Curs 17.

Genul Neisseria.
Neisseria meningitidis. Neisseria gonorrhoeae

1. Definiţie. Încadrare
Familia Neisseriaceae include mai multe genuri, spre exemplu Neisseria, Moraxella,
Acinetobacter, Kingella. În genul Neisseria, speciile importante pentru patologia umană sunt
N. meningitidis (meningococul) şi N. gonorrhoeae (gonococul), dar se pot aminti şi
N. lactamica, N. sicca, N. subflava, Neisseria bacilliformis etc. Există şi o specie
(N. elongata) în care tulpinile au aspect cocobacilar şi sunt oxidază-negative.
Pe baza studiilor filogenetice, speciile Neisseria au fost clasificate în cinci grupe şi
anume: N. meningitidis, N. flavescens, N. cinerea, N. pharyngis şi N. elongata (12 specii în
total).
Anterior, Moraxella (Branhamella) catarrhalis aparţinea genului Neisseria; studii de
genetică moleculară au demonstrat că există diferenţe între aceste microorganisme.

2. Caractere generale
2.1. Habitat. Caractere fiziologice
N. lactamica a fost evidenţiată la nivel nazal sau faringian în cazul a 3-40% din purtătorii
sănătoşi. Studii epidemiologice arată că prezența acestei bacterii poate avea efecte favorabile
(înregistrându-se activitate bactericidă serică îndreptată împotriva N. meningitidis; studiul s-a
efectuat iniţial pe şoricei, ulterior pe oameni). Cu toate că este improbabilă realizarea unui
vaccin cu tulpini vii de N. lactamica, înţelegerea mecanismului inducerii unei imunitaţi
încrucişate şi a activitaţii serice bactericide ar putea utilă pentru studiile legate de vaccin.
Marea majoritate a speciilor din genul Neisseria sunt coci Gram negativi. În urmă cu caţiva
ani se considera că N. elongata este singura specie de origine umană cu aspect bacilar.
Totuşi, un studiu publicat de Journal of Clinical Microbiology în 2006 raportează izolarea şi
caracterizarea a 8 tulpini bacilare de Neisseria de la pacienţi cu infecţii localizate fie la nivelul
cavităţii orale, fie la nivelul tractului respirator. Două dintre ele au fost izolate din sânge.
Din punct de vedere genetic asemănarea era de <96% cu celelalte specii din gen. Analiza
acizilor graşi celulari a arătat o similaritate mare. Microorganismele sunt Gram-negative si
măsurau 0.6μm /1.3-3.0μm. Cresc pe geloză-chocolate. Sunt oxidază pozitivi, indol negativi
şi nu produc acid la fermentarea cu dextrozei, lactozei, maltozei şi sucrozei. Aceste teste au
dus la concluzia că se poate descrie o specie nouă, denumită Neisseria bacilliformis.
Moraxella catarrhalis a fost identificată în flora normală a tractului respirator superior, la
40-50% din copiii de vârstă şcolară sănătoşi şi la circa 5% dintre adulţi, dar poate fi implicată
şi într-o serie de infecţii (bronşite, traheobronşite, pneumonii, sinuzite, otite, conjunctivite), în
special la gazde cu deficienţe ale capacităţii de apărare. Există studii care estimează că un
procent de circa 15% din otitele medii ar fi produse de Moraxella catarrhalis. Speciile de
Moraxella sunt de regulă Gram-negative (totuşi, există elemente care rezistă decolorării cu
alcool-acetonă). M. catarrhalis a aparţinut iniţial genului Neisseria, ulterior genului
Branhamella, astăzi făcând parte din genul Moraxella. Sunt coci Gram-negativi, dispuşi în
diplo, dar pot forma şi lanţuri scurte. Se pot dezvolta atât la 35-37ºC cât şi la 28-30ºC.
Pot forma colonii pe medii care conţin colistin. Dacă în urmă cu 35 de ani prezenta
sensibilitate la penicilină, actualmente se cunoaşte faptul că produce β-lactamază (3 tipuri
enzimatice diferite); prezintă, de regulă, rezistenţă la penicilină, ampicilină, meticilină,
clindamicină şi vancomicină. Este unul dintre microorganismele care, alături de S.
pneumoniae şi tulpinile netipabile de H. influenzae, este studiat în vederea producerii unui
vaccin care să prevină apariţia otitei medii.

1
 N. gonorrhoeaese poate găsi la nivelul mucoaselor genitale la gazdele infectate
(indiferent dacă infecţia este sau nu simptomatică). A fost remarcată pentru prima dată de
Albert Neisser (1879): coci intra-leucocitari la examenul secreţiei purulente din uretra
masculină, la pacienţi cu gonoree. Cultivarea a fost realizată cu 3 ani mai târziu. Cea mai
recent definită subspecie de N. gonorrhoeae a fost identificată în secreţii conjunctivale
(N. gonorrhoeae subspecia kochii).
Nivele crescute de Lactobacillus, genul dominant în microbiota vaginală, au fost
evidenţiate în strânsă legătură cu un risc scăzut de infectare în urma expunerii la
N. gonorrhoeae. Lactobacillus scade aderenţa N. gonorrhoeae cu până la 50% şi inhibă
invazia celulelor epiteliale cu până la 60%. Mai mult decât atât, lactobacilii au posibilitatea să
disloce gonococii aderaţi ceea ce ne poate conduce cu la ideea că ar putea ajuta la profilaxia
postexpunere.
N. meningitidis a fost izolată la persoane sănătoase de la nivel nazal sau faringian.
La pacienţii cu meningită meningococică, germenul se multiplică în lichidul cefalorahidian
(LCR). A fost izolată pentru prima dată în anul 1887 din LCR de la un pacient cu meningită
acută.
În prima decadă a secolului 20 meningita meningococică netratatată avea o rată a
mortalitaţii de 75-80%. În 1913, Simon Flexner a fost primul care a gândit o formă de terapie
folosind serul antimeningococic cabalin intratecal. Mortalitatea a fost redusă la 31% pe un lot
de 1.300 pacienţi. În perioada 1928-1936 169 de copii au fost trataţi în acest fel la spitalul
Bellevue din New York iar mortalitatea a scăzut la 20%. În 1930 odată cu introducerea
sulfonamidelor mortalitatea a scăzut la 5-15%. Totuşi, odată cu ”era antibioticelor” a început
şi ”era rezistenţei la antibiotice”.
Atât adulţii cât şi copiii pot fi colonizaţi de mai multe specii de Neisserii, în acelaşi timp
(de ex. Neisseria spp. nepatogene şi N. meningitidis). Neiseriile saprofite/comensale au fost
descrise pentru prima dată în 1906, purtând iniţial alte denumiri. Ceea ce este relativ
interesant, N. flavescens (1930) şi N. lactamica (1969) au fost izolate din LCR, motiv pentru
care se presupune că pot determina meningită. Ultima specie de Neisseria a fost definită în
1993, drept N. weaweri (numele iniţial fiind grupul CDC M-5; de origine canină şi rar izolată
din rănile pacienţilor muşcaţi de câini).
În continuare vor fi prezentate doar două dintre speciile enumerate, respectiv
N. gonorrhoeae şi N. meningitidis, microorganisme cu necesităţi nutritive complexe şi care se
pot dezvolta doar la 35-37ºC.

2.2. Caractere morfotinctoriale

Atât meningococul cât şi gonococul sunt diplococi Gram-negativi, reniformi, imobili,
înconjuraţi de o structură capsulară comună, cu o structură de polifosfat sau polizaharid-
polifosfat (în cazul meningococului), situaţie în care capsula este mai evidentă. În funcţie de
structura capsulei, există mai multe serogrupuri.

2.3. Caractere de cultură

Ambele microorganisme au nevoie în vederea izolării de utilizarea unor medii de cultură
îmbogăţite, necesităţile nutritive fiind mult mai mari în cazul gonococului (există tulpini de
meningococ care se pot dezvolta pe medii simple, cu săruri minerale, lactat şi aminoacizi).
Principial se pot multiplica în cazul folosirii mediului Mueller-Hinton (amintit şi la
antibiograma difuzimetrică), la o temperatură de incubare de 35-37ºC şi în condiţiile unei
atmosfere de 3-10% CO2. Gonococul nu se multiplică în lipsa unor surse energetice (glucoză,
piruvat, lactat). Coloniile apar în 24-48 de ore, mai rapid în cazul meningococului.
Gonococul produce colonii de tip S, cu dimensiuni de 0,5-1 mm sau colonii de tip M,
nepigmentate, transparente sau opace. Este de remarcat faptul că în aceeaşi placă pot apărea

2
până la cinci tipuri de colonii (T1-T5), ceea ce poate facilita identificarea. Placa este eliminată
în cazul în care nu se dezvoltă colonii după 72 de ore.
Coloniile de meningococ sunt de tip S, cu dimensiuni de circa 1 mm. Tulpinile încapsulate
(A, C) pot conduce la apariţia unor colonii de tip M.

2.4. Caractere biochimice

Metabolizează diferiţi carbohidraţi, activitate care poate fi utilă în identificare. Spre
exemplu, gonococul poate metaboliza glucoza (nu şi maltoza), în timp ce meningococul
metabolizează ambele zaharuri menţionate.
Produc citocrom-oxidază, ceea ce reprezintă un test cheie în identificare; se utilizează de
exemplu benzi de hârtie de filtru îmbibată cu reactiv, respectiv tetrametil-p-fenilendiamină.
Reacţia pozitivă apare în circa 10 secunde.

2.5. Rezistenţa faţă de factori fizici şi chimici

Neisseriile implicate în patologia umană sunt foarte sensibile la uscăciune, lumină solară
şi la variaţii de temperatură, precum şi la majoritatea antisepticelor şi dezinfectantelor. Produc
enzime autolitice.

2.6. Structură antigenică

În cazul germenilor Gram-negativi, la nivelul membranei externe se găseşte
lipopolizaharidul (endotoxina). Spre deosebire de lipopolizaharidul (LPZ) din structura
enterobacteriilor, care conţine multiple unităţi repetitive, neisseriile au lanţuri zaharidice
scurte, motiv pentru care denumirea corectă ar fi cea de lipooligozaharid (LOZ). În funcţie de
structura lipooligozaharidului există mai multe serotipuri, 6 în cazul gonococului şi 12 în
cazul meningococului. Gonococii pot exprima simultan mai multe structuri antigenic diferite.
Lipopolizaharidul (lipooligozaharidul) a fost denumit şi endotoxină, deoarece este eliberat
din perete după distrugerea germenilor. Lipooligozaharidul se fragmentează în lipidul A
(responsabil pentru toxicitate) şi respectiv în polizaharidul (oligozaharidul) O.
Neisseria gonorrhoeae
În cazul gonococului heterogenitatea antigenică este remarcabilă. Acest microorganism
este capabil să îşi modifice structurile de suprafaţă „in vitro” (probabil şi „in vivo”), evitând
mecanismele de apărare ale gazdei. Ar fi de menţionat şi următoarele structuri antigenice:
- pilii, cu rol în ataşarea de celulele gazdei, care protejează gonococul faţă de fagocitoză şi
au o structură proteică. Capătul C-terminal are o structură variabilă. Pilinele diferă de la o
tulpină la alta şi chiar în cazul aceleaşi tulpini (există sute de tipuri de piline posibile). Există
şi pili cu rol în procesul de conjugare genetică;
- mai multe tipuri de proteine, spre exemplu porinele (proteina I), care formează pori la
suprafaţa celulei bacteriene. Fiecare tulpină prezintă un tip de porină, dar porinele diferă de la
o tulpină la alta. Această structură este utilă pentru serotiparea gonococilor. Proteina II (OPA)
este identificată la tulpinile care produc colonii opace şi este utilă pentru aderarea
gonococului.
- proteina care leagă fierul (iron binding protein) este similară ca greutate cu porinele; se
exprimă atunci când aportul de Fe este insuficient;
- adezina cu greutate moleculară 36 kDa;
- proteina Rmp, o proteină localizată la suprafaţa membranei externe; are secvenţe care
prezintă omologie parţială cu proteine identificate la Shigella dysenteriae sau E. coli;
anticorpii anti-Rmp pot fi puşi în evidenţă la pacienţi sau convalescenţi cu gonoree, la nivel
sanguin sau în secreţiile genitale;
- IgA1 proteaza;
- pseudocapsula din polifosfat;

3
 - proteine de stres asemănătoare proteinelor de şoc termic Hsp60.
Variaţia antigenică este importantă, cu o valoare de circa 10-3 (pentru OPA, LOZ, piline) şi
este utilă pentru eludarea mecanismelor de apărare ale gazdei. De menţionat prezenţa
anumitor plasmide implicate în rezistenţa la antibioticele beta-lactamice.
Gonoreea apare adesea în cadrul coinfecţiei cu HIV. LOZ induce imunitatea înnăscută
legându-se de TLR4. S-au investigat efectele LOZ din 5 tulpini diferite de Neisseria
gonorrhoeae asupra infecţiei HIV şi a provirusului din macrofage. Macrofagele care conţineau
LOZ au devenit rezistente la infecţia HIV şi la provirus.
Neisseria meningitidis
În cazul meningococului, pe lângă LOZ mai este important de menţionat structura
capsulară, care permite subdivizarea speciei în 13 serogrupuri. Dintre aceste grupuri
serologice (notate cu litere), mai importante datorită implicării în patologie sunt grupele: 29E,
A, B, C, H, I, K, L, X, Y, Z şi W-135. Vaccinurile conţin numai o parte dintre aceste antigene.
Atât pilii, cât şi tipurile de proteine menţionate mai sus sunt prezente şi în cazul
meningococului (piline de clasa I şi II, porine de clasa 1, 2 şi 3, proteina Rmp, proteina OPA
de clasă 5, etc.), însă fără fenomenele de variaţie antigenică (genetică) menţionate.

2.7. Răspuns imun

În infecţiile cu gonococ apare un răspuns imun, dar datorită fenomenelor prezentate mai
sus, practic nu există imunitate postinfecţioasă; aceeaşi persoană poate face infecţii repetate.
În cazul meningococului, imunitatea este asociată cu prezenţa serică a anticorpilor
anti-capsulari, anti-lipooligozaharid şi anti-membrană externă, care apar după infecţii
subclinice. Nou-născuţii sunt în general protejaţi datorită anticorpilor de tip IgG proveniţi de
la mamă. Infecţiile meningococice reprezintă o problemă în special pentru persoanele care au
un deficit al sistemului complement (mai ales componentele C6-C9).
LCR conţine molecule implicate în imunitatea înnăscută (ex. sistemul complement),
molecule esenţiale în controlul infecţiei şi în activarea infiltrării cu fagocite (neutrofile,
monocite). Totuşi, celulele epiteliale ale stratului ependimal care intră în structura tubului
neural sau ale plexului coroid ar putea fi foarte vulnerabile la atacul citotoxic şi citolitic al
componentelor complementului. Un studiu publicat în 2006 a arătat capacitatea celulelor
epiteliale cerebrale de a exprima la nivelul membranei receptori pentru reglarea activității
complementare (CD35, CD46, CD55, CD59). Prin studii de dublă imunofluorescenţă pentru
markeri ai celulelor ependimale (GFAp, S100, ZO-I) şi ai receptorilor pentru reglarea
complementului s-a ajuns la concluzia că aceste celule au o cantitate mare de CD55 şi CD59
şi mai mică de CD46 şi CD35. La nivel tisular s-a observat că CD55 era slab exprimat la
nivelul plexurilor coroide şi celulelor ependimale de control dar exprimarea era crescută în
meningită. Anti-CD59 era prezent la nivelul ambelor epitelii în timp ce CD59 a fost identificat
doar la nivelul plexurilor coroide inflamate. CD46 şi CD35 nu au fost identificate în ţesuturile
de control. Pe de altă parte, în meningită aceste molecule erau puternic exprimate. Acest
studiu arată posibilitatea structurilor cerebrale de a raspunde şi susţine imunitatea înnăscută
mediată de complement.
Anumite defecte ale sistemului complement au fost asociate cu o creştere a incidenței
infecţiilor cu Neisseria meningitidis. S-au făcut teste în acest sens şi s-a recoltat sânge şi ser
de la pacienţi adulţi care aveau deficit complet de C2 sau C5. Pacienţii aveau de asemenea
deficit de mannose-binding lectin (MBL). Proliferarea meningococilor introduşi în sânge a
fost evaluată prin numărul de CFU (colony-forming unit) şi prin Real-time PCR.
S-a investigat activitatea bactericidă serică şi cea opsono-fagocitică a granulocitelor incluzând
ser inactivat termic postvaccinare pentru a evalua influenţa anticorpilor antimeningococici.
Proliferarea meningococică a fost de 2log 10 pentru CFU şi 4 sau 5log 10 copii ADN.
Proliferarea a scăzut moderat după corectarea deficitului de C2, dar după corectarea

4
deficitului de C5 toţi meningococii au fost distruși (remarcându-se și un titru mare de
anticorpi). Activitatea opsono-fagocitică a fost strict dependentă de C2, a apărut în serul
normal şi a crescut în serul postvaccinare. Activitatea bactericidă serică a depins doar de C2,
C5 şi titrul anticorpilor. MBL nu a influenţat în nici un fel aceşti parametri.
Imunitatea adaptativă este pilonul cel mai important. Ţesutul limfoid asociat
nazofaringelui (NALT) este locul principal al răspunsului imun. LTCD4+ interacţionează în
cele din urmă cu LB şi duc la secreţie de IgA şi IgG. IgA facilitează clearance-ul microciliar,
aglutinarea patogenilor şi împiedicarea adeziunii epiteliale precum şi neutralizarea toxinelor
secretate.

2.8. Caractere de patogenitate

În cazul ambelor microorganisme, patogenitatea se datorează existenţei factorilor care
permit ataşarea de celulele gazdei, multiplicării la poarta de intrare şi respectiv capacităţii de
invazivitate. Prezenţa capsulei şi a lipooligozaharidului contribuie în mod diferenţiat (mai
important în cazul meningococului) în patogenia bolilor produse.
Pentru câteva detalii, luăm în discuție Neisseria meningitidis unde aderarea are loc la
nivelul nazofaringelui. Acest prim pas este mediat de pili. Aceştia se pare că se leagă de o
proteină reglatoare a complementului de pe membrana celulară, CD46. Pilii duc la modificări
post-transcripţionale în cele din urmă glicozilarea acestora poate accelera detaşarea bacteriană
de pe suprafaţa celulei unde deja s-au format colonii. Prin alterearea acestui mecanism, de
adeziune, bacteriile scapă din agregate şi pot disemina şi forma noi agregate în noi locuri.
Pentru a particulariza doar o parte din fenomenele desfășurate în cursul procesului
infecțios, vom lua drept exemplu infecția cu N. meningitidis. În timpul invaziei, meningococul
se localizează preferenţial în capilarele cerebrale unde viteza de curgere a sângelui este
redusă, la fel ca în capilarele din nazofaringe, viteza căreia trebuie sa îi reziste în timpul
colonizării. De asemenea, el trebuie să reziste şi forţelor mecanice, mucusului, răspunsului
inflamator şi tusei. Prin intermediul anumitor structuri pe care le deține, meningococul duce la
polimerizarea actinei şi auto-protecţie (formarea unor structuri de protecție). În plus,
meningococii formează la suprafaţa celulei biofilme alcătuite din lipide şi polizaharide
(evitând astfel contactul cu sistemul imun). Procesul poate continua pe 2 căi: transcelulară sau
paracelulară.
Nu doar LOZ este util în aderare, dar şi de proteinele Opa şi Opc. Opc se leagă de
proteinele matrixului extracelular, precum vibronectina. Opa se leagă de moleculele de
adeziune celulară a antigenului carcinoembrionar, de heparan sulfat şi integrine.
O altă moleculă cu o importanţă foarte mare este TspA (T-cell stimulating protein A) care
duce la proliferarea LT și LB. Nu este cunoscut bine mecanismul de acțiune.
Luând în discuție capsula, portajul este favorizat de pierderea capsulei (aceasta inhibă
aderenţa şi formarea biofilmului), în schimb, în cursul procesului infecțios prezența capsulei
este necesară.

3. Patogenie şi patologie specifică. Principalele afecţiuni produse

Neisseria gonorrhoeae
Infecţiile gonococice continuă să reprezinte o problemă importantă de sănătate publică
inclusiv în ţările cu o economie dezvoltată. Acest fapt se datorează şi apariţiei/răspândirii
tulpinilor de gonococ rezistente la antibiotice/chimioterapice şi existenţei unui număr
important de infecţii asimptomatice (în special la femei).
După pătrunderea în organismul receptiv, în funcţie de calea de transmitere, gonococul se
ataşează de mucoase (genito-urinară, oculară, rectală, faringiană etc.) şi produce, local, o
supuraţie acută. În timp poate apărea invazia tisulară şi în consecinţă, instalarea unor
fenomene inflamatorii cronice şi apariţia fibrozei (în special în cazurile netratate).

5
 La bărbaţi apare, de regulă, uretrita gonococică (manifestată prin secreţie galben-verzuie,
cremoasă, însoţită de usturimi şi dureri la micţiune); în lipsa tratamentului, aceasta poate
afecta prin invazie epididimul şi prin fibroză poate determina apariţia stricturilor uretrale.
În cazul sexului feminin, gonoreea se localizează endocervical, dar se poate extinde la
nivelul uretrei, vaginului, glandelor Bartholin, trompelor uterine (în ultimul caz, cu
posibilitatea apariţiei unor fibroze şi obstrucţii care conduc la sterilitate). Dacă mama are
gonoree şi nou-născutul se naşte pe cale naturală, va apărea oftalmia gonococică (prevenită
de ex. prin instilaţii cu soluţie de nitrat de Ag 1% în sacul conjunctival).
Rareori gonococul poate disemina pe cale sanguină (bacteriemie), cu apariţia unor leziuni
dermice, artrite, tenosinovite gonococice etc.
Neisseria meningitidis
Meningococul poate produce şi alte infecţii, dar este important de menţionat că reprezintă
una din primele trei cauze de meningită infecţioasă la adulţi (alături de Haemophilus
influenzae şi Streptococcus pneumoniae). Contagiozitatea este mare, dar se estimează că
meningita meningococică apare la 1/1.000 din persoanele contaminate.
În producerea meningitei sunt implicate succesiv colonizarea mucoasei respiratorii (portaj
= o relaţie de comensalitate între bacterie şi gazdă, fără ca gazda să prezinte vreun semn sau
simptom care să ne ducă cu gândul la patologie), invazia locală, bacteriemia (favorizată de
prezenţa capsulei), invazia meningeală, alterarea barierei hemato-encefalice, inflamaţia în
spaţiul subarahnoidian şi creşterea presiunii intracraniene. Apariţia vasculitei cerebrale şi
scăderea fluxului sanguin la nivel cerebral reprezintă factori de agravare. Activarea mai
multor cascade inflamatorii (în special datorită eliberării unor cantităţi importante de
endotoxină) pot conduce la instalarea unui sindrom de coagulare intravasculară diseminată şi
la o evoluţie nefastă spre deces.
Diagnosticul de laborator este bacteriologic (direct) atât în gonoree cât şi în meningita
meningococică, dar trebuie să fie orientat de examenul clinic. În cazul meningitei, de mare
importanţă este utilizarea unor examene paraclinice complementare.
3.1. În gonoree, recoltarea produsului patologic se realizează diferenţiat (într-o oarecare
măsură) în funcţie de vârstă, sex şi de practicile sexuale ale individului infectat.
În cazul gonoreei la femei, recoltarea se va face de la nivelului colului uterin. La bărbaţi,
recoltarea se va face de la nivelul uretrei, eventual utilizând un tampon steril uretral, introdus
cu blândeţe circa 2 cm în uretra anterioară. Transportul trebuie realizat foarte rapid (şi în
condiţii care să permită supravieţuirea microorganismului) sau pe medii speciale de transport,
dar ar fi de preferat inocularea imediată pe mediul de cultură.
Diagnosticul de laborator este bacteriologic (direct).
1. Recoltarea şi transportul produsului patologic trebuie să se realizeze respectând regulile
cunoscute (cât mai aproape de debutul bolii, înainte ca pacientului să fi primit antibiotice, cât
mai rapid şi corect din punct de vedere al tehnicilor utilizate, respectând toate normele de
asepsie şi antisepsie etc). La bărbat se prelevează secreţia uretrală (eventual „picătura
matinală”), iar la femeie recoltarea trebuie efectuată pe masă ginecologică de la nivelul
colului uterin şi glandelor Bartholin. Secreţiile au de obicei un aspect purulent. Este de
preferat cultivarea imediat, pe medii de cultură potrivite şi în atmosferă de CO2. În cazul în
care p.p. urmează a fi transportat către laborator, transportul trebuie realizat fără întârziere
(la o temperatură apropiată de 37°C). Chiar şi în cazul utilizării mediilor de transport
(ex. mediul Amies plus cărbune activat), acesta nu ar trebui să dureze mai mult de 6 ore.
Gonococul ar putea fi izolat şi prin hemocultură, cultivarea secreţiilor conjunctivale,
faringiene, cultivarea urinei etc. În cazul în care nu există nici o secreţie, se poate utiliza urina
care trebuie centrifugată şi însămânţată imediat pe medii de cultură.
2. Examinarea microscopică a produsului patologic include realizarea a minim două
frotiuri din produsul patologic recoltat şi transportat corespunzător, care se vor colora cu

6
albastru de metilen (AM) şi respectiv Gram. Frotiurile se examinează la microscopul optic cu
imersie şi se notează prezenţa celulelor, a celulelor inflamatorii (ex. leucocite) şi prezenţa
cocilor Gram-negativi, dispuşi în diplo, reniformi, imobili, înconjuraţi de o structură
capsulară comună, situaţi intra sau extraleucocitar. Aspectul microscopic este acelaşi ca şi în
urmă cu aproape 130 de ani.
3. Cultivarea pe medii de cultură a produsului patologic se realizează în aşa fel încât să se
poată obţine colonii izolate şi respectiv o cultură pură, care se va identifica. Gonococii sunt
germeni pretenţioşi, care nu se dezvoltă pe medii simple, sunt aerobi, facultativi anaerobi. Se
pot utiliza medii selective (ex. medii în care se include vancomicină, colistin, trimetoprim şi
nistatin) sau neselctive (ex. mediul GC, geloză-sânge sau geloză-chocolate cu diferite
suplimente nutritive; se recomandă utilizarea pulberii de hemoglobină şi nu a sângelui
proaspăt). Este preferată cultivarea „în dublu”, pe medii selective şi neselective; în cazul în
care p.p. este reprezentat de secreţie de la nivelul rectului sau de secreţie faringiană se vor
folosi numai medii selective. Este necesară o atmosferă de 3-10% CO 2, la o temperatură de
35-37°C. Coloniile apar în 24-48 de ore. Gonococul produce colonii de tip S, cu dimensiuni
de 0,5-1 mm sau colonii de tip M, nepigmentate, transparente sau opace. Este de remarcat
faptul că în aceeaşi placă pot apărea până la cinci tipuri de colonii (T1-T5), ceea ce poate
facilita identificarea. Placa este eliminată în cazul în care nu se dezvoltă colonii, după 72 de
ore.
4. Identificarea microorganismului implicat patogenic se va realiza pe baza mai multor
caractere:
- Caractere morfotinctoriale: Sunt coci Gram-negativi, dispuşi în diplo, reniformi, imobili,
eventual înconjuraţi de o structură capsulară comună, nesporulaţi. Se poate utiliza şi
„coloraţia” fluorescentă.
- Caractere de cultură: Coloniile de gonococ sunt de tip S sau M.
- Caractere biochimice:
Metabolizează diferiţi carbohidraţi, activitate care poate fi utilă în identificare. Gonococul
metabolizează glucoza, dar nu şi maltoza.
Produc citocrom-oxidază, un test cheie în identificare.
Testul catalazei (superoxol) este intens pozitiv.
Auxotipia evaluează necesităţile nutriţionale ale gonococului.
Există o serie de sisteme comerciale pentru identificare exoenzimatică a Neisseriilor (ex.
Quad Ferm+, RIM, Minitek, Gonochek II etc).
Utilizând galeriaAPI NH (manuală) putem identifica specii de Neisseria, Haemophilus şi
Branhamella catarrhalis,în circa 4 ore.
- Caractere antigenice:
În funcţie de structura lipooligozaharidului există 6 serotipuri. Gonococii pot exprima
simultan mai multe structuri antigenic diferite, ceea ce creează probleme tehnice. Aceste
testări se realizează în centre de referinţă.
Prezenţa gonococului poate fi detectată direct în produsul patologic prin coaglutinare
(suspensie de S. aureus tip Cowan I stabilizată şi sensibilizată cu Ac monoclonali antiproteină
I din membrana externă a gonococilor) sau printr-o tehnică imunoenzimatică, ELISA (cu Ac
policlonali).
Se pot utiliza Ac monoclonali cunoscuţi, pentru identificare gonococului prin tehnica
imunofluorescenţei directe.
- Caractere utilizate în tiparea (tipizarea) tulpinilor izolate sau direct pentru p. p.:
Există diferite tehnici (imunologice, biochimice, de biologie moleculară) care sunt practicate
numai în centrele de referinţă.
- Metodele biologiei moleculare au atât o specificitate cât şi o sensibilitate foarte bună; se pot
utiliza fie pornind de la culturi fie de la p.p.

7
 - Sondele nucleotidice (ADN) pot hibridiza cu ARNr extras din celulele microbiene.
LCR (Ligase Chain Reaction): această metodă se poate utiliza pornind de la urină sau de la
secreţii vaginale dar are un dezavantaj - costul.
5. Antibiograma (testarea sensibilităţii tulpinilor izolate în vederea stabilirii tratamentului)
este recomandată şi se realizează de obicei prin metode difuzimetrice (mediul utilizat este
GC suplimentat nutritiv dar fără pulbere de hemoglobină). Au fost identificate tulpini
rezistente la penicilină (fie datorită unui plasmid care codifică o β-lactamază de tipul TEM, fie
datorită unor mutaţii cromozomiale). Este necesară testarea producerii de β-lactamază
(folosind discuri cu nitrocefin). Determinarea CMI se poate realiza prin metode clasice sau cu
ajutorul testului E.

3.2. În meningita meningococică diagnosticul este urgent (risc de deces şi evoluţie cu

sechele), de importanţă maximă fiind recoltarea şi transportul rapid al LCR către laborator.
Este de preferat realizarea unei cultivări „la patul bolnavului”, chiar dacă pentru
concentrarea germenilor este necesară centrifugarea LCR. Analiza citologică şi biochimică a
LCR este utilă în stabilirea etiologiei.
Diagnosticul de laborator este bacteriologic (direct).
1. Recoltarea şi transportul produsului patologic trebuie să se realizeze respectând regulile
cunoscute (cât mai aproape de debutul bolii, înainte ca pacientului să fi primit antibiotice, cât
mai rapid şi corect din punct de vedere al tehnicilor utilizate, respectând toate normele de
asepsie şi antisepsie etc). Aşa cum am menţionat, recoltarea LCR prin puncţie (după
verificarea presiunii din artera centrală a retinei prin examinarea fundului de ochi) trebuie
făcută pe cât posibil la patul bolnavului, având la dispoziţie tot ce este necesar pentru
pregătirea frotiurilor, cultivarea pe diferite medii de cultură, repartizarea unei cantităţi de LCR
pentru examenul citologic şi biochimic. LCR poate fi purulent. În cazul în care p.p. urmează a
fi transportat către laborator, transportul trebuie realizat fără întârziere (la o temperatură
apropiată de 37°C). Meningococul ar putea fi izolat şi prin hemocultură, cultivarea secreţiilor
nazale sau faringiene etc. Prezenţa meningococului poate fi detectată direct în produsul
patologic prin latex aglutinare, coaglutinare sau contraimunoelectroforeză utilizând seruri
polivalente anti - A, C, Y, W-135 şi respectiv seruri monovalente anti-B (care pot fi utile şi în
identificarea „încrucişată” a antigenului K1 al E. coli).
2. Examinarea microscopică a produsului patologic include realizarea a minim două frotiuri
din produsul patologic recoltat şi transportat corespunzător, care se vor colora cu albastru de
metilen (AM) şi respectiv Gram. Dacă LCR este franc purulent, frotiurile se pot executa direct
din p.p., în caz contrar realizăm iniţial centrifugarea LCR. Frotiurile se examinează la
microscopul optic cu imersie şi se notează prezenţa celulelor inflamatorii (ex. leucocite) şi
prezenţa cocilor Gram-negativi, dispuşi în diplo, reniformi, imobili, înconjuraţi de o
structură capsulară comună, situaţi intra sau extraleucocitar.
3. Cultivarea pe medii de cultură a produsului patologic se realizează în aşa fel încât să se
poată obţine colonii izolate şi respectiv o cultură pură, care se va identifica. Meningococii
sunt germeni pretenţioşi, care nu se dezvoltă pe medii simple, sunt aerobi, facultativ anaerobi.
Se pot utiliza medii selective (ex. medii în care se include vancomicină, colistin, trimetoprim
şi nistatin) sau neselective (ex. Mueller-Hinton, geloză-sânge sau geloză-chocolate) pe care
formează colonii de tip S sau de tip M. Este necesară o atmosferă de 3-5% CO 2, la o
temperatură de 37°C.
4. Identificarea microorganismului implicat patogenic se va realiza pe baza mai multor
caractere:
Caractere morfotinctoriale: sunt coci Gram-negativi, dispuşi în diplo, reniformi, imobili,
înconjuraţi de o structură capsulară comună, nesporulaţi.

8
Caractere de cultură: coloniile de meningococ sunt de tip S, cu dimensiuni de circa 1-2 mm.
Tulpinile încapsulate (ex. grupele A, C) pot conduce la apariţia unor colonii de tip M.
Caractere biochimice: metabolizează diferiţi carbohidraţi, activitate care poate fi utilă în
identificare. Spre exemplu meningococul metabolizează atât glucoza cât şi maltoza.
Produc citocrom-oxidază, un test cheie în identificare.
Există o serie de sisteme comerciale pentru identificare exoenzimatică a Neisseriilor (ex.
Quad Ferm+, RIM, Minitek etc).
Caractere antigenice: În funcţie de structura lipooligozaharidului există 12 serotipuri. Cel mai
important determinant antigenic este capsula polizaharidică. Structura capsulară permite
subdivizarea speciei în 13 serogrupuri. Dintre acestea mai importante sunt grupele: A, B, C, Y
şi W-135.
Prezenţa meningococului poate fi detectată direct în produsul patologic prin latex aglutinare,
coaglutinare sau contraimunoelectroforeză utilizând seruri polivalente anti -A, C, Y, W-135 şi
respectiv seruri monovalente anti-B (se pot detecta 0,02-0,05 mg de Ag/ml). De notat
posibilitatea unei reactivităţi încrucişate faţă de Ag grupului B, respectiv Ag K1 de la E. coli.
Tehnici similare se pot utiliza pentru identificarea tulpinilor de meningococ izolate în cultură.
Caractere utilizate în tiparea (tipizarea) tulpinilor izolate: Există diferite tehnici (imunologice,
electroforetice, de biologie moleculară) care sunt practicate numai în centre de referinţă.
Utilizarea PCR are o sensibilitate şi specificitate de circa 91%; foarte utilă la pacienţii pentru
care s-a iniţiat deja antibioticoterapia.
5. Antibiograma (testarea sensibilităţii tulpinilor izolate în vederea stabilirii tratamentului)
este recomandată şi se realizează de obicei prin metode difuzimetrice. Majoritatea tulpinilor
de meningococ au rămas sensibile la penicilină. Totuşi, realizarea antibiogramei poate fi utilă,
orientând continuarea tratamentului. În cazul unor infecţii grave antibiograma trebuie să fie
însoţită de alte determinări.

4. Tratament
Pentru tulpinile de gonococ sensibile se putea utiliza penicilina, având ca alternativă
spectinomicina sau ceftriaxona. În momentul actual unica atitudine corectă este izolarea
tulpinii și tratamentul conform antibiogramei. Ca o regulă generală este de reţinut că este
strict necesar ca tratamentul să fie aplicat tuturor partenerilor sexuali.
În meningita cu meningococ pot fi utile penicilina G, ceftriaxona sau cloramfenicolul, dar
nu trebuie neglijată utilitatea antibiogramei. Foarte recent (2007-2008), au fost identificate în
SUA tulpini de meningococ rezistente la ciprofloxacină. În meningită tratamentul este mai
complex, avându-se în vedere posibilele complicaţii.

BIBLIOGRAFIE:
Popa M.I., Popa G.L., Genul Neisseria. Neisseria meningitidis. Neisseria gonorrhoeae, în Popa M.I.
(coord.), Microbiologie Medicală, vol 1 - curs UMF „Carol Davila”, 2010.