Sunteți pe pagina 1din 14

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ


“JUSTINIAN PATRIARHUL

APOCALIPSA SFÂNTULUI IOAN TEOLOGUL


EXEGEZA PE TEXT A CAPITOLELOR XXI, XXII

ÎNDRUMĂTOR
PR. ASIST. DRD. MARIAN VILD
STUDENT
OPREA GEORGE

BUCUREŞTI 2010
CUPRINS

Introducere
definirea termenului de Apocalipsă (αποχαλνψιδ)
autorul, motivele, scopul, destinatarii, locul, caracteristicile şi
planul scrierii
Cuprinsul capitolului XXI în câteva cuvinte
Capitolul XXI
* A. Noua creaţie- Sălăşluirea lui Dumnezeu împreunăcu oamenii (21, 1-8
* B. Mireasa Mielului- Noul Ierusalim (21, 9-27)
a. Slava cetăţii sfinte- Stâlpii şi temeliile lo
b. Strălucirea şi dimensiunile uriaşe ale cetăţii Ierusalimului (21, 15- 21)
c. Dumnezeu este templul şi soarele noii cetăţi (21, 22- 27)
Capitolul XXII
d. Viaţa în cetatea lui Dumnezeu (22, 1- 5)
e. Epilog (22, 6- 20)
Concluzii
Bibliografie
Introducere

Ultima carte a Noului Testament este o carte cu conţinut profetic, numită


“Apocalipsa Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan”. Cuvântul “apocalips”-
αποχαλνψιδ- înseamnă descoperire.
“ Apocalipsa Sfântului Ioan este scrierea în care se arată descoperirea
Mântuitorului nostru facută Apostolului Ioan spre a o face cunoscută creştinilor."1
După o serie de carţi istorice şi didactice în care se istoriseşte despre viaţa şi
învăţătura Mântuitorului, despre răspândirea creştinismului în lume, despre
organizarea bisericii şi interpretarea învăţăturii domnului Hristos, urmează o carte în
care se vorbeşte despre confruntarea bisericii cu adversităţile lumii şi despre izbânda
sa finală.
Autorul este Sfântul Apostol Ioan fiul lui Zevedeu şi fratele Sfântului Apostol
Iacov. Mărturii externe ne furnizează tradiţia bisericii chiar din primele veacuri.
Papia ucenicul Sfântului Ioan şi episcop de Ierapole din Frigia recunoaşte Apocalipsa
şi îşi întemeiază pe ea învăţătura sa hiliastă. Recunoaşte autenticitatea şi Policarp al
Smirnei, Sfântul Iustin Martirul, Teofil de Antiohia, Sfântul Irineu, Clement
Alexandrinul şi Origen.
Începând cu secolul al- III-lea preotul Caiu din Roma îi atribuie Apocalipsa
ucenicului Cerint, iar Dionisie al Alexandriei în lupta cu episcopul Nepos, care era
hiliast, afirma că scrierea aceasta ar fi a unui oarecare preot Ioan. Din această cauză
nici Chiril al Ierusalimului nu o include în canonul 60 al cărţilor canonice. Începând
însă cu Sfântul Atanasie cel Mare lucrurile se normalizează şi toţi Sfinţii Părinţi şi
scriitori bisericeşti o socotesc autentică.
Şi din cuprinsul cărţii se constată faptul că Apocalipsa este a Sfântului Ioan
Evanghelistul căci autorul se numeşte chiar de la începutul scrierii ca fiind Ioan, robul
lui Hristos (1, 1, 4, 9) şi (12, 8), înţelegându-se că este vorba de Apostolul şi
Evanghelistul Ioan.
Din comparaţia cuprinsului şi stilului Apocalipsei cu cel al Evangheliei a- IV-a
se observă o foarte mare asemănare; în ambele scrieri Domnul Iisus Hristos, Cuvântul
întrupat, este înfăţişat drept colaboratorul lui Dumnezeu la facerea lumii; ca mielul lui
Dumnezeu ce s-a jerfit pentru neamul omenesc, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi
om, judecător al celor văzute şi nevăzute. În ambele se observă antiteza dintre Hristos
şi satan, dintre Hristos şi Antihrist. Şi în Apocalipsă şi în Evanghelie sunt expresii şi
simboluri identice: Cuvânt, Miel, Fiul Omului, Păstor, Viaţă, Lumină, Adevar.
Evident între ele există şi deosebiri ca doctrină, ca limbaj datorită faptului că una este
carte istorică ce expune fapte şi învăţături şi cealaltă este profetică, care expune fapte
prin simboluri şi viziuni.
Motivele. Apostolul Ioan este exilat în insula Patmos din Marea Egee, în
timpul împăratului Diocleţian, care întreprinde o cruntă persecuţie împotriva

1
Pr. Prof. Dr. Ioan Constantinescu “Studiul Noului Testament ; Manual pentru seminariile teologice” Ediţia a-
II-a, Editura Credinţa Noastră, Bucureşti 1992, p 274
creştinismului. Sfântul Ioan este trimis acolo pentru a-l izola de păstoriţii săi şi unde
erau trimişi cei socotiţi duşmani periculoşi ai statului. Era foarte îngrijorat de soarta
fiilor săi duhovniceşti, de persecuţiile ce se îndreptau împotriva lor, de descurajare
unora, de delăsarea altora, de influenţele nefaste ale mediului înconjurător şi de unele
obiceiuri rele. Din această cauză are o descoperire cerească asupra situaţiei bisericii în
lume, a ceea ce a fost, ce este şi ce va fi, cu obligaţia de la Domnul Hristos de a le
scrie şi trimite celor şapte biserici din Asia.
“Ceea ce vezi scrie în carte şi trimite celor şapte biserici: la Efes, şi la Smirna,
şi la Pergam, şi la Tiatira, şi la Sardes, şi la Filadelfia, şi la Laodiceea.” (1, 11)
Scopul scrierii sale este de a încuraja şi a întări în credinţă pe cei slabi, de a
mustra rătăciţii, de a ameninţa cu pedeapsa dumnezeiască pe adversarii bisericii
arătându-le tuturor că va ieşi biruitor creştinismul cu toate adversităţile pe care le va
întămpina.
Destinatarii sunt, conducătorii bisericilor mai sus amintite. Scrierea este dusă
în fiecare localitate de către un curier, care trecea pe la bisericile respective, lăsând
căte o copie după manuscris.
Locul scrierii dupa părerea majorităţii exegeţilor este cel indicat în carte (1, 9)
“… fost-am în insula ce se cheamă Patmos, pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru
mărturia lui Iisus.”, iar timpul către sfârşitul domniei lui Domiţian (95-96).
Caracteristici. Apocalipsa fiind o carte profetică are o limbă şi un stil deosebit,
care trebuie avute în vedere, pentru aflarea sensului just. Aici predomină simbolul,
metafora, parabola şi alegoria. “Simbolismul cifrelor şi numerelor este foarte mare:
numărul unu evocă unitatea Fiinţei divine; cifra doi înseamnă cele două firi ale
Mântuitorului; trei, persoanele Sfintei Treimi; patru, cele patru puncte cardinale;
şapte, zilele săptămânii dar mai simbolizează şi desăvârşirea; şase, înseamnă
imperfectul; 666 maximum de răutate; trei şi jumătate semnifică o durată scurtă; o
sută, o cantitate nu prea mare; o mie, o mulţime nesfârşită, o durată nelimitată; 12
aminteşte de cele 12 seminţii ale lui Israel, cei 12 apostoli ai Mântuitorului şi
preînchipuie tot neamul omenesc”2.
În Apocalipsă adversarii sunt arătaţi prin animale sălbatice, monştri marini sau
pământeşti, instituţiile anticreştine prin mădularele acestor fiare. Apocalipsa a fost
interpretată în decursul timpului diferit de exegeţi. Unii au socotit că evenimentele din
cuprinsul ei se referă exclusiv la ultima perioadă a istoriei lumii, la faptele ce vor
surveni la sfârşitul veacurilor: interpretarea se numeşte eshatologică. Alţii văd în
Apocalipsă o sumă de legende şi mituri; creştine, egiptene, iraniene:interpretarea se
numeşte mitologică. Alţi interpreţi văd în evenimentele din scrierea Sfântului Ioan
numai fapte şi întâmplări petrecute în trecutul bisericii, lupta care s-a dat între
creştinism şi păgânism, care s-a soldat cu biruinţa credinţei creştine: sistemul istoriei
contemporane. Adică, Apocalipsa înfăţişează evenimentele timpului său. Sistemul
istoriei universale , vede în Apocalipsă o descriere mare, a întregii istorii universale
referitoare la starea ei religioasă.
Planul. Apocalipsa cuprinde 22 de capitole şi se împarte în două părţi:
Partea I (cap. 1-3) este precedată de un prolog (cap.1 1-8) s-ar putea intitula
Scrisorile către Biserici, căci cuprinde un număr de 7 epistole adresate bisericilor din

2
Ibidem, pp 275- 276
Asia prin care se laudă sau mustră viaţa creştinilor din aceste comunităţi. Mântuitorul
apare ca un profet şi învăţător care îndeamnă, laudă şi mustră.
Partea a II a se încheie cu un epilog (12, 6-12), se mai poate numi Cartea
viziunilor, căci sub forma a 7 viziuni, Apostolul expune ceea ce se va întâmpla în
viitor. Mântuitorul apare sub simbolul mielului jertfit şi slăvit, care susţine biserica şi
pe creştini prin toate adversităţile iar la sfârşit apare biruitor.
Partea a II a se împarte la rândul ei în două secţii: secţia I (cap.IV-IX), începe
cu o viziune inaugurală unde se arată măreţia lui Dumnezeu şi puterea dată Fiului spre
a pedepsi pe persecutorii Săi printr-o serie de nenorociri, descrise prin şapte peceţi şi
şapte trâmbiţe.
Secţia a II a (cap.XII-XXII), este o reluare şi dezvoltare a evenimentelor din
prima parte, îmbrăţişând toată istoria omenirii, începând de la naşterea Mântuitorului
şi până la judecata finală cu referiri precise la Imperiul Roman, la Roma, Babilon, la
influenţa lui satan de la sfârşitul veacurilor şi la distrugerea lui, la Parusia Domnului
şi fericirea celor drepţi.

Cuprinsul capitolului XXI.


Capitolul XXI Ierusalimul ceresc. Apostolul descrie locuinţa aleşilor unde nu
este nici plângere, nici durere, nici întuneric, ci lumină vesnică unde păcătoşii nu pot
intra. Ierusalimul ceresc are 12 porţi (Apostolii Mielului), iar pietrele zidurilor şi
porţile de diferite metale preţioase şi mărgăritare. Acest temple măreţ este veşnic
deschis pentru cei curaţi şi înscrişi în cartea Mielului.

Capitolul XXI
A. Noua creaţie- Sălăşluirea lui Dumnezeu împreunăcu oamenii (21, 1-8)

1.Şi-am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel
dintâi au trecut; şi marea nu mai este.
2.”Şi-am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la
Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei.”
3.Şi am auzit din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu
este cu oamenii şi el va sălaşlui cu ei, şi ei vor fi poporul lui şi însuşi Dumnezeu va
fi cu ei.
4. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici
plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut.
5. Şi Cel ce şedea pe tron a grăit: Iată, noi le facem pe toate. Şi a zis: Scrie,
fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate.
6. Şi iar mi-a zis: Făcutu-s-a! Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul.
Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii.
7. Cel ce va birui va moşteni acestea şi-i voi fi lui Dumnezeu şi el Îmi va fi
Mie fiu.
8.Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi
fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care
arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.
În aceste veste de la 1- 8 se vorbeşte despre noua creaţie, despre lumea cea
nouă şi sălăşluirea lui Dumnezeu împreuna cu oamenii. Predomină în această pericopă
cuvantul “nou”, prin care nu ni se descoperă o nouă lume fizică, ci un cadru nou de
viaţă.
În viziunea sa, Sfântul Ioan n-a mai privit pământul şi marea create, ci un cer
nou şi un pământ nou. “Căci, a reînnoi ceea ce este învechit înseamnă înlăturarea
îmbătrânirii”3.
Chiar şi neamul nostru se va schimba în ceea ce este mai bun în el; sau zice
chiar şi cei mai răi care nu vor fi nimiciţi şi schimbaţi, în trupuri nemuritoare, spre
veşnica osândă. De remarcat că această nouă exisenţă este mai presus de cerul şi
pământul actual, care trec, adică se schimbă, înnoindu-se prin transfigurare. Despre
“mare” zice că “marea nu mai este”. Dar cine are nevoie de mare? Oare oamenii care
navighează pe ea pentru a deschide calea comerţului cu ţările îndepărtate? Nici de
tulburata şi furtunoasa viaţă de pe mare nu mai e nevoie, că nu mai este acolo nici
urmă de agitaţie sau de teama pentru sfinţi, dupa ce au părăsit această viaţă. Marea
dispărea căci era emblema agitaţiilor vieţii “o urmă a haosului”.
“Cerul nou şi pământul nou” înseamnă că totul va fi reînnoit, transfigurat.
Apostolul vede în cer biserica cerească închipuită prin Ierusalimul ceresc, aşa cum cea
pamântească este închipuită prin cel pământesc. Acesta este semnul clar al reînnoirii,
Ierusalimul de sus pogorând puterile de sus până la oameni, înfrăţindu-i, pentru ca
Hristos -Dumnezeul nostru- sa devină căpetenia şi a unora şi a altora. Acestei cetăţi
Hristos îi este capul unghiului şi se numeşte Biserică şi Mireasă ca unită cu Stăpânul
până la sfârşit. Se numeşte şi “împodobit”, căci după cuvântul Psalmistului ea are
slavă şi cinste prin felurimea şi mulţimea virtuţilor sfinţilor.4 În “Cetatea sfinţilor” este
vorba de o cetate cu totul sfântă şi ideală, de o cetate total cerească, de însăşi Biserica
lui Iisus Hristos. Ierusalimul de sus, arhetipul celui de jos, este pregatit ca o mireasă.
Cele două imagini, a cetăţii şi a soţiei, se confundă admirabil. Ierusalimul este
biserica, societatea sufletelor sfinţite, care deja, deşi scufundată în parte în suferinţele
pământeşti şi neposedând încă slava sa integrală.
Bossuet explică cuvintele “pogorând din cer” în sens mistic, că biserica cea
care este în cer este aceeaşi cu ceea ce este pe pământ şi că noi suntem într-adevăr
cetaţenii celei din cer. Ea este “logodnica”, ca locuinţă spiritual, ea nu face decât una
cu cel care o locuieşte.5
De acum, cortul lui Dumnezeu, este cu oamenii, spre a sălăşlui în el cu
Dumnezeu, adică cei sfinţi. Cei vechi explică versetul astfel: “Sfântul Ioan învaţă că
adevăratul cort este acesta, Biserica cerească, după care arhetip i s-a arătat lui Moise
ca să construiască templul. În acest cort ceresc, nefăcut de mână omenească, nu a mai
exista plângere, nici lacrimă. Căci Domnul dă tuturor drepţilor bucuria cea vesnică.6
Adevăratul cort al lui Dumnezeu, însă cu oamenii, e printre ei, şi El va locui cu
ei, adică sub cortul Lui. Dumnezeu şi aleşii Lui nu vor fi niciodata separaţi în viitor:
poporul unic al lui Dumnezeu va avea reprezentanţi din toate neamurile pământului.

3
Pr.Prof.Dr.Ioan Mircea “Apocalipsa.Introducere, note şi comentariu” Editura Harisma, Bucureşti, 1995, p
362
4
Ibidem, p 363
5
Apud
6
Pr.Prof.Dr.Ioan Mircea op. cit. p 364
Sfântul Ioan ne relatează că suferinţa va înceta să mai fie, la fel şi trufia celor
nelegiuiţi va înceta şi fiecare va primi la Judecata cea dreaptă ceea ce i si va cuvenii
după faptele sale. Se spune că “moarte nu va mai fi “ pentru că “moartea si iadul au
fost aruncate în râul de focsau iezerul de foc, moartea a doua” (Apoc XX, 14). “Căci
cele dintâi au trecut”, adică condiţiile anterioare de existenţă, umane pe pământ , vor fi
inexistente în Împărăţia drepţilor.
“Cel ce va şedea pe tron” nu poate fi decât Dumnezeu- Fiul ca Judecător,
acum, după ce pe pământ a venit ca Mântuitorul. El îi spune lui Ioan că: “Iată, noi le
facem pe toate”… apoi îi porunceşte să scrie cele auzite, deci din nou prin Fiul la
Judecată Tatăl va înnoi lumea. “ Dumnezeu Însuşi ia cuvântul, pentru a explica cum
toţ ce era vechi şi imperfect a luat sfârşit şi pentru a spune în ce condiţii oricine poate
fi mântuit sau osândit.”7, adică după faptele şi credinţa fiecăruia.
Dumnezeu vorbeşte aici pentru a doua oară, însă de această dată se adresează
direct “Făcutu-s-a” care aminteşte de “făcutu-s-a” din (16, 17). “Perfectul compus
arată că au început deja să se întâmple cele relatate; este perfectul compus profetic.” 8
Aici se precizează şi mai mult că cel ce a vorbit în versetul precedent este
Însuşi Dumnezeu- Fiul şi în calitatea Lui de Dumnezeu este începutul şi sfârşitul sau
“Alfa şi Omega”. Îi descoperă lui Ioan adevărul că El este şi “izvorul apei vieţii” din
care trebuie să bea cei însetaţi de viaţa veşnică. Deci “Celui ce însetează” îi
făgăduieşte a-i da harul Duhului viu- făcător, pe care îl ofera prin Evanghelii, celor ce
cred în El.
Această apă are o însemnătate deosebită dăruită după perioade dificile de
însetare, perioade ca şi acelea prin care au trecut sfinţii în lupta lor cu fiara.
Domnul făgăduieşte mărturisitorului credinţei în El răsplata vieţii veşnice şi
cinstea de a se numi şi de a fi fiu al Lui, prin har. Cel ce va încinge în războiul
împotriva nevăzuţilor demoni este acela care persistă în faptele bune, prin care devine
fiu al lui Dumnezeu şi lucrator al faptelor duhovniceşti, dar moştenirea efectivă nu
este făgăduită decât acelora care vor avea curajul să meargă să caute apele unde sunt
ele, şi astfel vor deveni” biruitori”.
Lista din vesetul 8 a celor care vor fi trimişi în iezerul cel de foc şi de pucioasă,
la cea de-a doua şi ultimă moarte, ne aminteşte de lista paulină foarte lungă a celor pe
care Dumnezeu i-a părăsit (Rom. 1, 28-32). De altfel, din moment ce drepţii şi
martirii sunt în atenţia lui Dumnezeu, toţi ceilalţi sunt ameninţaţi cu “cea de-a doua
moarte”.
Descriind viziunea sa, Sfântul Ioan, se foloseşte de antiteză, după ce în versetul
7 a vorbit despre “fiii lui Dumnezeu”, acum vorbeşte, în opoziţie despre fiii Gheenii
sau ai morţii veşnice, pe care-i aminteşte pe categorii, în care se încadrează şi cele
neamintite.
Fiecare dintre aceste păcate amintite trebuie înţelese atât în sens propriu, cât şi
în sens moral- spiritual.
“Fricoşii”, de pildă sunt cei care se tem de oameni sau de fiare, dar nu se tem de
Dumnezeu, pentru că nu cred în El şi în învăţătura Sa mântuitoare, fiind biruiţi de
diavolul, care le-a luat temerea de Dumnezeu şi credinţa în El. “Necredincioşii” sunt

7
Ibidem, p 366
8
Savvas Agouridis “Comentariu la Apocalipsa Sfântului Ioan” traducere de: Pr. Prof. Dr. Constantin Coman,
Editia a II a, Editura Bizantină, Bucureşti 2004, p 309
cei mai puţin credincioşi care accept cu uşurinţă alte religii. Cât despre “ucigaşi” şi
“desfrânaţi” dacă nu sunt înteleşi cu sensul lor moral, ar putea fi vorba în cazul de faţă
despre cei care se dădeau la unele perversităţi sexuale legate de cinele commune în
cinstea unor zeităţi păgâne şi cultului împăratului, după cum “ucigaşii” puteau fi cei
care pârau sau predau pe creştini autorităţilor imperial. “Fermecătorii” erau cei care se
ocupau cu orice fel de magie, iar închinătorii la idoli sunt foarte probabil cei care
alunecau în închinarea la idoli.
Caracterizarea tuturor acestora ca mincinoşi arată că Ioan îi are în vedere pe
pseudo-creştini, care se înşeală sau vor să înşele pe alţii privind indentitatea lor
crestină, din moment ce inima lor înclină spre atitudini şi lucruri contrare credinţei
creştine.

B. Mireasa Mielului- Noul Ierusalim (21, 9-27)

a) Slava cetăţii sfinte- Stâlpii şi temeliile lor

9. Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe pline cu
cele din urmă şapte pedepse, şi a grăit către mine zicând: Vino să-ţi arăt pe
mireasa, femeia Mielului.
10. Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat
cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu,
11. Având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era asemenea cu cea a pietrei de
mare preţ, ca piatra de iaspis, limpede cum e cristalul.
12. Şi avea zid mare şi înalt şi avea douăsprezece porţi, iar la porţi
douăsprezece îngeri şi nume scrise deasupra, care sunt numele celor douăsprezece
seminţii ale fiilor lui Israel.
13. Spre răsărit trei porţi şi spre miazănoapte trei porţi şi spre miazăzi trei
porţi şi spre apus trei porţi.
14. Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece
nume, ale celor douăsprezece apostoli ai Mielului.
În această pericopă se vorbeşte despre slava cetăţii sfinte, stâlpii şi temelia ei,
despre mireasa Mielului- Noul Ierusalim-, după cum numeşte Sfântul Ioan Ierusalimul
ceresc.
În versetul 9, îngerul este unul dintre cei şapte îngeri îmbrăcaţi în veşminte
liturgice care au adus ultimele şapte plăgi ale mâniei lui Dumnezeu, cu siguranţă
acelşi ca în (17, 1) care îl chemase pe profet ca să îi arate crima cetăţii desfrânate care
şedea pe multe ape. Acelaşi înger a vorbit aici şi l-a chemat pe profet să-i arate
mireasa Mielului: “Vino să-ţi arăt pe mireasa, femeia Mielului”. Hristos este Mielul
înjunghiat, care şi-a logodit Biserica prin sângele Său.
“Unul din cei şapte îngeri” este formula pe care o aflăm în (15, 1; 6. 17, 1).
Aceasta dovedeşte că acelaşi înger ceresc a fost însărcinat să descopere, rând pe rând,
lui Ioan nimicirea desfrânatei şi slava miresei mistice9 .
Aşa cum se întâmplase cu Iisus în timpul ispitirilor, îngerul l-a urcat pe profet
“în duh”, în vedenie, pe un munte mare şi înalt şi aşa cum satan I-a arătat lui Iisus

9
Pr.Prof.Dr.Ioan Mircea, op.cit.p.369
“toate împărăţiile lumii”, îngerul arată aici profetului “cetatea cea sfântă a
Ierusalimului”, coborând din cer de la Dumnezeu, strălucind de slavă dumnezeiască.
“A fi dus în duh înseamnă a fi ridicat şi mutat cu mintea de la pământ, în duh
spre întelegerea celor cereşti. Iar prin munte mare se înţelege viaţa sublimă şi curată a
sfinţilor.”10
De la versetul 11 începe descrierea cetăţii care era foarte strălucitoare, căci
spune Apostolul că strălucirea ei era asemenea celei mai scumpe pietre de iaspis. Prin
piatra de iaspis cristalină, se semnifică viaţa celor ce trăiesc o viaţă curată şi sfântă.
Prin celelalte pietre se descrie felurimea vieţii şi a nemurilor, prin exemplul mulţimii
şi diversităţii, binefacerilor sau răutăţilor lor. Coborând de sus Ierusalimul ceresc
posedă “slava lui Dumnezeu” adică prezenţa divină, strălucirea Cetăţii sfinte este
mărirea Sa, învăţătura Sa, Tainele Sale, virtuţile sfinţilor Săi.
Zidul cel mare şi înalt al Bisericii este Hristos, fiind că El este Cel care apără
pe cei din cetatea sfântă. În cetate sunt douăsprezece porţi, care închipuie pe cei
doisprezece Apostoli ai Lui, prin care avem prezentarea şi intrarea la Tatăl. Numele
seminţiilor noului Israel şi ale Apostolilor sunt scrise pe uşile de la intrare, fiindcă şi
pe tunica vechiului şi noului Arhiereu era scris numele Celui ce judecă. Îngerii care
păzeau porţile sunt emblema unei perfecte securităţi.
Privind înspre cele patru puncte cardinale, apostolului îi apar, în descoperirea
sa de fiecare dată câte trei porţi, care preînchipuie Sfânta Treime. Forma lor pătrată
simbolizează cele patru parţi ale lumii, iar întreita lor grupare la fiecare punct cardinal
înseamnă Sfânta Treime. Totalitatea stâlpilor (4x3=12) reprezintă numărul celor
doisprezece Apostoli, aceasta simbolizează faptul că în cele patru părţi ale lumii avea
să ajungă închinarea Prea Sfintei Treimi, a cărei închinare se a face prin Crucea de
viaţă făcătoare şi prin semnul său pe care o purtăm şi cu care ne închinăm.
S-a spus mai sus că “zidul cel mare şi înalt” reprezintă pe Hristos, iar aici spune
că acest zid are la temelie douăsprezece pietre, care au scris pe ele, vizibil, numele
celor doisprezece Apostoli, de aici ne aducem aminte de cuvintele Sfântului Apostol
Pavel care spune: “Zidiţi fiind pe temelia Apostolilor şi a proorocilor , piatra din capul
unghiului fiind Însuşi Hristos” (Efes 2, 20). “Temeliile zidului sunt fericiţii Apostoli,
iar pe ei este zidită Biserica lui Hristos. Expresia “Apostolii Mielului” din finalul
versetului 14 nu mai apare nicăieri în afară de acest pasaj, ea arată că Iisus din
Evanghelie şi Mielul din Apocalipsă nu diferă unul de celălalt, nici de Fiul lui
Dumnezeu; fapt care dovedeşte că toată învăţătura Bisericii este temeinicită pe Hristos
Mielul şi Apostolii Lui.

b. Strălucirea şi dimensiunile uriaşe ale cetăţii Ierusalimului (21, 15- 21)

15. Şi cel ce vorbea cu mine avea pentru măsurat o trestie de aur, ca să


măsoare cetatea şi porţile ei şi zidul ei.
16. Şi cetatea este în patru colţuri şi lungimea ei este tot atâta cât şi lăţimea.
Şi a măsurat cetatea cu trestia: douăsprezece mii de stadii. Lungimea şi lărgimea şi
înălţimea ei sunt deopotrivă.
17. Şi a măsurat şi zidul ei: o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura
omenească, care este şi a îngerului.
10
Ibidem, p. 370
18. Şi zidăria zidului ei este de iaspis, iar cetatea este din aur curat, ca sticla
cea curată.
19. Temeliile zidului cetăţii sunt împodobite cu tot felul de pietre scumpe:
întâia piatră de temelie este de iaspis, a doua din safir, a treia din halcedon, a patra
de smarald,
20. A cincea de sardonix, a şasea de sardiu, a şaptea de hrisolit, a opta de
beril, a noua de topaz, a zecea de hrisopras, a unsprezecea de iachint, a
douăsprezecea de ametist.
21. Iar cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece mărgăritare; fiecare din
porţi este dintr-un mărgăritar. Şi piaţa cetăţii este de aur curat, şi străvezie ca sticla.
Îngerul care vorbea cu profetul avea în mână o masură din trestie de aur.
Acesta era desigur un înger care primise această misiune de a măsura cetatea, porţile
şi zidul ei. “Trestia de aur” înseamnă cinstea sfântului înger, care s-a arătat în chip de
om, şi măsurând cetatea, arâtând prin aceasta măreţia sau frumuseţea de sus.
Măsurarea cetăţii vrea să arate altceva: dimensiuniole mari şi simetria desăvârşită a
cetăţii, căci trestia ca măsură după cum spune profetul Iezechiel (40, 5) “…lungă de
şase coţi socotind cotul cât lungimea mâinii de la cot în jos cu palmă cu tot", deci
lungimea trestiei este de aproape 2,5 m.
Forma pătrată a cetăţii arată caracterul desăvârşit al cubului aşa cum îl
percepeau anticii. Dacă luăm cele 12.000 de stadii ca însumând lungimea- laţimea-
înălţimea, care aveau aproximativ aceleaşi dimensiuni, atunci lucrurile devin mai uşor
de înţeles. Prin aceasta Ioan vrea să accentueze caracterul simetric şi mărimea cetăţii.
părţi Multiplul lui 12 în numerele folosite are legătură cu cei aleşi în cetatea lui
Dumnezeu.
“Forma pătrată a cetăţii conform lui Andrei, episcopul Cezareei, ar însemna
stabilitatea şi tăria extraordinară. Iar stadiile, calculate la 185 m stadiul, ar face în total
22.200.000 m, probabil că cele 12.000 de stadia nu privesc numai una din laturile
cetăţii, ci pe cele 4 părţi unite.
Zidul măsoară conform versetului 17, 144 de coţi, înmulţind numărul 12 prin el
însuşi (12x12=144), obţinem numărul care după cei vechi, “arată învăţătura
apostolică”. De la versetele 18-21 se vorbeşte despre materialele din care a fost
construit şi despre împodobirea cetăţii lui Dumnezeu. Autorul vrea să accentueze
măreţia de nedescris a cetăţii dumnezeieşti, şi acest lucru îl face în două feluri:
a) aminteşte împlinirea aşteptărilor Vechiului Testament care întotdeauna
aveau drept măsură sărăcia evreilor şi bogăţia cetăţilor imperiale.
b) Sfantul Ioan nu poate să evite tentaţia comparării cetăţii lui Dumnezeu cu
luxul Romei.
Interiorul cetăţii este acoperit cu piatră preţioasă numită iaspis. Începând cu
versetul 18, autorul descrie prima dintre cele 12 pietre de temelie ale zidului cetăţii, de
aur şi iaspis. Iaspisul este totdeauna verde şi neschimbator, semnificând viaţa sfinţilor,
iar aurul ei este precum cristalul, prin transparenţa şi strălucirea locuitorilor ei.
În versetele 19 şi 20 sunt amintite cele 12 pietre, acestea erau aproape aceleaşi
cu cele care împodobeau pieptarul Arhiereului iudeu. Iar iaspisul este numit aici
pentru a treia oară. Aceste pietre aveau în mintea Sfântului Ioan un sens simbolic. A
doua piatră, cea de safir, cu această piatră strălucitoare este asemănat Sfantul Apostol
Pavel. A treia piatră, cea de halcedon, de culoare închisă (piatră care nu apare pe
veşmintele preoţeşti), închipuie martirajul sfinţilor care au mărturisit Sfânta Treime.
Halcedonul este un mic cărbune de culoare rubinie, “cărbune”, însă poate fi numit
fericitul Apostol Andrei,ca prins şi luminat de Duhul Sfânt. A patra piatră, cea de
smarald, se înţelege cu culoarea verde, care îşi hraneşte cu ulei transparenţa şi
frumusetea sa. Cea de-a cincea piatră, de sardonix, închipuie într-un fel pe Apostolul
Iacob. Cea de-a şasea, sardiu, care are culoarea focului când începe să strălucească,
caracterizează frumuseţea virtutii Apostolului Filip care, curăţind păcatul prin harul
dumnezeiescului duh, a vindecat şi rănile sufleteşti ale celor care le-au făcut, împinşi
fiind şi chinuiţi de diavolul. A şaptea piatră, de hrisolit, care este o piatră asemenea
firicelelor de aur, îl simbolizează pe Apostolul Bartolomeu care se împodobeşte
puternic cu virtuţile celei mai preţioase propovăduiri.
“Hrisolit înseamnă piatră de aur, adică, diamante de culoare galbenă a
aurului.”11 A opta este beriliu, a cărui culoare imită pictura în purpură şi transparentă
ca aerul, simbolizează pe discipolul Toma, care a făcut misiune departe, în ţări străine.
A noua, topaz, care are culoare roşie pare a semăna cu rubinul roşu şi cu sucul care
iese din smochinul crestat, care înlătură durerea de ochi.Şi sufletul fericituluin Matei
poate să arate zelul său aprins după Dumnezeu, prin vărsarea sângelui său pentru
Hristos; că el este vrednic să convertească la Evanghelie pe cei care erau orbiţi
sufleteşte şi să-I adape cu laptele credinţei pe cei nou-născuţi în Hristos, prin harul
Sfintelor Taine. A zecea, de hrisopras, care seamănă cu aurul, simbolizează pe Tadeu,
care prin aurul primit de la Avgar, împăratul Edesei, i-a câştigat împărăţia lui Hristos
şi prin falsul smarald l-a evanghelizat. A unsprezecea, de iachint, care are culoarea ce
tinde spre albastru, simbolizează pe Simon Zelotul, zelos al harului şi harismelor lui
Hristos, având şi înţelepciune cerească. În final, cea de-a douasprezecea piatră, de
ametist, care este roşcat ca purpura şi indică pe Matia cu dorinţa fierbinte de a-şi
împlini apostolia sa dupa alegerea în locul lui Iuda.
“Varietatea pietrelor şi preţiozitatea tutror arată egalitatea lucrărilor tuturor
Apostolilor, pentru funcţionarea corectă a Bisericii”12.
În versetul 21, Apostolul vede pe fiecare din porţi mărgăritare; cele 12 porţi
după cum am mai spus, simbolizează pe cei 12 Apostoli ai lui Hristos, prin care
cunoaştem poarta şi calea vieţii care sunt cele 12 mărgăritare, dar unicul şi cel mai de
preţ mărgăritar este cel al lui Hristos; mărgăritare sunt şi cei care au dobândit
strălucirea din ceteatea de sus, având unicul model pe Hristos.

c. Dumnezeu este templul şi soarele noii cetăţi (21, 22- 27)

22. Şi templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi


Mielul este templul ei.
23. Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci
slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul.
24. Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce
la ea mărirea lor.
25. Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noaptea nu va mai fi
acolo.
11
Ibidem p.378
12
Savvas Agouridis, op.cit.p.316
26. Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor.
27. Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu
spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului.
Noua cetate a lui Dumnezeu nu va avea templu, din moment ce Însuşi
Dumnezeu Atotţiitorul va fi templul sau împreună cu Mielul. Dovada evidentă că
cetatea de care s-a vorbit în versetele de mai sus, este Ierusalimul ceresc, al cărui
templu şi lumină este Mielul Însuşi. “Şi templul nu s-a mai aflat în el”. “Dumnezeu şi
Mielul sunt încă o dată puşi pe picior de egalitate”. Noua cetate a lui Dumnezeu nu va
mai avea nevoie de luminători nici ziua, nici noaptea, nici de soare, nici de lună din
moment ce pentru luminarea ei este suficientă slava luminoasă a lui Dumnezeu
pantocratul.
Acolo, “Soare este Mielul lui Dumnezeu Însuşi, care o luminează cu slava Sa”.
Aici “soarele şi luna” sunt de prisos, încât “lumina permanent şi intensă a slavei lui
Dumnezeu luminează perfect”13.
Mielul este caracterizat ca făclie, probabil adaos hristologic al lui Ioan la
tradiţia lui Isaia, în sensul unei luminări personale; nu ne dăm seama cu adevărat dacă
este un adaos al lui Ioan deoarece în cea de-a patra Evanghelie Îl consider luminătorul
personal, “lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” (3, 19;
8, 12; 12, 35).
În versetul 24 este vorba de oamenii credincioşi şi de împaraţii pământului care
L-au mărit pe Hristos, unii murind martiric, ca: Constantin cel Mare, Iustinian
Împăratul, iar la noi voievozi şi domnitori ca Brâncoveanu, martirizat de turci cu
întreaga sa familie, pentru că s-a mărturisit creştin.
Ioan semnalează în treacăt bogatiile uimitoare ale Ierusalimului ceresc…cetatea
sfântă este privită ca primind tributul întregii lumi.
În vechiul Ierusalim, porţile lui se închideau noaptea pentru siguranţă şi pentru
a nu pătrunde păgânii în el să-l profaneze sau să-l spurce, ei fiind socotiţi de Legea
mozaică spurcaţi. În cer, în Ierusalimul de sus, neputând intra decât drepţii, martirii şi
sfinţii, unde Mielul este lumina lui, nu mai este nevoie nici de soare şi lună, nici de
porţi încuiate. “Iar că porţile cereşti nu se vor închide este un lucru vădit, iar aceasta
arată sau siguranţa permanentă a porţilor ei, sau că acolo porţile minunate ale cetăţii
cereşti se explică prin toate învăţăturile Apostolilor date spre instituirea celor
consacraţi. “Porţile nu vor mai fi închise ziua, adică niciodată, că acolo nu vor mai fi
noaptea”; sau, pentru că, într-adevăr, acolo va fi permanent ziuă.14
Ideea versetului 26 se leaga cu cea din versetele anterioare, în care s-a amintit
de locuitorii Ierusalimului ceresc. Acolo, îngerii şi sfinţii, ca locuitori cereşti, vor
adduce lui Dumnezeu şi Mielului slava şi cinstea neamurilor din care au făcut parte şi
pe care le reprezintă. Iar “slava şi strălucirea neamurilor” înseamnă, adică, a acelor
neamuri care s-au convertit integral la Hristos sau, unele, mai parţial; aceştia sunt cei
care au câştigat, prin roadele credinţei lor, locul fericit în acea cetate, sus.
“Acolo va fi cale curată şi cale sfântă şi nu va trece pe acolo nimeni necurat şi
nici nu va fi acolo cale întristată”. Astfel, în versetul 27 Ioan acceptă ca numai
neamurile care se închină Dumnezeului adevărat vor avea trecere liberă în cetatea lui
Dumnezeu. Aceştia trebuie să fie “cei scrişi în cartea vieţii Mielului”. Sunt aceia pe
13
Apud
14
Pr. Prof. Dr. Ioan Mircea, op.cit.p.383
care Dumnezeu, îi va lăsa să supravieţuiască după judecată, după cum spune Isaia (4,
3), “Rămăşiţa Sionului şi cei care vor fi scăpat cu viaţă din Ierusalim se vor chema
sfinţi, şi oricine va fi înscris să trăiască în Ierusalim”. Ioan dă presupusei surse o
destinaţie clară care are legătură cu ideea centrală a cărţii Apocalipsei “cei scrişi în
cartea Mielului”. Cine sunt “cei scrişi în cartea Mielului”, sau a “cerului”? Ioan
defineşte mai de aproape cele trei interdicţii: evitarea idolatriei şi mai ales a cultului
împăratului, pentru “spurcăciune şi minciună”.
Această puritate perfectă nu se va realiza deplin decât la Parusie; până atunci,
după parabolele evanghelice, grâul e amestecat cu neghina, până la seceriş, plasa
prinde peşti buni şi răi.

Cuprinsul capitoluilui XXII


Capitolul XXII Fericirea veşnică.Venirea lui Hristos. Apostolul mai vede un râu de
apă vie şi pomul vieţii. Acolo domneşte o lumină veşnică şi slujitorii Săi Îl slujesc
pururea.

Capitolul XXII

d. Viaţa în cetatea lui Dumnezeu (22, 1- 5)

1. Şi mi-a arătat, apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care
izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului,
2. Şi în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul
vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi
frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor.
3. Nici un blestem nu va mai fi. Şi tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în
ea şi slugile Lui Îi vor sluji Lui.
4. Şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor.
5. Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina
soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii
vecilor.
BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe


Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române ,
Bucuresti 1994
2. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţia Jubiliară a Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, versiune redactată şi adnotată de ÎPS Bartolomeu Anania, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti 2001
3. Cristian Bădiliţa “Apocalipsa lui Ioan în tradiţia iudeo-creştină”, Editura
Humanitas, Bucureşti 1998
4. Ioan Pr. Prof. Dr. Constantinescu “Studiul Noului Testament”, Ediţia a II a,
Editura Credinţa Noastră, Bucureşti 1992
5. Ioan Pr. Prof. Dr. Mircea “Apocalipsa.Introducere, note şi comentariu”,
Editura Harisma, Bucureşti 1995
6. Idem “Dicţionar al Noului Testament”, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti 1995
7. Raymond E. Brown, Joseph A. Fitzmayer, Roland E. Murphy “Introducere
şi comentariu la Sfânta Scriptură”, vol IX “Literatura ioaneică” Editura Galaxia
Gutenberg,
8. Savvas Agouridis “Comentariu la Apocalipsă”, traducere de Constantin Pr.
Prof. Dr. Coman, Ediţia a II a, Editura Bizantină, Bucureşti 2004