Sunteți pe pagina 1din 14

CONSTANTIN GABRIEL

EGCE, ANUL AL III-LEA


Metodologia elaborării lucrării de licență

Rezumatul lucrării de licență

Prezenta lucrare de licență se intitulează “Criza economică. Cauze, efecte și soluții” și


este structurată pe patru capitole.
Primul capitol, intitulat “Criza economică și cauzele sale”, este organizat, la rândul
său, în cinci subcapitole, denumite astfel: “Considerații generale privind criza economică”;
„Aspecte referitoare la relația dintre stat și piață”; “Ciclicitatea în economie”; “Modul de
distribuire a venitului național” și “Influența datoriilor externe asupra unei economii naționale”.
Acest capitol face referire la conceptul de criză economică, ce exprimă starea de
dificultate a activităţii economice, concretizată prin încetinirea, stagnarea sau scăderea
activităţilor de natură economică, în sensul de dezechilibru macroeconomic, în ceea ce privește
producţia şi consumul, cererea şi oferta, gradul de folosire a factorilor de producţie şi gradul de
ocupare a forţei de muncă, respectiv nivelul preţurilor şi puterea de cumpărare a cetăţenilor.
Ca formă grafică de reprezentare a timpului în care se întinde, criza economică cuprinde
momentul în care se produce o cotitură a ciclului economic ascendent şi ţine până când faza
descendentă cedează din nou locul fazei ascendente durabile. În toată această perioadă,
organismele guvernamentale şi conducerile agenţilor economici acţionează coordonat pentru a
determina schimbări calitative menite să elimine cauzele care au generat dezechilibrele
economice grave1.
Într-o economie națională, au loc operații economice și financiare între participanții la
procesele economice și sociale. Având în vedere faptul că operațiile economice și financiare sunt
reflectate sub forma tranzacțiilor economice, circuitul economic este definit ca reprezentând
totalitatea fluctuaţiile la nivelul activităţii economice de ansamblu, care se produc în mod
recurent pe parcursul mai multor luni sau ani.
La fiecare 5 ani, economiile lumii dezvoltate trec printr-o recesiune de intensitate
variabilă. În termen popular, o recesiune este definită ca două trimestre consecutive cu un produs
intern brut în descreștere. Știm din istorie că fiecare recesiune cunoscută a fost însoțită sau creată
de o criză financiară, ori a dat naștere unei crize financiare. Cu titlu de exemplu, amintim de
Marea Recesiune din 2007-2009, ale cărei efecte au avut o însemnătate deosebită pentru zona
euro, accentuând neajunsurile instituționale și politice adânc înrădăcinate ale proiectului euro.
Analiza strategiilor de dezvoltare a diferitelor ţări confirmă unele învăţăminte furnizate
de evoluţia teoriilor economice, şi anume că este necesară o anumită convergenţă către o
concepţie echilibrată a relaţiilor stat – piaţă, eliminând atitudinile extremiste care s-au manifestat
în acest domeniu. Prin urmare, statul şi piaţa nu pot fi contrapuse. Niciuna dintre aceste instituţii
nu este substituibilă una alteia. Raportul care trebuie să existe între ele este de
complementaritate.
În statele cu o economie modernă şi eficientă, piaţa este plasată în centrul economiei. O
astfel de economie înseamnă pieţe integrate, care nu pot funcţiona fără instituţii şi informaţii.

1
Revista Română de Statistică Trim. I/2012 - Supliment

1
Piaţa reglează prin mecanismele ei cea mai mare parte a fenomenelor şi proceselor care au loc în
societatea modernă. Puterea de cumpărare dirijează mecanismul activităţii productive faţă de
care aceasta reacţionează, închizându-se cercul. Acest mecanism este considerat esenţa
sistemului economiei de piaţă.
Pilonul pe care se sprijină capacitatea efectivă a pieţei de a coordona constă în rolul
preţurilor ca purtătoare de informaţii, când preţurile sunt juste din punctul de vedere al societăţii,
când proprietatea privată este în siguranţă şi când toţi participanţii concură liber unii cu ceilalţi,
se străduiesc să obţină rezultatul optim pentru ei înşişi. În aceste condiţii piaţa va putea cu
adevărat să asigure o cantitate de bunuri şi servicii în continuă creştere.
Într-o economie națională, au loc operații economice și financiare între participanții la
procesele economice și sociale. Având în vedere faptul că operațiile economice și financiare sunt
reflectate sub forma tranzacțiilor economice, circuitul economic este definit ca reprezentând
totalitatea fluctuaţiile la nivelul activităţii economice de ansamblu, care se produc în mod
recurent pe parcursul mai multor luni sau ani.
Extinderea economiei de piață în decursul ultimelor secole și accelerarea ritmului de
creștere economică în condițiile progresului tehnic din ultimele secole a determinat accentuarea
fluctuațiilor ciclice din economie. Creşterea economică nu este neliniară şi neuniformă în timp şi
de la o ţară la alta. Mai mult, periodic, economiile naţionale în ansamblu sau unele ramuri,
cunosc stări de expansiune urmate, apoi, de perioade de descreştere şi stagnare. Unele evoluţii şi
modificări sunt întâmplătoare, altele se reproduc într-o manieră regulată, se încadrează într-o
mişcare ciclică. Astfel, ciclicitatea poate fi definită ca expresia unei forme specifice de evoluţie a
fenomenelor şi proceselor economice, capacitatea acestora de a se manifesta periodic prin
succesiunea fazelor de progres şi expansiune cu cele de regres şi recesiune.
În cadrul ciclului economic este cuprinsă succesiunea în timp şi schimbarea periodică a
condiţiilor şi rezultatelor reproducţiei şi creşterii economice. În funcție de durata acestora,
ciclurile economice se împart în trei categorii: cicluri lungi, de 50-60 de ani, numite seculare sau
Kondratiev (de la numele economistului rus care le-a studiat pentru prima dată); cicluri pe
termen mediu, 10-12 ani, numite decenale sau Juglar (de la numele economistului francez
Clement Juglar, care le-a cercetat în mod special); cicluri scurte, cu o durată de 3-5 ani, numite
conjuncturale sau Kietchen (de la numele economistului american care le-a observat şi
caracterizat pentru întâia dată).
Criza reprezintă faza de cotitură a ciclului economic. Aceasta urmează după punctul
maxim de creştere şi se exprimă prin reducerea producţiei, creşterea galopantă a preţurilor,
devalorizarea monedei naţionale, încetarea funcţionării numeroaselor întreprinderi, creşterii
şomajului şi inflaţiei. Băncile restrâng creditul acordat întreprinderilor industriale şi celor
comerciale, se reduce volumul investiţiilor şi nivelul de trai al populaţiei cu venituri fixe. În cele
mai dese cazuri perioada de criză durează 3-4 ani.
Având în vedere cele sus-menționate, putem afirma faptul că ciclicitatea este forma de
evoluţie firească a activităţii economice. Nu există un model general al ciclului economic şi nici
două cicluri identice prin durata şi configuraţia fazelor, nici în aceeaşi ţară, nici în ţări diferite.
Fluctuațiile ciclice sunt nuanţate şi complexe, iar evoluţia ciclică are o determinare obiectivă,
agenţii economici şi guvernele promovând măsuri pentru atenuarea undelor ciclului economic şi
în special a recesiunii şi a efectelor negative pe care aceasta le generează.
Al doilea capitol, intitulat “Percepții privind efectele crizei economice”, este
organizat, la rândul său, în trei subcapitole, denumite astfel: “Șomajul în contextul crizei

2
economice”; “Migrația forței de muncă și impactul său asupra economiei naționale” și
“Mecanismul de producere al inflației”.
Ocuparea deplină a resurselor de muncă este un aspect fundamental al utilizării eficiente a
acestora datorită interdependențelor pe care le implică relația organică a pieței muncii cu celelalte
piețe specifice ale economiei concurențiale, aspecte dezvoltate în al doilea capitol.
În cadrul unei analize complete asupra activității economice, este important să se analizeze
și modul în care a evoluat forța de muncă, ca element motor în cadrul economiei naționale2. Astfel,
în activitatea productivă, pe lângă capital și patrimoniu, forța de muncă joacă un rol important în
desfășurarea tuturor activităților de producție sau prestatoare de servicii.
Șomajul și ocuparea resurselor de muncă în activitățile economico-sociale utile individului
și comunității sunt indiciile semnificative ale modului de funcționare a pieței muncii la un moment
dat sau într-o anumită perioadă de timp. Pe piața muncii se poate întâlni fie o situație de echilibru,
care reflectă o ocupare deplină a resurselor de muncă, fie o situație de dezechilibru, care reflectă,
de regulă, subocuparea sau chiar supraocuparea resurselor de muncă.
În orice perioadă de tranziție, șomajul este un fenomen care nu poate fi stopat, dar care,
prin măsurile economice ce se întreprind, trebuie controlat. Potrivit Biroului Internațional al
Muncii, șomerii sunt persoanele “de 15 ani și peste, care în decursul perioadei de referință
îndeplinesc simultan următoarele condiții: nu au un loc de muncă și nu desfășoară o activitate în
scopul obținerii unor venituri; caută un loc de muncă, utilizând în ultimele 4 săptămâni diferite
metode pentru a-l găsi; sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă și-ar găsi
imediat un loc de muncă. În această categorie de populație sunt incluse, de asemenea, persoanele
fără loc de muncă, disponibile să lucreze, care așteaptă să fie rechemate la lucru”.
În categoria șomerilor sunt incluse nu numai persoanele care sunt înregistrate la oficiile de
forță de muncă și protecție socială și care primesc, sub o formă sau alta, ajutor de șomaj, ci și acele
persoane fără loc de muncă, respectiv absolvenții cu studii medii și superioare, neînregistrați încă
drept șomeri, sau șomerii care au ieșit din perioada de ajutor de șomaj și care nu s-au mai încadrat
sau care desfășoară activități ocazionale. O altă grupă este cea a persoanelor care nu au fost
încadrate niciodată în categoria șomerilor și au desfășurat așa-zise activități libere, precum și o
parte a populației care desfășoară activități part-time, cu program redus.
La un prim nivel al analizei, se disting două forme ale șomajului, respectiv șomajul
voluntar și șomajul involuntar. Șomajul voluntar reprezintă persoanele neocupate pentru că refuză
salariul oferit sau le este imposibil să accepte acest salariu. Această formă a șomajului arată faptul
că există și persoane care nu se pot angaja într-o activitate economică, pentru că nivelul ridicat al
salariului, stabilit prin negocieri colective, generează reducerea cererii de muncă. Șomajul
involuntar include persoanele neocupate, care ar fi dispuse să lucreze chiar și pentru un salariu
nominal, inferior celui existent, sperând că nivelul salariului va crește atunci când va crește cererea
efectivă de muncă.
Șomajul în economia de piață apare ca un fenomen inevitabil și indiferent de forma în
care se manifestă, acesta are consecințe multiple, atât la nivel de individ, cât și pentru economia
națională. El este un parametru caracteristic unui spațiu și unui interval de timp dat, rezultat al
ajustării cererii și ofertei forței de muncă. Dimensiunea și evoluția lui denotă atât nevoi ale
ajustării și stabilizării macroeconomice, cât și stări concrete, individuale sau de grup cauzate de
modelarea relațiilor de muncă. Putem afirma, așadar, faptul că şomajul reprezintă una dintre
componentele de bază ale pieţei muncii, care se bucură de o mare atenție atât în plan naţional,
precum şi la scară internaţională.
2
Ion Capanu, Constantin Anghelache, Indicatori macroeconomici, Editura Economică, 2001, p.63

3
Populația, atât ca nivel absolut, cât și ca structură, a fost și rămâne un factor esențial - și
cantitativ, dar și calitativ – în procesul dezvoltării, al evoluției și al procesului economico-social
al unei țări. Tocmai dintr-o astfel de perspectivă complexă, politicile demografice, felul în care
acestea sunt concepute, efectele lor, problemele de creștere demografică, de pregătire
profesională și de valorificare a acesteia, de imigrație și de emigrație, de ocupare a forței de
muncă, pot contribui, răspunzând cerințelor dezvoltării, la realizarea prosperității, la dezvoltarea,
la consolidarea personalității și identității unor indivizi, unor familii, în concertul național,
european și mondial. Nu doar dinăuntru, din perspectiva factorilor endogeni și exogeni. Cu atât
mai mult, cu cât, actualmente, nu de puține ori dezvoltarea națională, în sensul clasic,
revigorează, iar lumea integrată, cât și lumea globală, în pofida unor prezumții optimiste pentru
viitor, manifestă nu puține slăbiciuni.
Munca reprezintă un atribut exclusiv al ființei umane, ea fiind, în esență, un consum de
energie îndreptat spre un anumit scop, care, de regulă, se concretizează în bunuri și servicii.
Modalitatea prin care se face unirea muncii cu celelalte elemente pe care le presupune un proces
de producție este specifică fiecărui sistem economic. Astfel, pe piața muncii nu se negociază
întregul potențial de muncă al unei națiuni, ci numai acela care este cerut de factorul de producție
capital și este oferit de cei care sunt dispuși să își folosească capacitatea lor de muncă, în aceste
condiții. Cererea de muncă, pe o piață a muncii, reprezintă nevoia de muncă pentru care se va
plăti un salariu și nu nevoia generală de muncă. În schimb, oferta de muncă, pe piața muncii, se
exprimă prin numărul celor apți de muncă și disponibili, care, în schimbul muncii lor, primesc un
salariu. Astfel, salariul reprezintă o categorie specifică sistemului economic, fiind considerat ca
venit ce revene factorului de muncă, datorită participării nemijlocite, alături de factorul de
producție capital, la activitatea economică.
Cauza principală a deplasării forței de muncă o reprezintă existența decalajelor
economice între țările subdezvoltate și țările dezvoltate economic. Aceste decalaje îi determină
pe indivizi să caute locuri de muncă mai bine plătite, în speranța unor câștiguri mai mari. Prin
mobilitatea teritorială a forței de muncă, piața muncii răspunde ofertei suplimentare de locuri de
muncă din zonele cu o creștere economică superioară.
Concluzionând, criza economică afectează puternic piața muncii, având astfel
repercusiuni asupra migrației forței de muncă. Sectoarele de activitate predominant ocupate de
către migranți, cum ar fi construcțiile sau serviciile, sunt, de regulă, cele mai lovite de criza
economică, cauzând pierderea locurilor de muncă și șomajul crescut în rândul lucrătorilor
migranți. Din punct de vedere demografic, consecinţele migraţiei sunt, de asemenea,
semnificative. Tendinţa de a rămâne definitiv în ţările de destinaţie este bine cunoscută şi
conduce la pierderi considerabile în rândul populaţiei. Această pierdere are drept consecinţă
diminuarea ritmului de creştere economică sau chiar declinul activităţii economice.
Procesul inflaționist este generat de mai multe cauze care devin ulterior efect,
menționând cele mai importante dintre acestea, și anume: incapacitatea adaptării ofertei la
modificările apărute în structura și volumul cererii, un nivel scăzut al veniturilor destinate
consumului în raport cu posibilitățile dezvoltate din punct de vedere cantitativ și calitativ al
ofertei de bunuri și servicii, scăderea productivității muncii, lipsa mobilității forței de muncă.
Rata inflației este, astfel, de relevanță semnificativă pentru cei care angajează sau acordă
împrumuturi bănești cu contracte pe termen lung-faptul este cu atât mai adevărat în sectorul
construcțiilor de locuințe.

4
Inflația are efecte ample pe multiple planuri , respectiv asupra economiei și intereselor
tuturor categoriilor de agenți economici și populație, asupra climatului social-politic intern și
asupra relațiilor economice dintre parteneri, din țări diferite.
Consecințele inflației sunt negative atât pentru indivizi, cât și pentru economie și
societate în ansamblu. În primul rând, inflația contribuie la redistribuirea veniturilor, în
detrimentul majorității populației. Cu alte cuvinte, inflația redistribuie bogăția națională în
detrimentul celor cu venituri fixe și în avantajul deținătorilor de proprietăți, a căror valoare
crește. De asemenea, suferă și cei care au făcut economii, chiar dacă le au depuse la bănci,
deoarece, de regulă, rata dobânzii crește mai lent, în comparație cu rata inflației. În al doilea
rând, inflația creează o stare de incertitudine în lumea întreprinzătorilor, ceea ce se repercutează
negativ asupra deciziilor de a investi, deoarece firmele întâmpină greutăți reale în a prevedea
corect raportul dintre costuri și încasări, cu urmările cunoscute asupra creșterii economice. În al
treilea rând, inflația contribuie la înrăutățirea raporturilor economice externe ale țării, ceea ce
dezechilibrează balanța de plăți externe. Astfel, exporturile scad, importurile cresc, balanța de
plăți devine deficitară, iar cursul de schimb al monedei naționale se înrăutățește.
Într-o economie inflaționistă, prețurile bunurilor și serviciilor cresc în virtutea
numeroșilor factori. Sub influența fenomenului inflaționist, fluxul de numerar rezultat ca urmare
a derulării activității unei întreprinderi pe o anumită perioadă de timp poate să crească mult peste
așteptări datorită fenomenului de creștere a prețurilor. Creșterea cash-flow-ului este generată de
creșterea veniturilor, care conduc la rândul lor la obținerea unui profit mai mare a perioadei
respective. Veniturile sunt exprimate, în momentul recunoașterii lor, în unități monetare reale, iar
cheltuielile care urmează a fi conectate acestora sunt exprimate în unități monetare reale.
Așadar, inflația reprezintă un fenomen deosebit de complex și, în consecință, încă
insuficient de bine cunoscut, ceea ce se confirmă prin aceea că, în teoria și practica economică
mondială, nu este un consens nici în ceea ce privește cauzele care o provoacă și nici în ceea ce
privește politicile și măsurile de combatere. În concluzie, inflația poate fi definită ca fiind un
proces dezechilibrator autoîntreținut al unui sistem economic, care antrenează toate forțele
acestuia, conducând la distrugerea lui.
Al treilea capitol, intitulat “Soluțiile crizei economice”, este organizat, la rândul său, în
două subcapitole, denumite astfel: “Măsuri de contracarare a crizei economice” și “Măsuri de
relansare a economiei naționale”.
În prezentul capitol, s-a arătat modalitatea prin care țările din întreaga lume au luat
măsuri în vederea combaterii efectelor crizei financiare şi economice.
Autoritățile publice contribuie, de asemenea, la diminuarea riscurilor. La nivel
macroeconomic, ele minimizează riscurile menținând încrederea pieței prin măsuri credibile de
ajustare ordonată a deficitelor globale. Criza financiară a obligat mai multe state să vină în
ajutorul unor bănci puternice pentru susținerea sistemului lor bancar cu măsuri ce prevăd
fluiditatea monedelor naționale şi străine, accentuarea cooperării dintre bănci, crearea unor
fonduri de recapitalizare care vor injecta lichidități în bănci şi primirea unui ajutor din partea
Fondului Monetar Internațional. Fără un program coerent, popularizat, înțeles și acceptat de
marea majoritate a populației, în ciuda bunelor sale intenții, statul se va lovi de noi obstacole.
Politica cheltuielilor publice constă în alocarea de la buget, în faza de recesiune, a unor
fonduri necesare impulsionării producţiei, creşterii cererii globale, care să permită ieşirea din
criză. Cheltuielile publice sunt orientate spre achiziţii de stat, investiţii cu caracter social-
cultural, investiţii în întreprinderile publice. Investiţiile realizate permit depăşirea depresiunii şi

5
trecerea la o nouă fază ascendentă a ciclului economic. În faza de boom cheltuielile publice se
reduc.
Întrucât elementele primare ale crizei financiare sunt cunoscute, este naturală căutarea
unor remedii din aceeaşi categorie. Pentru unele dintre ele au fost făcute deja tentative de
aplicare, iar altele sunt în atenţia organismelor financiare şi de reglementare financiară. Astfel,
una din primele măsuri luate de organismele financiare a fost programul de îmbunătățire a
activelor afectate, prin care se urmărea preluarea activelor toxice din bilanţul băncilor „slăbite” şi
apoi licitarea acestora pe piaţa liberă pentru descoperirea şi, totodată, validarea preţului real al
acestora şi în vederea construirii unei pieţe pentru aceste active.
La operaţiunile de recapitalizare, principalul dezavantaj ar fi fost dificultăţile de atragere
de noi capitaluri private. O altă problemă ar fi fost că aceasta ar fi condus la costuri (publice)
ridicate, datorită cantităţii mari de active toxice şi ar fi privilegiat acţionarii instituţiilor
financiare respective, prin eliminarea riscului de faliment, dar şi prin suplimentul de câştig pe
care achiziţia din fonduri publice a activelor toxice ar fi ridicat-o la o valoare mai mare decât cea
de piaţă, care l-ar fi adus acestora. Prin urmare, s-a trecut la o abordare alternativă, aceea a
recapitalizării băncilor şi a preluării de către stat de participaţiuni la acestea. În contrast cu
soluţia precedentă, de data aceasta, cei care aveau de pierdut erau acţionarii băncilor respective,
participaţiunile acestora fiind puternic diluate ca urmare a recapitalizărilor. Pe de altă parte,
creditorii instituţiilor financiare respective erau avantajaţi de solvabilitatea regăsită a acestora din
urmă. O problemă nerezolvată, însă, ar fi rămas creşterea valorii de piaţă a creanţelor deţinute la
instituţia financiară respectivă.
Pe lângă aceste măsuri, au fost propuse şi alte reforme legate de sistemul financiar, care
să amelioreze funcţionarea acestuia şi să înlăture posibilitatea producerii de blocaje de genul
crizei economico-financiare. Astfel, reconsiderarea practicilor de management al riscurilor,
redefinirea ponderilor guvernanţei corporative, a culturii riscului, a rolului managerului pentru
risc şi a complexităţii produselor derivate şi titrizate, a politicilor de compensare, prin alinierea
intereselor acţionarilor cu cele ale companiei de management, de evaluare, de acordare a
creditelor, a ratingurilor şi asigurarea transparenţei activităţilor, atât la nivelul instrumentelor
financiare, standardizarea acestora, armonizarea reglementărilor, adoptarea unor platforme şi
tehnologii comune, regularizarea utilizării şi tranzacţionării acestora cât şi la nivel de instituţii
financiare, stabilirea unor coduri de conduită, obligativitatea publicării expunerii pe produse
titrizate, a strategiei de management a riscurilor adoptate.
Se propun cinci domenii de acţiune în vederea contracarării efectelor crizei. În primul
rând, se face referire despre consolidarea supravegherii prudenţiale a capitalizării, lichidităţii şi
sistemului de management al riscului, prin stabilirea de condiţii legate de capital și de
managementul lichidităţii. Al doilea domeniu îl constituie ameliorarea transparenţei şi a
procesului de evaluare, cu referire la declararea riscurilor, standardizarea procedurilor de
contabilizare şi declararea activelor extrabilanţiere. Al treilea domeniu este reprezentat de
reconsiderarea rolului şi a finalităţii ratingului de creditare, precum și schimbarea percepţiei
investitorilor şi a autorităţilor de reglementare asupra importanţei ratingurilor şi conştientizarea
relativităţii acestora. De asemenea, un alt domeniu amintit îl constituie ranforsarea celerităţii
răspunsului autorităţilor la risc, prin definirea de proceduri de acţiune imediată în funcţie de
rezultatul analizei de risc, iar un ultim domeniu îl reprezintă realizarea unor acorduri solide de

6
cooperare în cazul apariţiei situaţiilor de urgenţă în sistemul financiar, la nivelul băncilor
centrale3.
Scăderea puterii de cumpărare şi instalarea unei temeri cvasigeneralizate de a cheltui a
lăsat multe state care se bazau pe exportul produselor proprii către alte state fără cumpărători.
Aceasta a dat naştere unei crize bruşte de supraproducţie, similare celei din 1929-1933. Printre
cele mai afectate state afectate de acest tip de criză se numără China şi Japonia, ale căror
economii erau sprijinite în special pe export.
Statele cu economie dezvoltată acumulează, an de an, cantități tot mai mari de bunuri de
investiții, împing tot mai departe frontiera cunoștințelor tehnologice și devin tot mai productive.
Ritmul alert al productivității determină rapiditatea cu care se îmbunătățește nivelul de trai.
Creșterea economică înseamnă o evoluție pozitivă, ascendentă, a economiei naționale sau
a unui supersistem internațional-mondial, pe termen mediu și lung- aceasta nu exclude însă
oscilații conjucturale, chiar regrese economice temporare.
Dezvoltarea economică surprinde simultan aspecte cantitative, calitative și structurale ale
evoluției economice, în corelație cu evoluția demografică și problematica generală a omului,
precum și evoluția echilibrului ecologic; pe lângă aspectul cantitativ surprins de creșterea
economică, dezvoltarea economică pune accent și pe implicațiile schimbărilor economice asupra
nivelului de trai și modului de viață, de gândire și de comportament al oamenilor, asupra
eficienței utilizării resurselor și asupra mecanismelor de funcționare a sistemului economic.
Căile creșterii economice nu sunt aceleași, dar toate țările care s-au dezvoltat rapid
prezintă câteva caracteristici comune. Menirea măsurilor de relansare este de a stopa
aprofundarea crizei economice actuale și a atenua efectele acesteia. La rândul său, menirea
măsurilor pe termen mediu este de a readuce economia națională pe o traiectorie ascendentă,
creșterea competitivității și asigurarea unei creșteri durabile.
Planul de relansare economică conține următoarele linii directoare: o acțiune coordonată
a statelor membre, propuneri de accelerare a reformelor structurale, măsuri de investiții
inteligente şi propuneri pentru stimularea pieței muncii şi creşterea cererii, precum şi măsuri
pentru ajutorarea IMM-urilor.
Scăderea contribuțiilor sociale plătite de angajatori este o măsură potrivită, care are drept
scop păstrarea locurilor de muncă. În acelaşi timp, pentru creşterea puterii de cumpărare, este
recomandată şi o scădere a impozitelor pe venit4.
Propuneri de accelerare a reformelor structurale şi măsuri de “investiții inteligente”,
prioritățile fiind păstrarea şi crearea de locuri de muncă şi, în viitor, tranziția spre o economie
mai “verde”. Este recomandată, de asemenea, folosirea fondurilor pentru stimularea investițiilor
pentru o economie mai verde, pentru creşterea eficienței energetice, şi folosirea fondurilor
existente pentru a-i ajuta pe şomeri, prin calificare şi recalificare.
Înaintarea într-un viitor comun dominat de om și nevoile sale de viață normală trebuie să
fie guvernată și de un set de principii, cum ar fi: principiul egalității șanselor generațiilor
viitoare, principiul politicii inegalității economico-sociale, principiul diversității vieții biologice
și spiritual-culturale, principiul suveranității populației, principiul responsabilității reciproce.
Depășirea crizei este un proces complex, de durată, deosebit de dificil, care presupune o
perioadă de tranziție spre o societate nouă, bazată pe speranța oamenilor de a trăi mai bine, în

3
Liviu Mihail Băloiu, Ioan Frăsineanu, Invocarea în economie, Editura Economică, București, 2004, p.
153
4
Tatiana Moșteanu, Politici fiscale și bugetare pentru reformarea economiei și relansarea creșterii
economice, Editura Economică, București, 2003, p. 194

7
respect față de valorile fundamentale ale vieții și naturii, ceea ce presupune egalitatea șanselor
pentru toate generațiile care există și care vor veni.
Se poate conchide în acest punct că efectele crizei variază de la ţară la ţară, deşi punctul
comun este prezenţa acestor efecte în majoritatea statelor. Posibilele soluţii, şi ele, diferă în acord
cu manifestările. Astfel, pentru economiile supraîndatorate, stabilizarea şi reducerea deficitelor
par a fi prioritare, ceea ce este posibil să se facă prin devalorizarea monedelor naţionale. Pentru
acele ţări care s-au bazat preponderent pe exporturi, este necesară fie o creştere a nivelului de
consum intern, fie o ajustare a capacităţilor de producţie (ceea ce va conduce la concedieri şi
creşteri ale şomajului). În fine, lumea în ansamblu pare a-şi baza, mai mult ca niciodată,
creşterea şi dezvoltarea viitoare pe economiile emergente. Înaintea acestora se prezintă ani de
construire a infrastructurilor, de îmbunătăţire a nivelului de trai, de avantaj al unei forţe de
muncă încă relativ ieftine. Combinate cu nevoi de finanţare reduse (pentru acele state care nu
sunt puternic îndatorate – cum este şi cazul României), se asigură astfel premisele unei creşteri
economice susţinute.
Ultimul capitol, intitulat “Studiu de caz. Criza economică în România”, este
organizat, la rândul său, în patru subcapitole, denumite astfel: “ Debutul crizei economice în
S.U.A. și Uniunea Europeană”; “Impactul crizei economice internaționale asupra României”;
“Evoluția crizei economice în România” și “ Măsurile necesare reluării dezvoltării economiei
naționale”.
În acest ultim capitol, s-a făcut referire despre cea mai îndelungată și severă depresiune
economică prin care a trecut societatea occidentală industrializată, și anume criza economică
mondială, care a început în 1929 și a durat până în 1933. Criza declanşată în S.U.A. în octombrie
1929 s-a dovedit a fi cea mai gravă dintre cele cunoscute vreodată de sistemul capitalist, atât prin
amploare, cât şi prin durata sa, deoarece a afectat întreaga lume, cu excepţia U.R.S.S., şi s-a
prelungit în unele ţări până în 1935, dacă nu chiar până în 1939, odată cu începutul celui de-al
Doilea Război Mondial, la a cărui declanşare a contribuit.
Marea depresiune din anii 1930 a fost cea mai îndelungată şi severă depresiune
economică prin care a trecut societatea occidentală industrializată, care a provocat schimbări
fundamentale în structura instituțiilor economice, în politicile macroeconomice și în teoria
economică.
În ansamblu, din 1929 până în 1932 venitul național al SUA a scăzut, de la 87 la 39 de
miliarde de dolari. Criza economică a lovit, de altfel, toate categoriile sociale. Semnul cel mai
vizibil al crizei sociale a constat în numărul șomerilor care a crescut considerabil, de la 1,5
milioane de șomeri în 1929 la 12 milioane în 1932, adică un sfert din populația activă.
Agricultorii au fost cel mai greu loviți, fiind constrânși să-și vândă pământurile la prețuri foarte
mici pentru a-și achita datoriile.
În această perioadă au dat faliment bănci americane cu depozite care echivalau cu 6% din
PIB. De-a lungul celor mai dificili patru ani din perioada 1930-1940, au dat faliment bănci
având depozite totale de 10% din PIB. Numărul băncilor falimentare a fost imens; nu mai puțin
de 4004 bănci au dat faliment într-un singur an, în 1933.
Deşi s-a declanşat în SUA, Marea Depresiune a produs un declin drastic al
productivităţii, o rată deosebit de gravă a şomajului şi o deflaţie acută în aproape toate ţările
lumii. În acest sens, amintim de criza financiară japoneză, care a fost provocată de liberalizările
din perioada 1980-1990 și declanșată de scăderea prețurilor acțiunilor și caselor din 1989,
precum și de criza financiară asiatică din 1987. Un total de aproape 200 de instituții financiare au
fost închise, costând guvernul un procent de 24% din PIB, 7 bănci fiind naționalizate. De la

8
mijlocul anilor 1990, criza locuințelor a afectat în principal așa numitele bănci cu credite pe
termen lung, care avuseseră anterior un monopol pe anumite forme de împrumuturi, precum
obligațiunile bancare. Criza financiară japoneză a fost mult mai gravă decât crizele din țările
nordice, sau chiar decât criza asociaților de economii și împrumuturi din SUA. Principalul motiv
a fost reacția încetată a guvernului și a autorităților, având în vedere faptul că a durat aproape
zece ani până când problema crizei a fost atacată serios.
De asemenea, Marea Britanie s-a confruntat cu creşterea economică lentă şi cu recesiunea
în cea de-a doua jumătate a anilor 1920 şi nu a căzut într-o depresiune severă decât spre
începutul anilor 1930, iar declinul în producţia industrială a fost circa o treime din contracţia
producţiei înregistrate în Statele Unite.
În ceea ce privește Franţa, aceasta a resimţit o scurtă cădere economică la începutul anilor
1930. Atât producţia industrială franceză cât şi preţurile au scăzut dramatic între 1933 şi 1936.
Economia Germaniei a intrat în criză la începutul anului 1928, apoi s-a stabilizat doar
pentru a reintra în regres în al treilea trimestru al anilor 1929. Declinul producţiei industriale
germane a fost sensibil egal cu cel din Statele Unite ale Americii.
De amintit este faptul că, la finele anilor 1928 şi începutul lui 1929, câteva de ţări din
America Latină au trecut prin depresiune, cu puţin înainte de declinul producţiei în SUA. În
vreme ce unele ţări mai puţin dezvoltate au avut de-a face cu depresiuni grave, altele, precum
Argentina şi Brazilia, au resimţit crize mai moderate. Deflaţia generală a preţurilor, evidentă în
SUA, a fost înregistrată şi în alte ţări. Absolut fiecare stat industrializat a suferit declinuri ale
preţurilor de vânzare en gros de peste 30% între anii 1929 şi 1933. Din cauza flexibilităţii mai
mari a structurii preţurilor din Japonia, acolo deflaţia a fost neobişnuit de rapidă între anii 1930 şi
1931.
În lunga perioadă de după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, până în 1970, doar
25 bănci comerciale au dat faliment în SUA. Anii 1970 au înregistrat eșecul a 79 bănci, un
număr nu foarte mare, dar dintre acestea unele bănci erau de mari dimensiuni. Amintim faptul că
în octombrie 1973, “San Diego National Bank” a dat faliment cu depozite de aproape 1 miliard
de dolari, era cel mai mare faliment bancar de până atunci. Recordul a fost doborât rapid în
octombrie 1974, când “Franklin National Bank din New York”, cu depozite de 1,5 miliarde
dolari a dat faliment.
Cea mai profundă criză economică de după anii 1930 a început în 2007, odată cu
scăderea bruscă a prețurilor la locuințe în SUA și cu numărul tot mai mare de intrări în
incapacitate de plată în cazul împrumuturilor ipotecare sub standard. Deși efectele globale ale
falimentului băncii de investiții Lehman Brothers din 15 septembrie 2008 i-a luat pe mulți prin
surprindere, dezechilibrele economice ale economiilor avansate cu avantaje mari se acumulau de
mult timp. Piețele financiare interne au fost dereglementate sistematic începând cu sfârșitul
anilor 1980. Odată cu liberalizarea piețelor internaționale de capital, finanțele au devenit cu
adevărat globale. În anii 2000, deși economia SUA a fost aruncată într-o recesiune totală, pe
termen mediu s-a creat o bulă imobiliară. Ratele mici ale dobânzii au creat un mediu foarte
competitiv pentru instituțiile financiare, care puteau obține randamente mari numai dacă luau
decizii de investiții tot mai riscante.
Criza financiară mondială din 2007 a condus la cea mai gravă recesiune din istoria de
șase decenii a Uniunii Europene. Criza nu a început în Europa, dar instituțiile și statele membre
ale Uniunii s-au văzut nevoite să acționeze cu hotărâre pentru a contracara impactul acesteia și
pentru a elimina deficiențele din organizarea inițială a uniunii economice și monetare. Acțiunea
decisivă a dat roade: în prezent, economia Uniunii Europene se află în creștere pentru al cincilea

9
an consecutiv. Rata șomajului se situează la cel mai scăzut nivel din 2008, băncile sunt mai
puternice, investițiile se relansează iar situația finanțelor publice s-a îmbunătățit. Evoluțiile
economice recente sunt încurajatoare, dar rămân încă multe de făcut pentru a contracara efectele
anilor de criză. Comisia Europeană s-a mobilizat pe deplin pentru realizarea obiectivelor agendei
sale pentru locuri de muncă, creștere economică și echitate socială.
România, la fel ca economiile multor altor ţări, este bruiată de tumultul actualei crize
financiare, nelipsită de consecinţe care transced graniţele statelor practic fără oprelişti. Oricât de
mic sau mare, aparent sau real, ar putea fi disconfortul faţă de aceste consecinţe, lipsa de
încredere cvasigenerală care însoţeşte mai ales o criză financiară nu scuteşte pe nimeni de
îngrijorare. Acest sentiment devine cu atât mai acut cu cât necesitatea unei perspective este mai
stringentă, fie datorită terminării unei strategii, care cere o alta, fie datorită ciclului electoral.
Fundamentarea unei perspectivei economice, indiferent de termenul viitor de referinţă –
pe termen scurt, mediu sau lung – are în vedere evaluarea trecutului, în cel puţin două
dimensiuni: cea a tendinţelor cu greutate în a influenţa viitorul; cea a evoluţiilor conjuncturale,
care fie confirmă tendinţele, fie le modifică în mod brusc.
Criza financiară şi economică actuală pare să fie fără precedent în ultima jumătate de
secol. Recesiunea economică se extinde în SUA, Europa şi Japonia şi se conturează a fi mult mai
dureroasă decât căderea economică din 1981-1982. O masivă scădere a încrederii atât la nivelul
sectorului de afaceri, cât şi la nivelul consumatorilor, ambele răspunzând prin restrângerea
cheltuielilor, este în plină derulare. Guvernul Statelor Unite şi unele guverne din Europa,
încercând să refacă stabilitatea, au naţionalizat părţi ale sectoarelor lor financiare într-o măsură
care contrazice înseşi bazele capitalismului modern. Întreaga lume pare astăzi că îşi schimbă
cursul, îndreptându-se către o perioadă în care rolul statului va fi mai mare, iar cel al sectorului
privat va fi mai mic.
Efectele crizei financiare internaţionale s-au extins şi asupra economiei României. Totuşi,
din punct de vedere al impactului direct, sistemul bancar a fost puţin afectat întrucât nu a fost
expus la active toxice, precum şi datorită măsurilor prudenţiale şi administrative adoptate de-a
lungul timpului de către Banca Naţională a României. Indirect însă, criza financiară
internaţională şi mai ales consecinţa ei evidentă – recesiunea din ţările dezvoltate – se extinde
asupra economiei româneşti pe mai multe canale.
Pe canalul comercial, încetineşte creşterea exporturilor sau chiar le reduce. Pe canalul
financiar, limitează accesul la finanţare externă, şi astfel restrânge volumul creditării, şi
generează dificultăţi în serviciul datoriei externe private. Pe canalul cursului de schimb,
reducerea finanţărilor externe s-a reflectat în deprecierea monedei naţionale. Pe canalul
încrederii, a avut loc o retragere a investitorilor din ţările esteuropene. Aceasta a avut drept efect
manifestarea pe piaţa monetar-valutară a unor momente de panică şi atacuri speculative. În
sfârşit, pe canalul efectelor de avuţie şi bilanţ, are loc deteriorarea activului net al populaţiei şi al
companiilor, ca urmare a ponderii ridicate a creditelor în valută şi a scăderii preţurilor activelor
mobiliare şi imobiliare de la valori speculative, nesustenabile.
Propagarea acestor efecte face ca gradul de incertitudine referitor la evoluţiile variabilelor
economice să fie extrem de ridicat. Aceasta contribuie, la rândul său, la accentuarea crizei prin
efectele negative pe care le are asupra aşteptărilor şi prin augmentarea gradului de prudenţă la
nivelul consumatorilor şi al agenţilor economici. În România, răspunsul la efectele adverse ale
crizei nu poate fi similar celui formulat de unele state europene sau celui din SUA. Există câteva
diferenţe între economia românească şi aceste economii, care nu permit copierea pur şi simplu a
pachetelor de măsuri dezvoltate acolo. În esenţă, este vorba despre faptul că economia

10
românească are un deficit de cont curent mare, care indică dependenţa acesteia de finanţarea
externă. Avem de ales între reducerea ordonată a acestui deficit sau în reducerea lui de către
piaţă în condiţiile actuale de tensiune şi neîncredere, cu consecinţe dramatice pentru cursul de
schimb şi pentru creşterea economică.
Chiar dacă derularea procesului de ajustare economică nu poate fi planificată cu precizie,
totuşi, promovarea unor politici economice coerente şi credibile ar putea evita producerea unei
ajustări dezordonate. Astfel, guvernul ar trebui să evite o abordare emoţională a crizei sub
presiunea sindicatelor şi patronatelor, care ar duce la adoptarea unor măsuri de stimulare a cererii
interne, complicând aducerea deficitului de cont curent la un nivel sustenabil. Numai o
concentrare a combinaţiei de politici macroeconomice pe procesul de ajustare a dezechilibrului
extern şi a celui intern poate duce la susţinerea unei aterizări line a economiei şi la ameliorarea
percepţiei investitorilor străini.
De menționat este faptul că, în anul 2016, produsul intern brut al României a crescut cu
peste 60%, în euro, față de 2006, dar marile schimbări aduse de aderarea la blocul comunitar au
fost explozia comerțului exterior și evoluția forței de muncă.
În 2006, produsul intern brut se ridica la 344,65 miliarde de lei (97,8 miliarde de euro),
penru a urca în 2007, primul an al României în UE, la 412,76 miliarde de lei (124 miliarde de
euro).
În anul 2015, produsul intern brut al României a fost de 712,83 miliarde de lei (160
miliarde de euro), mai mult decât dublu în termeni nominali față de 2006 și în creștere
semnificativă raportat la euro.
Raportat la anul 2016, deși banii alocați pentru consum au fost din ce în ce mai mulți, nu
aceeași tendință s-a înregistrat și în domeniul investițiilor. Cu toate că România are în continuare
o nevoie acută de lucrări de infrastructură, atragerea fondurilor structurale de la bugetul UE nu
este punctul forțe al autorităților locale. Totuși, România a atras fonduri UE de peste 35 de
miliarde de euro în aproape un deceniu, virând mai mult de 12,5 miliarde de euro la bugetul
Uniunii în acest timp.
Anii 2006-2008 au fost „perioada de glorie” a atragerii de investiții străine, cu 8,7, 7 și,
respectiv, 9,2 miliarde de euro, față de circa 2,7 miliarde de euro atât în 2014 cât și în 2015. În
urmă cu un deceniu, companiile străine vedeau un potențial imens din intrarea în UE și se
îngrămădeau să deschidă noi capacități de producție. Acum, după o criză financiară și economică
foarte serioasă, investitorii nu se mai înghesuie să aloce fonduri pentru România, situație care se
vede și în cursul de schimb.
De asemenea, anii 2006-2007 au fost și perioada cea mai bună a leului, când un euro
valora aproximativ 3,5 lei.
O altă evoluție importantă a ultimului deceniu a fost dezvoltarea comerțului internațional,
favorizat de libera circulație a mărfurilor în Uniunea Europeană.
Exporturile României se cifrau la 25,85 miliarde de euro, iar importurile au fost de 37,6
miliarde de euro în 2006. Deficitul s-a accentuat în 2007, când exporturile au crescut, cu 14.3%,
la 29,55 miliarde de euro, dar importul a accelerat (plus 26%) la 47,37 miliarde de euro.
În anul 2015, exporturile României au atins 54,6 miliarde de euro, dintre care 40,2
miliarde numai către țările UE, o creștere de peste 50% comparativ cu totalul exporturilor
dinainte de aderare. Importurile au însumat aproape 63 miliarde de euro în 2016, dintre care 48,6
miliarde de euro din alte state membre. De altfel, comerțul exterior a fost aproape singurul mare
indicator economic care a crescut de la momentul aderării, find un sprijin puternic în perioada de
criză economică.

11
La mai bine de un deceniu de la intrarea în Uniunea Europeană, România arată diferit, iar
avantajele economice aduse de aderare sunt net superioare dezavantajelor. Acum, România
trebuie să încerce să accelereze recuperarea decalajelor și să atragă cât mai mulți bani de la UE
cât timp aceștia mai sunt disponibili.
În ceea ce privește dezvoltarea economiei naționale, este necesară adoptarea unor măsuri
care să deblocheze potențialul de dezvoltare în sectoare cheie ale economiei.
Dezvoltarea capacităților umane, instituționale și economice, inclusiv prin cercetare,
educație și formare sunt esențiale pentru orientarea dezvoltarii viitoare a României ca o țară care
își valorifică în mod competitiv și inteligent capitalul natural și uman asigurând bunăstare și un
trai decent, în echilibru cu mediu și natură, pentru toți cetățenii săi. S-ar impune, astfel,
regândirea modelului de dezvoltare economică pe baza utilizării patrimoniului natural ca o
oportunitate de dezvoltare și creștere economică pentru a generea un avantaj competitiv în fața
multiplelor provocări ale globalizării.
În dinamica actuală a economiei globale, capitalul uman este poate cel mai important
pilon pentru o economie competitivă, iar valorificarea acestuia trebuie să țină cont de crearea
unor condiții de dezvoltare care să asigure egalitatea de șanse prin acces la serviciile esențiale
care țin de calitatea vieții și programe care să susțină mobilitatea forței de muncă în funcție de
nevoile economice.
Educația este un factor esențial cu impact direct asupra economiei prin rolul determinant
pe care îl are în pregătirea forței de muncă pentru a răspunde cerințelor actuale ale pieței. Unul
dintre cele mai importante obiective ar fi chiar reducerea distanței dintre cerere și ofertă prin
crearea cadrului legislativ și normativ optim pentru învățământul profesional dual.
Sănătatea populației este esențială pentru productivitatea economică, de aceea măsurile
care s-ar impune țintesc îmbunătățirea actului medical, prevenția și adresarea bolilor cu rata de
mortalitate cea mai des întâlnită și reducerea mortalității infantile. Natalitatea este o problemă nu
doar pentru România, ci pentru toate statele dezvoltate și trebuie abordată cu maximă seriozitate
pentru evitarea unor dezechilibre sociale și economice majore în viitor. Măsurile vizate își
propun îmbunătățirea serviciilor publice destinate creșterii copilului și stimularea angajatorilor în
vederea înființării de grădinițe și creșe pentru copiii salariaților.
De asemenea, diaspora poate contribui semnificativ la progresul economic al României,
nu doar în termeni economici, ci mai ales prin infuzie de expertiză și bune practici - actualii
studenți și lucrătorii români din străinătate la întoarcerea în România pot aduce know-how,
aptitudini și inovație care ar impulsiona economia și societatea românească, ar transforma
fenomenul brain drain într-unul de tip brain gain. Măsurile privind relansarea economiei
naționale vizează promovarea migrației de întoarcere, canalizarea remiterilor de bani către
economisire și realizarea de investiții și flexibilizarea procesului de admisie pentru cetățenii din
state terțe în vederea atragerii de personal înalt calificat, în special pentru domeniile de activitate
în care România duce lipsă de forță de muncă.
Producția este elementul esențial al viziunii de dezvoltare al, iar domeniile vizate sunt
acele sectoare care, în linie și cu strategia de competitivitate a României, reprezintă pilonii care
pot contribui semnificativ la accelerarea creșterii economice.
În prezent, peste jumătate din populația României trăiește în mediul rural, fiind cea mai
rurală și agrară societate din Uniunea Europeană. România deține una dintre cele mai întinse și
fertile zone agricole. Măsurile pentru stimularea agriculturii prevăd dezvoltarea sistemului de
irigații, creșterea structurilor asociative în rândul fermierilor și revigorarea învățământului
agricol. În același timp, trebuie stimulate sectoarele de nișă precum agricultura ecologică, unde

12
România are un bun potențial de avantaj competitiv într-o ramură ce întregistrează o creștere
rapidă la nivel internațional.
De asemenea, tehnologia informației și industriile creative au potențial de creștere
demonstrat în ultimii ani. Obiectivele pentru aceste sectoare sunt definirea cadrului de
funcționare și stimularea creșterii prin calificarea forței umane și adaptarea sistemului
educațional la cerințele pieței și un cadru fiscal favorabil dezvoltării.
Energia este un domeniu critic pentru economie, iar printr-o gestionare corectă a
resurselor și investițiilor, România poate deveni în următorii ani un furnizor de stabilitate în
regiune. Obiectivele energetice trebuie să includă și creșterea producției de energie din resurse
regenerabile care asigură atât o mai bună independență și securitate energetică, cât și o
contribuție la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, și, implicit, la combaterea
schimbărilor climatice.
Investițiile sunt vitale pentru dezvoltarea economiei, iar potențialul de creștere al unei țări
poate fi ușor translatat în capacitatea de a atrage fonduri și de interesul investitorilor. Investiţiile
bazate pe fondurile structurale europene şi de coeziune au o bună capacitate de a susţine
creşterea economică pe termen lung datorită potenţialului lor de a stimula productivitatea totală a
factorilor de producţie. Obiectivele sunt creșterea capacității instituționale de elaborare a
politicilor publice, dialogul și colaborarea interministerială pentru corelarea politicilor și
obiectivelor și simplificarea procedurilor de depunere şi implementare a proiectelor finanţate.
De asemenea, piața de capital este un barometru al maturității economice, iar România
este piața cu cel mai ridicat potențial în comparație cu bursele din Europa de Sud-Est. Măsurile
pentru dezvoltarea pieței de capital vizează simplificarea procedurilor de înregistrare fiscală
pentru investitorii străini, creșterea gradului de conștientizare pentru companiile cu capital
românesc a beneficiilor adoptării standardelor de guvernanță corporativă și accelerarea
privatizarilor întreprinderilor de stat.
Investițiile directe făcute în economia națională contribuie pe termen scurt la creșterea
produsului intern brut, creșterea numărului de salariați și a încasărilor bugetare, iar pe termen
lung pot ajuta la sporirea potențialului de creștere prin aportul de capital fizic și financiar, prin
transferul de know-how, intensificarea concurenței și îmbunătățirea productivității totale a
factorilor de producție. Prioritățile vizate sunt simplificarea procedurilor de autorizare în diferite
domenii, accelerarea eficientizării acordării ajutorului de stat și a criteriilor de alocare a acestuia
și îmbunătățirea relației dintre autoritățile publice și investitori.
Concluzionând, crizele financiare nu pot fi eliminate în viața reală; este de presupus însă
că pot fi limitate ca amplitudine și că riscurile sistemice pot fi diminuate, deși nu eliminate.
Îmblânzirea piețelor financiare reprezintă, așadar, o necesitate, pentru a le face să servească
economiilor și pentru a reduce probabilitatea și amploarea crizelor financiare. Fără îndoială, criza
din zona euro ține de integrarea financiară profundă, atunci când lipsesc aranjamente
instituționale și de politici adecvate. Corectitudinea fiscală este necesară, dar nu și suficientă
pentru salvarea acestei zone. Dacă aranjamentele de politici și instituționale nu sunt adecvate,
dezechilibrele în creștere dintre statele membre ale UE, în special în zona euro, pot să creeze
haos și să ducă la căderea acesteia.

13
Bibliografie

1. Alexandra Ileana Muțiu, Contabilitatea inflației, Editura Economică, București, 2002


2. Constantin Anghelache, Măsurarea și compararea dezvoltării economice, Editura Economică, 1996
3.Constantin Anghelache, România 2001 - După unsprezece ani de tranziție, Editura Economică,
București, 2001
4.Constantin Anghelache (coord.), Analiză macroeconomică. Sinteze și studii de caz., Editura
Economică, București, 2007
5. Daniel Dăianu, Capitalismul încotro? Criza economică, mersul ideilor, instituții, Editura Polirom, Iași,
2009
6. Daniel Dăianu, Băncile centrale, criza și postcriza, Editura Polirom, 2018, București
7. Daniel Dăianu, Giorgio Basevi, Carlo D’Adda, Rajeesh Kumar, Criza zonei euro și viitorul Europei,
Editura Polirom, Iași, 2016
8. Dionysus Fota, Marius Băcescu, Criza economică din România anului 2009. Cauze, efecte, soluții,
Editura Universitară București, 2009
9. Dumitru G. Badea, Piața de capital și restructurarea economică, Editura Economică, București, 2000
10. Eugen Prahoveanu, Ani Matei, Economie și politici economice, Editura Economică, 2005
11. Gheorghe H. Popescu, Cristian Florin Ciurlău, Macroeconomie, Editura Economică, 2013
12. Helmut Frisch, Teorii ale inflației, Editura Sedona, 1997, Timișoara
13. Ioan Bratu, Mihai Ion, Rolul statului în orientarea şi controlul activităţii economico‐sociale ‐
principalele tendinţe pe plan mondial, Editura Centrul de informare şi documentare economică,
București, 2004
14. Ion Capanu, Constantin Anghelache, Indicatori macroeconomici, Editura Economică, 2001
15.Iulian Văcărel, Studii de istorie economică și istoria gândirii economice - Vol. XVII, Editura
Academiei Române, 1996
16. Johan A. Lybeck, Istoria globală a crizei financiare (2007-2010),Editura Polirom 2012, Iași
17. Liviu Mihail Băloiu, Ioan Frăsineanu, Invocarea în economie, Editura Economică, București, 2004
18.Luminița Ionescu, Reforma bugetului public și a contabilității publice în România, Editura
Economică, București, 2005
19. Mihai Ristea, Contabilitatea societăților comerciale – Vol. I, Editura CECCAR, București, 1995
20. Niall Ferguson, Marele Declin. Cum decad instituțiile și mor economiile, Editura Polirom, Iași, 2014
21.Niță Drobotă, Mirela Ionela Aceleanu, Ocuparea resurselor de muncă în România, Editura
Economică, 2007
22. Roxana Ion Curea-Pitorac, Ciclicitatea activității economice. Factori de influență a fluctuațiilor
ciclice identificate în economia României, Editura Economică, București, 2018
23. Rucsandra Ion Curea-Pitorac, Ciclicitatea activității economice. Factori de influență a fluctuațiilor
ciclice identificate în economia României, Editura Economică, București, 2018
24. Simona Gaftoniuc, Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2000
25. Tatiana Moșteanu, Politici fiscale și bugetare pentru reformarea economiei și relansarea creșterii
economice, Editura Economică, București, 2003
26. Victor Jinga, Moneda și problemele ei contemporane - Vol. I, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1981

14