Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
Maria Montessori s-a născut la 31 august 1870 la Chiravalle, în provincia Anconadin nord-estul Italiei,
fiind singura fiica a unei familii catolice burgheze. A murit în 1952 în Noordwijka an Zee, în Olanda.
Încă din timpul şcolii Maria a demonstrat un spirit critic şi independent foarte dezvoltat. Deşi la 14 ani
îşi dorea să devină inginer, se reorientează şi în pofida obstacolelor, decide să urmeze cursurile Facultăţii de
Medicină din Roma , iar în 1896 obţine diploma de medic şi chirurg, devenind astfel prima femeie medic din
Italia. În acelaşi an, ia parte, ca delegată a organizaţiilor feminine la Congresul pentru drepturile
femeii, unde susţine egalitatea în drepturi a sexelor (în ceea ce priveşte munca şi salarizarea).
Între 1896 – 1898 face stagiu de spital, timp în care este impresionată de soarta copiilor
cu deficienţe psihice. Din această cauză, ia decizia de a se dedica studierii unor metode raţionale
pentru recuperarea şi redarea lor societăţii ca membri folositori. În acest scop, face studii de
psihologie, psihiatrie şi antropologie.
Fiind fascinată de dezvoltarea copiilor, în 1906 îşi începe experimentele pedagogice cu
copii normali, iar pe 7 ianuarie 1907, inaugurează prima şcoală montessoriană pentru copii mici
denumită „Casa dei bambini” (Casa copiilor).
Prilejul de a pune în practică i s-a oferit în 1906, de către Institutul de bunuri imobiliare din
Roma. Era vorba despre un act de filantropism burghez, întreprins de către acest institut, care
oferea într- un cartier sărac din Roma, locuinţe ieftine. Datorită faptului că părinţii erau plecaţi la
lucru, copiii nu mergeau la şcoală. De aceea, s- a luat iniţiativa de a strânge într- unul dintre
apartamente toţi copiii spre a fi supravegheaţi şi, desigur, educaţi. Astfel, i s- a oferit Mariei
Montessori ocazia de a organiza şi conduce această experienţă. Învăţătoarea Olga Lodi a dat
acestei şcoli numele de „Casă a copiilor”, pentru faptul că acei copii nu mergeau la şcoală, ci
rămâneau acasă la ei.
La începutul anilor 1900, dr. Maria Montessori a elaborat această metodă educaţională pe baza
observaţiilor sale ştiinţifice asupra comportamentului copiilor. Având cunoştinţe solide , ea a dezvoltat ideea că
fiecare copil se naşte cu un potenţial unic ce trebuie valorificat, copilul nefiind doar un “vas gol” care aşteaptă să
fie umplut. Astfel a luat fiinţă o metodă de auto-educaţie şi dezvoltare care se bucură de recunoaştere în toată lumea
1
Modelul Montessori
Modelului pedagogic Montessori pune copilul în centru. Principiu esenţial al educaţiei montessoriene:
“Orice ajutor inutil dat copilului este un obstacol pentru dezvoltarea sa.”
Copiii Montessori învaţă într- un mediu non- competitive şi care- i susţine în permanenţă, concentrându-
se pe individualitatea copilului şi pe nevoile lui specifice. Copiii sunt încurajaţi să muncească independent,
în ritmul lor, educatorul putând să lucreze cu fiecare în parte sau în grupuri mai mici.
Cercetările Mariei Montessori au scos la iveală existenţa unei “ forme mintale” specifice
primei copilării, deosebită de cea a unui adult, întrucât ei nu înregistrează comanda adultului, nu
reacţionează la îndemnurile acestuia, ci lucrează independent de voinţa adultului. Educaţia
Montessori începe cu înţelegerea faptului că rolul adultului este de a ajuta la descătuşarea
puterilor de dezvoltare existente din naştere. Mintea la această vârstă este o „minte absorbantă”.
Teoria se bazează pe faptul că la această vârstă, capacitatea de discriminare senzorială se poate
dezvolta mai mult ca oricând. Simţurile sunt ca un fel de „canale” prin care mintea copilului
„absoarbe” elementele din mediul ambiant. Copilul clădeşte în sine omul adult de mâine, cu
materialul pe care îl găseşte în mediul său ambiant.
2
irezistibilă, încât, la această vârstă, fiinţa umană se automodelează după chipul şi asemănarea
mediului ambiant.
Aceasta consideră că, în prima perioadă se pune în mod necesar accentul pe problema
adaptării mediului la copil şi abia în perioada ce urmează se pune, treptat, problema inversă, a
adaptării copilului la mediul social. În ceea ce priveşte elementele culturii, acestea nu li se
predau, ci ei înşişi le culeg din contactul direct cu lucrurile concrete sau chiar abstracte, pe care
ei le găsesc materializate în obiecte ce se pot mânui.
3
în cercetările lui Sharmm, Brunner, dar şi în Europa, în cercetările lui J. Piaget, Vîgotski, H.
Wallon. Astfel că, Waloon a remarcat un fapt pe care Montessori l-a exemplificat prin
întâmplări reale, şi anume că un copil, fie el dintr-un trib de sălbatici, dacă este de mic dus să
trăiască în mijlocul unei comunităţi sociale de înaltă cultură, în ciuda culorii pielii şi a
caracteristicilor somatice ale rasei, va deveni un membru al noii comunităţi.
Ca om de ştiinţă, pozitivă, experimentală, ea nu a plecat de la principii filosofice, ci de la
observaţie şi experiment şi s-a bazat pe date obiective şi verificate repetat. Ea nu susţine nici
ideea lui J.J. Rousseau, conform căruia omul este „bun de la natură”, nici a Bibliei, care
susţine că este rău, purtând stigmatul „păcatului strămoşesc”, ci afirmă că la apariţia sa pe
lume ca nou- născut, „omul este la punctul zero, adică nu este încă nimic”. Omul care se
naşte - susţine Maria Montessori – va deveni bun sau rău, în funcţie de împrejurări; va fi
produsul lor şi al relaţiilor cu natura şi cu oamenii din jurul său, cu un cuvânt, al mediului în
care va intra.
În România, „mişcarea montessoriană” a prins amploare între 1930 – 1940, când au fost
publicate numeroase articole, au fost diferite congrese şi simpozioane. Prima şcoală
„Montessori” cu titlu experimental, sub îndrumarea Mariei Montessori şi sub conducerea lui
I. R. Pogoneanu şi I. S. Firu a luat fiinţă pe lângă Seminarul pedagogic universitar „Titu
Maiorescu” din Bucureşti, având ca educatoare pe Elena Rusceac. Metoda a fost
experimentată cu copii între doi ani şi jumătate şi şase ani, iar instituţia a funcţionat un singur
an.
4
În procesul de conceptualizare, copilul este Copilul descoperă singur conceptele cu
dirijat de educatoare ajutorul materialelor auto- corective
Copilul are un timp de lucru stabilit de Copilul lucrează atât timp cât doreşte la
educatoare proiectul pe care îl alege singur.
Ritmul instruirii este fixat de grupă şi de orar Copilul învaţă în ritmul său propriu.
Educatoarea corectează greşelile prin Materialul îl ajută pe copil să- şi descopere
repetări, pedepse şi recompense greşelile
Consolidarea învăţării se face prin exterior Copilul îşi consolidează învăţarea prin
repetiţie şi prin stările pozitive
Există foarte puţine materiale pentru În clasă există materiale care se adresează
dezvoltarea senzorială tuturor simţurilor şi ajută la o învăţare totală
Copilul are scaunul/ locul său propriu: i se Copilul poate lucra acolo unde doreşte, se
cere să stea liniştit, să asculte şi să participe deplasează prin clasă şi vorbeşte cu cine
în timpul lecţiilor cu toată grupa. doreşte, fără a perturba activitatea altora;
poate alege să lucreze şi în grup
Implicarea părinţilor este redusă şi voluntară. Se organizează un program Montessori de
participare a părinţilor.
5
Într-o grupă de grădiniță Montessori existăpatruarii de dezvoltare:
a) Formareaaptitudinilornecesareînrelația cu mediulfizic
(pregătireapentruexperiențeviețiireale,
aptitudinilenecesarepentrudobândireaindependenței, încredereaîn sine, coordonareamână-
ochi, aptitudinilemusculare, aptitudinile de concentrare, orientareastânga-dreapta);
b) Formareaaptitudinilornecesareînrelația cu alțisemeni( aptitudinilesociale,
folosireaunuilimbajadecvatînsituațiiparticulare etc.)
4. Matematica, presupunândactivitățibazatepematerialespecifice,
carerespectăcaracteristicaesențială a vârstei, aceea de a opera în plan concret, senzorial.
Acesteavizeazăintuireaunornoțiuni la nivelul de înțelegere al copiilor,
stimulareaunorcapacitățiintelectuale.Copiiitrebuiesăaibăposibilitatea de a
simțișiutilizasimbolurimatematice, căcinumaiașa pot
6
învățaconceptelespecificeșiîșiformeazăaptitudinilematematice, parcurgându-se drumul de la
concret la abstract.
Tehnica lecțiilor
3. Trezirea atenției. De fiecare dată educatoarea oferă materialul cu interes căutând să atragă
atenția copilului.
5. Respectarea activității utile. Dacă, dimpotrivă, copilul utilizează materialul fie imitând cu
exactitate modalitatea pe care a învățat-o de la educatoare, fie în alt mod imaginat de el
însuși, dar cu modificări care dovedesc un efort de inteligență, o aplicație folositoare pentru
dezvoltarea lui, educatoarea va lăsa copilul să continue a repeta același exercițiu sau să facă
încercări și experiențe proprii cât timp dorește el, fără a-i întrerupe activitatea, fără a corecta
mici erori și fără a opri lucrarea de teama că s-ar obosi.
Al doilea moment este acela în care educatoarea intervine pentru a preciza mai bine ideile
copilului care, după ce a fost inițiat, a făcut deja multe exerciții și a reușit să distingă
diferențele pe care le prezintă materialul senzorial.
7
Principala intervenție constă în a-l ajuta pe copil să-și însușească un limbaj corect care este
ușor de statornicit la această vârstă fragedă.
Exemplu: Punându-l să pipăie hârtia netedă și cea aspră, la primele exerciții senzoriale, va zice: „
e netedă”- „ e aspră” repetând chiar de mai multe ori cuvântul cu modulații diferite ale vocii și o
pronunțare deslușită.
Educatoarea trebuie întotdeauna să verifice dacă lecția a reușit să realizeze ce și-a propus.
Prima verificare se face pentru a vedea dacă numele a fost asociat cu obiectul în
conștiința copilului. Pentru aceasta, educatoarea va trebui să lase timpul necesar, adică între
lecție și verificare se va păstra tăcere câteva clipe. Apoi va întreba copilul, pronunțând cu mare
claritate substantivul sau adjectivul învățat: „ Care este neted?”- „ Care este aspru?”
Acest al doilea timp este cel mai important dintre toate și conține adevărata lecție,
adevăratul ajutor mnemonic și asociativ. Când educatoarea a văzut că un copil a înțeles și se
intereasează, va repeta de mai multe ori aceleași întrebări: „ Care este neted?”- „ Care este
aspru?”
Repetând de mai multe ori întrebarea, educatoarea repetă cuvântul care până la urmă va fi
memorat. La fiecare repetare, copilul, răspunzând prin indicarea obiectului, repetă exercițiul de
asociere a cuvântului pe care îl învață și îl fixează. Dacă însă educatoarea constată, de la început
că un copil nu este dispus să-i dea atenție și îi răspunde greșit, fără să facă nici un efort pentru a
8
se corecta, atunci în loc să îl îndrepte și să insiste, va trebui să întrerupă lecția, pentru a reîncepe
într-un alt moment în altă zi.
„ Cum este acesta?” și dacă un copil este apt să răspundă, el va spune cuvântul care trebuie: „
Este neted”, „ Este aspru”.
Fiindcă adesea copiii sunt nesiguri când pronunță aceste cuvinte, care de multe ori sunt noi
pentru ei, educatoarea poate să insiste punându-i să repete încă o dată sau de două ori,
îndemnând copilul să pronunțe mai clar; Cum este?”; „ Cum?..”. Dacă un copil dă dovadă că are
defecte simțitoare de vorbire, acum este cazul să fie învățat cum să pronunțe exact, prin
eventuale exerciții de corectare a pronunțării.
Rolul educatoarei
Rolul educatorului în sistemul pedagogic montessorian este puternic legată de „pregătirea mediului
educaţional stimulativ”, care să – i permită copilului să se manifeste nu ca un „manechin neînsufleţit” sau o
„marionetă” care execută doar ceea ce îi dictează adultul, ci ca o fiinţă liberă.
Educatorul trebuie să fie în permanenţă atent la ce face copilul şi nu invers. Educatorul este,
desigur, o parte foarte importantă a acestui proces. El trebuie să creeze mediul deosebit şi ordonat, în care
copilul să poată să înveţe. Educatorul şi copiii împart tot spaţiul dintre ei. Nu există o arie destinată
educatorului sau o catedră şi tot spaţiul este folosit pentru activităţi. Educatorii
Montessori sunt pregatiţi profesional pentru această metodă şi utilizează materiale,,Montessori” special create.
Aceste materiale nu numai că stimulează simţurile şi imaginaţia , dar sunt şi auto-corectoare, permiţând copilului
să evolueze în ritmul lui să înveţe din propriile lui greşeli .
Materialele speciale şi modul în care acestea îi sunt prezentate invită şi lasă copilului să
aleagă numai acele activităţi care îi incită interesul personal. Sub îndrumarea educatorului, copiii
dintr-o clasa Montessori acumuleazăcunoştinţe făcând propriile lor descoperiri. Sunt astfel încurajate
concentrarea, motivaţia,autodisciplina şi dragostea pentru învăţatură.
9
In cadrul metodei sale, Dr. Montessori a conceput un rol cu totul nou pentru educator. De
cele mai multe ori ne referim la acesta sub numele de ghid sau director, întrucât educatorul
Montessori nu predă în mod tradiţional. Copiii învaţă singuri, folosind materialele specifice, timp
în care rolul educatorului este să direcţioneze, să stimuleze şi să ghideze activitatea acestora. In
primă instanţă copiilor li se face o prezentare a materialelor. Incet şi cu mişcări precise,
educatorul utilizează materialul potrivit cu destinaţia sa, timp în care un grup de copii sau un
singur copil îl urmareşte. In timpul acestei demonstraţii, cuvintele şi mişcările excesive sunt
evitate, iar acţiunile sunt segmentate astfel încât să se asigure o mai bună înţelegere a conceptului
prezentat.
Decizia de a preda o anumită lecţie rezultă de cele mai multe ori din observarea atentă a
copiilor, precum şi din evaluarea muncii lor anterioare. Unele lecţii pot fi explicate din nou, dacă
se constată că un copil are nevoie de mai multă informaţie sau de informaţie nouă.
In cazul în care un copil îi deranjează pe colegii lui sau se comportă într-un mod care
afectează armonia şi ordinea din clasă, acesta va fi luat de către educator şi dus într-un loc retras
de ceilalţi copii. I se va asigura jocul favorit dar va fi lipsit de libertatea de a se deplasa prin clasă
după voinţa proprie. Educatorul va veni din când în când şi îi va adresa cuvinte blânde de
simpatie sau ajutor, în cazul în care are nevoie. Se consideră că lipsa libertăţii de mişcare şi
tratarea copilului ca pe un bolnav este suficientă pentru a-l face să înţeleagă că a greşit.
10