Sunteți pe pagina 1din 14

3.

PRODUCEREA ŞI PROPAGAREA UNDELOR RADIO

3.1 UNDE ELECTROMAGNETICE


3.1.1 Producerea undelor electromagnetice.
Câmpul electric si câmpul magnetic sunt doua aspecte ale unei forme de existenta a materiei, care se
numeşte câmp electromagnetic. Faptul ca un flux magnetic variabil prin aria care este mărginita de o spira
conductoare creează, in acea spira, o tensiune electromotoare de inducţie, arata ca un câmp magnetic variabil
creează un câmp electric. Rezultatul poate fi generalizat in sensul ca oriunde, in spaţiu, exista un câmp
magnetic variabil in timp, ia naştere un câmp electric. De asemenea o inducţie electrica variabila da naştere
unui câmp magnetic (principiul teoriei electromagnetice stabilit de fizicianul James Clark Maxwell in anul
1864).
OBS: Câmpul electric si câmpul magnetic sunt, deci, in interconexiune, conditionandu-se reciproc.
Câmpul electromagnetic este un câmp rotaţional si se propaga in spaţiu sub forma de unde
electromagnetice cu o viteza care depinde de pemitivitatea si permeabilitatea mediului considerat. Frecventa
undelor obţinute este egala cu frecventa cu care se deplasează electronii. Cu cat mai mare este frecventa, cu atat
mai multa energie este transportata in acelaşi interval de timp. Analog cu ceea ce se petrece in cadrul undelor
elastice, poate fi definita o mărime numita lungime de unda a undelor electromagnetice, si care este egala cu
distanta cu care se propaga câmpul electromagnetic in timpul unei perioade de oscilaţie a dipolului. Lungimile
de unda ale undelor electromagnetice variază intr-un interval foarte larg. Astfel, in telecomunicaţii se folosesc
unde electromagnetice ale căror lungimi de unda ajung la mai multe mii de metri, pe cand lungimile de unda ale
radiaţiilor gama emise de unele elemente radioactive au valori de ordinul 10 m.
Undele electromagnetice se propaga in aer cu viteza luminii (30 000 000 km/s), aproximativ egala cu
viteza lor de propagare in vid. Conform acestei teorii, emise de J. C. Maxwell in 1865, lumina si radiaţiile
asemănătoare (radiaţiile infraroşii, ultraviolete, etc.) sunt tot de natura electromagnetica, diferind intre ele prin
lungimile de unda. Informaţia se receptioneaza la distanta prin radio, televiziune, telefonie mobila. Purtătorii
informaţiei sunt undele electromagnetice de frecventa ridicata, modulate pe undele de joasa frecventa care
conţin informaţia. Undele electromagnetice emise de antenele de emisie se refracta, se difracta, interferează si
sunt atenuate pana ajung la antena receptorului.

3.1.2 Clasificarea undelor radio


Undele electromagnetice care se propagă în spaţiu se numesc unde radio şi au frecvenţa cuprinsă între f=10-
3
Hz (=31011m) şi f=1016Hz (=310-8m).
Denumirea undelor este făcută ţinând cont de lungimea de undă în vid. În tabelul 5.1 sunt date denumirile şi
limitele inferioare şi superioare ale undelor radio.
Tabelul 3.1.
Limita inferioară Gama undelor radio Limita superioară
f(Hz)  (m) f(Hz)  (m)
11
310 -3
10 Unde radio de frecvenţă sonoră şi 310 3
105
ultrasonoră
5
310 3
10 Foarte lungi (UFL) 3104 104
3104 104 Lungi (UL) 3105 103
3
3105 10 Medii (UM) 3106 102
3106 102 Scurte (US) 3107 10
310 7
10 Metrice (Um) 310 8
1
310 8
1 Decimetrice (Udm) 310 9
10-1
3109 10-1 Centimetrice (Ucm) 31010 10-2
-2
31010 10 Milimetrice (Umm) 31011 10-3
31011 10-3 Infraroşii 31014 7,510-7
31014 7,510-7 Lumina vizibilă 7,51014 410-7
7,51014 410-7 Ultravioletă 31015 10-7

1
Procesul de propagarea a undelor radio constituie un proces de propagare a energiei electromagnetice sub
formă de câmp electric şi câmp magnetic. Propagarea undelor are loc pe o direcţie perpendiculară pe planul
format de vectorul câmpului electric şi vectorul câmpului magnetic.

3.1.3 Parametrii ce caracterizează undele electromagnetice

Perioada (frecvenţa) oscilaţiilor câmpului electromagnetic este determinată de frecvenţa sursei de excitaţie
şi nu variază în procesul de propagare a undelor radio.
Lungimea de undă reprezintă distanţa pe care o parcurge unda radio într-o perioadă de oscilaţie a câmpului
electromagnetic.
Reprezentarea undei radio. În mod curent se adoptă reprezentarea undei radio sub formă de vectori ce
caracterizează intensitatea câmpului electric (vectorul E) şi intensitatea câmpului magnetic (vectorul H)
Direcţia de propagare a undei se determină cu ajutorul vectorului Pointing (S). Vectorul Pointing este
întotdeauna perpendicular pe vectorii E şi H şi are sensul determinat cu ajutorul regulii burghiului, rotind
vectorul E peste vectorul H pe drumul cel mai scurt, ca în figura 5.1
Vectorul S caracterizează densitatea fluxului de energie de frecvenţă radio, adică arată ce cantitate strabate în
timp de o secundă o suprafaţă de 1m2 dispusă perpendicular pe direcţia de propagare a undei.

Fig.3.1. Poziţia vectorilor intensităţii câmpului magnetic şi electric


la propagarea în spaţiul liber.

Frontul undei reprezintă locul geometric al punctelor în care undele electromagnetice au aceeaşi fază.
Faza undelor în oricare punct din această suprafaţă este aceeaşi, iar frontul unei astfel de unde poartă denumirea
de front sferic.
La distanţe foarte mari între antena de emisie şi antena de recepţie frontul undei se poate considera plan.

Polarizarea undei radio

Această noţiune este legată de variaţia vectorului intensităţii câmpului electric E ca orientare şi amplitudinea
pe timpul propagării undelor radio.
Polarizarea eliptică este cazul general de polarizare a undelor, iar polarizarea circulară şi liniară sunt
cazuri particulare.
În cazul polarizării liniare, vectorul E variază periodic ca amplitudine, este perpendicular pe suprafaţa
Pământului şi rămâne în permanenţă paralel cu el însuşi.
În cazul polarizării circulare, vectorul E îşi păstrează tot timpul amplitudinea constantă, este paralel cu
suprafaţa Pământului şi se roteşte în jurul direcţiei de propagare, cu frecvenţa undei radio
Undele polarizate eliptic se deosebesc de cele polarizate circular prin aceea că vectorul E rămâne pe timpul
propagării nu rămâne constant, ci variază în jurul unei valorii medii.

Viteza de propagare a undelor radio

Viteaza de propagare în vid a undelor radio se consideră egală cu viteza de propagare a luminii (c=
300.000 Km/s). În oricare alt mediu viteza de propagare a undelor se calculează cu relaţia:
2
c
V 
  ,
unde:
 - permeabilitatea electrică specifică a mediului;
 - permeabilitatea magnetică specifică a mediului.

3.1.4 Propagarea undelor radio în spaţiu

Prin propagarea undelor se înţelege deplasarea fronturilor de undă prin atmosferă, de-a lungul Pământului ,
în scoarţa Pământului şi în spaţiul interplanetar.
Mediul în care se propagă undele (atmosferă, suprafaţă şi scoarţa terestră) are o acţiune dublă asupra undelor
radiate de antenele de emisie. Această acţiune se manifestă pe de o parte prin atenuarea undelor ce se propagă,
iar pe de altă parte prin distorsionarea lor.
În mediile omogene şi izotrope undele electromagnetice se propagă pe traiectorii rectilinii, cu viteză
constantă.

Fenomenul difracţiei
Difracţia este proprietatea undelor radio de a ocoli obstacolele întâlnite în cale. Din fizică se cunoaşte că
fenomenul apare atunci când mărimea neregularităţilor şi a obstacolelor ce apar pe traseul de propagare este
comparabilă cu lungimea de undă.
Fenomenul de difracţie poate fi exprimat astfel: pe timpul propagării undei radio, acestea excită pe suprafaţa
obstacolelor întâlnite, oscilaţii de înaltă frecvenţă care, la rândul lor constituie sursă pentru noi unde radio, care
excită în continuare sectoarele vecine; totalitatea acestor excitaţii duce la transmiterea unei părţi din energia
undei electromagnetice în domeniul din spaţiu umbrit pentru antena respectivă.

Fenomenul refracţiei
Refracţia este fenomenul de curbare a traiectoriei de propagare a undelor radio la trecerea acestora dintr-un
mediu în altul, datorită diferenţei dintre vitezele de propagare dintre cele medii, precum şi la propagarea undelor
radio în medii neomogene, datorită variaţiei de propagare de la un punct la altul.
Undele radio de toate gamele sunt supuse fenomenului de refracţie. Sunt situaţii când datorită condiţiilor
naturale indicele de refracţie scade brusc cu înălţimea şi din această cauzele undele radio cu lungimea de undă
mai mică de 10 m se pot propaga până la distanţe de 300-1000Km datorită proprietăţilor directive ale
troposferei. Se formează aşa numitul ghid de undă troposferic. Înălţimea ghidului de undă troposferic nu
depăşeşte 30-60 m, figura 5.2a .

Fig.3.2. a - propagarea undelor radio prin ghidul de undă troposferic;


b - fenomenul de interferenţă a undelor.

Undele radio care se propagă la mari distanţe datorită apariţiei ghidului de undă troposferic şi fenomenului
de difracţie se numesc unde troposferice.
3
Interferenţa undelor radio defineşte interacţiunea care apare într-un punct din spaţiu între două sau mai
multe unde electromagnetice create de aceeaşi sursă, dar care au străbătut drumuri diferite, ajungând în în
punctul respectiv cu faze diferite, figura 5.2b.
Din figură rezultă că unda 1 care a fost reflectată de ionosferă de 2 ori în comparaţie cu unda 2, reflectată o
singură dată, ajunge totuşi în acelaşi punct. În urma interacţiunii (suprapunerea celor două unde), dacă undele au
faze apropiate se vor însuma, iar dacă fazele sunt opuse sau aproape opuse, va rezulta un semnal mai mic decât
cel iniţial sau chiar egal cu zero.

Fenomenul reflexiei
Prin reflexie se înţelege proprietatea undelor radio de a-şi schimba direcţia de direcţia de propagare în
momentul când în calea lor apare un obstacol sau un mediu cu parametri electrici care se deosebesc de
parametrii mediului iniţial de propagare.
Intensitatea semnalului reflectat creşte o dată cu creşterea dimensiunilor obiectelor de la care are loc reflexia
în comparaţie cu lungimea de undă.
Acest fenomen sta la baza radiolocaţiei.

Compoziţia şi structura atmosferei


Atmosfera reprezintă învelişului gazos al Pământului, cu o grosime de 2000-3000 Km. Acest înveliş este
format din azot, oxigen şi vapori de apă. Atmosfera se compune din trei straturi principale şi anume:
- troposfera;
- stratosfera;
- ionosfera.

Troposfera conţine aproximativ trei pătrimi din întreaga suprafaţa a atmosferei şi are ca limită superioară
tropopauza. Tropoauza se află la înălţimea de 16-18 km deasupra Ecuatorului, iar la latitudini medii, la înălţimea
de 10-12 km.
Stratosfera este situată deasupra troposferei până la înălţimi de 60-80 km. În acest strat, vaporii de apă
aproape că nu mai există.
Ionosfera se află deasupra stratosferei şi conţine şi conţine o mare cantitate de particule cu sarcini electrice
(ioni negativi şi pozitivi) apărute ca urmare a descompunerii moleculelor neutre de aer (ionizare).
Formarea ionilor pe calea descompunerii atomilor sau a moleculelor de gaze se produce sub influenţa
radiaţiei solare.
Ionosfera se caracterizează prin existenţa câtorva maxime de ionizare. Din figura 5.3 se observă că la
altitudinea de 60-90 km există stratul D (noaptea dispare). Stratul E are maximul de concentraţie a electronilor
la înălţimea de 110-130 km. Stratul F vara (ziua) se împarte în două straturi: F1 şi F2. Stratul F1 are un maxim
de concentraţie a electronilor la înălţimea de 110-130 Km. Stratul F1 are un maxim de concentraţie a
electronilor la înălţimea de 200-230 km, iar stratul F2 la înălţimea de 350-400 km.
Gradul de concentraţie a sarcinilor este variabil de la zi la zi, în funcţie de anotimp, de latitudine şi de
variaţia periodică a activităţii solare.
Ionosfera influenţează asupra caracterului de propagare a undelor radio. Unele unde radio trec prin
ionosferă, iar altele se reflectă de la aceasta. Reflexia se produce de la diferite straturi de ionosferă, aceasta în
funcţie de lungimea undelor radio (de frecvenţa lor).
Cea mai mare frecvenţă a undei care cade perpendicular pe strat şi se reflectă pe Pământ se numeşte
frecvenţa critică. Undele cu frecvenţă mai mare decât cea critică trec prin ionosferă, propagându-se în spaţiul
cosmic şi nu mai revin la sol. Frecvenţa critică a stratului F1 este egală cu 5-6 MHz, iar a stratului F2 este 10-14
Mhz. Dacă radiaţia undelor are loc sub un unghi mai mic faţă de suprafaţa Pământului, frecvenţa maximă a
undelor reflectate de la ionosferă este de 10-48 MHz (=306,25m). Undele radio care sunt mai scurte de 67m
nu se reflectă de ionosferă, ci o străbat.
Din analiza compoziţiei atmosferei rezultă că straturile superioare ionizate ale atmosferei au proprietăţii
semiconductoare, iar straturile care o inferioare au proprietăţile unui dielectric ideal.

4
Fig.3.3 Structura ionosferei.

Propagarea undelor radio într-un mediu perfect şi omogen

Proprietăţile electromagnetice ale oricărui mediu sunt caracterizate de următorii parametrii:


-  - conductivitatea mediului, în Siemens pe metru S/m;
-  - permitivitatea (constanţa dielectrică) mediului, în farazi pe metru F/m;
-  - permeabilitatea magnetică a mediului, în henry pe metru H/m.
În sistemul practic raţionalizat de unităţi, adoptat pentru vid, există următoarele valori:

1 F 
0  ;
36    10  m 
9 

H 
 0  4   10  7   .
m

În afara valorilor absolute ale lui  şi  se mai folosesc şi valorile relative r şi r se mai folosesc şi valorile
absolute prin relaţiile:
 = r0;
 = r0.

Mărimile relative r şi r sunt mărimi adimensionale şi arată de câte ori este mai mare constanta dielectrică
sau permeabilitatea magnetică a mediului dat, faţă de cea a vidului.
Ţinând cont de parametrii introduşi mai sus, se defineşte mediul perfect şi omogen care are în toate punctele
=0, =constant şi =0. Punând aceste condiţii în ecuaţiile lui Maxwell, în care sunt exprimate fenomenele
electromagnetice şi rezolvând sistemul obţinut rezultă principalele concluzii privind propagarea undelor radio
dintr-un dielectric perfect şi omogen (fig.5.4).
Astfel, în fiecare punct din spaţiu vectorul intensităţii câmpului electric E este perpendicular pe vectorul
intensităţii câmpului magnetic H, ambii vectorii fiind perpendiculari pe direcţia de propagare a undei: câmpul
electric şi cel magnetic se propagă cu aceeaşi viteză v; în fiecare punct din spaţiu, câmpurile electric şi magnetic
au aceeaşi fază şi amplitudinea intensităţii câmpului magnetic Hm este legată de amplitudinea intensităţii
câmpului electric Em prin relaţia:

r
Hm=  Em .
120

5
Fig 3.4. Câmpul electric şi magnetic al undei plane în dielectricul ideal.

Propagarea undelor electromagnetice într-un mediu omogen semiconductor

Apa mării, scoarţa Pământului, straturile superioare ionizate ale atmosferei au proprietăţii asemănătoare cu
cele ale unui semiconductor.
Un mediu semiconductor cu parametri ε şi σ se comportă faţă de undele care au pulsaţia ώ ca un conductor
ideal la care permitivitatea ε se înlocuieşte cu o valoare complexă.
Studiul amănunţit al relaţiilor matematice ce caracterizează propagarea într-un mediu semiconductor duce la
următoarele concluzii (fig.5.5):
- ca şi la propagarea într-un dielectric ideal, unda este transversală;
- vectorul intensităţii câmpului electric al undei este perpendicular pe vectorul intensităţii câmpului
magnetic, ambii vectori fiind perpendiculari pe direcţia de propagarea;
- pe măsura propagării, unda suferă o absorbţie şi ca rezultat se micşorează amplitudinea câmpului electric
şi magnetic;
- câmpul electric şi magnetic se propagă cu aceeaşi viteza şi anume:

C m
v ,
  s 
în fiecare punct al spaţiului câmpului magnetic este defazat faţă de câmpul electric cu un anumit unghi.

Fig.3.5. Câmpul electric şi magnetic al undei plane în mediul semiconductor.

Particularităţile propagării undelor ultrascurte (metrice, decimetrice, centimetrice, milimetrice)

Gama de unde ultrascurte cuprinde unde cu lungimea de la 10m până la 1mm. Propagarea undelor
ultrascurte are loc în linie dreaptă şi ca atare distanţa maximă de menţinere a legăturii se limitează la distanţa
vizibilităţii directe care se determină cu relaţia:

Dmax=3,57  
h1  h2  km
în care:
- h1 – înălţimea antenei de emisie în m;
- h2 – înălţimea antenei de recepţie în m.
Din cauza refracţiei are loc curbarea direcţiei de propagare a undelor radio. Se cunosc trei feluri de refracţie:
- refracţie normală;
- refracţie negativă;
- refracţie multiplă (ghid de undă atmosferic).
6
În cazul refracţiei normale curbarea undelor se produce în direcţia suprafaţei terestre (fig.5.6a), ceea ce
măreşte distanţa comunicaţiilor radio.
În această situaţie în formula pentru distanţa se adoptă coeficientul 4,1 - 4,5 în loc de 3,57. La refacţia
negativă, devierea undelor are loc în partea opusă suprafeţei terestre. Fenomenul de refracţie multiplă se
caracterizează printr-o astfel de curbare a undelor radio, încât se produce reflexia lor de mai multe ori de la sol şi
de la troposferă (fig.5.6b) Astfel bătaia staţiilor de radiolocaţie se măreşte se măreşte de mai multe ori în
comparaţie cu vizibilitatea directă, iar pe ecranele staţiilor de radiolocaţie care nu sunt prevăzute cu aparatură de
protecţie împotriva bruiajului pasiv vor apărea ţinte fixe ce vor face imposibilă sesizarea ţintelor mobile.
Ghidul de undă atmosferic poate apărea în gamele de unde metrice, decimetrice şi centimetrice. Înălţimea
stratului reflector din atmosferă trebuie să fie cu mult mai mare decât lungimea undei care se propagă.
Undele ultrascurte se folosesc frecvent în tehnica de radiolocaţie, datorită proprietăţilor speciale de
propagare pe care le au, şi anume:
- nu sunt supuse fenomenului feeding (propagarea lor nu variază cu ora şi cu anotimpul);
- permit realizarea legăturilor dirijate cu antene relativ simple.

Fig.3.6. Curba direcţiei de propagare a undelor în troposferă.

7
3.2 Linii de transmitere a energiei de frecvenţă foarte înaltă

3.2.1 Generalităţi

Linia de transmitere a energiei de FFI reprezintă un element de circuit cu constante distribuite prin care are
loc propagarea undelor electromagnetice.
În funcţie de raportul dintre lungimea liniei şi lungimea de undă a semnalului ce se propagă pe linie, linia
poate fi:
- linie scurtă (la joasă frecvenţă lungimea liniei l  );
- linie lungă (la înaltă frecvenţă lungimea liniei l  ).
Liniile de transmitere a energiei de FFI între diferite părţi componente ale staţiei de radiolocaţie se numesc
fideri.
În funcţie de frecvenţa la care se utilizează fiderii pot fi:
- linii bifilare deschise;
- ghiduri de undă;
- linii dielectrice;
- fibre optice.

Liniile de transmisiune pot fi:


- din punct de vedere al parametrilor distribuiţi:
- omogene, dacă parametrii se menţin constanţi în orice punct al liniei;
- neomogene, dacă are loc o modificare a parametrilor în lungul liniei.
- din punct de vedere constructiv:
- simetrice, conductorul de ducere şi conductorul de întoarcere sunt identici constructiv (exemplu:
banda bifilară);
- asimetrice, conductorul de ducere şi conductorul de întoarcere nu sunt identici din punct de vedere
constructiv.

3.2.2 Parametrii liniilor omogene.

O linie de transmitere a energiei omogenă, la înaltă frecvenţă, poate fi reprezentată ca un circuit cu constante
distribuite (exemplu: linia bifilară).

Fig.3.7. Schema echivalentă a unei linii de transmisiune.

Parametrii principali ai liniilor omogene (parametrii liniari) sunt:


- rezistenţa pe unitatea de lungime m;
- inductanţa pe unitatea de lungime Hm;
- capacitatea pe unitatea de lungime Cm;
- conductanţa pe unitatea de lungime Sm.

8
Fenomenul de propagare în linii poate fi privit atât din punct de vedere al propagării câmpului în mediul
dintre conductoare, fie din punct de vedere al propagării tensiunii şi curentului prin conductoarele liniei.
Parametrii secundari ai liniilor omogene sunt:
- impedanţa caracteristică (Z0) – reprezintă valoarea impedanţei de sarcină care trebuie conectată la capătul
liniei , pentru ca pe linie să existe doar regimul de undă progresivă.
Pentru o linie fără pierderi (ideală), impedanţa caracteristică este o rezistenţă pură având valoarea:

Re
Z0= ,  
Ce
Pentru o linie reală:
Re  jLe
Zc= .
Ge  jC e

La frecvenţe înalte Zc depinde numai de construcţia liniei adică de forma şi dimensiunile secţiunii
transversale a acesteia şi de natura materialului din care este realizată linia.
- impedanţa de intrare (Zi).
Impedanţa de intrare ZI a unei linii de transmisiune de lungime (2n+1) /2, n = 0,1,2,…este ZI=Zs (Zs este
impedanţa de sarcină), iar curentul şi tensiunea sunt defazate cu 180o.

Linia de transmisiune de lungime (2n+1) /2 poate fi folosită la conectarea unui sistem de antene.
Impedanţa de intrare ZI a unui tronson de linie de tensiune /4, căruia i se conectează o impedanţă de sarcină
este
2
Zo
ZI = ,
Zs

ceea ce face ca linia să fie folosită cu transformator de impedanţă, în cazurile în care este necesară adaptarea
impedanţelor (exemplu: adaptarea antenei cu fiderul)
- constanta de propagare 
 =  + j,
unde:
 - constanta de atenuare care arată variaţia amplitudinii tensiunii sau curentului în procesul de
propagare;
 - constanta de fază care arată variaţia fazei tensiunii şi curentului în procesul de propagare.
Curentul şi tensiunea se propagă pe linie cu viteza v care este egală cu c (viteza luminii) dacă linia este în
vid. În cazul în care între cele două conductoare există un dielectric cu constantele r şi r, atunci viteza de
propagare este:
c
v= ,
 r r
iar lungimea de undă  a tensiunii şi curentului care se propagă pe linie este mai mică decât în vid:

0
= .
 r r

Dielectricul utilizat la majoritatea cablurilor este polietilena caracterizată prin r = 2,25 şi r = 1. Lungimea
de undă în cablurile coaxiale =0,660.
Pentru banda bifilară, deoarece nu tot câmpul dielectric este localizat in dielectric, avem: =0,830.
Coeficienţii 0,66 şi 0,83 se mai numesc şi „factori” de scurtare a liniei.

9
3.2.3 Regimurile de propagare pe linie

În funcţie de impedanţa de sarcină în linii se pot stabili următoarele regimuri de propagare:


- regimul de unde progresive Zs=Zc;
- regimul de unde staţionare Zs=0; Zs  , sau Zs=+jX;
- regimul mixt de propagare ZsZc sau Zs=+jXs+Rs
Regimul de undă progresivă se caracterizează prin faptul că pe linie se propagă numai undă directă, energia
generatorului fiind disipată în întregime pe impedanţa de sarcină, obţinându-se astfel un transfer maxim de
putere şi adaptarea de impedanţă.
Dacă linia este ideală, fără pierderi, amplitudinea curentului şi tensiunii este constantă în orice punct al
liniei. La o linie reală, tensiunea şi curentul scad progresiv după o lege exponenţială pe măsură ce ne depărtăm
de generator, datorită atenuării introduse de conductoare şi dielectric.
Regimul de unde staţionare se caracterizează prin faptul că pe linie există atât unda directă cât şi unda
reflectată. Prin însumarea lor, pe linie rezultă maxime şi minime care sunt cu atât mai pronunţate cu cât unda
reflectată este mai mare.
În cazul unei reflexii totale, minimele tind către zero, iar maximele la de două ori valoare undei directe.
Pentru a caracteriza regimul din linie se foloseşte noţiunea de coeficient de undă progresivă (CUP), care
indică a câta parte din puterea undei directe se consumă pe sarcină.
CUP reprezintă raportul dintre tensiunea (curentul) minimă din linie şi tensiunea (curentul) maximă:
CUP = Umin/Umax = Imin/Imax = Zc/Zs (pentru ZcZs).

Pentru regimul de undă progresivă în linie CUP = 1, iar pentru regimul de undă staţionară CUP = 0.
Valoarea inversă a CUP se numeşte coeficient de undă staţionară (CUS).
Liniile de transmisiune funcţionând în regim adaptat se utilizează la cuplarea antenei la emiţător (receptor)
în vederea realizării unui transfer maxim de energie.
Un caz particular al liniilor în regim de unde staţionare îl constituie liniile în /2 şi /4 terminate în gol sau
în scurtcircuit. Acestea se utilizează ca circuite de rezonanţă în domeniul de UIF sau ca elemente de simetrizare
şi adaptare a antenelor (fig.5.8).

Fig.3.8. Distribuţia tensiunii şi curentului în cazul liniilor în /2 şi /4


terminate în gol şi în scurtcircuit.

10
Concluzii:
- dacă linia este terminată în scurtcircuit curentul în acest punct este maxim şi tensiunea este nulă;
- dacă linia este terminată în gol curentul în acest punct este nul şi tensiunea este maximă;
- linia în /2 terminată în scurtcircuit se comportă ca un circuit rezonant serie prezentând la intrare
tensiune nulă şi curent maxim;
- linia în /2 terminată în gol se comportă ca un circuit rezonant derivaţie prezentând la intrare tensiune
maximă şi curent nul;
- linia în /4 terminată în gol prezentă la intrare tensiune nulă şi curent maxim fiind comparabilă cu un
circuit rezonant serie;
- linia în /4 terminată în scurtcircuit prezentă la intrare tensiune maximă şi curent nul fiind comparabilă
cu un circuit rezonant derivaţie;

3.2.4 Cablul coaxial

Cablul coaxial este folosit într-o gamă foarte mare de frecvenţe, de la frecvenţa zero (curent continuu) până
la frecvenţe de ordinul gigaherţilor.
Propagarea câmpului electromagnetic în cablul coaxial are loc sub forma unei unde transversal electrice şi
magnetice (mod TEM), undă în care atât câmpul electric cât şi câmpul magnetic sunt perpendiculare pe direcţia
de propagare.
În cazul cablului coaxial liniile de câmp electric sunt radiale, iar liniile de câmp magnetic sunt cercuri
concentrice cu cablul (fig.5.9).

Fig.3.9. Secţiune transversală printr-un cablu coaxial.

Impedanţa caracteristică a cablului coaxial este între 50 şi 75.


Din punct de vedere constructiv cablul coaxial este o linie asimetrică (fig.5.10). Conductorul interior este de
cupru masiv sau liţat. în jurul acestui conductor este depus un dielectric din masă plastică cu calităţi izolante
foarte bun, peste care este dispus conductorul exterior format din ecran liţat. Conductorul exterior este acoperit
la rândul său de o cămaşă izolatoare în scopul protejării cablului faţă de mediul înconjurător. Cămaşa exterioară
este de obicei din PVC sau polietilenă.

Fig.3.10. Cabluri coaxiale: a – cu dielectric compact; b – cu dielectric spongios.


3.2.5 Ghiduri de undă

11
Funcţionarea liniilor de transmisie coaxiale în domeniul superior al frecvenţelor foarte înalte prezintă unele
neajunsuri în ceea ce priveşte transmisia energiei (cresc pierderile de radiaţie, pierderile în conductoarele liniei,
în suporturi, în dielectric şi se măreşte pericolul apariţiei unor cuplaje parazite cu elementele conductoare din
jurul liniei şi din această cauză în locul lor se folosesc linii metalice speciale numite ghiduri de undă.
Ghidul de undă poate fi privit ca o linie bifilară, având cele 2 conductoare fixate printr-o infinitate de
izolatori metalici de lungime /4.

Fig.3.11. Ghid de undă echivalent cu o linie bifilară

Mărind treptat numărul, izolatorilor se obţine un ghid cu secţiune dreptunghiulară. Lăţimea ghidului obţinut
este
b=c+2/4.

Energia electromagnetică se propagă prin ghid dacă lăţimea acestuia depăşeşte cu puţin jumătatea lungimii
de undă, ceea ce face ca printr-un ghid undă de dimensiuni date să se poată propaga numai semnale ale căror
lungimi de undă îndeplinesc condiţia:

=2b.

Deoarece c  0  b = 2/4 = /2. Această lungime de undă se numeşte lungime de undă critică (cr).
Cazuri:
1) cr  2b  izolatorii ataşaţi liniei bifilare iniţial, au lungimea mai mică de /4 şi la intrarea în
prezenţa o impedanţă mică ce va şunta linia de transmisie  energia electromagnetică şi va atenua destul
de repede datorită pierderilor din pereţii ghidurilor.
2) cr  izolatorii vor prezenta la intrare o impedanţă foarte mare, iar energia se va propaga pe linia
bifilară, având conductoarele de lăţime c.
Ghidurile de undă prezintă următoarele avantaje:
- ecranează complet câmpul, deci lipsesc pierderile prin radiaţie;
- prin ghidurile de undă se pot transmite puteri mari, fără pericol de străpungere, deoarece pereţii nu sunt
prea apropiaţi;
- au pierderi mici în pereţi şi în dielectric;
- construcţia ghidului este simplă şi robustă.
În radiolocaţie, cele mai des utilizate sunt ghidurile cu secţiunea dreptunghiulară şi circulară.
O anumită structură sau configuraţie a câmpului se numeşte MOD sau TIP, iar diversele tipuri de undă se
obţin în funcţie de felul în care se excită ghidul, adică în funcţie de modul în care se introduce în ghid energia
electromagnetice de la generatorul de FIF.
Pentru ghidurile cu pereţi perfect conductori, diversele moduri de undă se împart în:
- moduri transversal magnetice, notate TM sau E (numai câmpul electric are componente longitudinale –
paralele cu direcţia de propagare);
- moduri transversal magnetice, notate TE sau H (numai câmpul magnetic are componente longitudinale –
paralele cu direcţia de propagare);

12
- moduri transversal electromagnetice, notate TEM , (E şi H se găsesc în permanenţă în planul
transversal).
Se pot întâlni unde de genul H10, H01, E01, E10, H11, etc.

2
cr 
2 2
m n ,
   
 b  a

unde
m şi n - indicii tipului de undă Hmn,
a - peretele îngust al ghidului de undă
b - peretele lat al ghidului de undă
În ghidurile de undă, lungimea undelor este cu mult mai mare decât lungimea undelor generatorului.

 ghid  2
   .
1   
  cr 

Fig.3.12. Liniile de câmp electric şi magnetic în ghidul de undă dreptunghiular

Excitarea ghidurilor de undă se poate face prin (fig.5.13):


- sondă – se dispune într-un punct dinghidul de undă unde câmpul electric este maxim, iar orientarea ei să
fie paralelă cu câmpul electric;
- buclă – se montează într-un loc unde H este maxim, iar poziţia ei se alege astfel încât planul buclei să fie
perpendicular pe direcţia liniilor de câmp magnetic;
- fantă – se practică în peretele ghidului într-un punct unde curenţii de suprafaţă au intensitate maximă, iar
orientarea ei să fie perpendicular pe direcţia acestor curenţi.

Fig.3.13. Excitarea ghidurilor de undă prin: a – sondă; b – buclă; c – fantă.

Îmbinarea ghidurilor se face prin (fig.5.14):


- cuplaje fixe – flanşe;
- cuplaje rotitoare.

13
Fig.3.14. Îmbinarea ghidurilor: a- cuplaj fix; b- cuplaj rotitor.

Pentru adaptarea ghidurilor de undă se utilizează elemente ca:


- diafragme (fig.5.15);
- tije reactive – tijă metalică ce se introduce în peretele lat (fig.5.16);
- transformatoare de impedanţă – introducerea în traseul ghidului a unui cuadripol de adaptare.

Fig.3.15. Tipuri de diafragme.

Fig.3.16.Tija reactivă

3.2.6 Cavităţi rezonante

Cavitatea rezonantă este un sistem oscilant cu constante distribuite şi reprezintă un domeniu dielectric închis
de o suprafaţă metalică foarte bună conductoare, care prezintă fenomene de rezonanţă.

Fig.5.17. Cavitate paralelipipedică.


Frecvenţa de rezonanţă a cavităţii este:

2 2 2
1  m   n   p 
f0        .
2 2   a   b   l 

14