui principiu al iubirii şi deci temelia
guvernării Sale în cer şi pe pământ Dacă inima noastră este
înnoită după chipul lui Dumnezeu, dacă iubirea divină este
implantată în suflet, atunci oare nu va fi împlinită Legea lui
Dumnezeu în viaţa noastră? Când principiul iubirii este
instaurat în inimă, când păcătosul este înnoit după chipul
Celui care l-a creat, se împlineşte făgăduinţa noului
legământ: „Voi pune Legile Mele în inimile lor, şi le voi
scrie în mintea lor” (Evrei 10:16). Şi dacă Legea este scrisă
în inimă, oare nu va modela ea viaţa? Ascultarea – slujirea
şi supunerea loială din iubire – constituie adevăratul semn
al uceniciei. De aceea, Sfânta Scriptură spune: „Căci
dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor.” „Cine
zice: «îl cunosc», şi nu păzeşte poruncile Lui, este un
mincinos şi adevărul nu este în el” (1 Ioan 5:3; 2:4). În loc
de a-l elibera pe om de obligaţia ascultării, credinţa, şi
numai credinţa, care ne face părtaşi ai harului lui Hristos,
este cea care ne face capabili să ascultăm.
Noi nu câştigăm mântuirea prin ascultarea noastră;
pentru că mântuirea este darul fără plată al lui Dumnezeu,
pentru a fi primit prin credinţă. Dar ascultarea este rodul
credinţei. „Şi ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El
nu este păcat. Oricine rămâne în El, nu păcătuieşte; oricine
păcătuieşte, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut” (1 Ioan
3:5,6). Iată adevărata dovadă. Dacă rămânem în Hristos şi
dacă iubirea lui Dumnezeu locuieşte în noi, atunci
sentimentele noastre, gândurile noastre, planurile noastre,
acţiunile noastre vor fi în armonie cu voia lui Dumnezeu,
aşa cum este ea exprimată în preceptele Legii Sale sfinte.
„Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în
neprihănire este neprihănit, cum El însuşi este neprihănit”
(1 Ioan 3:7). Neprihănirea este definită de standardul Legii
sfinte a lui Dumnezeu, aşa cum este el exprimat în cele
Zece Porunci date pe Sinai.
Acea aşa-zisă credinţă în Hristos, despre care se
pretinde că îi eliberează pe oameni de obligaţia de a asculta
de Dumnezeu, nu este credinţă, ci încumetare. „Căci prin
har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la
voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8). „Tot aşa şi
credinţa; dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi” (Iacov
2:17). Domnul Hristos a mărturisit cu privire la Sine,
înainte de a veni pe pământ: „Vreau să fac voia Ta,
Dumnezeule, şi Legea Ta este în fundul inimii mele”
(Psalmii 40:8). Şi chiar înainte de a Se înălţa la cer, El a
declarat: „Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în
dragostea Lui” (Ioan 15:10). Sfânta Scriptură spune: „Şi
prin aceasta ştim că îl cunoaştem – dacă păzim poruncile
Lui. Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum
a trăit Iisus” (1 Ioan 2:3-6). „Fiindcă Hristos a suferit
pentru voi şi v-a dat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui” (1
Petru 2:21).
Condiţia dobândirii vieţii veşnice este şi în prezent
aceeaşi condiţie care a fost întotdeauna – aceeaşi care a fost
în Grădina Edenului, înainte de căderea primilor noştri
părinţi – ascultarea perfectă de Legea lui Dumnezeu,
neprihănirea desăvârşită. Dacă viaţa veşnică ar fi fost
acordată cu oricare altă condiţie mai mică decât aceasta,
atunci fericirea întregului Univers ar fi în pericol. Poarta ar
fi deschisă pentru intrarea păcatului, cu tot cortegiul lui de
blestem şi nenorocire, pentru a rămâne o veşnicie.
înainte de căderea în păcat, Adam a avut capacitatea de
a-şi forma un caracter neprihănit, prin ascultare de Legea
lui Dumnezeu. Dar el nu a reuşit să facă lucrul acesta şi,
datorită păcatului său, natura noastră este căzută, iar prin
noi înşine nu ne putem face neprihăniţi. Deoarece suntem
păcătoşi şi nesfinţi, nu putem respecta în mod desăvârşit
Legea sfântă. Noi nu avem o neprihănire proprie, prin
intermediul căreia să răspundem cerinţelor Legii lui
Dumnezeu. Dar Domnul Hristos a găsit o cale de scăpare
pentru noi. El a trăit pe pământ în mijlocul încercărilor şi al
ispitelor cu care suntem nevoiţi să ne confruntăm noi. El a
trăit o viaţă fără păcat. A murit pentru noi, iar acum Se
oferă să preia păcatele noastre şi să ne dea în schimb
neprihănirea Lui. Dacă te predai lui Iisus şi îl primeşti ca
Mântuitor personal, atunci, oricât de păcătoasă ar fi putut fi
viaţa ta în trecut, datorită lui Hristos, eşti considerat
neprihănit. Caracterul Lui este prezentat în locul
caracterului tău, iar tu eşti acceptat înaintea lui Dumnezeu
ca şi când nu ai fi păcătuit niciodată.
Mai mult decât atât, Domnul Hristos schimba inima. El
locuieşte prin credinţa în inima ta. Tu trebuie sa păstrezi
aceasta legătură cu Domnul Hristos prin credinţa şi printr-o
supunere a voinţei tale faţa de El; şi, atâta timp cat vei
proceda astfel, El va lucra în tine şi voinţa, şi înfăptuirea,
după buna Sa placere. Astfel ca poţi spune: „Viaţa pe care o
trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui
Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru
mine” (Galateni 2:20). De aceea le-a spus Iisus ucenicilor
Săi: „Fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va
vorbi în voi” (Matei 10:20). Atunci, avându-L pe Hristos
care lucrează în tine, vei manifesta acelaşi spirit şi vei face
aceleaşi fapte bune – fapte ale neprihănirii şi ale ascultării.
Aşadar, nu avem în noi înşine nimic cu care să ne
mândrim. Nu avem niciun temei pentru înălţarea de sine.
Singurul temei al speranţei noastre este în neprihănirea
Domnului Hristos, atribuită nouă, şi în lucrarea realizată de
Duhul Sfânt în noi şi prin noi.
Când vorbim despre credinţa, trebuie sa facem în
permanenţa o deosebire în mintea noastră. Exista un fel de
credinţa care este cu totul diferita de adevărata credinţa.
Existenţa şi puterea lui Dumnezeu, adevărul Cuvântului
Său sunt realităţi pe care nici chiar Satana şi îngerii sai nu
le pot tăgădui. Biblia spune ca „şi dracii cred… şi se
înfioară” (Iacov 2:19). Dar aceasta nu este credinţa. Acolo
unde exista nu numai o credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu,
ci şi o supunere a voinţei noastre faţa de El, acolo unde
inima îi este consacrata lui Dumnezeu, iar sentimentele
sunt îndreptate numai spre El, acolo este credinţa – o
credinţa care lucrează prin iubire şi care ne eliberează de
păcat. Prin această credinţă, inima este înnoită după chipul
lui Dumnezeu. Iar inima care, în starea ei reînnoită, nu era
supusa Legii lui Dumnezeu – şi de fapt nici nu putea fi –
acum îşi găseşte plăcerea în preceptele sfinte, exclamând
împreuna cu psalmistul: „Cat de mult iubesc Legea Ta!
Toată ziua ma gândesc la ea” (Psalmii 119:97). Astfel,
neprihănirea Legii este împlinita în noi care nu mai trăim
„după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile
Duhului” (Romani 8:1).
Unii au cunoscut iubirea plina de iertare a Domnului
Hristos şi doresc cu adevărat sa fie copii ai lui Dumnezeu,
şi totuşi îşi dau seama de nedesăvârşirea caracterului lor, de
viaţa lor plina de greşeli, şi sunt predispuşi sa se îndoiască
de faptul ca inima lor a fost cu adevărat înnoita prin Duhul
Sfânt. Unora ca aceştia le spun: Nu daţi înapoi cuprinşi de
disperare! Adesea, va trebui sa ne plecam şi sa plângem la
picioarele Domnului Hristos, din cauza căderilor şi
greşelilor noastre, dar nu trebuie sa ne descurajam. Chiar
daca suntem biruiţi de vrăjmaş, noi nu suntem alungaţi, nu
suntem părăsiţi şi respinşi de Dumnezeu. Nu! Domnul
Hristos este la dreapta lui Dumnezeu, mijlocind pentru noi.
Ucenicul iubit, Ioan, spunea: „Copilaşilor, va scriu aceste
lucruri, ca sa nu păcătuiţi. Dar, daca cineva a păcătuit,
avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Iisus Hristos Cel neprihănit”
(1 Ioan 2:1). Sa nu uitam cuvintele Domnului Hristos:
„Caci Tatăl însuşi va iubeşte” (Ioan 16:27). El doreşte să vă
aducă iarăşi la Sine şi să vadă reflectându-se în voi
neprihănirea şi sfinţenia Lui. Daca va veţi supune Lui, El,
care a început aceasta lucrare buna în voi, o va duce mai
departe, pana la ziua revenirii lui Iisus Hristos. Rugaţi-vă
cu mai multa căldură; credeţi mai mult. Când vom ajunge
sa nu ne mai bazam pe propria putere, sa ne încredem în
puterea Răscumpărătorului nostru, atunci Îl vom lăuda pe
El, care este sprijinul nostru moral.
Cu cat te vei apropia mai mult de Iisus, cu atât ţi se va
părea ca eşti mai păcătos, deoarece vederea ta spirituala va
deveni mai clara, iar imperfecţiunile tale vor fi mai
evidente, în contrast distinct şi deplin cu natura desăvârşită
a lui Iisus. Aceasta este dovada faptului ca amăgirile lui
Satana şi-au pierdut puterea şi ca influenţa dătătoare de
viaţa a Duhului lui Dumnezeu îţi trezeşte conştiinţa.
În inima care nu-şi dă seama de propria păcătoşenie, nu
poate fi o iubire profundă pentru Domnul Hristos. Fiinţa
care este transformată prin harul lui Hristos va admira
caracterul Său divin, dar, dacă nu vom ajunge să înţelegem
diformitatea noastră morală, aceasta este o dovadă de
netăgăduit că n-am ajuns să înţelegem frumuseţea şi
desăvârşirea caracterului Domnului Hristos.
Cu cât ne vom preocupa mai puţin să ne preţuim şi să
ne înălţăm pe noi înşine, cu atât vom căuta să preţuim mai
mult curăţia şi dragostea infinită a Mântuitorului nostru.
Recunoaşterea păcătoşeniei noastre ne conduce la Acela
care poate ierta. Când păcătosul, dându-şi seama de
neputinţa lui, va începe să Îl caute pe Hristos, atunci El i Se
va descoperi cu toată puterea. Cu cât conştienţa nevoii
noastre ne va determina mai mult să ne apropiem de El şi
de Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai înalte vor fi
convingerile noastre cu privire la caracterul Său, cu atât
mai amplu Îi vom reflecta chipul.

Capitolul 8

CREŞTEREA ÎN HRISTOS
În Biblie, schimbarea inimii prin care devenim copii ai
lui Dumnezeu este numită naştere. De asemenea, această
schimbare este comparată cu încolţirea seminţei bune,
semănate de gospodar. În acelaşi fel, cei care sunt cu
adevărat convertiţi la Hristos sunt „ca nişte prunci născuţi
de curând”, care trebuie să crească „în toate privinţele”,
ajungând la maturitatea credinţei, „la Cel ce este Capul,
Hristos” (1 Petru 2:2; Efeseni 4:15). Sau, asemenea
seminţei bune, semănate în pământ, ei trebuie să crească şi
să aducă roade. Isaia spune că ei vor fi numiţi „terebinţi ai
neprihănirii” „un sad al Domnului, ca să slujească spre
slava Lui” (Isaia 61:3). În acest fel, Biblia foloseşte
ilustraţii din viaţa naturii pentru a ne ajuta să înţelegem mai
bine adevărurile tainice ale vieţii spirituale.
Toată înţelepciunea şi iscusinţa omului nu sunt în stare
să dea viaţă nici chiar celui mai mic lucru din natură.
Plantele sau animalele pot trăi numai prin viaţa pe care o dă
Dumnezeu. Tot astfel, viaţa spirituală ia naştere în inima
oamenilor numai venind de la Dumnezeu. Numai cine este
„născut de sus” poate deveni părtaş al vieţii pe care a venit
să o dea Domnul Hristos (Ioan 3:3).
Creşterea în Hristos este asemenea creşterii în natură.
Dumnezeu este Acela care preface mugurul în floare şi
floarea în fruct. Prin puterea Lui, se dezvoltă sămânţa,
devenind „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu
deplin în spic” (Marcu 4:28). Profetul Osea spunea despre
poporul Israel că „va înflori ca crinul”, „vor da viaţă
grâului, vor înflori ca via” (Osea 14:5,7). Iar Domnul
Hristos ne îndeamnă să ne uităm „cu băgare de seamă cum
cresc crinii” (Luca 12:27). Plantele şi florile nu cresc prin
propria grijă, prin eforturile şi preocuparea lor, ci primind
de la Dumnezeu elementele oferite de El pentru susţinerea
vieţii. Copilul nu poate adăuga ceva la statura lui prin
propria putere şi grijă. Nici noi nu ne putem asigura
creşterea spirituală prin grija şi eforturile personale. Planta,
copilul cresc datorită faptului că primesc din mediul
înconjurător cele necesare vieţii – aer, lumina soarelui şi
hrană. Domnul Hristos reprezintă pentru aceia care se
încred în El acelaşi lucru pe care îl reprezintă aceste daruri
ale naturii pentru animale şi plante. El este „lumina ta pe
vecie”, „un soare şi un scut” (Isaia 60:19; Psalmii 84:11).
El va fi „ca roua pentru Israel.” „El va fi ca o ploaie repede
care udă câmpia” (Osea 14:5; Psalmii 72:6). El este apa vie,
„Pâinea lui Dumnezeu. Care se pogoară din cer şi dă lumii
viaţa” (Ioan 6:33).
În darul fără egal al Fiului Său, Dumnezeu a învăluit
lumea întreagă cu o atmosferă de har tot aşa de reală ca
aerul care învăluie globul pământesc. Toţi cei care aleg să
respire această atmosferă dătătoare de viaţă vor trăi şi vor
creşte până la statura de bărbaţi şi femei în Hristos Iisus.
După cum floarea se întoarce spre soare, pentru ca
razele lui strălucitoare să poată ajuta la desăvârşirea
frumuseţii şi simetriei ei, tot astfel ar trebui să ne întoarcem
şi noi spre Soarele Neprihănirii, pentru ca lumina cerului să
poată străluci asupra noastră, iar caracterul nostru să poată
fi transformat după modelul caracterului Domnului Hristos.
Domnul Hristos ne învaţă acelaşi lucru când spune:
„Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum
mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în
viţă, tot aşa nici voi nu puteţi să aduceţi rod dacă nu
rămâneţi în Mine., căci, despărţiţi de Mine, nu puteţi face
nimic” (Ioan 15:4,5). Tu depinzi de Hristos pentru a trăi o
viaţă sfântă, tot aşa cum mlădiţa depinde de viţă pentru a
creşte şi a aduce rod. Despărţit de El, nu poţi avea viaţă. Nu
ai nicio putere pentru a te opune ispitei sau pentru a creşte
în har şi în sfinţire. Însă, rămânând în El, vei putea înflori.
Primind viaţă din viaţa Lui, nu te vei ofili şi nu vei fi fără
roadă. Vei fi ca un pom sădit lângă apele unui râu.
Mulţi consideră că în lucrarea mântuirii există o
anumită parte pe care trebuie să o îndeplinească singuri. Ei
s-au încrezut în Hristos pentru iertarea păcatelor, dar acum
se străduiesc prin eforturi proprii să trăiască o viaţă
neprihănită. Orice încercare de felul acesta este sortită
eşecului. Domnul Hristos spune că „fără Mine nu puteţi
face nimic”. Creşterea noastră în har, bucuria noastră,
capacitatea de a fi folositori – toate depind de legătura
noastră cu Domnul Hristos. Comuniunea noastră cu El,
rămânerea noastră în Hristos, zi de zi, oră de oră, constituie
singura modalitate prin care trebuie să creştem în har. El nu
este doar Autorul, ci şi Desăvârşitorul credinţei noastre.
Hristos este cel dintâi, cel de pe urmă, totul în toate. El
trebuie să fie cu noi nu numai la începutul şi la sfârşitul
călătoriei noastre, ci la fiecare pas pe care îl facem pe cale.
David spunea: „Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor
mei. Când este la dreapta mea, nu mă clatin” (Psalmii
16:8).
Te întrebi oare: „Cum pot să rămân în Hristos?” În
acelaşi mod în care L-ai primit la început. „După cum aţi
primit pe Hristos Iisus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El.”
„Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Coloseni 2:6; Evrei
10:38). Tu te-ai predat lui Dumnezeu, pentru a fi cu totul al
Lui, pentru a-L sluji şi a-L asculta, şi L-ai acceptat pe
Hristos ca Mântuitor personal. Tu nu ai putut să-ţi ispăşeşti
singur păcatele şi nici să-ţi schimbi inima, dar, predându-te
lui Dumnezeu, ai încredinţarea că, datorită Domnului
Hristos, Dumnezeu a făcut toate acestea pentru tine. Tu ai
devenit al lui Hristos prin credinţă şi tot prin credinţă
trebuie să creşti în El – dăruind şi primind. Trebuie să
dăruieşti totul – inima ta, voinţa ta, slujirea ta –, să te
dăruieşti Lui cu întreaga fiinţă, pentru a asculta toate
cerinţele Lui, şi, în acelaşi timp, trebuie să primeşti totul –
pe Hristos, plinătatea tuturor binecuvântărilor Sale, ca să
locuiască în inima ta, să fie puterea ta, neprihănirea ta şi
ajutorul tău veşnic – pentru a-ţi da puterea de a asculta.
Consacră-te lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă; aceasta
să fie prima activitate a ta. Roagă-te astfel: „O, Doamne,
primeşte-mă să fiu cu totul al Tău! Aşez toate planurile
mele la picioarele Tale. Foloseşte-mă astăzi în serviciul
Tău. Rămâi cu mine şi tot ce fac eu să fie făcut prin puterea
Ta.” Această lucrare trebuie îndeplinită zilnic. În fiecare
dimineaţă, consacră-te lui Dumnezeu pentru ziua aceea.
Pune toate planurile tale la dispoziţia Lui, pentru a fi aduse
la îndeplinire sau abandonate, după cum va hotărî El în
providenţa Sa. În acest fel, zi de zi, ai posibilitatea de a-ţi
încredinţa viaţa în mâinile lui Dumnezeu şi astfel viaţa ta
va fi modelată, devenind tot mai asemănătoare vieţii
Domnului Hristos.
O viaţă trăită în Hristos este caracterizată de pace şi
linişte sufletească. Poate că nu vei simţi stări de extaz, dar
în sufletul tău se va instaura o încredere statornică, durabilă
şi liniştitoare. Speranţa ta nu se află în tine; ea este în
Domnul Hristos. Slăbiciunea ta este unită cu puterea Lui;
neştiinţa ta, cu înţelepciunea Lui; lipsa ta de voinţă, cu
tenacitatea Lui. Prin urmare, nu trebuie să te bazezi pe tine
însuţi, nu trebuie să îngădui ca mintea să-ţi fie absorbită de
persoana şi interesele proprii, ci încrede-te în Hristos.
Gândeşte-te la iubirea, la frumuseţea şi la desăvârşirea
caracterului Său. Hristos în atitudinea Lui de renunţare la
Sine, Hristos în umilinţa Sa, Hristos în sfinţenia şi
neprihănirea Sa, Hristos în dragostea Lui nemăsurată – iată
care trebuie să fie subiectul tău de contemplare. Prin iubire
faţă de El, prin imitarea modelului Său, prin dependenţa de
El, vei fi transformat după chipul şi asemănarea Lui.
Domnul Iisus spune: „Rămâneţi în Mine.” Aceste
cuvinte transmit ideea de odihnă, stabilitate şi încredere. De
asemenea, El adresează invitaţia: „Veniţi la Mine. Şi Eu vă
voi da odihnă” (Matei 11:28). Cuvintele psalmistului
exprimă acelaşi gând: „Taci înaintea Domnului şi
nădăjduieşte în El” (Psalmii 37:7). Iar Isaia vorbeşte despre
asigurarea că „în linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră”
(Isaia 30:15). Această odihnă nu se aflai într-o stare de
inactivitate; deoarece, în invitaţia Mântuitorului, făgăduinţa
odihnei este legată de chemarea la lucru, la activitate:
„Luaţi jugul Meu asupra voastră… şi veţi găsi odihnă”
(Matei 11:29). Inima care îşi găseşte odihna deplină în
Hristos va fi cea mai zeloasă şi mai activă în lucrarea
îndeplinită în slujba lui Iisus.
 Când mintea este preocupată de interesele personale, ea
se înstrăinează de Hristos, Izvorul vieţii şi al puterii. De
aceea, efortul continuu al lui Satana este acela de a menţine
atenţia departe de Mântuitorul, împiedicând astfel unirea şi
comuniunea sufletului cu Domnul Hristos. Plăcerile
păcatului, grijile, necazurile şi dificultăţile vieţii – unele
dintre acestea sau toate împreună, constituie mijloacele pe
care le va folosi Satana în încercarea de a ne abate
gândurile de la Domnul Hristos. Nu te lăsa înşelat de
strategiile lui iscusite. Prea adesea, el îi determină pe mulţi,
care sunt cu adevărat conştiincioşi şi doresc să trăiască
pentru Dumnezeu, să se gândească numai la greşelile şi
slăbiciunile proprii şi, despărţindu-i în felul acesta de
Hristos, Satana speră să câştige biruinţa. Nu trebuie să
facem din noi înşine centrul preocupărilor noastre,
îngăduindu-ne să ne îngrijorăm şi să ne temem dacă vom fi
sau nu mântuiţi. Toate acestea ne îndepărtează inima de
Izvorul puterii noastre. Încredinţează-l siguranţa inimii tale
lui Dumnezeu şi ai încredere în El. Vorbeşte despre Iisus şi
meditează la El. Fă ca eul tău să dispară în El. Îndepărtează
orice îndoială; alungă-ţi temerile. Spune împreună cu
apostolul Pavel: „Trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos
trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup o
trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-
a dat pe Sine pentru mine” (Galateni 2:20). Rămâi liniştit în
Dumnezeu. El este în stare să păzească ce I-ai încredinţat.
Dacă te vei preda în braţele Sale, El te va face să ajungi mai
mult decât biruitor prin Acela care te-a iubit.
Când a luat asupra Sa natura umană, Domnul Hristos a
legat omenirea de Sine printr-o legătură a iubirii care nu va
putea fi ruptă niciodată de nicio putere, cu excepţia alegerii
personale a omului în această privinţă. Satana ne va
prezenta în mod permanent atracţii fascinante, pentru a ne
amăgi să rupem legătura cu Domnul Hristos – să alegem să
ne despărţim de Hristos. Acesta este domeniul în care
trebuie să veghem, să luptăm şi să ne rugăm, pentru ca
nimic să nu ne poată atrage, determinându-ne să alegem un
alt stăpân, căci noi suntem liberi în permanenţă să facem
aceasta. Să ne păstrăm privirile îndreptate spre Domnul
Hristos, iar El ne va păstra pentru Sine. Noi suntem în
siguranţă atâta timp cât privim la Hristos. Nimeni nu ne
poate smulge din măna Sa. Când privim fără încetare la El,
suntem „schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă,
prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18).
Aceasta a fost modalitatea prin care primii ucenici au
reuşit să ajungă asemenea scumpului lor Mântuitor. Când
au auzit cuvintele lui Iisus, acei ucenici au simţit că au
nevoie de El. L-au căutat,
L-au găsit şi L-au urmat. Ei L-au însoţit acasă, la masă,
în camera de rugăciune, afară, la câmp. Ei s-au purtat ca
nişte elevi cu învăţătorul lor, primind zilnic de pe buzele
Lui lecţii despre adevărul sfânt. Au privit la El ca nişte
slujitori la stăpânul lor, pentru a ajunge să-şi cunoască toate
îndatoririle. Acei ucenici erau nişte oameni „supuşi
aceloraşi slăbiciuni ca şi noi” (Iacov 5:17). Ei au avut de
dus aceeaşi luptă cu păcatul şi au avut nevoie de acelaşi har
pentru a trăi o viaţă sfântă.
Chiar Ioan, ucenicul iubit, cel care a reflectat cel mai
mult asemănarea cu Mântuitorul, nu a avut acest caracter
plăcut, ca urmare a felului său de a fi. Nu numai că din fire
era vanitos şi dorea cu ambiţie să fie onorat, ci, când era
ofensat, devenea violent şi răzbunător. Dar, pe măsură ce i
s-a descoperit caracterul divin al Mântuitorului, el şi-a
înţeles deficienţele şi slăbiciunea şi acest fapt l-a umilit.
Tăria şi răbdarea, puterea şi sensibilitatea, maiestatea şi
blândeţea pe care le-a văzut el, zi de zi, în viaţa Fiului lui
Dumnezeu i-au umplut sufletul de admiraţie şi de iubire. Zi
după zi, inima lui a fost atrasă spre Hristos, până când, din
iubire pentru Învăţătorul său, el s-a pierdut din vedere pe
sine. Temperamentul lui răzbunător şi ambiţios a fost supus
puterii modelatoare a Domnului Hristos. Influenţa
regeneratoare a Duhului Sfânt i-a înnoit inima. Puterea
iubirii lui Hristos a realizat o transformare a caracterului
său. Acesta este rezultatul sigur al unirii cu Hristos. Când
Domnul Hristos locuieşte în inimă, întreaga natură este
schimbată. Spiritul Domnului Hristos, iubirea Lui
sensibilizează inima, supune sufletul şi înalţă gândurile şi
dorinţele noastre către Dumnezeu, către ceruri.
După ce Domnul Hristos S-a înălţat la cer, simţământul
prezenţei Sale a continuat să-i însoţească pe ucenici.
Această prezenţă era personală, plină de iubire şi de
lumină. Iisus, Mântuitorul, Cel care umblase, vorbise şi Se
rugase cu ei, care rostise cuvinte de speranţă şi mângâiere
pentru inima lor, a fost luat din mijlocul lor la ceruri, chiar
în timp ce solia păcii era încă pe buzele Lui. Pe când era
învăluit de norul de îngeri, au auzit sunetul vocii Sale,
asigurându-i: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până
la sfârşitul veacului” (Matei 28:20). El Se înălţase la cer ca
Fiu al omului. Ei ştiau că Domnul Hristos stătea înaintea
tronului lui Dumnezeu, continuând să fie Prietenul şi
Mântuitorul lor; ştiau că sentimentele Lui de simpatie erau
neschimbate; că El Se identifica în continuare cu suferinţele
neamului omenesc. El prezenta înaintea Tatălui meritele
sângelui Său preţios, arătând spre mâinile şi picioarele Sale
rănite, ca amintire a preţului pe care Îl plătise pentru
răscumpăraţii Săi. Ei ştiau că El Se înălţase la cer ca să le
pregătească locaşuri şi că va veni din nou pentru a-i lua cu
Sine.
Când s-au adunat cu toţii, după înălţarea Domnului la
cer, ucenicii au fost nerăbdători să-şi prezinte cererile
înaintea Tatălui, în numele Domnului Hristos. Cu teamă
sfântă, ei s-au plecat în rugăciune, repetând asigurarea:
„Orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da. Până
acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu; cereţi şi veţi
căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan
16:23,24). Ei au întins măna credinţei mai sus şi tot mai
sus, prezentând puternicul argument: „Hristos a murit! Ba
mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi
mijloceşte pentru noi” (Romani 8,34). Iar Ziua
Cincizecimii le-a adus prezenţa Mângâietorului, despre
care Domnul Hristos le spusese că „va fi în voi”. Şi, în
continuare, îi asigurase: „Vă este de folos să Mă duc, căci,
dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar,
dacă Mă duc, vi-L voi trimite” (Ioan 14:17; 16:7). De
atunci înainte, prin Duhul Sfânt, Domnul Hristos urma să
locuiască în mod continuu în inima copiilor Săi. Unirea lor
cu Hristos era mai strânsă decât atunci când fusese alături
de ei pe pământ. Lumina, iubirea şi puterea lui Hristos, care
locuia înăuntrul lor, strălucea prin ei, aşa că oamenii,
văzându-i, se mirau, „întrucât ştiau că erau oameni
necărturari şi de rând şi au priceput că fuseseră cu Iisus”
(Faptele apostolilor 4:13).
Hristos doreşte să fie pentru copiii Lui astăzi tot ceea ce
a fost pentru ucenici, pentru că, în ultima Sa rugăciune,
având în jurul Lui mica grupă de ucenici, El a spus: „Şi Mă
rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine
prin cuvântul lor” (Ioan 17:20).
Domnul Iisus S-a rugat pentru noi, cerând să putem fi
una cu El, aşa cum El este una cu Tatăl. Ce unire minunată
este aceasta! Mântuitorul spunea despre Sine: „Fiul nu
poate face nimic de la Sine.” „Tatăl, care locuieşte în Mine,
El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 5:19; 14:10). Prin
urmare, dacă Hristos locuieşte în inima noastră, atunci El
va lucra în noi „şi voinţa, şi înfăptuirea” (Filipeni 2:13).
Noi vom lucra aşa cum a lucrat El şi vom manifesta acelaşi
spirit. În acest fel, iubindu-L şi locuind în El, vom creşte
„în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul,
Hristos” (Efeseni 4:15).

Capitolul 9

VIAŢA ŞI FAPTELE NOASTRE

Dumnezeu este Izvorul vieţii, al luminii şi al bucuriei
pentru întregul Univers. Asemenea razelor soarelui,
asemenea apelor care izbucnesc dintr-un izvor bogat, tot
aşa binecuvântările se revarsă de la Dumnezeu peste toate
creaturile Lui. Când viaţa lui Dumnezeu este în inima
oamenilor, ea se va revărsa asupra altora în iubire şi
binecuvântare, oriunde s-ar afla ei.
Bucuria Mântuitorului nostru a constat în ridicarea şi
mântuirea celor căzuţi în păcat. De aceea, El n-a ţinut prea
mult la viaţa Sa, ci a suferit crucea şi nu a luat în
considerare ruşinea. La rândul lor, îngerii lucrează
necontenit pentru fericirea altora. Aceasta este bucuria lor.
Îngerii fără păcat îndeplinesc o lucrare pe care inimile
egoiste ar considera-o ca fiind un serviciu umilitor, şi
anume aceea de a sluji nevoilor celor nenorociţi, care le
sunt inferiori sub toate aspectele, în ceea ce priveşte
caracterul şi poziţia socială. Spiritul lui Hristos, al iubirii
care se jertfeşte pe sine, este spiritul care umple cerul şi
constituie esenţa binecuvântărilor lui. Acesta este spiritul pe
care îl vor avea urmaşii lui Hristos şi aceasta este lucrarea
pe care o vor îndeplini ei.
Când este primită în inimă ca o comoară scumpă,
iubirea lui Hristos nu poate rămâne ascunsă, ci se
răspândeşte asemenea mirosului unui parfum plăcut.
Influenţa ei sfântă va fi simţită de toţi aceia cu care venim
în contact. Spiritul Domnului Hristos în inimă este ca un
izvor în deşert, înviorând totul şi făcându-i pe cei care sunt
gata să moară nerăbdători să bea din apa vieţii.
Iubirea lui Hristos se va manifesta printr-o dorinţă de a
lucra aşa cum a lucrat El, pentru binecuvântarea şi înălţarea
omenirii. Ea conduce la o atitudine de iubire, bunătate şi
simpatie faţă de toate creaturile de care Se îngrijeşte Tatăl
nostru ceresc.
Viaţa Mântuitorului pe pământ nu a fost o viaţă a
confortului, a dedicării faţă de Sine, ci El a trudit, depunând
un efort perseverent, serios şi neobosit pentru mântuirea
omenirii pierdute. De la ieslea din Betleem şi până la
crucea Golgotei, El a mers pe calea renunţării la Sine şi nu
a căutat să fie scutit de sarcini grele, de călătorii istovitoare
şi de griji şi activităţi epuizante. Domnul Hristos a spus:
„Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi
să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei
20:28). Aceasta a fost singurul şi marele obiectiv al vieţii
Sale. Toate celelalte au fost secundare şi subordonate.
Îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu şi realizarea lucrării Sale
erau pentru El ca mâncarea şi băutura. În lucrarea Lui nu a
existat niciun loc pentru Sine şi pentru interesele egoiste.
Tot astfel, cei care sunt părtaşi ai harului lui Hristos vor
fi dispuşi să facă orice sacrificiu, astfel încât ceilalţi oameni
pentru care a murit El să poată fi părtaşi ai darului ceresc.
Ei vor depune orice efort pentru a face mai bună lumea în
care trăiesc. Această atitudine constituie rezultatul sigur al
unei convertiri adevărate. Îndată ce vine la Domnul Hristos,
în inima omului se naşte dorinţa de a le face cunoscut altora
ce minunat prieten a găsit în Iisus; căci adevărul mântuitor
şi sfinţitor nu poate fi închis în inimă. Dacă suntem
îmbrăcaţi în îndreptăţirea Domnului Hristos şi dacă suntem
plini de bucuria locuirii în noi a Duhului Său, nu vom putea
rămâne tăcuţi. Dacă am gustat cu adevărat şi am văzut cât
de bun este Domnul, atunci vom avea ce să spunem.
Asemenea lui Filip, când L-a găsit pe Mântuitorul, îi vom
invita pe alţii să Îl cunoască. Ne vom strădui să le arătăm
bunătatea atrăgătoare a Domnului Hristos şi realităţile
nevăzute ale Împărăţiei cerurilor. Vom simţi o dorinţă
puternică de a merge pe calea pe care a mers Domnul Iisus.
Vom fi stăpâniţi de o dorinţă plină de zel ca şi cei din jurul
nostru să-L poată privi pe „Mielul lui Dumnezeu, care
ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29).
Efortul făcut pentru binecuvântarea altora va avea ca
rezultat propria binecuvântare. Acesta a fost scopul avut în
vedere de Dumnezeu, prin faptul că ne-a încredinţat o parte
pe care să o îndeplinim în cadrul Planului de Mântuire. El
le-a acordat oamenilor privilegiul de a deveni părtaşi ai
naturii divine, pentru ca, la rândul lor, ei să fie o
binecuvântare pentru semenii lor. Aceasta este cea mai
înaltă onoare şi cea mai mare bucurie pe care le poate da
Dumnezeu credincioşilor. Cei care devin astfel părtaşi în
lucrarea iubirii divine sunt aduşi tot mai aproape de
Creatorul lor.
Dumnezeu le-ar fi putut încredinţa îngerilor din cer
lucrarea de vestire a soliei Evangheliei şi toată lucrarea
slujirii din iubire. El ar fi putut folosi alte mijloace pentru
împlinirea planurilor Sale. Dar, în iubirea Sa infinită,
Dumnezeu a ales să ne acorde privilegiul de a fi
conlucrători cu El, cu Domnul Hristos şi cu îngerii, ca să
putem beneficia de binecuvântarea, de bucuria şi de
înălţarea spirituală care rezultă din această slujire neegoistă.
Împărtăşirea suferinţelor îndurate de Domnul Hristos ne
conduce la o relaţie personală de împreună-simţire cu El.
Fiecare sacrificiu de sine pentru binele altora dezvoltă
bunăvoinţa şi altruismul în inima celui ce dăruieşte şi îl
apropie tot mai mult de Răscumpărătorul lumii, care,
„măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca,
prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2 Corinteni 8:9).
Numai când împlinim, în acest fel, scopul divin al
existenţei noastre, viaţa poate fi pentru noi o binecuvântare.
Dacă vei lucra aşa cum a stabilit Domnul Hristos că
trebuie să lucreze ucenicii Săi şi vei câştiga suflete pentru
El, vei simţi nevoia unei experienţe spirituale mai profunde
şi a unei cunoaşteri mai înalte a lucrurilor lui Dumnezeu;
atunci vei înseta şi vei flămânzi după neprihănire. Vei lupta
cu Dumnezeu în rugăciune, credinţa ta va fi întărită, iar
sufletul tău va bea tot mai mult din izvoarele mântuirii.
Confruntarea cu împotrivirea şi cu încercările te va
determina să studiezi Biblia şi să te rogi mai mult. Vei
creşte în harul şi în cunoaşterea Domnului Hristos şi vei
dobândi o experienţă bogată.
Spiritul lucrării dezinteresate pentru alţii conferă
caracterului profunzime, statornicie şi o bunătate plină de
iubire ca a lui Hristos, aducându-i posesorului pace şi
fericire. Aspiraţiile vieţii devin mai înalte. Nu mai există
niciun loc pentru lenevie şi egoism. Cei care folosesc în
acest fel darurile spirituale ale lui Hristos vor creşte şi vor
deveni puternici, pentru a lucra pentru Dumnezeu. Ei vor
avea un discernământ spiritual mai profund, o credinţă
statornică, mereu crescândă, şi o mai mare putere în
rugăciune. Duhul lui Dumnezeu va lucra în inima lor,
trezind armoniile sfinte în sufletul care răspunde la
atingerea divină. Cei care se consacră în acest fel lucrării
dezinteresate pentru binele altora contribuie în mod sigur la
propria mântuire.
Singura cale pentru a creşte în har este aceea de a face
în mod dezinteresat lucrarea pe care ne-a încredinţat-o
Domnul Hristos, de a ne angaja cu întreaga noastră
capacitate în ajutorarea şi binecuvântarea acelora care au
nevoie de sprijinul pe care îl putem oferi noi. Puterea este
rezultatul exerciţiului; activitatea este condiţia
fundamentală a vieţii. Cei care se străduiesc să menţină un
stil de viaţă creştin prin primirea pasivă a binecuvântărilor
ce vin prin mijloacele harului, fără a face nimic pentru
Hristos, pur şi simplu încearcă să trăiască mâncând, fără să
muncească. Şi în domeniul spiritual, ca în cel fizic, acest
fapt are întotdeauna ca rezultat degenerarea şi decăderea.
Un om care refuză să-şi folosească membrele îşi va pierde
în scurt timp capacitatea de a le folosi. Tot aşa creştinul
care nu va folosi puterile primite din partea lui Dumnezeu
nu numai că nu va reuşi să crească în Hristos, dar va pierde
şi puterea pe care o avea.
Biserica lui Hristos este mijlocul rânduit de Dumnezeu
pentru mântuirea oamenilor. Misiunea ei este de a duce
lumii Evanghelia. Iar această îndatorire le revine tuturor
creştinilor. Fiecare, în limitele darului său şi ale ocaziilor pe
care le are, trebuie să aducă la îndeplinire însărcinarea
Mântuitorului. Iubirea lui Hristos, descoperită nouă, ne face
datori faţă de toţi cei care nu Îl cunosc. Dumnezeu nu ne-a
dat lumină ca să o păstrăm pentru noi, ci ca s-o revărsăm
asupra lor.
Dacă urmaşii Domnului Hristos ar fi fost conştienţi de
datoria lor, ar fi fost mii acolo unde astăzi este numai un
vestitor al Evangheliei în ţările lumii. Toţi cei care nu se pot
angaja personal în această lucrare o pot susţine totuşi cu
mijloacele lor financiare, cu simpatia şi rugăciunile lor. Şi
ar mai fi încă mult mai multă nevoie de eforturi serioase
pentru sufletele din ţările considerate creştine.
Dacă îndatoririle ne reţin aici, nu este nevoie să
mergem în ţările păgâne ca să lucrăm pentru Hristos, nici
chiar să părăsim cercul restrâns al familiei. Noi putem face
acest lucru în cercul familiei, în biserică, printre cei cu care
suntem asociaţi şi în mijlocul cărora ne desfăşurăm
activitatea profesională.
Mântuitorul Şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii
Sale pe pământ lucrând cu răbdare în atelierul de dulgherie
din Nazaret. Îngerii-slujitori Îl vegheau pe Domnul vieţii, în
timp ce mergea alături de ţărani şi muncitori, nerecunoscut
şi neonorat. El Şi-a îndeplinit chemarea tot atât de
conştiincios când a lucrat în meseria Lui modestă ca atunci
când a vindecat bolnavi sau când a umblat pe valurile
răscolite de furtună ale Mării Galileii. Tot aşa şi noi putem
umbla cu Hristos şi putem lucra pentru El în cele mai umile
îndatoriri şi în cele mai de jos poziţii ale vieţii.
Apostolul spune: „Fiecare, fraţilor, să rămână cu
Dumnezeu în starea în care era când a fost chemat” (1
Corinteni 7:24). Omul de afaceri poate să-şi conducă
tranzacţiile în aşa fel încât, datorită corectitudinii sale,
Domnul să fie preamărit. Dacă este un adevărat urmaş al lui
Hristos, el îşi va demonstra religia în tot ce face şi le va
descoperi oamenilor spiritul lui Hristos. Mecanicul poate fi
un reprezentant vrednic şi credincios al Aceluia care a
muncit din greu în umila Sa viaţă trăită printre dealurile din
Galileea. Toţi aceia care poartă numele lui Hristos ar trebui
să lucreze şi să se comporte astfel încât ceilalţi, văzând
faptele lor bune, să-L slăvească pe Creatorul şi
Răscumpărătorul lor.
Mulţi au găsit scuze pentru faptul că nu şi-au pus
darurile în slujba lui Hristos, spunând că alţii erau mai
înzestraţi decât ei şi aveau avantaje mai bune. A existat
chiar ideea că numai celor deosebit de talentaţi li se cere să-
şi consacre aptitudinile în slujba lui Dumnezeu. Unii au
înţeles că talentele au fost date numai unei anumite clase
favorizate, excluzându-i pe ceilalţi, care, bineînţeles, nu
sunt chemaţi să împărtăşească nici activitatea acestora, nici
răsplata lor. Dar, în parabola Domnului, lucrurile nu sunt
prezentate în acest fel. Când şi-a chemat slujitorii, stăpânul
casei i-a dat fiecăruia partea sa de lucru.
Cu un spirit plin de iubire, noi putem îndeplini cele mai
umile îndatoriri ale vieţii, „ca pentru Domnul” (Coloseni
3:23). Dacă iubirea lui Dumnezeu este în inimă, ea se va
manifesta în viaţa de fiecare zi. Atunci vom fi înconjuraţi
de parfumul plăcut al prezenţei lui Hristos, iar influenţa
noastră va fi pentru înălţarea şi binecuvântarea multora.
Nu trebuie să aştepţi ocazii mari, speciale, sau talente
extraordinare pentru ca numai după aceea să lucrezi pentru
Dumnezeu. Nu trebuie să te gândeşti la ce va spune lumea
despre tine. Dacă viaţa ta zilnică este o mărturie despre
curăţia şi sinceritatea credinţei tale şi dacă ceilalţi sunt
convinşi că doreşti să le faci bine, eforturile tale nu vor fi
cu totul zadarnice.
Cel mai umil şi mai sărac dintre ucenicii Domnului
Hristos poate fi o binecuvântare pentru alţii. Poate că nu-şi
dau seama că fac vreun bine deosebit, dar, prin influenţa lor
tăcută, ei pot pune în mişcare valuri de binecuvântare care
vor deveni tot mai adânci şi mai vaste, ale căror rezultate
binecuvântate poate că nu le vor cunoaşte pană în ziua
răsplătirii finale. Ei nu simt şi nici nu sunt conştienţi de
faptul că îndeplinesc o lucrare însemnată. Ei nu sunt
chemaţi să se împovăreze singuri cu grija privitoare la
reuşită. Tot ce au de făcut este să meargă înainte în linişte,
îndeplinind cu credincioşie lucrarea pe care le-o
încredinţează providenţa lui Dumnezeu, şi viaţa lor nu va fi
trăită zadarnic. Caracterul lor se va dezvolta devenind tot
mai mult asemenea lui Hristos; ei sunt împreună-lucrători
cu Dumnezeu în viaţa aceasta şi se pregătesc pentru o
lucrare mai înaltă şi pentru bucuria neumbrită a vieţii
veşnice.

Capitolul 10

CUNOAŞTEREA DE DUMNEZEU
Multe sunt căile prin care Dumnezeu caută să ni Se
descopere, pentru a ne ajuta să-L cunoaştem şi pentru a ne
aduce în comuniune cu El. Natura se adresează fără
încetare simţurilor şi înţelegerii noastre. Inima care se
deschide va fi impresionată de dragostea şi slava lui
Dumnezeu, aşa cum sunt ele descoperite în lucrările
mâinilor Lui. Urechea ce se apleacă să asculte poate auzi şi
înţelege soliile transmise de Dumnezeu prin lucrurile din
natură. Câmpiile verzi, arborii înalţi, mugurii şi florile,
norii trecători, picăturile de ploaie, murmurul păraielor şi
strălucirea bolţii cereşti vorbesc inimii noastre, invitându-
ne să Îl cunoaştem pe Cel care a făcut toate aceste lucruri şi
să avem o relaţie apropiată cu El.
Mântuitorul nostru lega preţioasele Sale învăţături de
lucrurile din natură. Copacii, păsările, florile din văi,
dealurile, lacurile şi cerul frumos, precum şi întâmplările şi
împrejurările vieţii de fiecare zi, toate erau asociate
cuvintelor adevărului, pentru ca învăţăturile Sale să poată
reveni adesea în mintea ascultătorilor, chiar şi în mijlocul
grijilor şi preocupărilor vieţii.
Dumnezeu ar dori din partea copiilor Lui să aprecieze
lucrările Sale şi să-şi găsească plăcerea în frumuseţea
simplă şi liniştitoare pe care El a dăruit-o căminului nostru
pământesc. El este un iubitor al frumosului, dar preţuieşte
frumuseţea caracterului mai presus de orice atracţie
exterioară. Dumnezeu ar dori să cultivăm curăţia şi
simplitatea, aceste plăcute şi liniştite graţii ale florilor.
Dacă vom fi dispuşi să ascultăm, lucrurile create ne vor
învăţa lecţiile preţioase ale supunerii şi încrederii. De la
stelele care, în drumul lor fără urme prin spaţiu, îşi urmează
de veacuri cursul rânduit lor şi pană la atomul minuscul,
toate lucrurile din natură se supun voinţei Creatorului, iar
Dumnezeu Se îngrijeşte de ele şi susţine întreaga creaţie.
Deşi conduce lumile nenumărate în imensitatea spaţiului,
El Se îngrijeşte, în acelaşi timp, de nevoile vrăbiuţei care îşi
ciripeşte fără teamă modestul său cântec. Când oamenii
pornesc la istovitoarea lor muncă zilnică, precum şi atunci
când se pleacă în rugăciune, când se culcă seara sau când se
scoală dimineaţa; când bogatul sărbătoreşte în palatul său
sau când săracul îşi strange copiii în jurul mesei
sărăcăcioase, toţi sunt vegheaţi cu atenţie de Tatăl ceresc.
Nicio lacrimă nu se varsă fără ca Dumnezeu să nu fi luat
cunoştinţă de ea. Niciun zâmbet nu apare fără ca El să nu-l
fi observat.
Dacă am crede în mod deplin faptul acesta, toate
îngrijorările noastre neîntemeiate ar dispărea. Viaţa noastră
nu ar mai fi atât de plină de dezamăgiri cum este acum; căci
orice lucru, fie el mare sau mic, va fi aşezat în măna lui
Dumnezeu, care nu este pus în încurcătură de mulţimea
grijilor şi nici copleşit de greutatea lor. Astfel, ne vom
bucura de o pace a sufletului de care mulţi au fost străini
multă vreme.
Când inima ta este încântată de frumuseţea plină de
farmec a pământului, gândeşte-te la Noul Pământ, care nu
va cunoaşte niciodată starea devastatoare a păcatului şi a
morţii şi unde natura nu va purta deloc umbra blestemului.
Lasă imaginaţia să-ţi înfăţişeze căminul celor mântuiţi şi nu
uita că el va fi mult mai măreţ decât cel mai strălucit tablou
pe care îl poate imagina mintea ta. În diferitele daruri pe
care Dumnezeu le-a aşezat în natură, noi vedem doar cea
mai slabă licărire a slavei Sale. Căci este scris: „Lucruri pe
care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima
omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit
Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2:9).
 Poetul şi naturalistul au multe de spus despre natură,
dar numai creştinul se bucură cu adevărat de frumuseţea
pământului, apreciind-o la cea mai înaltă valoare, pentru că
el recunoaşte lucrarea mălinilor Tatălui său şi vede
dragostea Lui în flori, în arbuşti şi în pomii cei mari.
Nimeni nu poate înţelege deplin însemnătatea dealurilor şi
a văilor, a răului şi a mării, dacă nu le priveşte ca fiind o
expresie a iubirii lui Dumnezeu faţă de om.
Dumnezeu ne vorbeşte prin lucrările Providenţei Sale şi
prin influenţa Duhului Său. Noi vom putea discerne şi vom
putea învăţa lecţii preţioase din împrejurările şi situaţiile
vieţii şi din schimbările care se produc zilnic în jurul
nostru, dacă inima noastră este deschisă influenţei Duhului
Sfânt. Psalmistul observă lucrarea providenţei lui
Dumnezeu, spunând: „Bunătatea Domnului umple
pământul” şi „Cine este înţelept să ia seama la aceste
lucruri şi să fie cu luare-aminte la bunătăţile Domnului”
(Psalmii 33:5; 107:43)
Dumnezeu ne vorbeşte prin Cuvântul Său. Aici găsim o
descoperire mai clară a caracterului Său, a legăturilor Sale
cu oamenii şi a marii lucrări de mântuire. Aici ne este
relatată istoria patriarhilor şi profeţilor, precum şi a altor
bărbaţi sfinţi din vechime. Ei erau oameni supuşi „aceloraşi
slăbiciuni ca şi noi” (Iacov 5:17). În Cuvântul Său, vedem
cum s-au luptat ei cu descurajări asemănătoare cu ale
noastre, cum au căzut sub presiunea ispitei, asemenea nouă,
şi totuşi au prins iarăşi curaj şi au învins prin harul lui
Dumnezeu; şi văzând toate acestea, suntem încurajaţi în
străduinţa noastră de a obţine neprihănirea. Când citim
despre minunatele experienţe care le-au fost acordate,
despre lumina, dragostea şi binecuvântarea de care s-au
bucurat ei şi despre lucrarea pe care au făcut-o prin harul
care lea fost dat, zelul care i-a motivat aprinde în inima
noastră flacăra unei ambiţii sfinte, de a fi ca ei, şi dorinţa de
a avea un caracter asemenea caracterului lor – de a umbla
cu Dumnezeu aşa cum au umblat ei.
Domnul Hristos Se referea la Scripturile Vechiului
Testament – şi cu atât mai mult declaraţia Lui este valabilă
pentru cele ale Noului Testament – spunând: „… ele
mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39). Ele mărturisesc
despre Acela spre care sunt îndreptate toate speranţele
noastre privind viaţa veşnică. Da, întreaga Biblie ne
vorbeşte despre Hristos. De la primul raport cu privire la
creaţie – căci „nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără
El” – şi pană la ultima făgăduinţă, „Iată Eu vin curând”,
citim despre lucrările Sale şi ascultăm vocea Sa (Ioan 1:3;
Apocalipsa 22:12). Dacă dorim să-L cunoaştem bine pe
Mântuitorul, atunci să studiem Sfintele Scripturi.
Fă ca inima să-ţi fie umplută de Cuvântul lui
Dumnezeu! El este apa vie, care stinge setea ta arzătoare.
El este pâinea vie, venită din cer. Domnul Hristos declară:
„Dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi
sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă.” Şi El Se explică,
spunând: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi
viaţă” (Ioan 6:53,63). Corpurile noastre sunt hrănite prin
ceea ce mâncăm şi bem; şi aşa cum este în domeniul
natural, tot aşa este şi în cel spiritual. Lucrurile la care
medităm vor da tonul şi puterea vieţii noastre spirituale.
Lucrarea mântuirii constituie un subiect pe care îngerii
doresc să îl înţeleagă în profunzime; el va fi ştiinţa şi
cântecul mântuiţilor de-a lungul veacurilor nesfârşite. Oare
nu este şi acum subiectul acesta demn de consideraţie şi de
un studiu atent? Iubirea lui Iisus, mila Sa infinită,
sacrificiul pe care l-a făcut El în favoarea noastră solicită
cea mai serioasă şi mai solemnă reflecţie. Ar trebui să ne
gândim mai mult la caracterul scumpului nostru Mântuitor
şi Mijlocitor. Ar trebui să medităm la misiunea Aceluia care
a venit să-l mântuiască pe poporul Lui de păcate. Astfel,
prin contemplarea marilor teme ale cerului, credinţa şi
iubirea noastră vor deveni mai puternice, iar rugăciunile
noastre vor fi tot mai mult ascultate de Dumnezeu, pentru
că ele vor fi tot mai pline de credinţă şi de iubire. Ele vor fi
inteligente şi călduroase. Se vor manifesta o încredere mai
statornică în Domnul Hristos şi o experienţă zilnică şi vie a
puterii Sale de a-i mântui în mod desăvârşit pe toţi cei care
vin la Dumnezeu prin El.
În timp ce medităm la desăvârşirea Mântuitorului
nostru, vom dori să fim cu totul transformaţi şi înnoiţi după
chipul Său curat. Sufletul nostru va înseta şi va flămânzi
după asemănarea cu Cel pe care Îl adorăm. Cu cât
gândurile noastre se vor ocupa mai mult cu Domnul
Hristos, cu atât mai mult le vom vorbi şi altora despre El şi
Îl vom reprezenta în lume prin viaţa noastră.
Biblia nu a fost scrisă numai pentru cei învăţaţi;
dimpotrivă, ea a fost concepută pentru oameni obişnuiţi.
Marile învăţături necesare pentru mântuire ne sunt
prezentate tot atât de clar ca lumina zilei; şi astfel nimeni
nu se va rătăci şi nu îşi va pierde cărarea, cu excepţia celor
care urmează propria judecată, în loc de a urma voinţa lui
Dumnezeu descoperită în mod clar în Cuvântul Său.
Nu ar trebui să acceptăm învăţăturile niciunui om ca
fiind învăţături ale Sfintelor Scripturi, ci să studiem
Cuvântul lui Dumnezeu în mod personal. Dacă îngăduim ca
alţii să gândească în locul nostru, capacităţile noastre vor fi
slabe şi deformate, iar aptitudinile noastre vor fi diminuate.
Datorită lipsei de preocupare cu acele subiecte vrednice de
atenţie, însuşirile nobile ale minţii pot ajunge atât de
pipernicite, încât îşi pierd puterea de a sesiza însemnătatea
profundă a Cuvântului lui Dumnezeu. Puterea intelectuală
se va dezvolta, dacă este folosită pentru a înţelege legătura
dintre subiectele Bibliei, prin compararea textelor ei şi prin
observarea analogiilor spirituale.
Niciun alt studiu nu este atât de eficient pentru întărirea
intelectului, cum este studiul Scripturilor. Nicio altă carte
nu este atât de capabilă să înalţe gândurile şi să confere
putere facultăţilor intelectuale aşa cum este Biblia, prin
adevărurile ei vaste şi înnobilatoare. Dacă Biblia ar fi
studiată aşa cum ar trebui, oamenii ar avea o gândire amplă
şi cuprinzătoare, o nobleţe a caracterului şi o statornicie în
realizarea obiectivelor cum rar se văd în zilele noastre.
Citirea în fugă a Sfintelor Scripturi nu aduce decât puţin
folos. Poţi citi întreaga Biblie, şi totuşi să nu vezi
frumuseţea ei şi nici să nu înţelegi profunzimea şi adânca ei
însemnătate. Studierea unui pasaj pană când semnificaţia
lui este pe deplin lămurită, iar legătura lui cu Planul de
Mântuire devine evidentă, este de o mai mare valoare decât
citirea în grabă a mai multor capitole, fără urmărirea unui
anumit scop şi fără a învăţa nimic din lectură. Poartă Biblia
cu tine în permanenţă. Ori de câte ori ai ocazia, citeşte din
ea; memorează textele. Chiar şi atunci când mergi pe
stradă, poţi medita asupra unui pasaj pe care l-ai citit,
imprimându-l bine în memorie.
Noi nu putem obţine înţelepciunea cerească fără o
cercetare serioasă şi fără un studiu însoţit de rugăciune.
Unele părţi ale Sfintelor Scripturi sunt într-adevăr prea
clare pentru a fi greşit înţelese, dar sunt altele al căror
înţeles nu se află la suprafaţă, pentru a fi observat dintr-o
singură privire. Atunci trebuie să comparăm text cu text.
Trebuie să cercetăm totul cu grijă, reflectând asupra lor cu
multă rugăciune. Un astfel de studiu va fi răsplătit din
belşug. După cum minerul descoperă filoane de metal
preţios, ascunse în adâncul pământului, tot astfel cel care
cercetează cu perseverenţă Cuvântul lui Dumnezeu,
căutând înţelesul lui ca pe o comoară ascunsă, va găsi
adevăruri de o mare valoare, adevăruri care sunt ascunse de
vederea cercetătorului neglijent. Cuvintele inspiraţiei
divine, bine cumpănite în inimă, vor fi asemenea unor ape
ce curg din izvorul vieţii.
Sfânta Scriptură nu ar trebui studiată niciodată fără
rugăciune. Înainte de a deschide paginile ei, ar trebui să ne
rugăm pentru iluminarea Duhului Sfânt, şi ea ne va fi dată.
Când Natanael a venit la Domnul Hristos, Mântuitorul a
exclamat: „ «Iată cu adevărat un israelit în care nu este
vicleşug». «De unde mă cunoşti?» I-a zis Natanael. Drept
răspuns, Iisus i-a zis: «Te-am văzut mai înainte ca să te
cheme Filip, când erai sub smochin»” (Ioan 1:47,48).
Domnul Hristos ne va vedea şi pe noi în locurile tainice la
rugăciune, dacă Îl vom căuta, cerând de la El lumină pentru
a cunoaşte adevărul. Îngerii din sferele de lumină vor fi cu
aceia care caută cu umilinţă călăuzirea divină.
Duhul Sfânt Îl înalţă şi Îl preamăreşte pe Mântuitorul.
Lucrarea Lui este aceea de a-L prezenta pe Hristos, curăţia
neprihănirii Lui şi mântuirea cea mare pe care o avem prin
El. Hristos spune: „El Mă va proslăvi, pentru că va lua din
ce este al Meu şi vă va descoperi” (Ioan 16:14). Duhul
Adevărului este singurul învăţător eficient al adevărului
divin. Cât de mult a preţuit Dumnezeu neamul omenesc,
încât L-a dat pe Fiul Său să moară pentru noi şi apoi L-a
împuternicit pe Duhul Său cel Sfânt să fie Învăţătorul şi
Călăuzitorul permanent al celui credincios!

Capitolul 11

ÎNALTUL PRIVILEGIU AL RUGACIUNII

Dumnezeu ne vorbeşte prin natură şi revelaţie, prin
providenţa Sa şi prin influenţa Duhului Său Sfânt. Dar acest
fapt nu este suficient, dacă noi nu ne deschidem inima faţă
de El. Pentru a avea o viaţă spirituală şi putere morală,
trebuie să avem o legătură continuă şi personală cu Tatăl
nostru ceresc. Inima noastră poate fi atrasă spre El; putem
să medităm la lucrările Sale, la mila Sa, la binecuvântările
Sale; dar toate acestea nu înseamnă, în adevăratul sens, a
avea comuniune cu Dumnezeu. Pentru a avea comuniune
cu Dumnezeu, trebuie să avem ceva să-l spunem cu privire
la viaţa noastră de fiecare zi.
Rugăciunea este deschiderea inimii noastre înaintea lui
Dumnezeu ca înaintea unui prieten. Nu pentru că ar fi
necesar să-l vorbim despre noi, ci pentru a ne face capabili
să Îl acceptăm. Rugăciunea nu-L coboară pe Dumnezeu la
noi, ci ne înalţă pe noi la El.
Când a fost pe pământ, Domnul Iisus i-a învăţat pe
ucenici cum să se roage. El i-a sfătuit să-şi prezinte nevoile
zilnice înaintea lui Dumnezeu şi să aşeze toată povara lor
asupra Lui. Asigurarea pe care le-a dat-o, că cererile lor vor
fi ascultate, este valabilă şi pentru noi.
Domnul Însuşi S-a rugat des atunci când a trăit printre
oameni. Mântuitorul nostru S-a identificat cu nevoile şi
slăbiciunea noastră şi astfel a devenit un rugător zelos, care
căuta să primească de la Tatăl Său rezerve noi de putere,
pentru a-Şi împlini datoria şi pentru a rezista încercărilor.
El este exemplul nostru în toate lucrurile. În ceea ce
priveşte slăbiciunile noastre, El este un frate „care în toate
lucrurile a fost ispitit ca şi noi” (Evrei 4:15). Dar având în
vedere că El era fără păcat, natura Lui se îndepărta cu
repulsie de la săvârşirea răului. El a îndurat toate luptele şi
frământările omului care trăieşte într-o lume a păcatului.
Datorită naturii Lui omeneşti, rugăciunea a fost pentru
Domnul o necesitate şi un privilegiu. El a găsit mângâiere
şi bucurie în comuniunea cu Tatăl Său. Iar dacă Mântuitorul
lumii, Fiul lui Dumnezeu, a simţit nevoia de a Se ruga, cu
atât mai mult noi, ca fiinţe muritoare şi slabe, ar trebui să
simţim nevoia de a ne ruga zelos şi consecvent.
Tatăl nostru ceresc aşteaptă să-Şi reverse asupra noastră
plinătatea binecuvântărilor Sale. Este privilegiul nostru
acela de a bea cu îndestulare din fântâna Iubirii
Nemărginite. Este de mirare că ne rugăm atât de puţin! Cu
toate că Dumnezeu este binevoitor şi gata să asculte
rugăciunea sinceră a celui mai umil dintre copiii Săi, din
partea noastră se manifestă o mare reţinere şi lipsă de
interes pentru a-l face cunoscute nevoile noastre. Ce ar
putea gândi îngerii cerului despre fiinţele omeneşti
sărmane, neajutorate şi supuse ispitei, care, în ciuda
faptului că inima iubirii infinite a lui Dumnezeu se pleacă
spre ele, gata să le dea mai mult decât cer sau gândesc,
totuşi se roagă aşa de puţin şi au atât de puţină credinţă?
Îngerii se închină înaintea lui Dumnezeu cu bucurie şi simt
plăcere să stea aproape de El. Ei consideră comuniunea cu
Dumnezeu cea mai mare bucurie a lor; totuşi fiii acestui
pământ, care au atât de multă nevoie de ajutorul pe care
numai Dumnezeu îl poate da, par a fi mulţumiţi să umble în
afara luminii Duhului Său şi fără însoţirea prezenţei Sale.
Întunericul celui rău îi învăluie pe aceia care neglijează
rugăciunea. Şoaptele ispititoare ale vrăjmaşului îi amăgesc
la păcat; şi toate acestea, pentru că ei nu folosesc
privilegiile pe care li le-a dat Dumnezeu prin comuniunea
divină a rugăciunii. De ce oare copiii lui Dumnezeu sunt
atât de reticenţi şi lipsiţi de dispoziţia de a se ruga, ştiind că
rugăciunea este cheia cu care măna credinţei deschide
tezaurul cerului, unde se află depozitate resursele
inepuizabile ale Celui Atotputernic? Fără rugăciune
continuă şi fără veghere atentă, suntem în pericolul de a
deveni din ce în ce mai nepăsători şi de a ne abate de la
calea cea dreaptă. Vrăjmaşul mântuirii se străduieşte fără
încetare să ne blocheze calea spre tronul milei, ca să nu
putem obţine, prin rugăciuni stăruitoare şi credinţă, harul şi
puterea de a rezista ispitei.
Noi ne putem aştepta ca Dumnezeu să asculte şi să
răspundă rugăciunilor noastre, dar există anumite condiţii.
Prima dintre aceste condiţii este să simţim nevoia după
ajutorul Său. El a făgăduit: „Voi turna ape peste pământul
însetat şi râuri peste pământul uscat” (Isaia 44:3). Cei care
flămânzesc şi însetează după neprihănire, care doresc
fierbinte împăcarea cu Dumnezeu, pot fi siguri că vor fi
săturaţi. Pentru a putea fi primită binecuvântarea lui
Dumnezeu, inima trebuie să fie deschisă influenţei Duhului
Sfânt.
Marea noastră nevoie de ajutor constituie prin ea însăşi
un argument şi pledează în modul cel mai elocvent în
favoarea noastră. Dar, ca să facă toate aceste lucruri pentru
noi, Dumnezeu trebuie căutat şi rugat. El spune: „Cereţi, şi
vi se va da; căutaţi, şi veţi găsi” şi „El, care n-a cruţat nici
chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va
da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Matei 7:7;
Romani 8:32)
Dacă iubim nelegiuirea din inima noastră, dacă ne
ataşăm de vreun păcat cunoscut, Dumnezeu nu ne va
asculta; dar rugăciunea inimii căite şi zdrobite va fi
ascultată întotdeauna. Când ne corectăm toate greşelile
cunoscute, putem avea încredere că Dumnezeu va răspunde
cererilor noastre. Propriile merite nu ne vor recomanda
niciodată bunăvoinţei lui Dumnezeu. Numai meritele lui
Hristos ne vor mântui şi numai sângele Său ne va curăţa.
Totuşi noi avem de făcut o lucrare, şi anume aceea de a
împlini condiţiile cerute pentru a fi acceptaţi de Dumnezeu.
Un alt element al rugăciunii cu succes este credinţa.
„Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El
este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6).
Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Orice lucru veţi
cere când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi
avea” (Marcu 11:24). Îl credem noi oare pe Dumnezeu pe
cuvânt?
Făgăduinţa aceasta este cuprinzătoare şi nelimitată şi
Cel care a dat-o este credincios în împlinirea ei. Dacă nu
primim lucrurile pe care le-am cerut chiar atunci când ne-
am rugat, trebuie totuşi să credem că Dumnezeu aude şi că
va răspunde rugăciunilor noastre. Noi suntem atât de supuşi
greşelii şi avem o înţelegere atât de limitată, încât, uneori,
cerem lucruri care nu ar fi o binecuvântare pentru noi; dar,
pentru că ne iubeşte, Tatăl nostru ceresc răspunde
rugăciunilor noastre dându-ne lucrurile care sunt cu
adevărat spre binele nostru şi pe care noi înşine am dori să
le avem dacă, iluminaţi de Duhul lui Dumnezeu, le-am
putea vedea aşa cum sunt ele în realitate. Când ni se pare că
rugăciunile noastre nu primesc un răspuns, trebuie totuşi să
rămânem încrezători în făgăduinţele sfinte, căci timpul
răspunsului va veni în mod sigur şi vom primi
binecuvântarea de care avem cea mai mare nevoie. Dar a
pretinde ca rugăciunea să fie întotdeauna împlinită exact în
felul dorit de noi constituie o încumetare, o îndrăzneală
necuvenită din partea noastră. Dumnezeu este prea înţelept
ca să poată greşi şi prea bun ca să reţină vreun bine de la
cei ce umblă în neprihănire. Deci nu te teme să te încrezi în
El, chiar dacă nu vezi imediat un răspuns la rugăciunile
tale. Ai încredere în făgăduinţa Lui sigură: „Cereţi, şi vi se
va da.”
Dacă ne lăsăm călăuziţi de îndoielile şi de temerile
noastre sau dacă nu suntem dispuşi să credem pană când nu
reuşim să găsim răspuns la orice problemă pe care nu o
înţelegem cu claritate, dificultăţile noastre vor deveni tot
mai multe şi mai complicate. Dar, dacă venim la Dumnezeu
cu simţământul profund al neputinţei şi conştienţi de
dependenta noastră de El şi dacă Îi facem cunoscute
nevoile noastre, cu umilinţă şi cu încredere, Cel a cărui
cunoştinţă este fără margini, care vede toată creaţia Sa şi
conduce totul prin voinţa şi Cuvântul Său, poate şi va
asculta strigătele noastre şi va face ca lumina să
strălucească în inima noastră. Prin rugăciune sinceră, noi
suntem aduşi în legătură cu inima Celui Atotputernic. Poate
că nu vom avea, în momentul acela, dovada clară că faţa
Mântuitorului nostru este plecată asupra noastră cu o
expresie de milă şi dragoste, şi totuşi este aşa. Poate că nu
simţim atingerea Sa vizibilă, dar mâna Sa este îndreptată
spre noi cu iubire, milă şi înţelegere.
Când venim să cerem mila şi binecuvântarea lui
Dumnezeu, trebuie să avem un spirit iubitor şi iertător.
Oare cum ne putem ruga: „… şi ne iartă nouă greşelile
noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, şi totuşi să
nutrim un spirit neiertător (Matei 6:12)? Dacă ne aşteptăm
ca rugăciunile noastre să fie ascultate, trebuie să-i iertăm pe
alţii în acelaşi fel şi în aceeaşi măsură în care sperăm să fim
iertaţi noi.
O altă condiţie a ascultării rugăciunii este perseverenţa.
Dacă dorim să creştem în credinţa şi experienţa creştină,
trebuie să ne rugăm neîncetat: „stăruiţi în rugăciune”,
„vegheaţi în ea cu mulţumiri” (Romani 12:12; Coloseni
4:2). Apostolul Petru îi sfătuia pe credincioşi: „Fiţi înţelepţi
şi vegheaţi în vederea rugăciunii” (1 Petru 4:7). Pavel
sfătuia: „În orice lucru, aduceţi cererile voastre la
cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu
mulţumiri” (Filipeni 4:6). „Dar voi, preaiubiţilor”, spunea
apostolul Iuda, „… rugaţi-vă prin Duhul Sfânt, ţineţi-vă în
dragostea lui Dumnezeu” (Iuda 20,21). Rugăciunea
continuă este legătura neîntreruptă a sufletului cu
Dumnezeu, pentru ca viaţa care vine de la Dumnezeu să se
reverse în viaţa noastră, iar ca răspuns din viaţa noastră să
se înalţe spre Dumnezeu dovada sfinţirii şi a curăţiei
morale.
În ce priveşte rugăciunea, este necesar să fim
consecvenţi; nimeni şi nimic să nu ne împiedice de la
rugăciune. Trebuie să depunem orice efort pentru a menţine
o comuniune permanentă între noi şi Domnul Hristos.
Caută să foloseşti orice ocazie de a merge acolo unde
rugăciunea este dorită. Cei care caută cu adevărat
comuniunea cu Dumnezeu vor fi văzuţi în adunările de
rugăciune, îndeplinindu-şi cu credincioşie datoria, fiind
plini de zel şi dornici de a culege toate binecuvântările ce le
sunt oferite. Ei vor folosi orice ocazie pe care o au pentru a
se aşeza în acel loc în care pot primi razele luminii cereşti.
Trebuie să ne rugăm în cercul familiei şi, mai presus de
toate, nu trebuie să neglijăm rugăciunea în taină, pentru că
aceasta este viaţa sufletului. Este imposibil să creştem în
cele spirituale, dacă rugăciunea este neglijată. Rugăciunea
înălţată doar în familie sau în public nu este suficientă.
Deschide-ţi inima înaintea ochiului cercetător al lui
Dumnezeu, în linişte, când eşti doar tu cu El. Rugăciunea în
taină trebuie să fie auzită numai de Dumnezeu. Nicio
ureche curioasă nu trebuie să se încarce cu povara unor
astfel de cereri. În rugăciunea tainică, mintea este ferită de
influenţele înconjurătoare şi este eliberată de agitaţie.
Astfel, rugăciunea se va înălţa la Dumnezeu în mod liniştit,
dar fierbinte. Cel care vede în ascuns, a cărui ureche este
deschisă ca să audă rugăciunea care porneşte din inimă, va
avea o influenţă durabilă şi plăcută. Printr-o credinţă simplă
şi liniştită, sufletul păstrează comuniunea cu Dumnezeu şi
îşi adună raze de lumină dumnezeiască, pentru a fi întărit şi
susţinut în conflictul cu Satana. Dumnezeu este cetăţuia
puterii noastre.
Roagă-te în cămăruţa ta şi, în timp ce mergi la lucrul
tău zilnic, inima ta să fie mereu înălţată spre Dumnezeu.
Aşa a umblat Enoh cu Dumnezeu. Aceste rugăciuni tăcute
se înalţă la tronul harului, asemenea mirosului preţios al
jertfei de tămâie. Satana nu poate să-l înfrângă pe acela a
cărui inimă se sprijină în felul acesta pe Dumnezeu.
Nu există timp sau loc nepotrivit pentru a ne înălţa
cererile spre Dumnezeu. Nu există nimic care să ne poată
împiedica să facem ca inima să ne fie cuprinsă de spiritul
înălţător al rugăciunii stăruitoare. În aglomeraţia străzilor,
în mijlocul ocupaţiilor zilnice, noi putem aduce cererile
noastre înaintea lui Dumnezeu, pentru ca El să ne acorde
călăuzirea divină, aşa cum a făcut Neemia, când i-a adresat
cererea sa împăratului Artaxerxe. Un loc retras pentru
rugăciune poate fi găsit oriunde ne-am afla. Noi ar trebui să
avem uşa inimii deschisă în permanenţă, adresând mereu
invitaţia ca Domnul Hristos să vină şi să locuiască în ea ca
oaspete ceresc.
Deşi în jurul nostru ar putea fi o atmosferă coruptă, nu
trebuie să respirăm miasmele ei otrăvitoare, ci putem să
trăim respirând aerul curat al cerului. Prin înălţarea inimii
noastre în prezenţa lui Dumnezeu, în rugăciune sinceră, noi
putem închide porţile minţii, împiedicând intrarea oricărui
gând imoral şi nesfânt. Cei a căror inimă este deschisă
pentru a primi sprijinul şi binecuvântarea lui Dumnezeu vor
umbla într-o atmosferă mai sfântă decât aceea a pământului
şi vor avea o continuă comuniune cu Cerul.
Noi trebuie să ajungem la convingeri mai clare despre
Domnul Hristos şi la o înţelegere mai amplă a valorii
realităţilor veşnice. Frumuseţea sfinţeniei trebuie să umple
inima copiilor lui Dumnezeu; iar, pentru ca aceasta să se
realizeze, trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să ne
descopere lucrurile cereşti.
Să îngăduim ca inima noastră să fie atrasă şi înălţată
spre Dumnezeu, pentru ca El să ne poată împărtăşi
atmosfera cerească. Noi putem menţine o legătură atât de
apropiată cu Dumnezeu, încât, în fiecare încercare
neaşteptată, gândul nostru să se întoarcă spre El tot atât de
natural cum se întorc florile spre soare.
Adu înaintea lui Dumnezeu nevoile, bucuriile,
necazurile, grijile şi temerile tale. Tu nu Îl vei putea face să
se simtă împovărat; nici nu Îl vei face să Se simtă obosit.
Dacă El ţine socoteală pană şi de perii capului tău, atunci
nu va rămâne indiferent faţă de nevoile copiilor Săi.
„Domnul este plin de milă şi îndurare” (Iacov 5:11). Inima
Sa iubitoare este mişcată de necazurile noastre şi ne ascultă
când Îi vorbim despre ele. Să aducem la El orice dificultate
cu care ne confruntăm. Nimic nu este prea greu pentru El,
deoarece El ţine lumile şi guvernează toate lucrările
Universului. Nimic din ceea ce, într-un fel oarecare, are
legătură cu pacea noastră nu este atât de neînsemnat, încât
să nu fie luat în considerare de El. În experienţa noastră, nu
există niciun capitol atât de întunecat, încât El să nu-L
poată citi şi nici încurcături atât de mari, încât El să nu le
poată rezolva. Nicio nenorocire nu se poate abate asupra
celui mai neînsemnat dintre copiii Săi, nicio îngrijorare nu-i
poate chinui sufletul, nicio bucurie nu l poate încânta şi
nicio rugăciune sinceră nu iese de pe buzele noastre, fără ca
Tatăl ceresc să nu le observe, fără ca El să nu manifeste un
viu interes pentru toate acestea. Căci El „tămăduieşte pe cei
cu inima zdrobită şi le leagă rănile” (Psalmii 147:3).
Legăturile dintre Dumnezeu şi fiecare suflet sunt atât de
intime şi de profunde, ca şi când n-ar mai fi un alt om pe
pământ de care El să Se îngrijească şi pentru care să fi dat
pe Fiul Său mult iubit.
Domnul Hristos a spus: „În ziua aceea, veţi cere în
Numele Meu, şi nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi.
Căci Tatăl Însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit şi aţi
crezut că am ieşit de la Dumnezeu” şi „Eu v-am ales pe voi.
Pentru ca orice veţi cere la Tatăl, în Numele Meu, să vă
dea” (Ioan 16:26,27; 15:16). A te ruga în Numele Domnului
Hristos înseamnă ceva mai mult decât simpla rostire a
Numelui Său, la începutul şi la sfârşitul unei rugăciuni. A te
ruga în Numele Domnului Hristos înseamnă a te ruga în
spiritul şi puterea lui Hristos, ca unii care credem în
făgăduinţele Sale, ne încredem în harul Său şi împlinim
lucrările Sale.
Dumnezeu nu doreşte ca vreunul dintre noi să se facă
pustnic sau călugăr şi să se retragă din lume pentru a face
numai rugăciuni. Viaţa noastră trebuie să se asemene vieţii
Domnului Hristos, atât când era pe munte în rugăciune, cât
şi după aceea, când era în mijlocul mulţimii. Cel care doar
se roagă, nefăcând nimic altceva, în curând va înceta şi să
se roage sau rugăciunile lui vor deveni un simplu
formalism. Când oamenii se retrag din viaţa socială,
departe de sfera îndatoririlor creştine şi de purtarea crucii,
când încetează să lucreze cu zel pentru Domnul, care a
lucrat cu zel pentru ei, ajung să nu mai aibă pentru ce să se
roage şi pierd simţământul nevoii de rugăciune.
Rugăciunile lor devin individualiste şi egoiste. Ei nu se pot
ruga pentru nevoile omenirii sau pentru înălţarea şi
edificarea Împărăţiei lui Dumnezeu, cerând putere pentru
această lucrare, în care lumina slavei lui Dumnezeu
străluceşte pe faţa Domnului Hristos care „poate să
mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de
Dumnezeu prin El” (Evrei 7:25).
Dacă neglijăm privilegiul de a ne aduna pentru a ne
întări şi încuraja unul pe altul şi pentru a-l sluji lui
Dumnezeu, vom suferi pierderi. Adevărurile Cuvântului
Său îşi vor pierde claritatea şi importanţa pentru noi. Inima
noastră va înceta să fie iluminată şi trezită prin influenţa lor
sfinţitoare şi puterea noastră spirituală va scădea. În
relaţiile noastre, între creştini, pierdem foarte mult prin
lipsa de simpatie unul faţă de altul. Cine se izolează de
ceilalţi pentru a trăi doar pentru sine nu se aflai în poziţia în
care l-a chemat Dumnezeu. Cultivarea aptitudinilor noastre
naturale de a stabili relaţii sociale ne face capabili să
simţim cu alţii şi constituie mijlocul prin care ne dezvoltăm
în slujba lui Dumnezeu.
Când creştinii se adună pentru a vorbi unii cu alţii
despre iubirea lui Dumnezeu şi despre preţioasele adevăruri
ale mântuirii, inima lor se înviorează şi ei se încurajează
unii pe alţii. În fiecare zi, putem învăţa tot mai mult despre
Tatăl nostru ceresc, dobândind o nouă experienţă a harului
Său; ca urmare, vom dori să vorbim despre iubirea Lui, iar
inima noastră va fi încălzită şi încurajată. Dacă vom gândi
şi vom vorbi mai mult despre Domnul Hristos şi mai puţin
despre noi înşine, vom simţi mai mult prezenţa Sa.
Dacă ne-am gândi la Dumnezeu ori de câte ori vedem
dovezile grijii Sale pentru noi, atunci L-am păstra
întotdeauna în gândurile noastre şi am simţi o plăcere
deosebită să-l vorbim şi să-l aducem laudă. Noi vorbim
despre lucrurile trecătoare pentru că ne interesează. Vorbim
despre prietenii noştri pentru că îi iubim şi împărţim cu ei
bucuriile şi necazurile noastre. Totuşi avem motive infinit
mai multe şi mai mari de a-L iubi pe Domnul Dumnezeu
decât acelea de a-i iubi pe prietenii noştri pământeşti. A-L
aşeza pe Dumnezeu în centrul gândurilor noastre, a vorbi
despre bunătatea lui Dumnezeu şi a le spune altora despre
puterea Sa ar trebui să fie pentru noi lucrul cel mai natural
din lume. Darurile bogate pe care le-a revărsat El asupra
noastră nu ne-au fost date cu scopul de a ne absorbi atât de
mult gândurile şi iubirea, încât să nu mai rămână nimic
pentru Dumnezeu; dimpotrivă, ele ar trebui să ne
reamintească întotdeauna de El şi să ne lege de
Binefăcătorul nostru ceresc prin legăturile iubirii şi ale
recunoştinţei. Noi ne ocupăm prea mult de cele de jos. Să
ne ridicăm ochii spre uşa deschisă a Sanctuarului de sus,
unde lumina slavei lui Dumnezeu străluceşte pe faţa
Domnului Hristos, care „poate să mântuiască în chip
desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El”
(Evrei 7:25).
Trebuie să-L lăudăm mai mult pentru „bunătatea Lui şi
pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor” (Psalmii 107:8).
Actele noastre de devoţiune nu ar trebui să constea numai
în a cere şi a primi. Să nu ne gândim în permanenţă la
nevoile noastre şi niciodată la binecuvântările pe care le
primim. Noi nu spunem niciodată că am cerut prea mult,
dar suntem prea zgârciţi atunci când trebuie să mulţumim.
Primim fără încetare harul lui Dumnezeu şi, cu toate
acestea, cât de puţină recunoştinţă Îi arătăm, cât de puţin Îl
lăudăm pentru ceea ce a făcut pentru noi.
În vremurile de demult, Dumnezeu i-a poruncit
poporului Israel, atunci când se aduna pentru serviciul
divin, „să mâncaţi înaintea Domnului, Dumnezeului vostru,
şi să vă bucuraţi împreună cu familiile voastre, de toate
lucrurile cu care vă va fi binecuvântat Domnul, Dumnezeul
vostru” (Deuteronomul 12:7). Tot ce este făcut pentru slava
lui Dumnezeu trebuie făcut cu bucurie, cu cântece de laudă
şi mulţumire, nu cu tristeţe şi pesimism.
 Dumnezeul nostru este un Tată bun şi milostiv;
serviciul pe care I-l aducem lui Dumnezeu n-ar trebui să fie
considerat o activitate împovărătoare şi chinuitoare. Pentru
noi, ar trebui să fie o plăcere a ne închina lui Dumnezeu şi a
lua parte la lucrarea Sa. Dumnezeu nu doreşte ca aceia care
sunt copiii Lui, pentru care El a realizat o mântuire atât de
mare, să se comporte ca şi când El ar fi un supraveghetor
aspru şi neînduplecat. El este cel mai bun prieten al lor şi,
când se închină înaintea Lui, El doreşte să fie cu ei, să-i
binecuvânteze şi să-i mângâie, umplându-le inima cu
bucurie şi dragoste. Dumnezeu vrea ca aceia care sunt
copiii Lui să găsească mângâiere în serviciul Său şi să aibă,
în lucrarea Sa, mai multe satisfacţii decât greutăţi. El
doreşte ca aceia care vor veni să I se închine să plece înapoi
ducând cu ei gânduri preţioase despre iubirea şi purtarea Sa
de grijă, ca să fie astfel întăriţi în toate problemele vieţii de
fiecare zi, să primească har şi să îndeplinească în mod
cinstit şi cu credincioşie toate lucrurile.
Să ne îndreptăm atenţia spre crucea de pe Golgota.
Hristos, şi El răstignit, să fie subiectul meditaţiei, al
conversaţiei şi al celor mai alese sentimente ale noastre. Să
păstrăm în memorie amintirea fiecărei binecuvântări pe
care o primim de la Dumnezeu şi, când înţelegem marea
Lui iubire faţă de noi, suntem dispuşi să încredinţăm totul
în măna care a fost pironită pe cruce pentru noi.
Pe aripile rugăciunii mulţumitoare, inima noastră se
poate înălţa mai aproape de cer. În curţile cereşti,
Dumnezeu este adorat cu cantări de laudă; şi când Îi
aducem mulţumirile noastre, serviciul nostru divin se
aseamănă cu adorarea oştilor cereşti – „cine aduce
mulţumiri ca jertfă, acela proslăveşte pe Dumnezeu”
(Psalmii 50:23). Să venim deci înaintea Creatorului nostru
cu bucurie şi adânca închinare, cu „mulţumiri şi cantări de
laudă” (Isaia 51:3).

Capitolul 12

CE SA FACEM CU ÎNDOIALA?
Mulţi credincioşi, îndeosebi aceia care se află la
începutul vieţii de creştin, sunt tulburaţi uneori de anumite
semne de îndoială. În Biblie există multe lucruri pe care ei
nu le pot explica sau pe care nici măcar nu le înţeleg, iar
Satana se foloseşte de aceste lucruri pentru a submina
încrederea lor în Scriptură, ca fiind descoperirea lui
Dumnezeu. Ei întreabă: „Cum pot şti care este calea cea
dreaptă? Dacă Biblia este cu adevărat Cuvântul lui
Dumnezeu, cum pot fi eliberat de aceste îndoieli şi
nedumeriri?”
Dumnezeu nu ne cere niciodată să credem fără a ne da
suficiente dovezi pe care să ne întemeiem credinţa.
Existenţa Sa, caracterul Său, veracitatea Cuvântului Său
sunt întemeiate pe mărturii care apelează la raţiunea
noastră, iar aceste mărturii există din abundenţă. Totuşi
Dumnezeu nu a exclus niciodată posibilitatea îndoielii.
Credinţa noastră trebuie să se întemeieze pe dovezi, nu pe
demonstraţii. Cei care doresc să se îndoiască vor avea
această posibilitate; în timp ce aceia care doresc în mod
sincer să cunoască adevărul vor găsi o mulţime de dovezi
pe care să-şi întemeieze credinţa.
Este imposibil pentru o minte mărginită să înţeleagă pe
deplin caracterul lucrărilor Celui Infinit. Pentru inteligenţa
cea mai ascuţită, pentru mintea care a beneficiat de educaţia
cea mai înaltă, Cel Preasfânt trebuie să rămână întotdeauna
învăluit în ceva tainic. „Poţi spune tu că poţi pătrunde
adâncimile lui Dumnezeu, că poţi ajunge la cunoştinţa
desăvârşită a Celui Atotputernic? Cât cerurile-i de înaltă: ce
poţi face? Mai adânca decât Locuinţa morţilor: ce poţi şti?”
(Iov 11:7,8)
Apostolul Pavel exclamă uimit: „O, adâncul bogăţiei,
înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse
sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui”
(Romani 11:33). Deşi „norii şi negura Îl înconjoară,
dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Său de domnie”
(Psalmii 97:2). Modul în care Se comportă Dumnezeu cu
noi, precum şi motivele care
Îl determină la aceasta le putem înţelege doar atât cât ne
este necesar ca să putem discerne mila şi iubirea Lui
nemărginită, unite cu puterea Lui infinită. Din planurile
Lui, putem înţelege doar atât cât este spre binele nostru să
ştim; dar, dincolo de aceasta, trebuie să rămânem în
continuare încrezători în braţul Celui Atotputernic şi în
inima Lui, care este plină de iubire.
Cuvântul lui Dumnezeu, ca şi caracterul divinului Său
Autor, cuprinde taine care nu vor putea fi niciodată înţelese
pe deplin de fiinţele limitate. Apariţia păcatului în lume,
întruparea Domnului Hristos, naşterea din nou, învierea şi
multe alte subiecte prezentate în Biblie constituie taine prea
adânci pentru a putea fi explicate de mintea omului sau
măcar înţelese pe deplin. Dar nu avem niciun motiv să ne
îndoim de Cuvântul lui Dumnezeu doar pentru faptul că nu
putem înţelege tainele providenţei Sale. În lumea naturii,
noi suntem înconjuraţi în permanenţă de taine pe care nu le
putem înţelege în profunzime. Cele mai simple forme de
viaţă prezintă probleme pe care nici cel mai înţelept
gânditor nu reuşeşte să le explice. Pretutindeni întâlnim
minuni care depăşesc capacitatea noastră de înţelegere. Prin
urmare, ar trebui oare să fim surprinşi când constatăm că şi
în lumea spirituală există taine pe care de asemenea nu le
putem înţelege în profunzime? Dificultatea constă în
exclusivitate în slăbiciunea şi îngustimea minţii omeneşti.
În Biblie, Dumnezeu ne-a dat suficiente mărturii care
dovedesc caracterul ei divin şi nu trebuie să punem la
îndoială Cuvântul Său, pentru motivul că nu putem înţelege
toate tainele providenţei Sale.
Apostolul Petru spune că în Sfintele Scripturi „sunt
unele lucruri greu de înţeles, pe care cei neştiutori şi
nestatornici le răstălmăcesc… spre pierzarea lor” (2 Petru
3:16). Părţile mai dificil de înţeles din Sfintele Scripturi au
fost evidenţiate de către sceptici ca un argument împotriva
Bibliei; dar, departe de a fi astfel, tocmai aceste părţi
dificile constituie o puternică dovadă ce susţine inspiraţia
divină a Scripturii. Dacă Biblia ne-ar spune despre
Dumnezeu numai lucruri pe care noi le-am putea înţelege
cu uşurinţă; dacă mintea noastră mărginită ar putea înţelege
pe deplin măreţia şi maiestatea lui Dumnezeu, atunci Biblia
nu ar mai prezenta acreditările inconfundabile ale autorităţii
ei divine. Chiar măreţia şi caracterul tainic ale subiectelor
expuse în Biblie ar trebui să inspire credinţa în ea, ca fiind
Cuvântul lui Dumnezeu.
Biblia dezvăluie adevărul cu o asemenea simplitate şi
cu o adaptare perfectă la nevoile şi aspiraţiile inimii
omeneşti, încât a uimit şi a umplut de admiraţie cele mai
cultivate minţi, în acelaşi timp, făcându-i în stare să
înţeleagă calea mântuirii chiar şi pe cei mai umili şi mai
neînvăţaţi oameni. Totuşi aceste adevăruri, expuse în mod
simplu, se ocupă de subiecte atât de înalte, atât de
cuprinzătoare şi infinit mai mari decât capacitatea
omenească de înţelegere, încât noi le putem accepta numai
pentru că au fost declarate de Dumnezeu. Astfel, Planul de
Mântuire ne este prezentat într-o manieră atât de clară,
încât fiecare suflet poate vedea paşii pe care trebuie să-i
facă în lucrarea pocăinţei pe calea spre Dumnezeu şi a
credinţei în Domnul Iisus Hristos, pentru a putea fi mântuit
în modul pe care l-a rânduit Dumnezeu. Totuşi, dincolo de
aceste adevăruri atât de uşor de înţeles, se află taine care
ascund slava Sa – taine care întrec capacitatea de cercetare
a minţii omeneşti, dar care inspiră respect şi credinţă în
sufletul cercetătorului sincer al adevărului. Cu cât
cercetează mai mult Biblia, cu atât mai profundă este
convingerea lui că aceasta constituie Cuvântul Viului
Dumnezeu, iar raţiunea umană se pleacă în faţa maiestăţii
revelaţiei divine.
A recunoaşte faptul că nu putem înţelege pe deplin
marile adevăruri ale Bibliei înseamnă a admite că mintea
noastră mărginită este incapabilă să priceapă nemărginirea;
că omul, cu limitata lui cunoaştere, nu poate înţelege
planurile Celui Atotştiutor.
Pentru că nu pot aprofunda toate tainele Cuvântului lui
Dumnezeu, cei sceptici resping Biblia; şi nu toţi cei care
mărturisesc a crede în Biblie sunt în afara pericolului în
această privinţă. Apostolul spune: „Luaţi seama dar,
fraţilor, ca niciunul dintre voi să nu aibă o inimă rea şi
necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu”
(Evrei 3:12). Este bine şi drept să studiem cu atenţie
învăţăturile Sfintelor Scripturi şi să cercetăm „lucrurile
adânci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:10). În timp ce
„lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului
nostru”, „lucrurile descoperite sunt ale noastre”
(Deuteronomul 29:29).
Lucrarea lui Satana este aceea de a perverti capacitatea
minţii omeneşti de a cerceta. În studiul Scripturii,
consideraţia faţă de adevărul biblic este amestecată cu o
oarecare mândrie, astfel încât unii se simt iritaţi şi înfrânţi,
dacă nu pot să explice fiecare pasaj al Sfintelor Scripturi,
spre deplina lor satisfacţie. Este prea umilitor pentru ei să
recunoască faptul că nu pot înţelege cuvintele inspirate. Ei
nu sunt binevoitori să aştepte cu răbdare, pană când
Dumnezeu va considera că este potrivit să le descopere
adevărul. Ei sunt de părere că propria înţelepciune, fără
niciun ajutor exterior, este suficientă pentru a-i face în stare
să înţeleagă Scriptura şi, când nu reuşesc să o înţeleagă,
aproape că neagă autoritatea ei divină. Este adevărat că
multe teorii şi învăţături socotite în popor ca provenind din
Biblie nu au nicio temelie în învăţătura ei şi sunt de fapt
contrare întregului mesaj al Cuvântului inspirat. Asemenea
lucruri au constituit o cauză a îndoielii şi confuziei pentru
multe minţi. Totuşi vina nu trebuie să-i fie atribuită
Cuvântului lui Dumnezeu, ci oamenilor care au denaturat
acest Cuvânt.
Dacă ar fi fost posibil ca fiinţele create să ajungă la o
completă înţelegere a lui Dumnezeu şi a lucrărilor Lui,
atunci, odată ajunse la acest punct, pentru ele nu ar mai fi
existat nicio descoperire nouă a adevărului, nicio creştere a
cunoştinţei şi nicio dezvoltare progresivă a minţii sau
caracterului. Atunci, Dumnezeu nu ar mai fi continuat să fie
Fiinţa Supremă; iar omul, ajungând la limitele cunoaşterii
şi dezvoltării, ar fi încetat să mai progreseze. Să-l
mulţumim lui Dumnezeu că lucrurile nu stau astfel.
Dumnezeu este de necuprins, în El „sunt ascunse toate
comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Coloseni 2:3). Cei
mântuiţi vor cerceta în mod continuu şi vor învăţa în
permanenţă de-a lungul veacurilor nesfârşite, şi totuşi
comorile înţelepciunii, ale bunătăţii şi puterii Sale nu se vor
epuiza niciodată.
Dorinţa lui Dumnezeu este ca, începând chiar din
această viaţă, adevărurile Cuvântului Său să-i fie dezvăluite
fără încetare poporului Său. Există o singură cale pe care
poate fi obţinută această cunoştinţă. Noi putem ajunge la o
înţelegere a Cuvântului numai prin iluminarea aceluiaşi
Duh Sfânt, prin care a fost dat Cuvântul. „Nimeni nu
cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui
Dumnezeu”; „căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile
adânci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:11,10). Iar
făgăduinţa Mântuitorului făcută urmaşilor Săi a fost: „Când
va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă
călăuzească în tot adevărul., pentru că va lua din ce este al
Meu şi vă va descoperi” (Ioan 16:13,14).
Dumnezeu doreşte ca omul să-şi exercite capacităţile
intelectuale, iar studiul Sfintelor Scripturi va întări şi înălţa
mintea celui credincios, aşa cum nu o poate face niciun alt
studiu. Cu toate acestea, trebuie să ne ferim de a zeifica
raţiunea care, de fapt, este supusă slăbiciunii şi infirmităţii
naturii omeneşti. Dacă dorim ca Scriptura să nu fie ascunsă
înţelegerii noastre, aşa încât chiar şi cele mai clare
adevăruri să rămână neînţelese pentru noi, atunci trebuie să
manifestăm simplitatea şi credinţa unui copil, care este gata
să înveţe, şi să dorim în permanenţă ajutorul Duhului Sfânt.
Conştienţa cu privire la puterea şi înţelepciunea lui
Dumnezeu, precum şi simţământul neputinţei noastre de a
înţelege măreţia Lui ar trebui să ne inspire umilinţă, iar
când deschidem Cuvântul Său, să facem lucrul acesta cu o
atitudine de veneraţie sfântă, ca şi cum am intra în prezenţa
lui Dumnezeu. Când stăm în faţa Cuvântului lui Dumnezeu,
raţiunea noastră trebuie să recunoască prezenţa unei
autorităţi superioare, iar inima şi mintea noastră trebuie să
se plece înaintea marelui EU SUNT.
Există foarte multe lucruri care în mod aparent sunt
dificile sau obscure, dar, pentru cei care caută să le
înţeleagă, Dumnezeu le va face simple şi clare. Fără
călăuzirea Duhului Sfânt, vom fi mereu predispuşi fie să
denaturăm Scripturile, fie să le interpretăm greşit. Foarte
mulţi citesc Biblia, dar fără niciun folos, şi în multe cazuri
chiar spre răul lor. Când Cuvântul lui Dumnezeu este
deschis fără respect şi veneraţie şi fără rugăciune, când
gândurile şi sentimentele nu sunt fixate asupra lui
Dumnezeu sau nu sunt în armonie cu voinţa Sa, atunci
mintea este întunecată de îndoieli şi chiar studiul Bibliei
ajunge să consolideze scepticismul. Vrăjmaşul sufletelor
pune astfel stăpânire pe gânduri şi sugerează interpretări
care nu sunt corecte. Ori de câte ori oamenii nu caută să fie
în armonie cu Dumnezeu, atât în cuvinte, cât şi în fapte,
atunci, oricât de învăţaţi ar putea fi, sunt predispuşi să
înţeleagă în mod greşit Scripturile şi nu suntem în
siguranţă, dacă ne încredem în explicaţiile oferite de ei. Cei
care cercetează Sfânta Scriptură pentru a găsi contraziceri
şi nepotriviri sunt lipsiţi de discernământ spiritual.
Deoarece au o viziune neclară, ei vor găsi multe motive de
îndoială şi necredinţă în acele lucruri care, de fapt, sunt
clare şi simple.
Oricât de deghizată ar fi adevărata cauză a îndoielii şi
scepticismului, în majoritatea cazurilor, aceasta este iubirea
şi ataşamentul faţă de păcat. Învăţăturile şi restricţiile
prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu nu sunt plăcute inimii
mandre şi iubitoare de păcat, iar cei care nu sunt dispuşi să
respecte cerinţele lui sunt gata să se îndoiască de autoritatea
Bibliei. Ca să putem ajunge la înţelegerea adevărului,
trebuie să avem o dorinţă sinceră de a cunoaşte acest adevăr
şi o predispoziţie binevoitoare a inimii de a-l asculta. Toţi
cei care se apropie în acest spirit de studiul Sfintelor
Scripturi vor găsi o mulţime de mărturii care dovedesc că
ele constituie Cuvântul lui Dumnezeu şi vor putea dobândi
o înţelegere clară a adevărurilor lui, care îi va face înţelepţi
spre mântuire.
Domnul Hristos a spus: „Dacă vrea cineva să facă voia
Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la
Dumnezeu” (Ioan 7:17). În loc de a pune la îndoială şi de a
critica lucrurile pe care nu le înţelegi, ia aminte la lumina
care străluceşte deja asupra ta şi vei primi o lumină mai
mare. Prin harul lui Hristos, îndeplineşte-ţi fiecare
îndatorire care îţi este deja clară şi astfel vei fi în stare să le
înţelegi şi să le îndeplineşti pe cele de care te îndoieşti
acum.
Există o dovadă care se află la îndemâna tuturor – atât a
celor mai educaţi, cât şi a celor mai neînvăţaţi – şi anume
dovada experienţei. Dumnezeu ne invită să experimentăm
în mod personal realitatea Cuvântului Său, adevărul
făgăduinţelor Sale. El ne îndeamnă să gustăm şi să vedem
„ce bun este Domnul” (Psalmii 34:8). În loc să ne bazăm pe
cuvântul altora, trebuie să verificăm în mod personal. El
declară: „Cereţi, şi veţi căpăta” (Ioan 16:24). Făgăduinţele
Sale vor fi împlinite. Ele nu au dat greş niciodată şi nici nu
pot da greş vreodată. Pe măsură ce ne apropiem de Domnul
Iisus şi ne bucurăm de plinătatea iubirii Sale, îndoielile şi
întunericul vor dispărea în lumina prezenţei Sale.
Apostolul Pavel spune că Dumnezeu „ne-a izbăvit de
sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia
Fiului dragostei Lui” (Coloseni 1:13). Şi oricine a trecut de
la moarte la viaţă este în stare să adeverească faptul „că
Dumnezeu spune adevărul” (Ioan 3,33). O asemenea
persoană poate mărturisi cu certitudine: „Eu am avut nevoie
de ajutor şi L-am găsit în Domnul Hristos. Fiecare nevoie
mi-a fost împlinită şi foamea sufletului meu a fost
satisfăcută; iar acum Biblia este pentru mine descoperirea
Domnului Iisus Hristos. Mă întrebi de ce cred eu în
Domnul Hristos? Pentru că El este pentru mine un
Mântuitor divin. De ce cred eu declaraţiile Bibliei? Pentru
că în ea am găsit glasul lui Dumnezeu vorbind sufletului
meu.”
Noi putem avea în noi înşine dovada că Biblia este
adevărată şi că Domnul Hristos este Fiul lui Dumnezeu.
Suntem siguri că nu urmăm nişte poveşti născocite de
iscusinţa omenească.
Apostolul Petru îi îndemna pe fraţii săi să crească „în
harul şi cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos” (2 Petru 3:18). Când vor creşte în har, copiii lui
Dumnezeu vor dobândi în mod continuu o înţelegere tot
mai clară a Cuvântului Său. Ei vor discerne, în adevărurile
lui sfinte, o nouă lumină şi o nouă frumuseţe. Această
experienţă a fost valabilă în istoria bisericii, de-a lungul
tuturor veacurilor, şi va continua să fie astfel pană la sfârşit.
Căci „cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare,
a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul
zilei” (Proverbele 4:18).
Prin credinţă, noi putem privi în viitor şi putem primi
făgăduinţa solemnă a lui Dumnezeu, ca o garanţie a
creşterii puterii noastre intelectuale, unind facultăţile
omeneşti cu cele divine şi aducând întreaga capacitate a
minţii noastre în legătură directă cu Izvorul luminii. Atunci,
ne vom putea bucura de faptul că tot ce ne-a nedumerit în
lucrările providenţei lui Dumnezeu va fi clarificat, iar
lucrurile care erau greu de înţeles vor fi explicate; iar acolo
unde mintea, înţelegerea noastră limitată vedea numai
confuzie şi planuri neîmplinite, vom ajunge să vedem o
armonie frumoasă şi perfectă. „Acum vedem ca într-o
oglindă, în chip întunecos; dar atunci vom vedea faţă în
faţă. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin,
aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.” (1 Corinteni
13:12)

Capitolul 13

BUCURIA ÎN DOMNUL
Copiii lui Dumnezeu sunt chemaţi să fie reprezentanţii
Domnului Hristos, manifestând bunătatea şi mila lui
Dumnezeu. După cum Iisus ne-a descoperit adevăratul
caracter al Tatălui, tot astfel şi noi trebuie să-L descoperim
pe Domnul Hristos unei lumi care nu cunoaşte iubirea Lui
plină de milă şi duioşie. „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în
lume”, spunea Hristos, „aşa i-am trimis şi Eu pe ei în
lume… Eu în ei şi Tu în Mine – pentru ca ei să fie în chip
desăvârşit una ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis”
(Ioan 17:18,23). Apostolul Pavel le spunea ucenicilor lui
Iisus: „Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos…
cunoscută şi citită de toţi oamenii” (2 Corinteni 3:3,2). Prin
fiecare dintre copiii Săi, Domnul Hristos trimite lumii câte
o epistolă. Dacă eşti un urmaş al lui Iisus, atunci, prin tine,
El trimite o epistolă familiei tale, localităţii şi străzii unde
locuieşti. Domnul Hristos, locuind în tine, doreşte să Se
adreseze inimii acelora care nu-L cunosc. Poate că ei nu
citesc Biblia sau nu aud glasul care le vorbeşte prin
intermediul paginilor ei; poate că nu înţeleg dragostea lui
Dumnezeu manifestată în lucrările Sale. Dar, dacă eşti un
adevărat reprezentant al Domnului Hristos, prin tine, ei ar
putea fi conduşi să înţeleagă ceva din bunătatea Lui şi să fie
câştigaţi de partea iubirii şi a slujirii Sale.
Creştinii au menirea de a fi nişte purtători de lumină pe
calea spre ceruri. Ei trebuie să reflecte spre lume lumina
care străluceşte asupra lor, venind de la Hristos. Viaţa şi
caracterul lor ar trebui să fie de o asemenea manieră, încât,
prin ei, şi alţii să dobândească o concepţie corectă despre
Hristos şi despre lucrarea Sa.
Dacă Îl reprezentăm pe Hristos, vom face ca lucrarea în
slujba Lui să pară atrăgătoare, cum de altfel şi este în
realitate. Credincioşii care adună întunecime şi tristeţe în
sufletul lor şi care murmură şi se plâng le prezintă celorlalţi
o falsă înfăţişare a lui Dumnezeu şi a vieţii creştine. Ei lasă
impresia că lui Dumnezeu nu-l face plăcere să-i vadă pe
copiii Săi fericiţi şi, prin aceasta, dau o mărturie falsă
împotriva Tatălui nostru ceresc.
Satana tresaltă de bucurie atunci când îi poate conduce
pe copiii lui Dumnezeu la necredinţă şi descurajare. El
simte o satisfacţie deosebită când vede că am ajuns să nu ne
mai încredem în Dumnezeu, punând la îndoială bunăvoinţa
şi puterea Lui de a ne mântui. Celui rău îi face plăcere când
noi ajungem să credem că Dumnezeu ne va face rău prin
acţiunile providenţei Sale. Este lucrarea lui Satana aceea de
a-L înfăţişa pe Dumnezeu ca fiind lipsit de orice milă şi
înţelegere. El perverteşte adevărul cu privire la Dumnezeu.
El umple imaginaţia cu idei false despre Dumnezeu; şi
astfel, în loc să medităm la adevărul despre Tatăl nostru
ceresc, prea adesea ne ocupăm mintea cu reprezentările
false ale lui Satana şi Îl dezonorăm pe Dumnezeu prin
neîncrederea şi murmurarea noastră împotriva Lui. Satana a
căutat întotdeauna să facă din viaţa religioasă o viaţă plină
de tristeţe. El doreşte ca ea să pară apăsătoare şi dificilă; iar
când creştinul exteriorizează în propria viaţă o asemenea
concepţie despre religie, el susţine, prin necredinţa lui,
minciunile lui Satana.
De-a lungul vieţii, mulţi se ocupă atât de mult de
greşelile, căderile şi dezamăgirile lor, încât inima le este
plină de tristeţe şi descurajare. În timp ce eram în Europa, o
soră care se afla chiar într-o asemenea situaţie, disperată,
mi-a scris cerându-mi un cuvânt de încurajare. După ce am
citit scrisoarea, am visat în noaptea aceea că mă aflam într-
o grădină şi cineva care părea a fi proprietarul ei mă
conducea pe cărările grădinii. Eu culegeam flori şi mă
bucuram de parfumul lor, când această soră, care era
împreună cu mine, mi-a atras atenţia asupra unor mărăcini
neplăcuţi la vedere care îi închideau drumul. Din această
cauză, era tristă şi plângea. Ea nu mergea pe cărarea pe care
ne conducea stăpânul grădinii, ci păşea numai printre spini
şi mărăcini. „O”, se plângea ea, „nu este oare păcat ca
această frumoasă grădină să fie stricată de mărăcini?”
Atunci, cel care ne călăuzea i-a spus: „Lasă mărăcinii, nu te
mai ocupa de ei, căci nu fac altceva decât să te rănească.
Adună trandafirii, crinii şi garoafele.”
Oare nu au fost şi momente luminoase în experienţa ta?
Oare nu ai avut şi perioade preţioase, când inima ta tresălta
de bucurie, ca răspuns la lucrarea Duhului lui Dumnezeu?
Când priveşti înapoi şi răsfoieşti capitolele ce cuprind
experienţa vieţii tale, nu găseşti tu şi pagini plăcute? Nu
sunt făgăduinţele lui Dumnezeu asemenea florilor plăcut
mirositoare, care cresc la fiecare pas, de-a lungul cărării
vieţii tale? Nu vrei tu să îngădui ca frumuseţea şi dulceaţa
lor suavă să-ţi umple inima de bucurie?
Spinii şi mărăcinii vor face doar să te rănească şi să-ţi
producă durere; şi dacă îi vei culege numai pe aceştia şi îi
vei da şi altora, pe lângă faptul că dispreţuieşti bunătatea lui
Dumnezeu, oare nu cumva îi vei împiedica şi pe cei din
jurul tău să umble pe calea vieţii?
Nu este înţelept să adunăm la un loc toate amintirile
neplăcute ale trecutului, nedreptăţile şi dezamăgirile, pentru
a vorbi despre ele şi pentru a ne lamenta din pricina lor,
pană când ajungem copleşiţi de descurajare. Un creştin
descurajat este plin de întuneric, ţinând în afara inimii sale
lumina lui Dumnezeu şi răspândind o umbră asupra cărării
altora.
Să-l mulţumim lui Dumnezeu pentru scenele luminoase
pe care El ni le-a descoperit. Să adunăm la un loc
binecuvântatele dovezi ale iubirii Sale, ca să le putem avea
întotdeauna înaintea ochilor noştri; Fiul lui Dumnezeu
părăsind tronul Tatălui Său, îmbrăcând divinitatea Sa în
haina naturii omeneşti, ca să-l poată salva pe cel păcătos de
sub puterea lui Satana; biruinţa câştigată de El în favoarea
noastră, deschizând astfel cerul pentru oameni şi
dezvăluind privirii noastre omeneşti locul în care
Dumnezeirea Îşi descoperă slava; neamul omenesc căzut,
dar ridicat din ruina în care îl aruncase păcatul şi adus iarăşi
în legătură cu Dumnezeul cel infinit, trecând cu bine
încercarea divină, prin credinţa în Mântuitorul nostru,
îmbrăcat în neprihănirea Domnului Hristos şi înălţat la
tronul măririi Sale – iată scenele pe care Dumnezeu ar dori
să le contemplăm.
Când lăsăm impresia că punem la îndoială iubirea lui
Dumnezeu şi că nu ne mai încredem în făgăduinţele Lui,
noi Îl dezonorăm şi Îl întristăm pe Duhul Sfânt. Cum s-ar
simţi o mamă dacă şi-ar vedea copiii plângându-se
încontinuu de ea, ca şi când ea nu le-ar fi dorit binele, în
timp ce eforturile întregii ei vieţi au avut ca scop numai
interesele şi bunăstarea lor? Gândul că se îndoiesc de
iubirea ei i-ar zdrobi inima. Oare cum s-ar simţi un părinte
dacă ar fi tratat astfel de copiii săi? Şi oare cum ne priveşte
Tatăl nostru ceresc atunci când manifestăm neîncredere cu
privire la iubirea Lui, care L-a determinat să-L dea pe
unicul Său Fiu, pentru ca noi să putem avea viaţă?
Apostolul Pavel scrie: „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul
Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată,
împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8:32). Cu toate
acestea, cât de mulţi sunt aceia care, fără să exprime în
cuvinte, declară prin faptele lor că „Domnul n-a spus
lucrurile acestea pentru mine. Poate că El îi iubeşte pe alţii,
dar nu mă iubeşte pe mine.”
Toate acestea fac rău sufletului tău; căci orice cuvânt de
îndoială pe care îl rosteşti este o invitaţie adresată ispitelor
lui Satana; el întăreşte în tine tendinţa spre îndoială şi
îndepărtează de la tine îngerii păzitori. Când Satana te
ispiteşte, nu trebuie să rosteşti niciun cuvânt de îndoială sau
de nesiguranţă. Dacă alegi să deschizi uşa în faţa sugestiilor
lui, mintea ţi se va umple de neîncredere şi de întrebări
rebele. Dacă îţi exprimi sentimentele şi părerile tale, orice
îndoială pe care o rosteşti nu numai că te va influenţa pe
tine însuţi, dar constituie o sămânţă care va încolţi şi va
aduce rod în viaţa altora, iar influenţa cuvintelor tale poate
ajunge imposibil de contracarat. Poate că tu însuţi vei fi în
stare să-ţi revii din perioada ispitei şi să scapi din capcana
lui Satana, dar este posibil ca alţii, care au fost atraşi de
influenţa ta, să nu mai poată scăpa de necredinţa pe care le-
ai inspirat-o. Cât de important este deci să rostim numai
acele cuvinte care vor conferi putere spirituală şi viaţă!
Îngerii ascultă cu atenţie pentru a auzi ce fel de mărturie
prezinţi lumii despre Stăpânul tău ceresc. Conversaţia ta
trebuie să-L aibă ca subiect pe Acela care trăieşte ca să
mijlocească pentru tine înaintea Tatălui. Când dai măna cu
un prieten, lauda la adresa lui Dumnezeu să fie pe buzele
tale şi în inima ta. Faptul acesta va îndrepta gândurile lui
spre Domnul Hristos.
Noi toţi trecem prin încercări; suferim dureri greu de
suportat, ne confruntăm cu ispite greu de învins. Nu le
vorbi semenilor despre necazurile tale, ci adu totul înaintea
lui Dumnezeu, în rugăciune. Stabileşte-ţi ca regulă pentru
viaţă – să nu rosteşti niciodată vreun cuvânt de îndoială sau
descurajare. Prin cuvinte care inspiră speranţă şi bucurie
sfântă, poţi face foarte mult pentru iluminarea vieţii altora
şi pentru susţinerea eforturilor proprii.
Multe suflete curajoase sunt asaltate teribil de ispite şi
se află pe punctul de a se prăbuşi în conflictul cu eul şi cu
puterile răului. Nu descuraja un astfel de suflet în lupta lui
cea grea. Încurajează-l prin cuvinte pline de nădejde, care
să-l susţină pe drumul său. „Niciunul din noi nu trăieşte
pentru sine” (Romani 14:7). Prin influenţa pe care o
exercităm fără să ne dăm seama, ceilalţi pot fi încurajaţi şi
întăriţi sau pot fi descurajaţi şi îndepărtaţi de la Domnul
Hristos şi de la adevăr.
Există mulţi care au o idee greşită despre viaţa şi
caracterul Domnului Hristos. Ei gândesc că El a fost lipsit
de căldură şi voioşie, că a fost sever, aspru, neînduplecat şi
lipsit de bucurie. În multe cazuri, întreaga experienţă
creştină a unora este caracterizată de asemenea concepţii
întunecate.
S-a spus adesea că Domnul Hristos a plâns, dar că El nu
a fost văzut niciodată zâmbind. Mântuitorul nostru a fost
într-adevăr un Om al durerilor şi obişnuit cu suferinţa,
deoarece El Şi-a deschis inima pentru toate durerile
oamenilor. Dar, deşi viaţa Lui a fost o viaţă de renunţare la
sine, o viaţă umbrită de dureri şi griji, totuşi spiritul Său nu
a fost niciodată zdrobit. Faţa Lui nu avea o expresie de
durere şi de nemulţumire, ci transmitea întotdeauna pace şi
seninătate. Inima Lui era un izvor de viaţă şi, oriunde
mergea, ducea cu Sine odihna şi pacea, bucuria şi voioşia.
Mântuitorul nostru era solemn şi hotărât, dar nu era
niciodată întunecat şi ursuz. Viaţa acelora care Îi urmează
exemplul va fi caracterizată de hotărâre şi seriozitate; ei vor
avea simţământul unei înţelegeri profunde a răspunderii
personale. Uşurătatea şi frivolitatea vor fi reprimate; şi nu
vor mai exista râsete zgomotoase sau amuzamente lipsite
de bun-simţ. Religia lui Hristos aduce o pace asemenea
unui rău. Ea nu stinge lumina bucuriei; nu alungă voioşia şi
nici nu întunecă faţa luminoasă şi zâmbitoare. Domnul
Hristos nu a venit să I se slujească, ci ca El să le slujească
altora. Când iubirea Lui domneşte în inima noastră, atunci
noi vom urma exemplul Său.
Dacă păstrăm în minte cu precădere faptele nedrepte şi
lipsite de bunăvoinţă ale altora, atunci vom considera că
este imposibil să-i iubim aşa cum ne-a iubit Hristos pe noi;
dar, dacă gândurile noastre vor stărui asupra iubirii
minunate şi asupra milei manifestate de Domnul Hristos
faţă de noi, atunci le vom transmite şi altora acelaşi spirit.
Trebuie să ne iubim şi să ne respectăm unii pe alţii, fără a
ţine cont de greşelile şi nedesăvârşirile pe care nu putem să
nu le observăm. Trebuie să cultivăm umilinţa, neîncrederea
în sine şi o înţelegere plină de răbdare faţă de greşelile
altora. Aceasta va nimici în noi orice egoism care ne
izolează de alţii şi ne va face să fim altruişti, nobili şi
generoşi.
Psalmistul spune: „Încrede-te în Domnul şi fă binele;
locuieşte în ţară şi umblă în credincioşie” (Psalmii 37:3).
Da, „încrede-te în Domnul.” Fiecare zi îşi are poverile ei,
grijile şi încurcăturile ei, iar când ne întâlnim, suntem atât
de predispuşi să vorbim despre greutăţile şi încercările
noastre. În felul acesta, în inima noastră se strecoară atâtea
necazuri de împrumut; sunt îngăduite atâtea temeri; este
exprimată o povară de nelinişte atât de apăsătoare, încât sar
putea crede că nu avem un Mântuitor iubitor şi plin de milă,
gata să răspundă cererilor noastre şi să ne fie un ajutor
întotdeauna prezent în caz de nevoie.
Unii sunt în permanenţă cuprinşi de teamă şi de
amărăciuni imaginare. Ei sunt înconjuraţi zilnic de dovezile
iubirii lui Dumnezeu şi se bucură în fiecare zi de bunătăţile
providenţei Sale; dar nu iau în considerare toate aceste
binecuvântări. Mintea lor se ocupă continuu de ceva
neplăcut, de ceva de care se tem că li s-ar putea întâmpla
sau de dificultăţi care există cu adevărat, dar care, deşi sunt
minore, le orbesc ochii, ca să nu vadă mulţimea lucrurilor
pentru care ar trebui să Îi fie recunoscători lui Dumnezeu.
Greutăţile pe care le întâmpină, în loc să-i apropie de
Dumnezeu, singura sursă de ajutor pentru ei, îi îndepărtează
de El, deoarece trezesc în inima lor nelinişte, nemulţumire
şi reproşuri.
Oare facem bine când suntem atât de necredincioşi? De
ce să fim nerecunoscători şi lipsiţi de încredere? Domnul
Hristos este prietenul nostru; cerul întreg este preocupat de
bunul nostru mers. N-ar trebui să îngăduim ca problemele
şi îngrijorările vieţii de fiecare zi să ne tulbure sufletul şi să
ne întunece faţa. Dacă procedăm astfel, atunci întotdeauna
vom avea ceva care să ne tulbure şi să ne necăjească. N-ar
trebui să permitem ca mintea noastră să se ocupe de griji
care nu fac altceva decât să ne chinuiască şi să ne
istovească, dar care nu ne ajută să suportăm încercările.
Poate că ajungi să ai mari greutăţi în activitatea ta
profesională; perspectivele tale pot deveni din ce în ce mai
întunecate şi poate că eşti ameninţat de pierderi mari; dar
nu trebuie să te descurajezi; aşază grijile tale asupra lui
Dumnezeu şi continuă să rămâi calm şi voios. Roagă-te
pentru înţelepciunea de a-ţi trata problemele vieţii cu tact,
pentru a preveni în felul acesta dezastre şi pierderi. În ceea
ce te priveşte, fă tot ce poţi pentru a obţine rezultate
favorabile. Domnul Iisus a făgăduit ajutorul Său, dar nu ne-
a scutit de eforturi. Dacă, sprijinindu-ne pe Hristos –
Ajutorul nostru –, am făcut tot ce am putut, atunci să
acceptăm rezultatele cu bucurie.
Nu este voia lui Dumnezeu ca poporul Său să fie
doborât de grijile vieţii. Domnul nu ne amăgeşte. El nu ne
spune: „Nu vă temeţi, căci pe calea vieţii voastre nu sunt
primejdii.” El ştie că sunt încercări şi pericole şi Se poartă
cu noi într-o manieră sinceră şi deschisă. El nu plănuieşte
să-i scoată acum pe copiii Săi din lumea păcatului şi a
răului, ci îi îndrumă spre un loc sigur de scăpare.
Rugăciunea Domnului pentru ucenicii Săi era: „Nu Te rog
să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.” „În lume”,
spunea Mântuitorul, „veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu
am biruit lumea” (Ioan 17:15; 16:33).
În Predica de pe Munte, Domnul Hristos i-a învăţat pe
ucenicii Săi lecţii preţioase cu privire la încrederea în
Dumnezeu. Aceste lecţii au fost destinate încurajării
copiilor lui Dumnezeu de-a lungul tuturor veacurilor şi au
ajuns pană la noi, astăzi, pline de învăţătură şi de
mângâiere. Mântuitorul le-a îndreptat atenţia urmaşilor Săi
spre păsările cerului, care ciripesc cântece de laudă,
netulburate de nicio grijă, căci „ele nici nu seamănă, nici nu
seceră”. Cu toate acestea, marele Tată ceresc Se îngrijeşte
de nevoile lor. Mântuitorul întreabă: „Oare nu sunteţi voi cu
mult mai de preţ decât ele?” (Matei 6:26) Marele
Binefăcător al oamenilor şi al animalelor Îşi întinde măna şi
împlineşte nevoile tuturor făpturilor Sale. Nici păsările
cerului nu rămân neobservate de El. Dumnezeu nu le pune
hrana direct în cioc, dar El Se îngrijeşte de proviziile
necesare nevoilor lor. Păsările trebuie să adune cerealele pe
care Domnul le-a răspândit pentru ele. Ele trebuie să
pregătească materialul necesar pentru micile lor cuiburi.
Ele trebuie să-şi hrănească puişorii. Dar păsările merg
cântând la lucrul lor, căci „Tatăl… ceresc le hrăneşte”. Şi
oare „nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?” Nu
sunteţi voi, în calitate de închinători inteligenţi şi spirituali,
de o valoare mai mare decât păsările cerului? Oare
Creatorul nostru, Păstrătorul vieţii noastre, Cel care ne-a
făcut după chipul şi asemănarea Lui, nu Se va îngriji de
toate nevoile noastre, dacă ne vom încrede în El?
Domnul Hristos a îndreptat atenţia ucenicilor Săi la
florile de pe câmp, care cresc într-o varietate bogată,
strălucind în simplitatea frumuseţii pe care cerescul Tată le-
a dat-o, ca o expresie a iubirii Sale faţă de om. El a spus:
„Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe
câmp.” Frumuseţea şi simplitatea acestor flori naturale
întrec cu mult splendoarea lui Solomon. Cea mai strălucită
îmbrăcăminte, produs al artei şi iscusinţei omeneşti, nu se
poate compara cu graţia naturală şi frumuseţea încântătoare
a florilor creaţiei lui Dumnezeu. Domnul Hristos întreabă:
„Dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care
astăzi este şi mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va
îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?”
(Matei 6:28,30) Dacă Dumnezeu, Artistul divin, dă
frumuseţe şi varietate culorilor unor simple flori care pier
într-o zi, cu căit mai multă grijă va avea El de aceia care
sunt creaţi după chipul şi asemănarea Sa? Această lecţie a
Domnului Hristos este o mustrare pentru teama,
îngrijorarea, confuzia şi îndoiala din inima lipsită de
credinţă.
Dumnezeu doreşte ca toţi fiii şi fiicele Sale să fie
fericiţi, plini de pace şi ascultători. Domnul spune: „Vă las
pacea Mea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea.
Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte”, şi „V-
am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să rămână în
voi şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 14:27; 15:11).
Fericirea care este căutată din motive egoiste, în afara
căilor datoriei, este o fericire nesigură, îndoielnică şi
temporară; ea trece, iar sufletul se umple de simţământul
singurătăţii şi al tristeţii; dar în slujirea lui Dumnezeu
găsim bucurie şi satisfacţie; creştinul nu este lăsat să
străbată cărări nesigure; el nu este părăsit sub povara
regretelor şi a dezamăgirilor zadarnice. Chiar dacă nu avem
plăcerile acestei vieţi, putem totuşi să fim bucuroşi privind
dincolo, spre bucuria vieţii veşnice.
Dar chiar şi aici, pe pământ, creştinii pot avea bucuria
comuniunii cu Hristos; ei pot avea lumina iubirii Sale şi
mângâierea continuă a prezenţei Sale. Fiecare pas în viaţă
ne poate aduce mai aproape de Iisus, ne poate da o
experienţă mai profundă a iubirii Sale şi ne poate aduce cu
un pas mai aproape de căminul binecuvântat al păcii. De
aceea, să nu ne părăsim încrederea noastră, ci să avem o
siguranţă temeinică şi statornică, mai puternică decât
oricând. „Până aici Domnul ne-a ajutat” (1 Samuel 7:12) şi
ne va ajuta până la sfârşit. Să privim la pietrele
monumentale de aducere-aminte a ceea ce a făcut Domnul
pentru a ne mângâia şi pentru a ne salva din măna
nimicitorului. Să păstrăm vii în memoria noastră toate
dovezile de îndurare şi har pe care Dumnezeu le-a
manifestat faţă de noi – lacrimile pe care El ni le-a şters,
durerile pe care le-a alinat, necazurile pe care le-a
îndepărtat, temerile pe care le-a alungat, nevoile pe care le-
a împlinit şi binecuvântările pe care le-a revărsat asupra
noastră – întărindu-ne astfel pentru tot ceea ce mai avem de
întâmpinat pe calea peregrinajului nostru.
 În lupta viitoare a credinţei şi a vieţii, ne putem aştepta
la noi greutăţi, dar, privind la cele din trecut, precum şi la
cele ce vor veni, putem spune: „Pană aici Domnul ne-a
ajutat” şi „Puterea ta să ţină cât zilele tale” (Deuteronomul
33:25). Încercările nu vor fi mai mari decât puterea care ne
va fi dată pentru a le suporta. De aceea, să începem a
îndeplini lucrarea care ne revine, oriunde vedem că este
ceva de făcut, având încredinţarea că, orice va veni, ne va fi
dată o putere proporţională cu încercările prin care vom
trece.
La timpul cuvenit, porţile cerului vor fi deschise pentru
a-i primi pe copiii lui Dumnezeu, iar de pe buzele Regelui
slavei va răsuna, asemenea unei melodii armonioase,
binecuvântarea: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de
moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea
lumii” (Matei 25:34).
Atunci, cei mântuiţi vor fi primiţi în căminul pe care
Domnul Hristos îl pregăteşte pentru ei. Acolo, nu vor mai fi
înconjuraţi de oamenii răi de pe pământ, de mincinoşi,
idolatri, necuraţi, necredincioşi; ci ei se vor afla în tovărăşia
celor care l-au învins pe Satana şi care, prin harul divin, şi-
au format un caracter desăvârşit. Fiecare tendinţă
păcătoasă, fiecare nedesăvârşire care le-a produs întristare
şi durere aici, pe pământ, au fost curăţate prin sângele lui
Hristos şi acum au parte de virtutea şi strălucirea slavei
Sale, cu mult mai strălucitoare ca soarele. Frumuseţea
morală şi desăvârşirea caracterului Său strălucesc în fiinţa
lor, conferindu-le o valoare care întrece cu mult această
splendoare exterioară. Ei sunt fără vină înaintea marelui
tron alb al lui Dumnezeu, fiind părtaşi ai demnităţii şi ai
privilegiilor îngerilor.
 Având în vedere această moştenire glorioasă care ar
putea ajunge în posesia lui, „ce ar da un om în schimb
pentru sufletul său?” (Matei 16:26). Poate că este sărac, dar
are în el însuşi o valoare şi o demnitate pe care lumea nu le
poate oferi. Sufletul răscumpărat şi eliberat de păcat, cu
toate însuşirile lui nobile, consacrate slujirii lui Dumnezeu,
este de o valoare neîntrecută, iar în ceruri, în prezenţa lui
Dumnezeu şi a îngerilor sfinţi, salvarea chiar şi a unui
singur suflet produce o bucurie care este exprimată prin
cântări de sfântă biruinţă.
Pentru mai multe cărţi digitale ale Editurii Viaţă şi Sănătate vă invităm să accesaţi resursele
disponibile pe:
www.viatasisanatate.ro
www.carteaanului.ro
Pentru mai multe informaţii despre autoare şi alte cărţi semnate de Ellen G. White vă invităm să
accesaţi site-ul: https://egwwritings.org/