Sunteți pe pagina 1din 5

MIHAI EMINESCU

Titlul nuvelei “Sarmanul Dionis” isi incadreaza de la bun inceput eroul in galeria personajelor
romantice persecutate de soarta, marginalizate de o societate in cel mai bun caz indiferenta. Prin
conditia sa de “sarman”, descendent al unei familii nobile saracite, Dionis ar putea sta alaturi de
eroii lui Victor Hugo din “Mizerabilii”. Aceasta ipostaza, initial umila face insa posibile si
viitoarele rasturnari spectaculoase ale soartei: descoperirea originii adevarate a eroului, avand
drept rezultat ocpuarea unei pozitii inalte in societate, implinirea unei iubirii altfel imposibile
datorita diferentelor sociale. k8y3ye
Pozitia umila este caracteristica eroului din basme, adesea orfan sau fiu de vaduva, ignorat de
toti, dar care se dezvaluie ca fiind o persoana de natura exceptionala. Dupa parearea lui Mircea
Eliade aceasta conditie de sarman, de orfan nu este decat o deghizare a “sacrului in profan”.
Adevaratul erou isi va releva natura exceptionala doar in cursul intamplarilor miraculoase pe
care ii este dat sa le infrunte.
Nimeni nu-l poate banui pe “sarmanul Dionis”, umil copist in Bucuresti, fiu de vaduva cu o
nastere obscura de a avea capacitatea de a cuprinde in gandire o lume mult mai bogata,
inaccesibila profanilor sai contemporani; nimeni nu-l crede capabil de a-si transpune existenta in
alti timpi si alte epoci.
“Saracia” in lumea profana e compensata de bogatia trairii in “viata ca vis”.
Deci titlul nuvelei realizeaza atat incadrarea in tipologia romantica a eroului cat si deschiderea
simbolica a nuvelei.
“Sarmanul Dionis” reuneste o serie de teme romantice: natura, iubirea precum si conditia omului
de geniu. Este o nuvele pe tema transmigratiei sufletului, a metempsihozei. Eminescu valorifica
o idee a lui Schopenhauer dupa care timpul si spatiul sunt manifestari ale substantei care se
regenereaza vesnic, compusa dintr-un numar de modele eterne, “umbre” ale individului fizic.
Prin vis, omul poate iesi din determinarile sale spatiale si temporale, devenind parte a totului,
deci are posibilitatea de a trai simultan formele sale trecute sau viitoare existente in substanta
vesnica. Pornind de aici, “Sarmanul Dionis” devine povestea dramatica a unei initieri in tainele
mari si ultime ale Universului, initiere esuata prin cutezanta de identificare cu Dumnezeu.
Din punct de vedere al particularitatilor narative, nuvela este o constructie auctoriala, in care
naratorul este autorul insusi, aflat intr-o pozitie demiurgica, de rostirea caruia depind toate
intamplarile si intregul destin al personajelor.
Se determina in nuvela un prolog si un epilog. Prologul are un caracter speculativ, ne sunt
prezentate idei filosofice cu privire la raportul dintre parte si intreg, spatiu si timp care se afla
numai in sufletul nostru si lumea e visul sufletului nostru, pentru fiecare s-ar putea sa fie altfel,
deci omul are puterea sa cunoasca tainele lumii ca magicienii egipteni sau asirieni. Toate aceste
idei apar in mintea unui tanar copist care trecea printr-o cafenea.
Dionis este un tanar copist, care desi se trage dintr-o familie de aristocrati, are o situatie
materiala precara. Este crescut de mama sa cu pretul unor mari sacrificii.
Dionis, inzestrat cu o capacitate de intelegere iesita din comun, apare ca un om cu inclinatii spre
meditatia filosofica. Si, pentru ca speculatiile nu-i sunt suficiente apeleaza la invataturile lui
Ruben, la cartea de astrologie imprumutata de la Riven. Astfel, intr-o seara ploioasa si rece se
cufunda in descifrarea acestei carti, dar la un moment dat lumanarea se consuma, iar el continua
sa citeasca la umbra lunii. El vede chipul ingeresc al unei fete la fereastra vecina, dar aceasta
dispare curand in intuneric.
Pentru a putea descifra cartea, Dionis se intoarce in timp, pe vremea lui Alexandru cel Bun, sub
chipul calugarului Dan, elevul dascalului Ruben.
La indemnul umbrei sale, Dan (Dionis) purcede la o calatorie cosmica in luna, alaturi de iubita
sa, Maria, fiica spatarului Mesteacan. Si aici fericirea este relativa datorita triunghiului in care se
afla ochiul de foc si proverbului scris intr-o araba straveche. Dan incearca sa dezlege aceasta
enigma, indrezneste chiar sa se considere parintele Unversului, insusi Dumnezeu, fapt care-i
aduce prabusirea, intoarcerea la o conditie telurica.
Trezindu-se Dionis isi da seama ca de fapt adormise in gradina. Dupa ce se desteapta din nou
vede la fereastra casei de vizavi o fata ce corespunde celei din vis. Ii trimite o scrisoarea in care ii
marturiseste pasiunea pentru ea, iar apoi se imbolnaveste. Este ingrijit de tutorele Mariei, dupa
care se casatoreste cu aceasta, casatoria fiind vazuta ca o implinire a unei iubiri.
Finalul nuvelei surprinde un moment de armonie conjugala din viata de mai tarziu a lui Dionis.
O trasatura a nuvelei este timpul relativ al actiunii intr-o compozitie bazata pe ambiguitatea
planurilor narative: unul al lui Dionis cu miscarile, ideile, sentimentele lui si celalalt al lui Dan
cu nedumeririle, aspiratiile si prabusirile lui. Primele doua parti sunt distincte si nu se precizeaza
clar cine pe cine viseaza: Dionis pe Dan, proiectandu-se in trecut, sau Dan pe Dionis, pe o
traiectorie viitoare.
Evenimentele ce se succed: hotararea lui de a scrie fetei, alunecarea in lesin dupa un semn de
raspuns, refacerea visului in care Dan se intoarce in chilia lui si se substituie propriei umbre
adormite de mult, iesirea lui Dionis din fierbinteala delirului, limpezirea de sine si descoperirea
uimitor de firicita cu baietanul de alaturi care-l ingrijea era chiar copila pe care o iubise fara
sperante, toate aceste reusesc sa-l convinga pe cititor ca planul real este cel al lui Dionis si cel
fantastic al lui Dan.
Nuvela are momente ale subiectului specifice unei opere epice daca luam in considerare ca exista
un singur nivel al subiectului: cel al existentei lui Dionis si al aventurii sale initiatice. Nivelul lui
Dan poate fi interpretat ca aventura lui Dionis in somn si el are momente ale subiectului:
expozitiunea -; marcata de trezirea lui Dan din somn cu o carte in mana pe o campie, intriga -;
drumul spre Ruben si discutia cu acesta, punctul culminant -; marcat de cutezanta lui Dan de a se
identifica cu Dumnezeu si de prabusirea lui pe pamant, deznodamantul -; Dionis lesina si Dan
trece in figura umbrei adormite din patul sau, umbra se lipeste de perete semn ca pactul cu
diavolul a incetat.
Nuvela are si un epilog care trimite toata aventura intr-un alt plan, in care se intrepatrund
psihologia existentiala, mitul si filosofia.
Personajele sunt caracterizate prin antiteza. Apar dubletele Dionis -; Dan, copila blonda -; Maria,
Ruben -; Riven etc. Cu exceptia lui Dionis, toate personajele se contureaza prin intamplari,
comportament, replici, aceste personaje fiind doar niste simboluri intr-o poveste pe tema
transmigratiei sufletului.
Dionis -; Dan este Eminescu insusi dar cu anumite diferente, modul de gandire, starea interioara
sunt ale autorului care se proiecteaza in acest personaj care are toate trasaturile unui personaj
romantic. Este un personaj exceptional in imperjurari exceptionale. El este un orfan nefericit,
sarac, nevoit sa-si castige existenta printr-o munca obscura, dar aceasta aparenta umila ascunde o
putere de gandire capabila sa-i schimbe destinul.
Dionis -; orfanul, copistul sarac, indragostitul fara speranta pare a apartine unui romantism
monir, pe cand Dan, animat de patima luciferica a cunoasterii apartine unui “romantism inalt”.
Personaj romantic, Dionis, care isi duce existenta intr-o camera cu peretii umezi si plini de
mucegai, este nevoit sa accepte realitatea potrivit careia isi poate atinge idealul doar partial si
aceasta numai prin iubire, care in plan terestru inseamna creatie.
Portretul sa fizic se incadreaza in tiparele romatice: este de o frumusete demonica, cu parul negru
“prelung care curge in suvite pe spate”, “ochii ii sunt de o adancime tulburatoare, iar fata
copilaroasa poarta in acelasi timp amprenta maturitatii”.
Tatal sau murise intr-un spital de alienati, mama sa murise si ea, iar el era un cugetator sceptic si
solitar, un artist superstitios care era preocupat de carti tainice de magie, cenzurate de biserica. El
ignora prin deprinderi, locuinta, comportament confortul civilizatiei si traia doar in lumea ideilor,
prefigurand imaginea “batranului dascal”, simbol al geniului eminescian. Era timid si stangaci,
iubind in taina si fara speranta.
Dionis viseaza si acest vis se organizeaza intr-o naratiune fantastica, in care Dionis isi dezvaluie
setea de cunoastere si stiinta de a dobandi formulele magice ale migrarii in timp si spatiu, puterea
de a iubi si de a darui iubitei senzatia de participare la nasterea sentimentelor personajelor initiale
din Eden.
Dionis este pedepsit si se prabuseste din vis, dar el demonstreaza ca ceea ce da valore omului
sunt fortele sale interioare, gandirea, sentimentele.
Puterea de cunoastere a lui Dan -; Dionis se afla sub semnul gandirii filosofice dar si a celei
magice. Protagonistul nuvelei este o ipostaza romantica atat a lui Faust cat si a “ucenicului
vrajitor”, in timp ce batranul anticar Ruben -; Riven este ispititorul Satana, dar si Maestrul care-l
ajuta pe Dan -; Dionis sa-si depaseasca simpla conditie de muritor si sa patrunde in tainele
comsice.
Salvatoare pentru erou este insa iubirea absoluta, izbavitoare, care-l integreaza din nou in familia
marilor romantici si-l apropie de Hyperion. Iubita sa, Maria, simbol al puritatii este intruchiparea
acestei iubiri absolute. Ea ii aduce geniului cazut izbavirea, il va salva de la un esec existential.
Pe Maria autorul o caracterizeaza direct si foarte plastic: “un inger bolnd ca o lacrima de aur,
mladioasa ca un crin de ceara”. Ruben este si el de o “frumusete antica”.
Numele “Dionis” sugereaza dimensiunea frenetic dionisiaca a cunoasterii, iar Ruben e focul
autodevorator, pe cand iubita lui Dinos poarta numele Fecioarei Maria.
Stilul eminescian se remarca aici prin ironia naratorului fata de aventura eroului sau. De
asemenea, este un stil solemn. Apar metafore deosebit de sugestive: “Dumnezeu e vreme, izvor,
o roata ce cuprinde deodata toate spitele”, “sufletul e un fir de colb pe o roata miscata de foc”
etc. Figurile de stil preponderente sunt epitetul ornat, comparatia, personificarea, metafora.
Arhaismele si neologismele au valoare gnomica.

Elemente specifice esteticii romantice in aceasta nuvela sunt:


- caracterul exceptional al personajului
- cultivarea imaginatiei, care elimina aproape cu desavrsire observatia realista sau analiza
psihologica
- prezenta unor teme si motive specifice romantismului (viata ca vis, zborul cosmic, setea de
absolut, revolta luciferica, damnarea eroului)
- ironia romantica.
Personajul exceptional, care se revolta impotriva credintei sale traverseaza o aventura
existentiala in care limitele spatiale si temporale sunt abolite. Sub semnul munii, al muzicii dar si
sub semnul magiei din cartea lui Zoroastru, Dionis isi va intalni dublul, calugarul Dan, din
vremea mitica a lui Alexandru cel Bun.
Prin revolta sa in fata conditiei umane limitate in cunoastere, Dan -; Dionis este un erou titanic,
un Lucifer.
Esential : Aceasta ipostaza, initial umila face insa posibile si viitoarele rasturnari spectaculoase
ale soartei: descoperirea originii adevarate a eroului, avand drept rezultat ocpuarea unei pozitii
inalte in societate, implinirea unei iubirii altfel imposibile datorita diferentelor sociale.

Dupa parearea lui Mircea Eliade aceasta conditie de sarman, de orfan nu este decat o deghizare a
“sacrului in profan”. Adevaratul erou isi va releva natura exceptionala doar in cursul
intamplarilor miraculoase pe care ii este dat sa le infrunte.
Nimeni nu-l poate banui pe “sarmanul Dionis”, umil copist in Bucuresti, fiu de vaduva cu o
nastere obscura de a avea capacitatea de a cuprinde in gandire o lume mult mai bogata,
inaccesibila profanilor sai contemporani; nimeni nu-l crede capabil de a-si transpune existenta in
alti timpi si alte epoci.
“Saracia” in lumea profana e compensata de bogatia trairii in “viata ca vis”.

Într-o seară ploioasă de toamnă, Dionis se întoarce acasă cu capul plin de gânduri, reflectând în spirit
kantian asupra conceptelor de timp şi de spaţiu:” nu există nici timp, nici spaţiu, îşi spuse el, ele sunt
numai în sufletul nostru”. El cugetă că dacă lumea este rodul eului propriu, în care se petrec, în fapt,
toate fenomenele în aparenţă, înseamnă că omul, purtător de scânteie demiurgică, este atotputernic şi
poate să caute în sine împlinirea visului său. Este, prin urmare, posibil ca, folosind anumite „lucruri
mistice” cu ajutorul magiei şi astrologiei, şi el să se poată mişca în voie în timp, fie în trecut, fie în viitor-
adică pe verticalele timpului; este posibil, de asemenea, să se deplaseze pe orizontalele spaţiului, „ să
trăiesc în vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun- oare este absolut imposibil? Visăm
călătorii în Univers, dar Universul nu este oare în noi?”

Noutatea incontestabilă a nuvelei „Sărmanul Dionis” constă în modul original în care Eminescu îmbină
filozofia cu naraţiunea fantastică şi descrierea, transpunând în imagini artistice un orizont ce nu există
decât în puterea imaginaţiei, inexplicabil şi necontrolabil raţional.

In ce priveste arta narativa, in cazul nuvelei Sarmanul Dionis suntem pusi in fata unei
naratiuni fantastice in care intamplarile nu sunt cele ale unei realitati imediate, ci ale unei realitati
care se opune celei adevarate. Ca exemple de intamplari fantastice putem da calatoria astrala
efectuata in vis; cele trei ipostaze ale lui Dionis: Dionis – Dan – Zoroastru si cele ale lui Ruben:
dascalul Ruben – diavolul – anticarul Riven; transformarea Terrei intr-un margaritar.

Dar in stransa legatura cu naratiunea fantastica se afla descrierea, care ocupa in


nuvela un loc important. Inca de la inceputul acesteia se realizeaza plasarea intr-un cadru
romantic prin descrierea strazilor noroioase, a cafenelelor mizere, a atmosferei sumbre in
general. Apoi Eminescu descrie universul pe care Dan – Dionis si l-a creat pe Luna: a pus trei
luni si doi sori in adancimea albastra a cerului, din sirurile de munti si-a facut un castel...

Actiunea incepe intr-o seara umeda de toamna, in Bucu-restiul secolului al XlX-lea.


Prin ploaia deasa, un tanar de 18 ani strabatea strazile noroioase, in timp ce mintea ii era framantata de
mari intrebari filozofice.
Tanarul - pe nume Dionis - era un copist sarac si singur pe lume, preocupat, asemenea lui Faust, de
problema cunoasterii adevarului absolut. Astfel, pornind de la apriorismul lui Kant, Dionis considera ca
lumea nu este decat un vis, iar timpul si spatiul nu exista in mod obiectiv, ci numai in constiinta fiecaruia
dintre noi: „In fapta, lumea-i visul sufletului nostru. Nu exista nici timp, nici spatiu - ele sunt numai in
sufletul nostru. Trecut si viitor e in sufletul meu, ca padurea intr-un sambure de ghinda si infinitul
asemenea, ca reflectarea cerului instelat intr~un strop de roua."
Din aceasta meditatie se naste intrebarea: daca trecutul si viitorul exista numai in sufletul nostru, nu s-ar
putea transpune omul in alta perioada de timp?
Acestea sunt gandurile lui Dionis in timpul drumului spre casa, in acea seara ploioasa de toamna.