Sunteți pe pagina 1din 3

Organismul uman este permanent bombardat de agenți agresivi externi (mecanici,

fizici, chimici, dar mai ales biologici). Apariția infecției într-un organism se produce
pe fondul unei apărări slabe a organismului la acțiunea agresivă a unor germeni
patogeni (bacterii, Mycoplasme, Chlamidii, Rickettsii, virusuri, prioni, fungi
patogeni, etc.); pătrunderea și multiplicarea în organism a unor paraziți
(protozoare, metazoare), cu producerea de manifestări patologice, definește
infestarea.

Infecția este definită în sens larg ca pătrunderea germenilor patogeni în


organismul gazdei, cu multiplicarea lor și producerea de modificări morfologice și
funcționale ale acestuia, manifestate sub forma unei boli. Nu toți agentii biologici
duc la apariția unei boli, un exemplu în acest sens fiind germenii saprofiți care se
găsesc pe tegumente și mucoase, stabilind un echilibru cu germenii patogeni pe
care îi blocheaza astfel de la multiplicare și producere a infecției (se stabilește
o simbioza între germenii saprofiți și organismul gazdă); în cazul agenților saprofiți
care nu sunt indispensabili menținerii unui echilibru biologic la nivelul porților de
intrare (tegumente, mucoase) se vorbește de comensalism.

Simpla prezență a microorganismelor patogene la nivelul unui anumit țesut sau


organ al organismului gazda, în absența multiplicării și a apariției modificărilor
morfo-funcționale ale gazdei, reprezintă procesul de contaminare; etapa
următoare este reprezentată de colonizare, care definește multiplicarea
germenilor, înainte de a determina apariția alterărilor morfo-funcționale.

Era antibioticelor, inițiată odată cu descoperirea penicilinei de către Sir Alexander


Fleming în 1929 (premiul Nobel pentru medicină în 1945), a oferit medicilor arma
cu care să lupte împotriva infecției, răspunzătoare pâna atunci de majoritatea
morbidității și mortalității din patologia umană. Sunt situații însa în care, pe lângă
un tratament corect antibiotic și de susținere a funcțiilor organismului, este nevoie
de alăturarea unui procedeu chirurgical care să îndepărteze produșii toxici de
necroză ai infecției, gest în absența căruia tot arsenalul medicamentos nu poate să
își manifeste eficacitatea.

Dezvoltarea chirurgiei a cunoscut în secolul al XIX-lea două evenimente fun-


damentale: introducerea anesteziei de către William Thomas Green Morton în
1846 și enunțarea principiilor antisepsiei de catre Joseph Lister în 1867 în lucrarea
intitulată "Despre principiile antisepsiei în practica chirurgicală". Aplicarea
manevrelor antiseptice a permis reducerea ratei infecției în cazul operațiilor
elective (efectuate "la rece") de la 90% la 10%. Practica purtării manușilor în tim-
pul operațiilor s-a generalizat spre finele secolului XIX.

Încă din cele mai vechi timpuri, persoanele care practicau medicina au căutat să
utilizeze diverse mijloace și metode pentru combaterea infecțiilor.

Înainte de Hipocrate se recomanda spălarea rănilor proaspete cu apă caldă și


pansarea lor cu feși albe.

Hipocrate atribuia infecția unor miasme care plutesc în aer, aerul viciat pătrunde
în plăgi și determină supurațiile plăgilor. Se aplicau din acea vreme o serie de
reguli privind actul chirurgical (arajarea câmpului operator, poziția chirurgului),
curățenia care trebuie respectată (spălarea mâinilor și a unghiilor), modul de
tratare a unei plăgi (curățirea cu apă caldă, vin vechi sau ulei cald și apoi
protejarea lor cu feși albe).

Această concepție s-a aplicat și în medicina greco-romană, bizantină și feudal.

În secolul al XVI-lea Ambrise Pare descoperă fenomenul de contagiune, descriind


“infecția putridă de spital” și atestă transmiterea infecției prin contagiune între
bolnavi și personalul sanitar.

Pe baza dezvoltării cunoștințelor se stabilește noțiunea de infecție, modul de


contagiune și se întrevede legătura între existeța posibilă a microorganismelor și
apariția infecției. Ignaz Philipp Semmelweis constatând morbiditatea mult
crescută în secția clinică mai mult decât în secția unde nașterile erau asistate de
moașe, descrie infecția e contact (produsă de studenții care disecau în același
timp în laboratorul de anatomie infectându-și mâinile), introduce în clinica sa,
obligativitatea spălării mâinilor cu apă, săpun și apă clorurată, înaintea oricărui act
operator.

În secolul al XIX-lea, Louis Pasteur descoperă microbii care provoacă “fermentațiile


și putrefacțiile”, dovedind experimental acțiunea lor patogenă și stabilește
legătura de la cauză la effect a contagiunii. El a arătat că microbii de pe
pansamente, instrumentne, din apă sunt distruși la o temperatură de 110-130
grade Celsius și recomandă chirurgilor să își spele mâinile cu apă sterilă și să
folosească material sterilizate cu aer cald la această temperatură. Ideile lui Pasteur
despre infecție au revoluționat medicina, mai ales chirurgia, punând bazele
asepsiei realizată prin fierbere sau vapori la presiune în autoclave. Alături de
Pasteur, contribuții substanțiale la progresul microbiologiei și al asepsiei au mai
avut și savanții Ilia Ilici Mecinicov și Victor Babeș.

Metoda asepsiei a intrat lent în practica chirurgicală fiind folosită pentru prima
oară la începutul secolului al XX-lea, de Delbet în Franța, de Constantin D.
Severeanu și Toma Ionescu la București.

Convins de concepția microbiană a infecției aparținând lui Pasteur, chirurgul


englez Joseph Lister preconizează distrugerea germenilor care produceau
supurația plăgilor cu acid carbolic 5% și împiedicarea pătrunderii lor în plagă prin
aplicarea de pansamente înmuiate în aceeași substanță și prin pulverizarea
acidului fenic în sala de operații. Folosind aceste antiseptic cu actiune bactericidă.
Lister este considerat promotorul antisepsiei în chirurgie.

Astăzi asepsia completată de antisepsie, care a beneficiat de descoperirea de noi


substanțe antiseptic cu acțiune bactericidă fără a caustici, stă la baza sterilizării în
chirurgie