Sunteți pe pagina 1din 26

Titlul V

DEVOLUŢIUNEA LEGALĂ A MOŞTENIRII

CAPITOLUL I
Reguli generale privind moştenirea

1. Noţiunea de moştenire
1.1. Definiţie

Moştenirea, izvorâtă dintr-o necesitate obiectivă, fiind în


dependenţă directă de formele de proprietate, de relaţiile de producţie ale
sistemului economic al statului şi abordând interesele unor pături largi ale
populaţiei, a fost şi este cea mai importantă verigă a vieţii sociale. De
altfel, prin aceasta şi se explică investirea instituţiei moştenirii, în
legislaţia României cu statut constituţional. Codul civil nu defineşte
noţiunea de moştenire, a fost definită ca fiind transmisiunea patrimoniului
unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în viaţă1.
Termenul de moştenire mai desemnează şi patrimoniul celui care
lasă moştenirea, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor, care nu se
sting odată cu moartea celui care lasă moştenirea, dar sunt transmisibile
în temeiul normelor dreptului succesoral.

1.2. Precizări terminologice

Este utilizată frecvent şi noţiunea de „succesiune” ca sinonim al


noţiunii de „moştenire”. Pe lângă accepţiunea restrânsă, cea de sinonim
al termenului de „moştenire”, termenul de „succesiune” are în dreptul
civil şi un alt înţeles, mai larg decât cel de „moştenire” sau „ereditate”.
Astfel, potrivit celei de a doua accepţiuni, prin „succesiune” înţelegem
orice transmisiune de drepturi de la o persoană la alta, fie prin acte între
vii, fie pentru cauză de moarte.
Moştenirea, ereditatea sau succesiunea este transmiterea
patrimoniului unui defunct unei alte persoane.
1
M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul RSR, Ed.Academiei RSR, Bucureşti, 1966, p.19-
20; St. D.Cărpenaru, Drept civil, Drepturile de creaţie intelectuală, Succesiunile, Ed.Didactică.şi
Pedagogică.Buc., 1971, p.153; F.Deak, Tratat de drept succesoral, Ed.Actami, Bucureşti, 1999, p.6;
E.Safta-Romano, Dreptul de moştenire în România. Doctrină şi jurisprudenţă, vol.I, Ed.Graphix, Iaşi,
1995, p.24-26; J.Manoliu, Drept civil. Succesiuni, Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1995, p.8;
L.Stănciulescu, Drept civil. Contracte speciale. Succesiuni, Ed All Beck, Bucureşti, 2002, p.352;
D.Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tom.III, p.a II-a Atelierele
Socec, 1912, p.34
Instituţia moştenirii este intim legată de instituţia proprietăţii.
Astfel, Glasson, celebrul profesor de la Facultatea de drept din Paris,
afirma în lucrarea sa „Elėments du droit français considėrė dans ses
rapports avec le droit naturel de l’ėconomie politique”, cu referire la
moştenire că „succesiunea este de drept natural, economia politică
considerând-o unul din cele mai energice stimulente la muncă…, şi a
suprima dreptul de moştenire ar fi să suprimăm societatea…, iar a
suprima succesiunea ar fi să distrugem proprietatea, căci proprietatea
vremelnică limitată la viaţa omului, nu mai este proprietate”.2
După cum am arătat, termenul de moştenire mai desemnează şi
patrimoniul, care se transmite la moartea unei persoane fizice. În limba
vorbită, de obicei, prin moştenire, se înţeleg doar anumite bunuri, care
au rămas la moartea junei persoane fizice. Astfel, deseori, putem auzi, că
cineva a primit „moştenire o casă sau o maşină” etc.
Din punct de vedere al legii, noţiunea de moştenire în accepţiunea
de patrimoniu, comportă un alt sens, aceasta desemnând întreaga masă
succesorală – totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale a celui
care lasă moştenirea şi nu bunurile acestuia.
Masa succesorală o constituie ansamblul elementelor (bunuri şi
alte valori) care, făcând parte din patrimoniul defunctului, pot constitui
obiectul împărţelii moştenirii3. Fac parte din masa succesorală acele
drepturi şi obligaţii patrimoniale pe care le-a avut cel care lasă moştenirea
în timpul vieţii.
În masa succesorală sunt cuprinse numai acele drepturi şi obligaţii
care au un conţinut economic (patrimonial), cele personal
nepatrimoniale încetând la moartea celui care lasă moştenirea, astfel,
fiind intransmisibile4.
Masa succesorală este alcătuită din două părţi, şi anume:
-activul moştenirii este alcătuit din totalitatea drepturilor
patrimoniale a celui care lasă moştenirea. Din activul moştenirii fac
parte toate drepturile reale şi de creanţă, precum şi bunurile la care
acestea se referă, ale celui care lasă moştenirea;
-pasivul moştenirii este o parte componentă a masei succesorale şi
cuprinde obligaţiile şi sarcinile cu conţinut economic ale moştenirii. Nu
vor fi cuprinse în pasivul moştenirii obligaţiile intuitu personae, care se
sting odată cu încetarea din viaţă a celui care lasă moştenirea.

2
Citat după Şt.D.Săndulescu, Despre dreptul de succesiune, Bucureşti, Tipografia „Speranţa”, 1905,
p.7-9
3
Dicţionar de drept procesual civil, coordonator dr. Mircea N.Costin, Ed.Şt. şi
Enciclopedic,Bucureşti, 1983, p.300
4
T.S., S.civ., Dec. nr.1347/1972, în Repertoriu de practica judiciară în materie civilă pe anii 1969-
1975, p.205, nr.511; T.S. S.civ.Dec.nr.1629/1976 în Repertoriu…1975-1980. p.141; T.S. S.civ.,
Dec.nr.1539/1979, în C.D.,1979, p.124-125
Din punct de vedere practic, determinarea exactă a masei
succesorale are o importanţă deosebită pentru eventualii moştenitori, care
sunt puşi în situaţia de a opta între următoarele posibilităţi: să accepte
moştenirea pur şi simplu, să accepte moştenirea sub beneficiul de
inventar sau să renunţe la moştenire.
În perioada actuală, în sistemele economice ale României, instituţia
moştenirii a devenit, fără nici o îndoială, consecinţă remarcabilă a trecerii
la economia de piaţă, una din instituţiile fundamentale ale dreptului civil.
Se pare că succesiunea, nepercepută încă la momentul actual drept
o problemă axă a societăţii, altele fiind preocupările primordiale ale
cetăţenilor, îşi va vedea recunoscută în viitorul cel mai apropiat
importanţa de netăgăduit, iar întrebările cine, în ce mod şi de ce
patrimoniu dispune li se vor adăuga în curând întrebările cine şi în ce
mod va putea moşteni patrimoniul succesoral al defunctului.

1.3. Persoanele dreptului de moştenire

Persoana care lasă moştenirea este persoana decedată, declarată


judecătoreşte, moartă, al cărei patrimoniu se transmite pe calea
succesiunii. Aceasta se mai numeşte şi de cuius, prescurtare a formulei
romane is de cuius successione agitur .
Legiuitorul a folosit termenul de defunct şi în unele situaţii în care
folosirea acestuia este improprie. De exemplu, art. 655 p.3 din Codul
civil. Considerăm, că ar fi mai corect ca, în astfel de situaţii, să fie
utilizate cuvintele „cel care lasă moştenirea” şi nu „defunct”.
Cel care lasă moştenirea poate fi orice persoană fizică, indiferent de
capacitatea de exerciţiu a acesteia, de cetăţenie.
În cazul moştenirii testamentare cel care dispune de patrimoniul
său prin testament se numeşte testator.
În temeiul legii, cei care primesc în tot sau în parte, patrimoniul
celui care a lăsat moştenirea se numesc moştenitori, succesori, erezi sau
urmaşi5.Calitatea de moştenitor o poate dobândi orice persoană fizică,
indiferent de capacitatea de exerciţiu, cetăţenie. La fel şi statul, potrivit
legii sau potrivit dispoziţiilor testamentare, poate dobândi bunurile lăsate
de cel care lasă moştenirea. În calitate de moştenitor pot apărea şi
persoanele juridice numai în cazul în care există testament în acest sens.
În cazul moştenirii testamentare dobânditorii sunt denumiţi
legatari. Legatarii pot fi universali, atunci când au vocaţie la întreg
patrimoniu succesoral; cu titlu universal, când cu vocaţie la o fracţiune
din patrimoniul succesoral şi cu titlu particular, când au vocaţie la un bun
sau mai multe bunuri determinate.

5
E. Safta-Romano, Dreptul de moştenire, Doctrină şi jurisprudenţă, Ed.Graphix, Iaşi, 1995, p.24
1.4. Sediul materiei

Moştenirea este reglementată de Codul civil în Cartea a III-a


intitulată „Despre diferitele moduri prin care se dobândeşte proprietatea”,
titlul I „Despre succesiuni” (art.650-799 şi titlul II „Despre donaţiuni
între vii şi despre testamente (art.800-941).

2. Felurile moştenirii
2.1. Enumerare

În dreptul României, după izvorul ei, moştenirea poate fi de două


feluri: legală şi testamentară.6

2.2. Moştenirea legală

În conformitate cu art.650 din Codul civil , moştenirea este


denumită legală atunci când transmiterea patrimoniului succesoral se
înfăptuieşte în puterea legii. În literatura de specialitate românească7
moştenirea legală se mai numeşte şi moştenire ab intestat8 (moştenire
fără testament).
Moştenirea legală intervine în următoarele cazuri:
a. când cel care lasă moştenirea nu a dispus de patrimoniul său, în
timpul vieţii, prin testament;
b. când legatarul a renunţat la moştenire;
c. când legatarul este înlăturat de la moştenire deoarece este
nedemn;
d. când a fost testată doar o parte din bunurile succesorale;
e. când testamentul este nul;
f. când legatarul a decedat înaintea celui care lasă moştenirea.

2.3. Moştenirea testamentară

Moştenirea este denumită testamentară atunci când transmiterea


patrimoniului succesoral are loc în temeiul voinţei celui care lasă

6
M.Eliescu, op.cit., p.20; C.Hamangiu, I.Rosetti-Balănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil
român, vol.III, Bucureşti, 1928, p.1054; D.Chirică, Drept civil. Succesiuni, Ed.Lumina Lex,
Bucureşti, 1996, p.5
7
M.Eliescu, op.cit., p.20; St. D.Cărpenaru, op.cit., p.154
8
În Codul Caragea, moştenirea legală era numită,” fără diată” (p.a IV-a, cap.3, art.1)
moştenirea, manifestată într-un testament. Astfel, în acest caz,
moştenitorii sunt desemnaţi de către cel care lasă moştenirea.
Persoanele desemnate de testator să culeagă moştenirea se numesc
legatari.
Legatarul poate fi: universal (cu vocaţie la întreg patrimoniu lăsat
de defunct), cu titlu universal (cu vocaţie la o fracţiune din masa
succesorală) şi cu titlu particular (cu vocaţie la bunuri singulare, anume
determinate).

2.4. Moştenirea convenţională

Moştenirea mai poate fi convenţională. Se poate întâmpla în


cazul donaţiei de bunuri viitoare, în asemenea situaţie, contractul de
donaţie producând efecte numai la moartea donatorului şi este
întotdeauna revocabil (art. 821 din Codul civil).

2.5. Coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară

O precizare se impune în ce priveşte coexistenţa moştenirii legale


cu cea testamentară.
Cele două feluri de moşteniri prevăzute de art.650 Cod civil nu se
exclud reciproc, ci moştenirea legală poate coexista cu cea
9
testamentară
Dacă testatatorul a făcut un legat sau mai multe cu titlu universal,
dar care nu epuizează întregul patrimoniu succesoral (a lăsat numai ½
sau ¾ din patrimoniu), devoluţiunea moştenirii va fi testamentară, în
limitele legatului (sau legatelor) şi legală pentru restul neacoperitor.
De asemenea, dacă defunctul a lăsat prin testament întreaga
moştenire altor persoane decât moştenitorii rezervatari, aceştia vor primi
(în temeiul moştenirii legale) partea din moştenire cuvenită rezervei,
împotriva voinţei liberale a testatorului; astfel că devoluţiunea moştenirii
va fi, în partea legală, în parte testamentară (pentru partea care nu încalcă
rezerva succesorală).
În consecinţă, moştenirea testamentară înlătură pe cea legală numai
dacă:
a.testatorul a instituit unul sau mai mulţi legatari universali care
împreună au vocaţie la întreaga moştenire;
9
Codul nostru civil nu a păstrat principiul roman al incompatibilităţii moştenirii testamentare cu cea
legală (nemo partim tstatus partim intestatus decedere potest-nimeni nu poate să moară în parte cu
testament, în parte, fără testament). Ăn dreptul nostru “se admite, iar dacă există moştenitori
rezervatari, chiar se impune coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară”, a se vedea Fr. Deak,
op.cit. p.8
b.nu există moştenitori rezervatari.
În literatura de specialitate s-a pus întrebarea: o persoană poate să
culeagă o anume parte din moştenire în calitate de legatar şi o altă parte în
calitate de moştenitor legal, deci să se cumuleze cele două calităţi în
aceeaşi persoană? Având în vedere cele afirmate privind coexistenţa
dintre cele două forme de moştenire se admite şi această posibilitate10.

2.6.Particularităţí ale moştenirii în dreptul roman

Evoluţia dreptului de moştenire a fost direct şi continuu


influenţată de dreptul de proprietate şi indirect de dreptul familiei. În
acest context, dreptul de moştenire a cunoscut întâia consacrare în dreptul
roman.
Pe scurt, dreptul roman succesoral a avut trei caracteristici
principale11.
a) Dreptul roman primitiv a fost dominat de ideea coproprietăţii
familiare ce se caracteriza prin: unitatea moştenirii, patria potestas şi
rudenia paternă. Capul familiei (pater familias) avea un drept de
reprezentare familiară. Succesiunea era condusă după principiul
continuatio domini şi prin urmare, copii nu culegeau, pe deplin,
patrimoniul succesoral, ci numai dreptul de administrare a bunurilor
moştenirii.
b) În anul 540 Justinian, prin novelele 118 şi 127 a reorganizat,
în întregime succesiunea ab intestat introducând ordo succesivus
(ordinea succesiunii) inspirată din voinţa prezumată a defunctului;
transmisiunea succesorală devenea astfel, mult mai individuală şi mai
puţin familiară. Devoluţiunea moştenirii se făcea în funcţie de clasa şi
gradul de rudenie, astfel moştenitorii erau împărţiţi în patru clase:
descendenţii, ascendenţii, colateralii privilegiaţi (fraţii, surorile şi
descendenţii lor) şi colateralii ordinari (unchii, verii, nepoţii) până la
gradul 6. Soţul supravieţuitor era considerat, în general, străin de
moştenire, venind la aceasta numai după colealul de gradul 6 (în mod
excepţional văduva săracă primind ¼). Regulile astfel instituite, puteau fi
însă modificate, prin testament.
c) Predominantă era devoluţiunea testamentară, care avea ca
instituţie principală instituirea unui erede12. Instituirea eredeului trebuia
să se afle în fruntea (caput) testamentului şi să premeargă legatele şi orice
alte dispoziţii, iar valabilitatea oricărui testament depindea de
10
Pentru amănunte referitor la coexistenţa calităţii de moştenitor legal cu aceea de legatar a se vedea
Fr.Deak, op.cit. p.9
11
Vezi Ph.Malaurie, L.Aznes, Cours de droit civil. Succesions. Ed. Cujas, Paris, 1989, p.23
12
Vezi V.Hanga, M.Jacota, Drept privat roman. Ed. Didactică Şi Pedagogică Bucureşti, 1984,
p.240; E.Molcuţ. D.Oancea, Drept roman, Ed. “Şansa”, Bucureşti, 1993, p.141
valabilitatea instituirii redeului (sub sancţiunea nulităţii), potrivit regulii
heres est caput et fundamentum totius testamenti. Moştenirea
testamentară era incompatibilă cu cea legală, aceasta (din urmă)
definindu-se numai prin raportare la absenţa testamentului.
În dreptul nostru moştenirea legală este regula, ea putând fi însă
înlăturată (total sau parţial) prin legatele instituite prin testament. Prin
comparaţie cu dreptul roman, conform legislaţiei noastre, prin testament
nu se pot institui moştenitori (erezi) numai legatari.

3. Caracterele juridice ale transmiterii moştenirii


3.1. Enumerare

Prin moştenire înţelegem transmiterea patrimoniului unei persoane


fizice decedate către una ori mai multe persoane în viaţă13
Din definiţia dată moştenirii, rezultă caracterele juridice ale
acesteia, care o deosebesc de celelalte moduri de transmitere a drepturilor
şi obligaţiilor existente în dreptul civil, şi anume:

a)transmiterea moştenirii este o transmisiune pentru cauză de


moarte;
b)transmiterea moştenirii este o transmisiune universală;
c)transmiterea moştenirii este o transmisiune unitară;
d)transmiterea moştenirii este o transmisiune indivizibilă.

3.2. Transmiterea moştenirii este o transmisiune pentru


cauză de moarte

Transmiterea moştenirii are loc numai la moartea unei persoane


fizice prin efectul acestei morţi, fie că este vorba de moartea fizic
constatată, fie că este vorba de moartea declarată prin hotărârea instanţei
de judecată. Astfel, ceea ce deosebeşte transmisiunea succesorală de
transmisiunea prin acte între vii, este faptul morţii persoanei fizice,
patrimoniul căreia urmează a fi transmis către moştenitorii săi14.
Numai moartea unei fiinţe umane poate avea ca efect transmiterea
moştenirii. Un astfel de efect nu este de conceput în cazul încetării
existenţei unei persoane juridice, aceste efecte fiind reglementate prin
acte normative cu caracter special.
13
Fr. Deak, op.cit., pag.13; Stanciu D.Cărpenaru, op.cit., p. 153
14
M.Eliescu, op.cit., p.48; J.Manoliu, St.Rauschi, Drept civil. Succesiuni, Iaşi, 1983, p.4; Gh.Beleiu,
Drept civil român, Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură şi
Presă “Şansa”SRL, Bucureşti, 1993, p.168; E.Safta-Romano, op.cit., vol.I, p.28; D.Macovei,
M.S.Striblea, Drept civil, Contracte. Succesiuni; Ed.Junimea, Iaşi, 2000, p.302
În schimb, în cazul în care statul sau o persoană juridică apare în
calitate de dobânditor ai unor bunuri sau a întregului patrimoniu
succesoral va fi aplicabile normele care reglementează transmisiunea
succesorală.

3.3. Transmiterea moştenirii este o transmisiune universală

Obiectul transmisiunii succesorale îl constituie patrimoniul


persoanei fizice decedate, privit ca o universalitate juridică15. Altfel spus,
obiectul transmisiunii succesorale îl constituie totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor care au valoare economică şi au aparţinut celui care lasă
moştenirea. Patrimoniul unei persoane fizice fiind intransmisibil în timpul
vieţii titularului şi din acest punct de vedere transmisiunea succesorală se
opune transmisiunii între vii, astfel:

1.Transmisiunea prin acte între vii, spre deosebire de transmisiunea


succesorală, nu poate avea ca obiect un patrimoniu, obiectul acesteia,
constituind doar bunurile privite izolat (ut singuli).
Transmisiunea succesorală dimpotrivă, constă în transmiterea unei
averi, a acelei universalităţi care este patrimoniul.

2.Spre deosebire de transmisiunea prin acte între vii, obiect al


căreia pot constitui numai anumite drepturi, transmisiunea succesorală are
ca obiect patrimoniul celui care lasă moştenirea, acesta fiind privit ca o
universalitate juridică şi, în acest sens, drepturile şi obligaţiile persoanei
decedate nu pot fi privite izolat. Aşa fiind, prin moştenire se transmit nu
numai drepturile, ci şi obligaţiile defunctului.
Prin urmare, transmisiunea succesorală este atât activă, cât şi
pasivă, ceea ce o deosebeşte de transmisiunile operate prin acte între vii,
în care nu pot fi transmise decât drepturi, dar nu şi obligaţii. Într-adevăr,
dreptul civil român în vigoare nu cunoaşte cesiunea de datorie.

3.În cazul transmisiunii succesorale, spre deosebire de


transmisiunea prin acte între vii, drepturile dobândite de către moştenitori
sunt opozabile terţilor fără îndeplinirea unor formalităţi.
Moştenirea, având ca obiect patrimoniul celui care lasă moştenirea,
din punct de vedere activ, nu poate transmite decât drepturile
patrimoniale ale acestuia, care nu vor fi privite în individualitatea lor, ci
ca părţi componente ale patrimoniului.
De aici rezultă, că transmisiunea activă se va efectua şi va fi
opozabilă terţilor persoane, fără a fi condiţionată de săvârşirea
15
T.S., s.civ., Dec.nr.400/1984, în CD, 1984, p.132-133
formalităţilor prevăzute de lege pentru transmisiunile prin acte între vii.
De exemplu, în cazul în care în moştenire se află bunuri imobile, dreptul
de proprietate asupra acestora se va transmite prin moştenire şi va fi
opozabil terţilor fără efectuarea formelor de publicitate imobiliară. La
fel, în cazul în care succesorul dobândeşte, prin moştenire, o creanţă,
aceasta va fi opozabilă terţilor persoane, independent de respectarea
formalităţilor prevăzute de art.1393 din Codul civil pentru cesiunea de
creanţă.
3.4. Transmiterea moştenirii este o transmisiune unitară

Întrucât patrimoniul celui care lasă moştenirea este privit ca un tot


unitar, rezultă că şi moştenirea este în principiu unitară. Aceasta
înseamnă că transmisiunea succesorală este guvernată de aceleaşi norme
juridice, fără a se face deosebire între bunurile succesorale după natura şi
originea lor16.
Caracterul unitar al transmisiunii succesorale va subzista şi în cazul
în care cel care lasă moştenirea a dispus de o parte din bunurile sale prin
testament, restul atribuindu-se potrivit regulilor moştenirii legale.
Principiul potrivit căruia moştenirea alcătuieşte o singură masă
succesorală a fost creat de jurisconsulţii romani17.
Caracterul unitar al transmisiunii succesorale comportă unele
excepţii, astfel:
-în ce priveşte dreptul special al soţului supravieţuitor asupra
mobilelor, obiectelor aparţinând gospodăriei casnice şi darurilor de nuntă
în concurs cu alţi moştenitori decât descendenţi, caracterul unitar al
transmisiunii succesorale este înlăturat prin voinţa legiuitorului. Astfel,
în ceea ce priveşte bunurile gospodăriei casnice şi a darurilor de nuntă se
aplică o reglementare specială, derogatorie de la regulile generale ale
devoluţiunii legale a moştenirii şi anume dispoziţiile art.5 din Legea
nr.319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor18;
-de asemenea, dacă cel care lasă moştenirea este un cetăţean român
având bunuri situate în străinătate sau un cetăţean străin având bunuri
situate în România, în ce priveşte imobilele se va aplica legea locului
unde sunt situate acestea, (lex rei sitae) iar în ce priveşte bunurile
mobile, legea naţională a cărui cetăţean este cel care lasă moştenirea (lex
patriae);
-potrivit art.41 alin.2 din Constituţie „cetăţenii străini şi apatrizii
nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”. Având în
vedere dispoziţiile din Legea fundamentală a ţării rezultă că
16
M.Eliescu, op.cit., p.51; R.Petrescu, Drept succesoral. Moştenirea. Devoluţie şi împărţeala, ed. A
II-a, Ed. Oscar Print, Bucureşti. 1997, p. 18
17
M.Eliescu, op.cit, p.51
18
Fr. Deak, op.cit., p.1-21; D.Alexandresco, vol.I., op.cit., p.176; Legea nr.319/1944 a fost publicată în
Monitorul Oficial, partea I, nr.133 din 10 iunie 1944
moştenitorul, indiferent dacă moşteneşte în temeiul legii sau
testamentului, dacă nu are cetăţenie română nu poate dobândi dreptul de
proprietate asupra unui teren care face parte din moştenire.
În literatura de specialitate românească s-a pus problema dacă
moştenitorii cetăţeni străini sau apatrizi pot beneficia de echivalentul
valoric al terenului. Referitor la posibilitatea moştenitorilor cetăţeni
străini sau apatrizi de a beneficia de echivalentul valoric al terenurilor
moştenite considerăm, că, pe drept cuvânt, în literatura de specialitate
românească s-a apreciat, că „legiuitorul a urmărit nu stabilirea unei
interdicţii valorice, ci a uneia care vizează proprietatea terenurilor privite
în materialitatea lor”19.
-de asemenea, în cazul în care cel care lasă moştenirea este un
cetăţean român având bunuri situate în străinătate sau un cetăţean străin
având bunuri situate în România, potrivit art.66 din Legea nr.105/1992
cu privire la raporturile de drept internaţional privat, moştenirea privind
bunurile mobile, indiferent de locul aflării lor, va fi supusă legii naţionale
a celui care lasă moştenirea, iar moştenirea privind bunurile imobile va fi
supusă legii locului unde sunt situate aceste bunuri. Totuşi, caracterul
unitar al transmisiunii succesorale va putea fi restabilit în cazul în care
potrivit art.68 din Legea nr.105/1992, testatorul a supus transmiterea prin
moştenire a bunurilor sale altei legi decât cea arătată în art.66, în acest
caz testatorul neavând dreptul să înlăture dispoziţiile ei imperative20;
-o altă derogare de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale
o constituie dispoziţiile art.162 alin.2 din Codul muncii21. „În caz de
deces al salariatului, drepturile salariale datorate până la data decesului
sunt plătite, în ordine, soţului supravieţuitor, copiilor majori ai
defunctului sau părinţilor acestuia. Dacă nu există nici una din aceste
categorii de persoane, drepturile salariale sunt plătite altor moştenitori, în
condiţiile dreptului comun”. Aşadar, din dispoziţiile legii rezultă că sunt
stabilite anumite reguli derogatorii de la dreptul comun:
-soţul supravieţuitor, copii majori sau părinţii defunctului, în
ordine, beneficiază de aceste drepturi, altfel decât cum prevede dreptul
comun;

19
Fr. Deak, op.cit., p.21; E.Chelaru, Unele aspecte în legătură cu circulaţia juridică a terenurilor
proprietate privată, în Dreptul nr.9/1993, p.24-25; C.Alunar, Noi aspecte teoretice şi practice ale
dreptului de superficie, în Dreptul nr.5-6/1993, p.73; V.Patulea, Situaţia juridică a bunurilor imobile a
celor care au pierdut cetăţenia română, în Dreptul nr.12,/1993, p.74-75
20
N.Jacota, Drept internaţional privat, vol.II, Ed.Didactică şi Pedagogică Bucureşti. 1976, p.288;
I.Filipescu, Drept internaţional privat, vol.II, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993, p.190-192; M.Eliescu,
op.cit., p.52; D.Sitaru, Drept internaţional privat, Ed. Holding Reporte, Bucureşti, 1996, p.187
21
Codul muncii – Legea nr.53/2003 publicată în Monitorul Oficial nr.72/5 februarie 2003, Noul Cod al
muncii intră în vigoare la data de 1 martie 2003, iar pe data intrării acestuia se abrogă Legea nr.6/1992
privind concediul de odihn şi alte concedii ale salariaţilor care a fost publicată în Monitorul Oficial al
României nr.16 din 15 octombrie 1992 şi Legea salarizării nr.14/1991, publicată în Monitorul Oficial
nr.32 din 9 februarie 1991
-soţul supravieţuitor, copii majori sau părinţii defunctului sunt
beneficiari ai acestor drepturi independent de calitatea lor de moştenitori,
ei trebuind să facă dovada rudeniei, nefiind nevoie de prezentarea calităţii
de moştenitor;
-ceilalţi moştenitori (legali sau testamentari) trebuie să facă dovada
calităţii lor de moştenitori.
Având în vedere aptul că Titlul III din Codul muncii (Timpul de
muncă şi odihnă), capitolul III intitulat „Concediile” nu prevede
dispoziţii referitoare la ridicarea indemnizaţiei de concediu ce se cuvine
salariatului decedat pentru concediul neefectuat, credem că se vor aplica
dispoziţiile art.162 din Codul muncii;
-o altă derogare de la acest caracter o constituie dispoziţiile art.97
din Legea nr. 19/200022. „Sumele rămase neîncasate de către pensionarul
decedat, reprezentând pensia pe luna în care a avut loc decesul, şi după
caz, drepturile de pensie cuvenite şi neachitate până la deces, se plătesc
soţului supravieţuitor, copiilor, părinţilor sau, în lipsa acestora, celorlalţi
moştenitori, în condiţiile dreptului comun”.
Sumele prevăzute la alineatul l pot fi solicitate în cadrul termenului
general de prescripţie.
Astfel, pensia neîncasată va fi ridicată de către soţul supravieţuitor,
copii sau părinţi, independent de calitatea lor de moştenitori; în lipa
acestora, beneficiază de pensia neîncasată ceilalţi moştenitori care trebuie
să dovedească calitatea lor de moştenitori prin prezentarea certificatului
de moştenitor.
3.5. Excepţii de la caracterul transmisiunii

Caracterul unitar al transmisiunii succesorale în dreptul României


comportă unele excepţii:
-astfel, în ce priveşte dreptul special al soţului supravieţuitor
asupra mobilelor, obiectelor aparţinând gospodăriei casnice i darurilor de
nuntă în concurs cu alţi moştenitori decât descendenţii, caracterul unitar
al transmisiunii succesorale este înlăturat prin voinţa legiuitorului;
-de asemenea, dacă cel care lasă moştenirea este un cetăţean român
având bunuri situate în străinătate sau un cetăţean străin având bunuri
situate în România, în ce priveşte imobilele se va aplica legea locului
unde sunt situate acestea, iar în ce priveşte bunurile mobile, legea
naţională a cărui cetăţean este cel care lasă moştenirea;
-în literatura de specialitate românească23 s-a pus problema dacă
moştenitorii cetăţeni străini sau apatrizi pot beneficia de echivalentul
22
A se vedea în acest sens Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale, modificată prin O.U.G nr.41/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale, modificată prin O.U.G nr.41/2000, OUG nr.249/2000, O.U.G nr.49/2001, Legea
nr.340/2001, Legea nr.338/2002 şi Legea nr.346/2002, pt. amănunte vezi Al.Ţiclea, Tr.Ştefănescu
23
Fr.Deak, op.cit. p. 1-21; D.Alexandresco, vol.I, op.cit., jp. 176
valoric al terenului. Referitor la posibilitatea moştenitorilor cetăţeni
străini sau apatrizi de a beneficia de echivalentul valoric al terenurilor
moştenite considerăm, că, pe drept cuvânt în literatura de specialitate
românească s-a apreciat, că „legiuitorul a urmărit nu stabilirea unei
interdicţii valorice, ci a uneia care vizează proprietatea terenurilor privite
în materialitatea lor24.

3.5. Transmiterea moştenirii este o transmisiune


indivizibilă

Principiul indivizibilităţii transmisiunii moştenirii rezultă din


unitatea patrimoniului succesoral. Patrimoniul celui care lasă moştenirea
pe lângă faptul că este unitar, este privit, în ce priveşte moştenirea, ca un
tot indivizibil. Aceasta înseamnă că un succesibil nu va putea să accepte
sau să renunţe doar la o parte din moştenire.
Datorită, acestui caracter al transmisiunii succesorale, în cazul
existenţei mai multor moştenitori, dacă unul sau unii dintre ei renunţă la
moştenire sau este nedemn sau în cazul ineficacităţii unor legate, aceasta
va profita celorlalţi succesibili, în virtutea dreptului de acrescământ25. În
acelaşi timp, indivizibilitatea transmisiunii succesorale nu împiedică
moştenitorii să accepte succesiunea sub beneficiu de inventar.
Astfel, fiecare moştenitor trebuie: fie să accepte moştenirea potrivit
vocaţiei succesorale, fie să renunţe la ea.
Caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale nu împiedică pe
succesibil26 de a accepta moştenirea sub beneficiu de inventar, prin
care aceştia vor răspunde pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai în
limitele activului primit (intra vires hereditatis). Acest mod de
acceptare nu influenţează nici asupra caracterului universal al
27
moştenirii .
Caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale cunoaşte şi unele
excepţii care, în principal, se referă la: împărţirea creanţelor şi datoriilor
defunctului între moştenitori din ziua deschiderii moştenirii sau situaţia
acceptării moştenirii ce are ca obiect un drept asupra unui teren ce a fost
reconstituit în temeiul Legii nr.18/199128.
24
Fr.Deak, op.cit., p. 21
25
vezi în acest sens Fr.Deak, op.cit.
26
Succesibilii sunt persoanele care îndeplinesc condiţiile pentru a putea moşteni, adică au capacitate şi
vocaţie succesorală şi nu există cauze care să-i înlăture de la moştenire, care n-au exercitat încă dreptul
de opţiune succesorală (acceptarea moştenirii s-au renunţarea la ea)
27
Caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale explică de ce, în cazul renunţării la moştenire de
către unul sau mai mulţi succesibili, precum şi în cazul nedemnităţii ori a ineficacităţii legatelor
(nulitate, revocare, caducitate) vor profita de drept succesorii acceptaţi a căror vocaţie era înlăturată
sau diminuată prin existenţa altor moştenitori sau care aveau obligaţia să execute legatul în cauză
28
Potrivit dispoziţiilor art.13,alin.2 din Legea nr.18/1991 referitoare la reconstituirea dreptului de
proprietate asupra terenurilor calitatea de moştenitor se recunoaşte “nu numai persoanelor care au
Astfel, chiar din ziua deschiderii moştenirii creanţele şi datoriile
celui care lasă moştenirea, exceptând cazurile prevăzute de art.1060-
1061 din Codul civil vor fi împărţite de drept între moştenitori.
O altă derogare de la caracterul indivizibil al transmisiunii
succesorale rezultă din dispoziţiile art.13 al Legii nr.18/1991 referitoare
la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.29

4. Deschiderea moştenirii

4.1. Noţiuni introductive

Prin deschiderea succesiunii înţelegem acele fapte, prevăzute de


lege, care determină trecerea patrimoniului succesoral de la cel care lasă
moştenirea către moştenitorii săi, acele evenimente, care constituie un
temei pentru naşterea dreptului de moştenire.
Deschiderea succesiunii are o importanţă deosebit de mare în
materie succesorală. Numai din momentul deschiderii succesiunii,
eventualitatea că o anumită persoană va deveni moştenitor se realizează,
tot din acel moment, luând naştere şi dreptul persoanei respective,
devenită moştenitor, de a accepta moştenirea sau de a renunţa la ea.
Există doi factori, care generează deschiderea succesiunii,
condiţionând, astfel, şi naşterea dreptului la moştenire. Aceştia sunt:
moartea naturală a celuia care lasă moştenirea, care se constată în mod
fizic prin examenul cadavrului sau intrarea în vigoare a hotărârii
judecătoreşti declarative de moarte, precedată sau nu de declararea
dispariţiei30. Numai atunci când s-a realizat unul din aceşti doi factori,
moştenirea se consideră deschisă, până la acel moment neputând fi vorba
de drepturile eventualilor moştenitori asupra moştenirii.
Declararea judecătorească a dispariţiei unei persoane nu are drept
efect deschiderea succesiunii.
Deschiderea succesiunii implică analiza a două aspecte: data
deschiderii succesiunii şi locul deschiderii acesteia.

4.2. Data deschiderii moştenirii

aşteptat moştenirea lăsată de fostul proprietar, dar au fost socotiţi repuşi de drept în termenul de
acceptare şi moştenitorii care nu acceptaseră moştenirea lăsată de fostul proprietar la data decesului”,
ei fiind consideraţi acceptanţi prin cererea făcută comisiei constituite potrivit legii; pentru amănunte: a
se vedea Fr.Deak, op.cit. p.25-26
29
Fr. Deak, op.cit., p.30; T.S., col.civ., Dec.nr.1778/1960 în CD, 1960, p.241-242; T.S. col.civ.,
Dec.nr.335/1952, în CD, 1952-1954, vol.I, p.118
30
St. D.Cărpenaru, op.cit., p.164
A. Stabilirea momentului deschiderii moştenirii

Potrivit art.651 din Codul civil al României „Succesiunile se


deschid prin moarte”. De aici rezultă că, deschiderea moştenirii este
concomitentă cu încetarea din viaţă a celuia care lasă moştenirea.
Cei care pretind moştenirea vor trebui să dovedească moartea,
precum şi data morţii celui la a cărui moştenire se consideră îndreptăţiţi.
Dovada morţii şi a datei sale se va face, după caz, prin certificatul de
deces sau prin hotărârea judecătorească de declarare a morţii, rămasă
definitivă, hotărâre care cuprinde şi data stabilită de judecată ca fiind
aceea a morţii31.
Atât dovada datei morţii făcută prin certificatul de deces cât şi
dovada morţii făcută prin hotărâre judecătorească declarativă de moarte32
au putere doveditoare până la proba contrarie, aceasta putând fi făcută
prin orice mijloc de probă, deoarece moartea este un simplu fapt material.

B. Importanţa datei deschiderii moştenirii

Stabilirea exactă a momentului morţii celui care lasă moştenirea


prezintă o deosebită importanţă practică din următoarele motive:

-la această dată primesc aplicare normele dreptului de moştenire;


-în cazul unui conflict în timp al unor legi succesorale succesive, în
funcţie de această dată, se determină legea aplicabilă. Astfel,
determinarea cercului de moştenitori chemaţi să culeagă moştenirea se va
efectua conform normelor legale existente la data deschiderii succesiunii,
iar actele ulterioare deschiderii succesiunii, cum ar fi, de exemplu,
acceptarea sau renunţarea la moştenire, vor fi reglementate de legea în
vigoare la data, când aceste acte se săvârşesc, potrivit principiului
aplicării imediate a legii noi33;
-în funcţie de acest element se determină cercul moştenitorilor
legali şi testamentari;
-la această dată se determină compunerea şi valoarea patrimoniului
succesoral;
-de la data deschiderii succesiunii începe să curgă termenul de 6
luni de opţiune succesorală;
-data deschiderii succesiunii marchează data până la care
retroactivează acceptarea sau renunţarea la moştenire;
31
M. Eliescu, op.cit., p.62; Fr. Deak, op.cit., p.32
32
Gh.Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a V-a
revăzută şi adăugită de M.Nicolae, P.Truşcă, Ed.”Şansa”, Bucureşti, 1998, p.293; E. Safta-Romano,
op.cit., vol.I, p.45; T.S., s.civ.dec.nr.617/1974, în CD, 1974, p.156-158; T.J.Ilfov, dec.civ. nr.411/1979,
în RRD nr.10/1979, p.65
33
M. Eliescu, op.cit., p. 63
-în cazul pluralităţii de moştenitori, data deschiderii succesiunii
marchează ziua în care începe starea de indiviziune, şi până la care
retroactivează efectul declarativ al împărţelii moştenirii 34.

4.3. Locul deschiderii moştenirii

A. Noţiunea de loc al deschiderii moştenirii

Regula potrivit căreia moştenirea se deschide la ultimul domiciliu


al defunctului, rezultă implicit din prevederile art.14 al Codului de
procedură civilă şi din prevederile art.10 lit.a. şi b. din Legea nr.36/1995
notarilor publici şi a activităţii notariale.
Competenţa instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului (art.14
al Codului de procedură civilă) este o competenţă teritorială exclusivă,
deoarece normele care o determină au un caracter imperativ. Dispoziţiile
art.14 al Codului de procedură civilă despre competenţa instanţei celui
din urmă domiciliu al defunctului îşi găsesc aplicare şi în situaţia în care
în masa succesorală se găsesc şi bunuri imobile situate în circumscripţia
altor instanţe decât cea de la ultimul domiciliu a celui care lasă
moştenirea35. Procedura necontencioasă va fi de competenţa notarului
public din biroul notarial situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei
în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu.
Deschiderea moştenirii la ultimul domiciliu al defunctului a fost
instituită din considerente de ordin practic, lesne de înţeles. Astfel, anume
acolo se pot găsi, diverse documente ale celui care lasă moştenirea, pot fi
culese informaţii despre eventualii moştenitori, precum şi despre masa
succesorală36.
Prin domiciliu, în general, se înţelege acel atribut de identificare a
persoanei fizice care o individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc
având această semnificaţie juridică37. Potrivit art.13 din Decretul
nr.31/1954 „Domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are
locuinţa statornică sau principală”. Poate fi vorba de domiciliul de drept
comun şi de domiciliul legal. Domiciliul de drept comun al persoanei
fizice, numit şi „voluntar” este locuinţa sa statornică ori principală. Prin

34
M. Eliescu, op.cit., p. 63; Fr. Deak, op.cit., p. 33
35
V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.I, Teoria generală, Ed.Naţional,
Bucureşti, 1996, p.422, 429; G.Boroi. D.Rădescu, Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, Ed.
All, Bucucureşti, 1994, p.41-42; T.S., s.civ. dec.nr.1467/1975, în CD, 1975, p.217; T.S. s.civ. dec.
nr.195/1970 în CD, 1970, p.238
36
M. Eliescu, op.cit., p.55
37
Ghe Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, Casa de
editură şi presă “Şansa”S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 327
domiciliul legal înţelegem acel domiciliu care este stabilit de lege pentru
anumite categorii de persoane fizice38.
Astfel, în ce priveşte minorul, locul deschiderii moştenirii va fi, de
regulă, la părinţii săi sau la acela, dintre părinţi, la care el locuieşte
statornic (art.14, alin.I al Decretului nr.31/1954), fie în temeiul
înţelegerii părinţilor, fie în temeiul hotărârii instanţei judecătoreşti (art.14,
alin.II al Decretului nr.31/1954). În cazul în care minorul are numai un
singur părinte (indiferent de cauza care a generat această situaţie) ori se
află sub tutelă, locul deschiderii moştenirii va fi la domiciliul
reprezentantului legal (art.14, alin.III al Decretului nr.31/1954). În cazul
în care la moartea minorului, acesta avea, cu încuviinţarea autorităţii
tutelare, o locuinţă proprie pentru desăvârşirea învăţăturii ori pregătirii
profesionale (art.102 din Codul familiei) locul deschiderii moştenirii va fi
la domiciliul părinţilor sau la domiciliul părintelui care-l reprezintă.
În ce priveşte locul deschiderii moştenirii persoanei puse sub
interdicţie, acesta va fi la domiciliul reprezentantului legal (art.14, alin.III
din Decretul nr.31/1954).
În cazul în care s-a instituit o curatelă asupra bunurilor unui
dispărut, acesta are domiciliul la domiciliul curatorului în măsura în care
curatorul este îndreptăţit să-l reprezinte, adică numai cu privire la actele
juridice patrimoniale între vii (art.15 din Decretul nr.31/1954). În cazul în
care, ulterior, se va declara moartea celui dispărut printr-o hotărâre
judecătorească definitivă, acest domiciliu legal nu va avea nici o
înrâurire asupra locului unde moştenirea se deschide39.
În cazul în care cel care lasă moştenirea nu avea ultimul domiciliu
în ţară, potrivit alin. II, art. 68 al Legii nr.36/1995 privind legea notarilor
publici şi a activităţii notariale, locul deschiderii moştenirii va fi acolo
unde defunctul şi-a avut bunurile cele mai importante ca valoare40.
În situaţia în care domiciliul defunctului este necunoscut, întrucât
acesta, spre exemplu a fost nomad, moştenirea se va deschide la locul
unde se află bunurile cele mai importante ale celui care lasă moştenirea,
iar în lipsă de bunuri, la locul decesului41.
Dovada ultimului domiciliu a celui care lasă moştenirea se face cu
certificatul de deces (art.73 al Regulamentului de punere în aplicare a
Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr.36/1995, adoptat prin
Ordinul nr.710/1995) sau actul de identitate. În cazul în care cel care lasă
38
P.Andrei, Domiciliul real al persoanei fizice în R.R.D. nr.2/1977, p.28; J.Monoliu, Şt.Rauschi,
op.cit., p.9; Şt.Rauschi, op.cit., p.288
39
M. Eliescu, op.cit., p.56
40
M.Eliescu, op.cit., vol.I, p.56; C.Stătescu, op.cit., p.110; I.Zinveliu, Dreptul la moştenire în RSR,
Ed.Dacia, Cluj, 1975, p.13; E.Safta-Romano, op.cit., vol.I, p.42; D.Chirică, op.cit., p.14; Fr.Deak,
op.cit., p.36-37. Pentru o opinie contrară a se vedea T.Ionaşcu, Drept civil, vol.II, Persoanele,
Bucureşti., 1959, p.78; T.S. s.civ. dec.nr.1947/1975, în CD, 1975, p.219-220
41
M. Eliescu, op.cit., p.56, Fr.Deak, op.cit., p.35,; T.J.Suceava, dec.civ.,nr.128/1970 cu Notă de
Gh.Părăusan, în R.R.D. nr.4/1971, p.99
moştenirea, locuia în altă localitate decât acolo unde a fost înregistrat,
dovada ultimului domiciliu se va face prin orice mijloc de probă42.

B.Importanţa practică a locului deschiderii moştenirii

Locul deschiderii unei moşteniri prezintă interes în materie


succesorală pentru determinarea corectă în spaţiu a organelor competente
să soluţioneze diversele probleme, care apar cu ocazia deschiderii
moştenirii.
Cât priveşte procedura succesorală necontencioasă, potrivit art.68
din Legea nr.36/1995 procedura succesorală notarială se deschide, după
caz, la cererea oricărei persoane interesate, a procurorului, precum şi a
secretarului consiliului local al localităţii în raza căreia defunctul şi-a avut
ultimul domiciliu, atunci când are cunoştinţă că moştenirea cuprinde
bunuri imobile. Notarul public sesizat are obligaţia de a verifica, în
prealabil, competenţa teritorială, iar în cazul în care constată că procedura
succesorală este în competenţa altui birou notarial, se desesizează, fără să
mai citeze părţile, trimiţând cauza notarului public competent. În situaţia
în care într-o circumscripţie teritorială sunt mai multe birouri de notari
publici, competent a îndeplini procedura succesorală va fi acel birou, care
a fost primul sesizat. Notarul public va verifica dacă procedura
succesorală nu s-a deschis la un alt birou de notar public din aceeaşi
circumscripţie.
Locul deschiderii moştenirii este important şi prin aceea că, acesta
determină şi competenţa teritorială a instanţei judecătoreşti. Instanţa
judecătorească competentă să judece procesele referitoare la moştenire
este cea de la locul deschiderii moştenirii. Astfel, potrivit art.14 al
Codului de procedură civilă sunt de competenţa instanţei judecătoreşti a
celui din urmă domiciliu al defunctului:

a)toate cererile referitoare la validitatea şi executarea dispoziţiilor


testamentare43;

b)cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la


pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva celorlalţi;

42
C.Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Ed.Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970, p.153; D.Lupulescu, Numele şi domiciliul persoanei fizice, Ed.Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti,1982, p.71-72; G.Giurgiu, Consideraţii teoretice şi practice în legătură cu
noţiunea de domiciliu (I) în R.R.D. nr.6/1982, p.51; E.Lupan, Drept civil, Persoanele, Univ. din Cluj,
1988, p.114; D.Macovei, op.cit., p.13, Gh.Beleiu, op.cit., p.357
43
D.Alexandresco, op.cit., p.555
c)cererile legatarilor sau ale creditorilor celui care lasă moştenirea
împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului
testamentar44;
d)cererile privitoare la anularea certificatului de moştenitor eliberat
de notarul public sau de ridicare sau modificare a măsurilor de
conservare a bunurilor succesorale (art.88 şi 74 din Legea nr.36/1995).

În cazul în care în masa succesorală sunt şi bunuri imobile situate


în circumscripţia altor judecătorii decât cea de la ultimul domiciliu al
celui care lasă moştenirea, dispoziţiile art.14 din Codul de procedură
civilă oricum vor fi aplicabile. Competenţa excepţională a instanţei
judecătoreşti de la ultimul domiciliu al defunctului de a soluţiona cererile
enunţate mai sus, încetează odată cu sfârşitul procedurii succesorale.

5. Condiţiile generale ale dreptului de moştenire


5.1. Reglementare

În ce priveşte condiţiile, pe care trebuie să le îndeplinească o


persoană pentru a moşteni, acestea nu sunt prevăzute expres, în lege, dar
le putem deduce din cuprinsul prevederilor Codului civil, care se referă
la moştenire. Pentru a putea moşteni în calitate de moştenitor legal, o
persoană trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să aibă capacitate succesorală;


b) să aibă vocaţie succesorală;
c) să nu fie nedemnă de a moşteni.

Primele două condiţii reprezintă condiţiile generale a dreptului la


moştenire, pe când cea de a treia – nedemnitatea succesorală este
specifică doar moştenirii legale.

5.2. Capacitatea succesorală


A. Noţiune

Potrivit art.654 alin. 1 din Codul civil „pentru a succede trebuie


neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul deschiderii
succesiunii”. Astfel, o persoană are capacitate succesorală şi, deci, va
putea culege o moştenire doar în cazul în care există la data deschiderii

44
V.M.Ciobanu, op.cit., p.429; G.Boroi, D.Rădescu, op.cit., p.42; Gr.Porumb, Codul de procedură
civilă, comentat şi adnotat, vol.I, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p.90
succesiunii. Această condiţie era necesară şi în vechiul drept românesc:
„numai un viu poate moşteni pe un mort” spune Codul Caragea45 .
Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi
subiect al drepturilor şi obligaţiilor pe care le implică calitatea de
succesor46. Ea nu se confundă nici cu capacitatea de folosinţă şi nici cu
capacitatea de exerciţiu, având un sens specific şi referindu-se la
existenţa în viaţă a persoanei chemate să moştenească pe cel care lasă
moştenirea47.
Potrivit art.1169 Cod civil, cel care face o propunere înaintea
judecăţii trebuie să dovedească, astfel că dovada existenţei în momentul
deschiderii moştenirii incumbă aceluia care pretinde drepturi asupra
moştenirii şi care poate să fie moştenitorul în cauză sau succesorii săi în
drepturi.
Moştenitorul poate face dovada în mod direct sau prin
reprezentanţii săi legali (în această din urmă ipoteză dobândirea
moştenirii are loc prin „retransmitere” (moşteniri succesive) care nu
trebuie să fie confundată cu moştenirea în „nume propriu” sau prin
”reprezentare”)48.
Menţionăm că dovada vizează atât „existenţa” persoanei în
momentul deschiderii moştenirii, dar şi „corelaţia” ei cu momentul morţii
celui care lasă moştenirea.
În această ordine de idei, urmează să analizăm persoanele care au
capacitate succesorală precum şi cele care nu au capacitatea succesorală.
B. Persoanele care au capacitate succesorală

a. Persoanele care sunt născute şi se află în viaţă


la data deschiderii moştenirii

Bineînţeles că au capacitate succesorală persoanele născute anterior


decesului celui despre a cărui moştenire este vorba şi care se află în viaţă
la data deschiderii succesiunii. O asemenea dovadă se face cu actele de
stare civilă. Tot astfel, dovada se va putea face şi cu certificatul de deces
sau hotărârea judecătorească, definitivă, de declarare a morţii din care
reiese că decesul moştenitorului a survenit, ulterior, deschiderii
succesiunii49
45
Citat după M.G.Rarincescu, Curs de drept civil, Succesiuni, anul III licenţă, editat sub
supravegherea avocatului R.Teodorescu, 1932-1933, p.136
46
D. Macovei, Drept civil, Succesiuni, Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1993, p.16
47
Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil, Contractele speciale, Dreptul de autor, Dreptul de moştenire,
Bucureşti, 1983, p.7-8
48
În cazul moştenirii prin reprezentare, moştenitorul sau moştenitorii cu vocaţie succesorală legală
pretinde drepturile succesorale ale ascendentului său decedat la data deschiderii moştenirii, urcând în
locul acestuia (art.664 C.civ.) şi culegând partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă ar fi
fost în viaţă în momentul deschiderii moştenirii
49
Nu trebuie să confundăm data rămâmerii definitive a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte cu
data înscrisă în hotărâre ca fiind data morţii. Data înscrisă în hotărârea judecătorească declarativă de
Legea noastră nu condiţionează capacitatea succesorală de durata
vieţii moştenitorului după data deschiderii succesiunii.
Persoanele fizice în viaţă la data deschiderii succesiunii au
capacitate succesorală fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine
etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de
avere sau de origine socială.

b. Persoanele nenăscute dar concepute


la data deschiderii moştenirii

În dreptul roman personalitatea începea chiar înainte de naştere,


potrivit principiului formulat pe baza unui text din Paul: „Infans
conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur”
(copilul conceput se consideră născut, atunci când este vorba de
interesele sale). Ficţiunea, după care copilul conceput era considerat ca
născut viu putea fi invocată de reprezentanţii săi, dacă aveau interes.
Copilul conceput fără a fi o persoană avea drepturi rezervate în tot timpul
concepţiunii. În cazul în care copilul se năştea mort, ficţiunea dispărea50.
În prezent, (art.7, alin.II din Decretul nr.31/1954, art.654 din Codul
civil), acest principiu şi-a găsit consacrarea.
Astfel, art.654 Cod civil, care face aplicaţiunea acestui principiu în
materia succesiunilor dispune expres: „copilul conceput este considerat
că există”. Dar pentru a fi considerat că există, copilul conceput trebuie
să se nască viu, deoarece alin.III al aceluiaşi articol stabileşte: „copilul
născut mort este considerat că nu există”.
Consacrarea aceluiaşi principiu îl regăsim şi în art.7 alin.II din
Decretul nr.31/1954 care spune, că: „Drepturile copilului sunt
recunoscute de la concepţiune, însă, numai dacă el se naşte viu”. Legea
civilă română nu prevede cerinţa ca, copilul să fie şi viabil.
Codul civil nu cuprinde nici o dispoziţie care ar reglementa
mijloacele prin intermediul cărora se va face dovada concepţiunii. Însă,
art.61 din Codul familiei conţine o dispoziţie privind dovada
concepţiunii, care spune: „timpul cuprins între a treisuta şi a o
sutaoptzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al
concepţiunii”. Această prezumţie a fost stabilită pentru dovada filiaţiei,
dar în lipsa unei dispoziţii privind dovada concepţiunii în materie
succesorală, prezumţia stabilită de ar. 61 din Codul familiei îşi găseşte

moarte reprezintă data deschiderii moştenirii, data, în funcţie de care stabilim cercul de moştenitori care
urmează să culeagă din succesiunea defunctului, pe când data rămânerii defintive a hotărârii este data
de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului de opţiune succesorală (momentul de la
care succesibilul poate să accepte sau să renunţe la moştenire – 6 luni)
50
C. Antoniade, Calităţile cerute pentru a moşteni în dreptul roman şi dreptul roman, Teză pentru
licenţă, Facultatea juridică din Iaşi, Tipografia “Goldner”, 1903, p. 7-8
aplicare ca prezumţie legală şi în cazul capacităţii succesorale51. Astfel,
dacă se va face dovada că un copil s-a născut viu înainte de a fi trecut trei
sute una zile din momentul morţii lui de cuius, prin aplicarea prezumţiei
timpului legal al concepţiunii, acesta a dobândit capacitate succesorală,
chiar dacă la momentul deschiderii succesiunii, încă nu se născuse.

c.Persoanele declarate judecătoreşti dispărute52

Potrivit art.19 din Decretul nr.31/1954 „cel dispărut este socotit a


fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă
definitivă”.
Se consideră că dispărutul – până la momentul intervenirii unei
hotărâri judecătoreşti declarative de moarte rămasă definitivă – are
capacitate succesorală, aceasta fiind „provizorie”53 sau relativă şi poate
fi înlăturată prin proba contrarie.
Sunt posibile două ipoteze.
Prima în cazul în care o persoană este declarată judecătoreşte
moartă, anterior fiind declarată dispărută, atunci capacitatea succesorală a
acesteia depinde de data morţii stabilită în hotărârea declarativă de
moarte. În situaţia în care această dată este anterioară celei a deschiderii
succesiunii, se consideră că persoana dispărută nu a avut capacitate
succesorală şi deci bunurile care s-au primit din moştenire vor fi readuse
la masa succesorală.
A doua ipoteză în cazul în care data morţii stabilită prin hotărâre
judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă este posterioară
celei a deschiderii succesiunii, în acest caz, se consideră că persoana
dispărută a păstrat capacitatea succesorală54.

d.Persoanele juridice

Persoanele juridice pot dobândi şi ele prin testament, toată sau o


parte din moştenirea lăsată de cel despre a cărui moştenire este vorba în
condiţiile legii, de la data dobândirii personalităţii juridice.
Potrivit alin.III din art. 33 al Decretului nr.31/1954 „…chiar
înainte de data înregistrării sau de la data actului de recunoaştere ori de la
data îndeplinirii celorlalte cerinţe ce vor fi prevăzute, persoana juridică
are capacitate chiar de la data actului de înfiinţare cât priveşte drepturile
51
Fr. Deak, St. Cărpenaru, op.cit., p.387; M. Eliescu, op.cit., p.69-70; St. D.Cărpenaru, Dreptul de
moştenire, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1982, p.14; Fr. Deak, op.cit., p.50, C.Stătescu, op.cit.,
p.58; P.Anca, Filiaţia faţă de tată, în Rudenia în dreptul RSR, Ed.Academiei, Bucureşti., 1966, p.65-
66; St.Rauschi, op.cit., p.259-261; T.J.Maramureş, dec.civ. nr.912/1976, în R.R.D. nr.2/1978, p.37-39;
T.Ionaşcu, Curs de drept civil. Succesiuni şi liberalităţi, Bucureşti, 1974, p.116
52
Fr. Deak, op.cit., p.48; M.Eliescu, op.cit., p.69; Şt.Rauschi, op.cit., p. 262
53
Fr. Deak, op.cit., p. 48
54
D. Macovei, op.cit., p.18
constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri
preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute
pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil”.
Legea recunoaşte, la fel ca şi persoanei fizice şi persoanelor
juridice o capacitate succesorală, de la data actului de înfiinţare.
Dreptul, care formează obiectul liberalităţii pentru a fi valabil
transmis persoanei juridice va trebui să corespundă scopului pentru care a
fost creată persoana juridică55.
Legatul care nu corespunde scopului va fi nul sau caduc, după
cum incapacitatea a existat în momentul întocmirii testamentului sau a
survenit ulterior, dar înainte de deschiderea moştenirii.

C. Persoanele care nu au capacitate succesorală

a) Persoanele predecedate

De vreme ce au capacitate succesorală numai persoanele care


„există” (art.654 din Codul) la data deschiderii succesiunii şi care „se
află în viaţă” , în momentul morţii celui ce a lăsat moştenirea, reiese, că
nu au capacitate succesorală persoanele fizice, care nu sunt în viaţă la
data deschiderii succesiunii şi persoanele juridice care au încetat să mai
aibă fiinţă. În categoria persoanelor care nu mai sunt în viaţă se înscriu:
copilul născut mort, predecedaţii şi comorienţii.
1.În privinţa copilului născut mort nu se ridică nici o chestiune.
Persoana predecedată nu are capacitate succesorală (nu este subiect
de drept) şi, în consecinţă, nu va putea moşteni. Deşi predecedatul este
exclus de la moştenire, descendenţii săi ar putea să culeagă partea din
moştenire care i s-ar fi cuvenit, dacă ar fi fost în viaţă la momentul
deschiderii succesiunii, prin intermediul instituţiei reprezentării. De
exemplu, copiii unui predecedat la momentul morţii bunicului lor (tatăl
predecedatului) vor putea, totuşi, veni la noua moştenire deschisă, urcând
în locul ascendentului lor.
Dacă descendenţii nu îndeplinesc condiţii impuse de lege pentru
reprezentarea succesorală, ei nu vor avea drepturi asupra părţii din
moştenirea lui de cuius (ce s-ar fi cuvenit persoanei predecedate dacă ea
ar fi existat la data deschiderii moştenirii), iar patrimoniul succesoral va fi
cules de moştenitorii în viaţă.
Copilul conceput înaintea deschiderii moştenirii, dar născut mort
după aceasta, se consideră că nu a existat (şi nu mai prezintă interes, în
materie).
55
D. Macovei, op.cit., p.18, Gh.Beleiu, op.cit, 1998, p.414; Ph.Malaurie, Cours de droit civil. Les
succesions . Les libėralitės, Paris, 1989, p.165-166
b.Comorienţii
În sensul Decretului nr.31/1954, comorienţii sunt persoanele cu
vocaţie succesorală reciprocă care au decedat în aceeaşi împrejurare, fără
a se putea stabili care dintre ele a decedat mai înainte.
Articolul 21 din decretul enunţat mai sus, consacră soluţia potrivit
căreia, dacă mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără a se
putea stabili care dintre acestea a supravieţuit celeilalte, atunci acestea se
consideră că au murit deodată. Prin urmare, într-o asemenea situaţie,
bunurile
succesorale vor fi deferite propriilor moştenitori a fiecărui comorient, fără
ca aceştia din urmă să se moştenească reciproc56.
Potrivit art.21 din Decretul nr.31/1954, „în cazul în care mai multe
persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una
a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”.
Astfel, prin comorienţi, în sensul legii de mai sus, trebuie să
înţelegem:

- două sau mai multe persoane;


- decedate în aceeaşi împrejurare;
- în astfel de condiţii încât să nu se poată stabili dacă una a
supravieţuit alteia.

În literatura de specialitate, unii autori mai adaugă o condiţie: ca


între persoanele în cauză „să existe vocaţie succesorală reciprocă (s.n)57,
pentru ca numai într-o astfel de situaţie interesează a se stabili cu
precizie momentul morţii fiecăruia. Dacă nu exista o astfel de relaţie,
problema comorienţilor nu se pune”58.
Deşi este inspirată de acesta, problema comorienţilor în dreptul
roman era rezolvată diferit. Astfel, în cazul comorienţilor
(commorientes) se prezumă că persoanele socotite mai puternice după
sex şi vârstă au supravieţuit şi deci, fiind în viaţă la data deschiderii
moştenirii, aveau capacitate succesorală. În alte cazuri, de exemplu, dacă
între comorienţi nu exista legătură de sânge (de rudenie) se considera că
ei au murit deodată59.
Soluţia adoptată de dreptul nostru care a consacrat prezumţia
morţii concomitente, este indiscutabil, cea mai justă, prezumţia
56
C.Stătescu, op.cit., p.96; Fr.Deak, op.cit., p.52; M.Eliescu, op. cit. I, p. 66
57
Problema comorienţilor se pune, mai ales, în cazul persoanelor cu vocaţie succesorală reciprocă, dar
ea interesează, chiar dacă între comorienţi există numai vocaţie succesorală unilaterală (şi nu reciprocă)
58
M.Eliescu, op.cit., I, p.66; St.Cărpenaru, op.cit. p.388; I.Zinveliu, op.cit. p.16; J.Manoiu,
St.Răuschi, op.cit. p.13; Fr.Deak, op.cit. p.43
59
Vezi Fr.Deak, op.cit., p.44 şi autorii citaţi de acesta
supravieţuirii în funcţie de vârstă şi sex, fiind criticată, chiar şi în
literatura juridică a ţărilor unde legislaţia încă o mai prevede. Concret,
autorii au argumentat că dacă moartea se produce cu ocazia unei
catastrofe aeriene sau feroviare ori cu ocazia prăbuşirii unei construcţii
din cauza cutremurului de pământ etc…, ce importanţă mai prezintă
rezistenţa fizică (în funcţie de vârstă sau sex) a persoanelor în cauză60.
În concluzie, precizăm că persoanele care au decedat în
aceiaşi împrejurare (comorienţii) şi aveau vocaţie succesorală reciprocă,
nu se vor putea moşteni, deoarece nesupravieţuind una alteia, nici una nu
dobândeşte capacitate succesorală.

c.Persoanele fizice decedate în acelaşi timp (codecedaţii)

În ultimul timp, în literatura de specialitate s-a pus întrebarea: ce


soluţie urmează a fi adoptată în cazul în care două sau mai multe
persoane fizice decedează în acelaşi timp, şi care nu sunt comorienţi în
sensul art.21 din Decretul 31/1954, deoarece nu se poate proba
identitatea de cauză a morţii?
Rezolvarea a fost impusă de unele situaţii teoretice şi practice, de
exemplu:
-moartea a survenit în aceeaşi zi şi oră, dar nu şi „în aceeaşi
împrejurare”, ci din cauza bolilor de care sufereau persoanele în cauză,
iar minutul morţii nu poate fi stabilit, sau
-două sau mai multe persoane au dispărut fără a se putea constata
direct moartea lor şi nu se poate dovedi că”au murit în aceeaşi
împrejurare”.
Având în vedere dificultăţile de ordin practic întâmpinate în
privinţa stabilirii momentului morţii de către notarul public competent a
desfăşura procedura succesorală necontencioasă sau de către instanţa de
judecată chemată a rezolva litigiul succesoral, s-a admis ideea că soluţia
preurmării morţii concomitente trebuie aplicată nu numai în cazul
comorienţilor ci şi în cazul persoanelor care, având vocaţie succesorală
(reciprocă sau unilaterală) au decedat în acelaşi interval de timp, dar nu
şi în aceeaşi împrejurare (fără a se putea dovedi dacă una a supravieţuit
alteia)61.

60
Vezi Fr.Deak, op.cit. p.44-45. Acelaşi autor argumentează, printr-un exemplu practic, că prezumţia
morţi concomitente (adoptată de dreptul nostru) “apare de cele mai multe ori ca fiind mai echitabilă
(s.n.)”
61
“ De lege ferenda” s-a opinat pentru eliminarea condiţiei referitoare la “aceeaşi împrejurare”
considerată inutilă şi s-au formulat propuneri de texte noi dintre care reţinem: “Dacă, în cazul morţii
mai multor persoane, nu se poate stabili faptul că una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit
deodată”; a se vedea Fr.Deak, op.cit. p.47
5.2. Vocaţia la moştenire

A. Noţiune

Pentru ca o persoană să fie moştenitor legal nu este suficient ca ea


să aibă capacitate succesorală şi să nu fie nedemnă, este necesar ca
aceasta să fie chemată de lege la moştenire, adică să aibă vocaţie
succesorală legală.
Legea conferă vocaţie succesorală rudelor (inclusiv celor din
adopţie) celui despre a cărui moştenire este vorba, soţului supravieţuitor
şi statului.
Pe lângă capacitatea succesorală, vocaţia (chemarea) la moştenire
este cea de a doua condiţie pozitivă pe care trebuie să o îndeplinească o
persoană fizică sau juridică ori statul pentru a culege moştenirea lăsată de
defunct62.
Cel ce pretinde moştenirea poate dobândi vocaţie (chemare)
succesorală, fie în virtutea legii (dacă nu a fost lăsat testament ori dacă a
fost făcut un testament, însă este ineficace), fie în virtutea testamentului
lăsat de defunct.
Legea conferă vocaţie la moştenire rudelor defunctului, soţului
supravieţuitor al defunctului şi statului.
Vocaţia succesorală testamentară poate să aparţină, în principiu,
oricărei persoane cu capacitate succesorală, testamentul lăsat de defunct
fiind recunoscut de lege, cu anumite limitări, ca temei al vocaţiei la
moştenire.
Din timpurile străvechi i la toate popoarele, moştenirea a fost
instituţia care a răspuns celor mai fireşti şi legitime tendinţe ale omului şi
ale familiei, celor mai vitale interese ale societăţii. Una din cele mai
fireşti şi legitime tendinţe ale omului este de a asigura o existenţă
materială copiilor, părinţilor, soţului, celor mai apropiate rude.
Legiuitorul român cheamă la moştenire rudele apropiate a celui
despre a cărui moştenire este vorba şi anume: copiii, nepoţii, strănepoţii,
etc.; părinţii, bunicii, străbunicii, etc.; fraţii, surorile şi descendenţii
acestora până la gradul IV inclusiv; unchii, mătuşele şi verii primari.
Vocaţia succesorală a acestor persoane este numai generală,
aceasta însemnând posibilitatea de principiu de a moşteni bunurile celui
care lasă moştenirea. Dar pentru a moşteni efectiv, nu este suficient ca
persoana dată să facă parte din cercul moştenitorilor legali, ci mai este
necesar ca aceasta să nu fie înlăturată de la moştenire de o altă persoană
62
A nu se confunda vocaţia (chemarea) la moştenire cu devoluţiunea moştenirii. Devoluţiunea
succesorală este determinarea persoanelor chemate să moştenească patrimoniul unei persoane fizice
decedate.
chemată de lege în rang preferabil, care are vocaţie legală concretă. În
scopul stabilirii ordinii de preferinţă între rudele celui care lasă
moştenirea, legiuitorul a instituit două criterii de bază, şi anume: clasa sau
ordinul de moştenitori şi gradul de rudenie existent între succesibil şi
defunct63

B. Vocaţia succesorală generală şi concretă

Vocaţia la moştenire are un înţeles dublu:


a) în sens general desemnează vocaţia potenţială (eventuală) a
64
unor persoane de a culege moştenirea lăsat de o altă persoană (în acest
sens se vorbeşte, de exemplu, despre vocaţia succesorală legală a rudelor
în linie directă fără limită în grad)65;
b)în sens concret (vocaţie concretă, utilă) desemnează, prin
devoluţiunea succesorală – ca mijloc de selecţie – acele persoane care vor
culege efectiv moştenirea lăsată de defunct.
Vocaţia succesorală concretă presupune două condiţii:
-una pozitivă: vocaţia succesorală generală;
-şi una negativă, ce presupune ca persoana în cauză să nu fie
înlăturată de la moştenire de un alt succesibil.
De menţionat că „nici vocaţia succesorală generală şi nici cea concretă nu se
confundă cu aptitudinea general-abstractă a unei persoane de a se bucura, în
conţinutul capacităţii sale de folosinţă, de dreptul de moştenire” garantat prin art.42
din Constituţie. Dreptul de moştenire, ca o aptitudine abstractă, „devine potenţial prin
intermediul vocaţiei succesorale generale şi efectiv, prin vocaţia concretă la
moştenire”66.

63
Francisc Deak, op.cit., pag. 57
64

65
Noţiunea de vocaţie succesorală generală este inaplicabilă în materia moştenirii testamentare; a se
vedea Fr.Deak, op.cit., p.48 şi autorii citaţi
66
Pentru profunzimea delimitărilor a se vedea: Fr.Deak, op.cit., p. 48