GEOPOLITICA RUSIEI LA MAREA NEAGRĂ ȘI LA DUNĂRE(1812-1878)

Prof. Militaru Alexandru-Lucian

Marea Neagră, din punct de vedere istoric, a fost locul rivalităţii ruso-turce, încă de pe
timpul lui Petru cel Mare şi al Ecaterinei a-II-a. Zona bazinului Mării Negre și fluviul Dunărea a
constituit dintotdeauna puntea de legătură dintre Europa şi Asia. Aici au fost mari terminale ale
drumurilor antice ce uneau Asia Centrală, India şi China cu Grecia şi Imperiul Roman. Ele au
fost continuate ulterior de drumurile medievale care legau litoralul baltic de cel pontic, sau
,,drumul mătăsii" ce ducea până la Oceanul Pacific. Apariţia “crizei orientale” după pacea
semnată la Karlowitz(26 ianuarie 1699), a atras cu ea schimbarea ponderii bazinului Mării
Negre. Acesta a început să fie revendicat de Rusia care s-a extins treptat către Istambul,
încercând să transforme în realitate testamentul ţarului Petru cel Mare (1682 – 1725).

O etapă importantă a expansiunii Imperiului Ţarist s-a produs în secolul al XIX-lea.

Bazinul pontic a redevenit pentru o scurtă perioadă, o bază a schimburilor euro-asiatice, dar
Rusia nu a putut beneficia prea mult de pe urma noii situaţii deoarece s-a creat Canalul Suez,
englezii blocând ,,drumul mătăsii”, iar bazinul pontic s-a împărţit din punct de vedere al
stăpânirii politice.

„Chestiunea Mării Negre“, una dintre permanenţele istorice, aşa cum intuia demult
Nicolae Iorga, se leagă indisolubil şi de evoluţia principatului Moldova.

Decisiva transformare a Europei ca urmare a războaielor Marii Revoluţii Franceze şi a

celor napoleoniene au determinat internaţionalizarea chestiunii Mării Negre şi a Strâmtorilor,
până atunci relaţionată îndeosebi cu raportul de forţe între cele două mari imperii: cel otoman şi
cel rus. Din secolul al XVIII-lea, acest raport devenise parte integrantă şi precumpănitoare a
„Problemei Orientale“, a retragerii şi succesiunii Imperiului Otoman, proces în care a fost
implicată direct, în prima linie, Moldova.

Sunt două momente semnificative pentru istoria românilor şi a Dobrogei. Anul 1812 este
cel al semnării păcii de la Bucureşti. Atunci, Imperiul Ţarist, cu ajutorul omului politic balcanic
Manuc Mîrza Iani a anexat Moldova de Răsărit, al cărui hotar sudic se găsea pe Dunăre. Pasul
următor pentru ţari trebuia să fie cucerirea Dobrogei şi înaintarea spre Bosfor. Aceasta era o
problemă de geopolitică. Ţarii nu au avut posibilitatea s-o rezolve însă. S-au lovit de rezistenţa
factorilor istorici şi demografici care le-au impus un status-quo.

Ce de-al doilea moment important a fost cel al anului 1878. Atunci, în cadrul mai larg al
încheierii ,,crizei orientale”, când s-a redefinit geopolitic bazinul pontic, s-au unit definitiv,
oficial, Dobrogea cu România. Puţin înainte de semnarea păcii de la Bucureşti, în anii 1810 –

1
1811, generalii ruşi Piotr Ivanovici Bagration şi Mihail Ilarionovici Kutuzov, din reşedinţa lor de
la Slobozia, au ordonat să fie pustiită Dobrogea Meridională. Acţiunea sotniilor căzăceşti a
reprezentat o adevărată pustiire pentru locuitorii Dobrogei. Se pare că atunci numărul populaţiei
regiunii a scăzut de la circa 100.000 de locuitori, la aproximativ 40.000.

Așadar, războiul ruso-otoman din anii 1768-1774 a fost cel care a transformat
principatele române Moldova şi Ţara Românească în baze ale acţiunilor militare ţariste în
Peninsula Balcanică. Încă din 1773 se constituie o Escadră a Mării Negre având la bază Flotila
din Marea Azov. Începând cu 1775 construcţia de nave de război se mută pe şantierele navale de
pe râul Don. Prinţul Grigori Potemkin, Guvernator-general al Novorosiisk este personajul central
care a contribuit la succesul tuturor acţiunilor întreprinse de Rusia în Marea Neagră, fiind
identificat de istorici ca întemeietorul Flotei ruse din Marea Neagră.

Succesul tuturor acestor acţiuni, devastatoare pentru Principate şi provinciile limitrofe

Dunării de Jos, dar imobilizând la această frontieră importante forţe otomane, a permis flotei
ruse, conduse de ofiţeri englezi, să opereze în Arhipelagul grecesc şi în Peloponez, ceea ce
constituia o premieră în politica militară rusă, şi să afirme aspiraţiile sale de ieşire la mările
calde. Prin tratatul de la Küçük Kaynarca (21 iulie 1774), ce încheiase acest război, Imperiul Rus
obţinuse atât dreptul liberei navigaţii în Marea Neagră şi pe Dunăre, cât şi stăpânirea strâmtorii
Kerci, în fapt controlul Mării de Azov.

Din a doua jumătate a secolului al XVIII lea, e cunoscut faptul că Rusia a început să
depună mari eforturi în lupta pentru accesul la mările sudice, reuşind să întemeieze baze
permanente în Marea Azov şi Marea Neagră.

De la posesiunea pe litoralul Mării Negre a Kinburnului, de la vărsarea Niprului, obţinut la

1774, Rusia acapara până la pacea de la Huşi-Iaşi (1792) întregul litoral nordic al Mării Negre,
de la fluviul Kuban la est, la Nistru la apus, anexând, în 1783, şi Crimeea. Crimea este în final
anexată de împărăteasa Ecaterina cea Mare în 8 aprilie 1783. Lichidarea Hanatului Crimeii s-a
făcut progresiv pentru a elimina ameninţarea pe care tătarii o reprezentau pentru flancul sudic al
teritoriului rus. După anexare, prinţul Grigori Potemkin a dus o politică energică de colonizare a
noilor teritorii.

Un moment istoric pentru marina militară rusă este marcat la 2 mai 1783 ,atunci când în
golful Ahtar soseşte o escadră compusă din cinci fregate şi alte opt nave ale Flotilei din Azov
aflate sub comanda Vice-amiralului A.Klokaciov. De atunci forţele navale din sudul Rusiei au
început să poarte numele de Flota Mării Negre. Puterea de luptă a Flotei Mării Negre a fost pusă
la încercare de marina otomană care a vrut să recupereze Crimea în războiul ruso-turc din 1787-
1792. Planurile Porţii Otomane au fost spulberate de victoriile amiralului Fedor F.Uşacov de pe
insula Fidonisi (3 iulie 1788), strâmtoarea Kerci (8 iulie 1790), Tendra (28 august 1790) și Capul
Kaliakra (31 iulie 1791).Tratatul de pace de la Iaşi din 1792 reconfirma apartenenţa Crimeii la

2
imperiul ţarist. Pe partea de şantiere navale, noul oraş Nikolaev, înfiinţat în 1789, devine
principalul centru de construcţii nave din regiunea rusă a Mării Negre.

Prin succesivele împărţiri ale regatului Poloniei până la ştergerea acestui stat de pe harta
politică a Europei, Rusia ajungea la 1793 să aibă o graniţă comună cu principatul Moldovei pe
Nistru, din dreptul Hotinului şi până la limanul Nistrului şi vărsarea fluviului în mare. În
negocierile diplomatice ale întregii etape, principatele române Moldova şi Ţara Românească,
totdeauna împreună, făcuseră obiectul unor numeroase planuri ruseşti de anexare, mai mult sau
mai puţin mascată, prin crearea aşa-numitului „Regat Dacic“, pentru un prinţ din Casa
Romanovilor. Ispita împărţirii Poloniei, susţinerea intermitentă, dar eficace, a Imperiului Otoman
de către Franţa, ca şi opoziţia Imperiului Romano-German faţă de expansiunea Rusiei în
Peninsula Balcanică impuseseră însă Curţii de la Sankt Petersburg amânarea realizării acestor
proiecte.

Principalul obiectiv al Flotei Mării Negre din secolul al XIX lea era cucerirea strâmtorilor
care garantau accesul către Marea Mediterană, un vis neîndeplinit al ţarilor ruşi. Războiul
Crimeii (1853-1856) a obligat imperiul ţarist să renunţe la aceste planuri şi în acelaşi timp la
marea influenţă pe care o avea în Balcani şi la Gurile Dunării. Otomanii aliaţi cu Franţa, Marea
Britanie şi Regatul Sardiniei au reuşit să respingă atacurile armatei ţariste şi să ducă la
restabilirea echilibrului de putere în sistemul politic european. Eşecul din Războiul Crimeii a
reprezentat un punct de cotitură în afacerile interne şi externe ale Rusiei. Intelectualitatea rusă a
început să solicite din ce în ce mai intens reformarea guvernului şi a sistemului social promovat
de către ţar. Cu toate acestea trebuie menţionată strălucita victorie obţinută de vice-amiralul
V.A.Nahimov din golful Sinop, atunci când a reuşit distrugerea aproape totală a navelor otomane.
O singură navă otomană a reuşit să scape de bombardamentul cu proiectile explozive pus la
punct de Nahimov.

În aceeaşi perioadă Marea Neagră trecea, aproape în acelaşi ritm cu vechea expansiune
otomană, de la „lac turcesc“, cu monopol economic al Porţii, la statutul de condominium ruso-
otoman, cu sublinierea evidentei disproporţii între forţa stăpânitorului de pe Neva şi aceea în
declin, a celui de la Bosfor. Deşi, treptat, din 1784 şi până la 1802, şi celelalte mari puteri
europene – Sfântul Imperiu Romano-German, Marea Britanie şi Franţa – obţinuseră dreptul de
navigaţie în Marea Neagră, prezenţa navelor militare şi mai cu seamă libera traversare de către
acestea a Strâmtorilor rămâneau nesoluţionate. Erupţia Franţei în acest peisaj geopolitic avea să
modifice substanţial echilibrul de forţe. Expediţia lui Napoleon Bonaparte pentru cucerirea
Egiptului, posesiune a Porţii, a condus la încheierea, pentru prima dată, a unei alianţe ruso-
otomane (23 decembrie 1798), la care adera şi Marea Britanie, ameninţată direct de acţiunea
franceză. În virtutea Articolului 10 al alianţei, Rusia obţinea dreptul ca navele sale militare să
poată traversa Strâmtorile pe toată durata războiului comun împotriva Franţei. Mai mult, flota
rusă îşi crea o bază în Marea Adriatică, ocupând Corfu, iar ţarul Pavel I viza şi insula Malta, ceea
ce provoca însă, imediat, divergenţe cu Anglia. Participarea Rusiei la coaliţiile antifranceze a fost

3
totodată un prilej ca acţiunea ei în bazinul pontic să se desfăşoare nestânjenit. Războiul împotriva
Imperiului Otoman declanşat în 1806 a fost unul dintre aceste prilejuri.

Însă superioritatea militară napoleoniană, dovedită în 1806-1807, a împiedicat Rusia să

continue ofensiva în Peninsula Balcanică, trupele ruse rămânând doar să ocupe Principatele
Române. Pentru Napoleon I, atât Marea Neagră cu Strâmtorile, cât şi Dunărea aveau o valoare
strategică europeană primordială. Eşecul alianţei sale cu ţarul Alexandru I s-a datorat tocmai
fundamentalei rezerve a împăratului francezilor de a le ceda Rusiei. Pentru Franţa, stăpânirea de
către ruşi a Strâmtorilor reprezenta o directă ameninţare a Mediteranei franceze. Alianţa ruso-
franceză, ca şi extinderea balcanică a Imperiului napoleonian prin ocuparea fostelor provincii
iliriene austriece (1809) au determinat Poarta Otomană să încheie un tratat de alianţă cu Marea
Britanie. Prin articolul 11 al acestuia, Poarta se angaja ca în vreme de pace să închidă Strâmtorile
oricăror nave de război, Anglia fiind garantă acestui angajament. Era un prim pas spre
internaţionalizarea statutului Strâmtorilor şi implicit al Mării Negre. În acelaşi timp însă
interesele majore ale Angliei în Mediterana orientală, închizând în acelaşi timp Franţei
expansiunea în această zonă, au lăsat Rusiei mâna liberă în Marea Neagră.

Iminenţa invaziei armatei napoleoniene în anul 1812 a diminuat drastic manevrele Rusiei,
silită în cele din urmă să renunţe la marile planuri anexioniste. După cum au dovedit cercetările
franceze mai noi, ale doamnei Chantal Lemercier-Quelquejay, deşi Napoleon a avertizat Sublima
Poartă de proxima declanşare a războiului cu Rusia, ceea ce ar fi dat Stambulului posibilitatea
unei revanşe, Divanul otoman, a preferat să negocieze pacea. Încheiat de generalul Kutuzov la
Bucureşti, la 28 mai 1812, tratatul de pace stipula anexarea la Imperiul Rus a Moldovei dintre
râul Prut şi fluviul Nistru. Impunerea în 1813 a numelui „Basarabia“ și având un statut
autonom, reflecta concepţiile şi aprehensiunile ţarului Alexandru I şi ale intimului său consilier,
contele Ioannis de Capodistria. Deşi prin anexarea unei părţi a principatului Moldovei, Rusia
devenea riverană la Dunărea maritimă, chiar a doua zi după semnarea păcii de la Bucureşti,
Curtea de la Sankt Petersburg a socotit tratatul inacceptabil în raport cu planurile ruseşti de
extindere pe litoralul vestic al Mării Negre. Conştient de acestea, cancelarul austriac, prinţul
Metternich, a încercat, prin includerea în actele finale ale Congresului de la Viena a
inviolabilităţii posesiunilor Imperiului Otoman, să creeze o contrapondere europeană Rusiei. În
pofida eforturilor cancelarului, poziţia intransigentă, de forţă a ţarului, ca şi abilitatea lui
Capodistria au împiedicat adoptarea unei asemenea prevederi care ar fi blocat, în termeni de
drept internaţional, expansiunea rusă pe frontiera Prutului. Totuşi, Congresul de Pace de la Viena
din 1815, prin proclamarea principiului de drept public al libertăţii navigaţiei fluviilor care
străbat mai multe state sau constituie frontiera dintre ele, scotea Dunărea maritimă de sub
condominiumul, evident asimetric, ruso-otoman.

Pentru o reluare a politicii sud-est europene a Rusiei, contele Capodistria, sperând

totodată în eliberarea poporului grec, a pregătit în secret marea insurecţie a acestuia. Legat de
Sfânta Alianţă şi somat de Metternich, Alexandru I a fost silit să dezavueze mişcarea grecească şi
pe cea românească, izbucnite la 1821. Succesorul său, Nicolae I, obţinând şi acordul englez

4
pentru a interveni în Principatele Române şi pentru a smulge în comun Porţii o autonomie pentru
greci, a impus Imperiului Otoman convenţia de la Akkerman/Cetatea Albă, din 7 octombrie
1826. Prin aceasta alegerea principilor români s-ar fi făcut numai cu asentimentul puterii
suzerane – Imperiul Otoman – şi al Rusiei, iar prefacerea organizării interne a Moldovei şi Ţării
Româneşti s-ar fi efectuat în spirit rusesc. Totodată, prin alegerea ca guvernator al grecilor
eliberaţi a contelui Capodistria ţarul a sperat stabilirea dominaţiei sale şi în sudul Peninsulei
Balcanice.

Eşecul ambelor proiecte a provocat declanşarea în aprilie 1828 a unui nou război ruso-
otoman, prefaţat de ocuparea Principatelor Române şi, lucru extrem de semnificativ pentru
concepţia politică rusească, de suprimarea statutului autonom al Basarabiei şi transformarea sa
într-o gubernie obişnuită a imperiului ţarilor. Astfel se confirmă conexiunea între statutul
Moldovei şi situaţia geopolitică a Mării Negre şi Dunării de Jos.

Pacea de la Adrianopol marcând apogeul extinderii teritoriale ruse pe ţărmul vestic al Mării
Negre, prin dominarea gurilor Dunării – a trebuit să prevadă, sub presiunea internaţională, libera
navigaţie a navelor comerciale sub orice pavilion prin Strâmtori şi în bazinul pontic (art. 7). În
pofida piedicilor puse de prezenţa militară rusă în Delta Dunării, dezvoltarea fără precedent a
comerţului Mării Negre a fost una dintre cauzele esenţiale ale transformării capitaliste a
Principatelor Moldova şi Ţara Românească.

Păstrarea Imperiului Otoman,de preferat perioada post-Adrianopole 1829 a fost socotită o

etapă de declanşare accentuată a modernizării societăţii româneşti, expresia predominantă fiind
lichidarea monopolului otoman în comerţul exterior al Principatelor Române şi creşterea
spectaculoasă a comerţului occidental în Marea Neagră şi la gurile Dunării.

Aşadar, modernizarea românească a fost amorsată şi s-a desfăşurat două decenii în

condiţiile în care Rusia a fost un factor decisiv în zona Mării Negre şi la gurile Dunării. De la
tratatul din 1829 şi până la cel de la Paris (1856) competiţia ce s-a opus unei Rusii anexioniste un
Occident îngrijorat de prăbuşirea echilibrului european a fost fundalul favorizant al declanşării
procesului de creare a României moderne şi de rupere a ei de vechiul regim. Este totodată
interesant de precizat că Pacea de la Adrianopol a prilejuit Cabinetului de la Sankt Petersburg o
serioasă analiză a situaţiei geopolitice a Mării Negre. Rusia a trebuit să accepte că, momentan,
păstrarea Imperiului Otoman era mai avantajoasă decât deschiderea chestiunii împărţirii acestuia,
imposibil de tranşat de Rusia singură şi în beneficiul său exclusiv, fără intervenţia celorlalte mari
puteri. Constatarea nu a împiedicat Cabinetul de la Sankt Petersburg să adopte o politică
pragmatică şi să profite de orice împrejurare pentru ca evidenta dominaţie rusă în Marea Neagră
şi la Dunărea de Jos să fie extinsă şi asupra Strâmtorilor.

Prilejul s-a ivit mai repede decât s-ar fi crezut, criza egipteană – ameninţarea ofensivei lui
Ibrahim paşa în Anatolia – obligând în cele din urmă Poarta să solicite ajutorul ţarului. Tratatul
de la Unkâr Iskelesi (8 iulie 1833) a inaugurat alianţa „intimă“ între cele două puteri, în fapt

5
Imperiul Otoman căzând sub protecţia Rusiei. Un articol separat şi secret al tratatului impunea
Porţii, în schimbul sprijinului rus, închiderea strâmtorii Dardanele navelor de război străine,
indiferent de motivul invocat de acestea. Astfel, Marea Neagră devenea la 1833 cu adevărat un
lac rusesc.

Noua situaţie geopolitică având implicaţii evidente asupra întregii Mediterane orientale a
fost imediat percepută ca atare de Cabinetul englez. După mărturia de primă însemnătate a
istoricului francez François Guizot (1787-1874), la aflarea conţinutului tratatului de la Unkâr
Iskelesi, sub şoc, lordul Palmerston, apărător al integrităţii Imperiului Otoman, nu ezita să
propună guvernului francez o expediţie navală pentru forţarea Strâmtorilor, pătrunderea în Marea
Neagră şi nimicirea flotei ruseşti. Intervenţia austriacă prin prinţul Metternich a detensionat
situaţia, Cabinetul de la Sankt Petersburg declarându-şi intenţiile pacifice faţă de Imperiul
Otoman. În consecinţă, ca un semn al bunei sale credinţe, ţarul Nicolae I a fost nevoit să ordone
evacuarea armatelor de ocupaţie din Principatele Române (aprilie 1834), Poarta putând, cu
asentimentul Curţii de la Sankt Petersburg, să numească noii principi. Cârmuirea acestora, între
1834 şi 1848, a fost supusă însă unui înăbuşitor protectorat rusesc. O revigorare a crizei egiptene
în 1839-1840 a redeschis şi chestiunea Tratatului de la Unkâr Iskelesi, ducând în cele din urmă la
Convenţia Strâmtorilor, încheiată la Londra în 13 iulie 1841. Prin aceasta concertul european al
puterilor: Anglia, Franţa, Rusia, Austria, Prusia, Imperiul Otoman, se angaja să respecte
inviolabilitatea drepturilor suverane ale sultanului şi declara Strâmtorile închise pe timp de pace
navelor de război străine.

Valoarea în dreptul internaţional a Convenţiei de la Londra este evidentă: pentru prima

dată chestiunea Strâmtorilor era rezolvată de concertul european, limitând drastic posibilităţile de
manevră atât ale Cabinetului de la Sankt Petersburg, cât şi ale Porţii. Un acord între cele două
privitor la regimul Strâmtorilor şi prin aceasta asupra Mării Negre era astfel imposibil. Nu avea
să treacă însă un deceniu şi rolul determinant jucat de armatele ţarului Nicolae I în reprimarea
revoluţiilor de la 1848-1849 din Principatele Române şi din Austria a creat Curţii de la Sankt
Petersburg iluzia unei posibile rezolvări imediate şi depline a chestiunii Mării Negre şi
Strâmtorilor, chiar a Constantinopolului.

Politica imprudentă, de forţă, a Rusiei, în raport cu Imperiul Otoman şi Franţa, a dus la

declanşarea noului război oriental în 1853 şi la campania franco-anglo-turco-sardă din Crimeea
(1854-1856). Un aspect ignorat al acestui război este cel al acţiunii factorilor politici de la
Bucureşti şi îndeosebi de la Iaşi, pentru ca, după exemplul Piemontului-Sardiniei, Principatele
Române să participe alături de aliaţi la Războiul Crimeei. Obiectivele principale ale acestei
participări erau eliberarea Basarabiei, a părţii dintre Prut şi Nistru a Moldovei şi, desigur,
obţinerea unui nou statut internaţional al Principatelor, odată cu reglementarea generală a păcii.
Artizanul noii orientări politico-militare româneşti a fost principele Moldovei Grigore Alecu
Ghica, ai cărui colaboratori apropiaţi au fost Costache Negri, Vasile Alecsandri, Dimitrie Rallet,
Alexandru Ioan Cuza, Edouard Grenier, Constantin Hurmuzaki, Mihail Kogălniceanu şi alţii.
Chiar dacă o participare militară oficială, de stat, românească în Crimeea alături de aliaţi nu a

6
putut fi obţinută – deşi militari români au fost prezenţi la Sevastopol în ambele tabere –,
memoriile politice şi informaţiile furnizate diplomaţiei franceze, mai ales la Conferinţele de la
Viena şi la Congresul de la Paris, au susţinut refacerea unităţii principatului Moldovei până la
Nistru şi cu Delta Dunării.

Integritatea Moldovei şi geopolitica Mării Negre congresul de pace, încheiat prin

semnarea la 30 martie 1856 de către plenipotenţiarii Franţei, Marii Britanii, Rusiei, Sardiniei,
Sublimei Porţi,ai Imperiului Habsburgic şi ai Prusiei a tratatului de la Paris, includea Imperiul
Otoman în concertul european şi în dreptul public internaţional şi neutraliza Marea Neagră.

Atât Rusia, cât şi Imperiul Otoman se angajau să nu construiască sau să păstreze pe

ţărmurile acestei mări arsenale militare maritime, flotele lor fiind drastic reduse, până la tonaje şi
putere de foc nesemnificative. Dunărea şi gurile sale fiind supuse principiului libertăţii de
navigaţie a râurilor care separă sau străbat mai multe state se prevedea constituirea pe doi ani a
unei Comisiuni europene a Dunării, formată din delegaţii Franţei, Austriei, Marii Britanii,
Prusiei, Rusiei, Sardiniei şi Imperiului Otoman menită să planifice şi să execute lucrările
necesare navigaţiei în aval pe fluviu, de la Isaccea până la vărsare şi în părţile de mare
învecinate, securitatea acestora fiind garantată prin prevederea ca fiecare dintre puterile
semnatare să menţină oricând la gurile Dunării două nave militare uşoare-staţionare. O comisie a
riveranilor (Austria, Bavaria, Würtemberg, Imperiul Otoman, Serbia, Ţara Românească,
Moldova) urma să alcătuiască reglementările de navigaţie şi poliţie fluvială, să asigure
navigabilitatea întregului fluviu şi să preia atribuţiile Comisiei europene după încheierea
lucrărilor acesteia. Rusia accepta, în schimbul teritoriului din Crimeea cucerit de aliaţi în timpul
războiului şi pentru mai buna asigurare a navigaţiei pe Dunăre, rectificarea frontierei în
Basarabia, teritoriul cedat fiind înglobat Principatului Moldovei (art. XX, XXI).

Pentru evoluţia modernă a poporului român o consecinţă directă a schimbării raportului

de forţe în Marea Neagră a fost revenirea ca riveran, după mai bine de trei secole şi jumătate de
absenţă, a unui vechi stat al regiunii, Principatul Moldovei, acesta fiind totodată un primul pas
pentru reconstrucţia modernă a acestei regiuni europene.

Pentru a garanta îndeplinirea prevederilor tratatului şi integritatea Imperiului Otoman,

Anglia, Franţa şi Imperiul Habsburgic încheiau, la 15 aprilie 1856, o convenţie secretă prevăzând
folosirea forţelor militare terestre şi navale pentru aceste scopuri. Imediat după semnarea
Tratatului de pace de la Paris, principele Grigore Ghica şi divanul său domnesc luaseră măsuri,
contrare Regulamentului Organic, de înfiinţare a unităţilor militare necesare pentru a fi imediat
dizlocate în cele trei ţinuturi basarabene reunite Principatului Moldovei. Totodată, încă înainte de
începutul lucrărilor Congresului, diplomaţia franceză şi împăratul Napoleon III insistaseră pe
lângă Poarta Otomană pentru crearea statului român unitar. În convorbirile anterioare de la
Constantinopol ale ambasadorului francez Edouard Thouvenel cu vechiul diplomat britanic
vicontele Stratford of Redcliffe acesta din urmă, aflat şi sub influenţa prietenului său Ion Ghica,
susţinuse necesitatea restabilirii frontierei Moldovei pe Nistru, fâşia teritorială a celor trei judeţe

7
părându-i-se a fi o barieră prea firavă în calea Rusiei spre Dunăre. Într-o viziune globală,
perioada 1768-1856 fiind doar un interval semnificativ , integritatea Moldovei, unitatea naţională
românească se leagă indisolubil de situaţia geopolitică a Mării Negre, de securitatea navigaţiei
internaţionale pe Dunărea de Jos.

Rusia a profitat însă de situația internațională ce s-a creat în urma războiului franco-prusac
și prin intermediul Conferinței de la Londra din 1871, se dezice de toate obligațiile Tratatului de
la Paris ce se refereau la Dunăre și Marea Neagră. Astfel, Rusia era pregătită de război, în anii
1857-1876, în momentul izbucnirii crizei orientale.

În războiul din 1877-1878, Imperiul Otoman este iarăși învins cu sprijinul României și al
statelor balcanice. În urma negocierilor de pace de la Stan Stefano, niciunul dintre state nu a fost
acceptat, Rusia privind pacea după propriile interese, stârnind nemulțumiri marilor state
europene și ale celor din regiune. Astfel, s-a rediscutat tratatul de pace la Berlin, unde Rusia a
renunțat la unele avantaje. Obiectivele și aspirațiile Imperiului Rus au fost așadar amânate pentru
perioada următoare.

BIBLIOGRAFIE

1. Bușe, Dorel, Geopolitica Rusie la Dunăre și Marea Neagră, Editura UNAp, București, 2012;

2. Cârţână, I., Seftiuc, I., România şi problema strâmtorilor, Bucureşti, 1974;

3. Eminescu, Mihai, Basarabia, Sibiu, Editura Mileniul Trei, 1990;

4. Semenova, Lidia E., Stabilirea legăturilor diplomatice permanente între Ţara Românească şi
Rusia la sfârşitul secolului al XVII-lea, 1962;

5. Zeletin, Ştefan, Burghezia română Originea şi rolul ei istoric, Bucureşti, 1991

6. Revista Geopolitica, nr.6, Editura Top Form, București, 2004.