INTRODUCERE

1. Economie şi praxeologie

Economia este cea mai tânără dintre toate ştiinţele. În ultimii două
sute de ani, este adevărat, din disciplinele cunoscute vechilor greci s-au
născut numeroase ştiinţe noi. Dar în cazul acestora tot ceea ce s-a întâmplat
a fost că anumite părţi ale cunoaşterii, care-şi găsiseră deja locul în
complexul vechiului sistem de învăţare, au devenit autonome. Domeniul
tradiţional de studiu a fost mai atent subdivizat şi a fost abordat cu ajutorul
unor metode noi; în cadrul său au fost descoperite subdomenii de studiu
care trecuseră înainte neobservate, iar oamenii au început să privească
lucrurile din perspective diferite de cele ale precursorilor lor. Domeniul
propriu-zis de studiu nu s-a extins. Dar teoria economică a deschis ştiinţele
umane spre un domeniu până atunci inaccesibil şi nebănuit. Descoperirea
unei regularităţi în secvenţa şi interdependenţa fenomenelor de piaţă trecea
dincolo de limita sistemului tradiţional de învăţare. Ea furniza cunoştinţe care
nu puteau fi încadrate nici în sfera logicii, nici în cea a matematicii, nici în
cea a psihologiei, nici în cea a fizicii, nici în cea a biologiei.

Filozofii râvniseră de mult să afle ţelurile pe care Dumnezeu sau

Natura încearcă să le realizeze pe parcursul istoriei umane. Ei căutaseră
legea destinului sau a evoluţiei omenirii. Dar chiar şi acei gânditori a căror
cercetare era liberă de orice tendinţă teologizantă eşuaseră lamentabil în
aceste tentative, deoarece erau prizonierii unei metode defectuoase. Ei
analizau omenirea ca pe un întreg, sau operau cu alte concepte holiste, cum
ar fi naţiunea, rasa, sau biserica. Ei stabileau întru totul arbitrar ţelurile către
care comportamentul unor asemenea întreguri ar urma să conducă
inevitabil. Dar nu puteau să răspundă în mod satisfăcător la întrebarea
privitoare la factorii care i-ar sili pe diverşii indivizi care acţionează să se
comporte astfel încât ţelul urmărit de evoluţia inexorabilă a întregului să fie
atins. Filozofii au recurs la artificii disperate: interferenţa miraculoasă a
Divinităţii, fie prin revelaţie, sau prin delegare de profeţi şi lideri consacraţi
trimişi de Dumnezeu, prin armonie prestabilită sau prin predestinare, fie prin
lucrarea unui mistic şi fabulos “suflet al lumii”, sau “suflet naţional”. Alţii
vorbeau despre o “viclenie a naturii”, care sădeşte în om impulsurile
necesare pentru a-l călăuzi pe neştiute, exact pe cărarea care i-a fost
hărăzită de natură. [p.2]

Alţi filozofi erau mai realişti. Ei nu încercau să ghicească planurile

Naturii sau ale lui Dumnezeu. Ei priveau chestiunile omeneşti din punctul de
vedere al guvernării politice. Ei aveau intenţia să stabilească regulile acţiunii
politice: cum s-ar spune, o tehnică a guvernării şi a administraţiei de stat.
Minţi îndrăzneţe croiau planuri ambiţioase de reformă şi de reconstrucţie din
temelii a societăţii. Cei mai modeşti se mulţumeau să colecteze şi să
sistematizeze datele provenite din experienţa istorică. Însă cu toţii erau pe
deplin convinşi că nu există în cursul evenimentelor sociale nici un fel de
regularitate şi invarianţă a fenomenelor, de felul celor care fuseseră deja
identificate în funcţionarea raţiunii umane şi în şirul fenomenelor naturale. Ei
nu căutau legile cooperării sociale, deoarece credeau că omul poate organiza
societatea după plac. Atunci când condiţiile sociale nu îndeplineau dorinţele
reformatorilor, atunci când utopiile lor se dovedeau irealizabile, cauza era
atribuită precarităţii morale a omului. Problemele sociale erau considerate
probleme etice. Pentru a construi societatea ideală, gândeau ei, erau
necesari prinţi buni şi cetăţeni virtuoşi. Cu oameni drepţi s-ar putea realiza
orice utopie.

Descoperirea interdependenţei ineluctabile a fenomenelor de piaţă a

demonstrat falsitatea acestei opinii. Consternaţi, oamenii au trebuit să se
confrunte cu o nouă viziune asupra societăţii. Ei au aflat cu stupefacţie că
există şi o altă perspectivă din care poate fi privită acţiunea umană decât
cea a binelui şi răului, a dreptăţii şi a nedreptăţii, a ceea ce este just şi ceea
ce este injust. În cursul evenimentelor sociale se manifestă o regularitate a
fenomenelor, la care omul trebuie să-şi adapteze acţiunile dacă doreşte ca
ele să fie încununate de succes. Este zadarnic să abordăm faptele sociale cu
atitudinea cenzorului care aprobă sau dezaprobă din punctul de vedere al
unor criterii şi judecăţi subiective de valoare întru totul arbitrare. Trebuie să
analizăm legile acţiunii umane şi ale cooperării sociale tot astfel precum
fizicianul analizează legile naturii. Acţiunea umană şi cooperarea socială,
înţelese ca obiect al unei ştiinţe a relaţiilor de fapt, şi nu ca în trecut, ca o
disciplină normativă a lucrurilor care ar trebui să se petreacă - aceasta a
însemnat o revoluţie cu enorme implicaţii, atât în domeniile cunoaşterii şi al
filosofiei, cât şi pentru acţiunea socială.

Vreme de peste o sută de ani, însă, efectele acestei modificări radicale

a metodelor de gândire au fost în mare parte împiedicate, deoarece oamenii
credeau că ele sunt aplicabile numai unui segment îngust din întregul câmp
al acţiunii umane, anume fenomenelor de piaţă. Economiştii clasici au
întâlnit în desfăşurarea investigaţiilor lor un obstacol pe care n-au reuşit să-l
îndepărteze: aparenta antinomie a valorii. Teoria valorii pe care o profesau
ei era defectuoasă, silindu-i să restrângă domeniul [p.3] ştiinţei economice.
Până către finele secolului al XIX-lea, economia politică a rămas o ştiinţă a
aspectelor “economice” ale acţiunii umane, o teorie a avuţiei şi a egoismului.
Ea analiza acţiunea umană numai în măsura în care aceasta se întemeia pe
ceea ce - în mod foarte nesatisfăcător – se numea motivaţia profitului, şi
afirma că mai există în plus alte tipuri de acţiune umană, a căror analiză
cade în sarcina altor discipline. Transformarea gândirii pe care o iniţiaseră
economiştii clasici nu s-a consumat pe deplin decât prin apariţia economiei
subiectiviste moderne, care a convertit teoria preţurilor de piaţă într-o teorie
generală a opţiunii umane.

Multă vreme oamenii n-au înţeles faptul că trecerea de la teoria clasică

a valorii la teoria subiectivă a valorii însemna mult mai mult decât înlocuirea
unei teorii mai puţin satisfăcătoare a schimbului de piaţă cu una mai
satisfăcătoare. Teoria generală a opţiunilor şi a preferinţelor depăşeşte cu
mult orizontul domeniului problemelor economice, aşa cum a fost el
circumscris de economişti, de la Cantillon, Hume şi Adam Smith, până la
John Stuart Mill. Ea este cu mult mai mult decât doar o teorie a “laturii
economice” a preocupărilor umane şi a strădaniilor omului pentru obţinerea
de bunuri şi ameliorarea bunăstării sale materiale. Ea este ştiinţa tuturor
tipurilor de acţiune umană. Opţiunea determină toate deciziile umane. Atunci
când optează, omul nu alege doar între diferite obiecte şi servicii materiale.
Toate valorile umane se oferă spre a fi alese. Toate ţelurile şi toate
mijloacele, atât chestiunile materiale cât şi cele ideale, ceea ce este sublim şi
ceea ce este josnic, nobilul şi ignobilul, sunt ordonate într-o singură ierarhie
şi sunt supuse unei decizii care se soldează prin reţinerea unui lucru şi
lăsarea de o parte a altuia. Nimic din ceea ce doresc oamenii să realizeze
sau să evite nu rămâne în afara acestui aranjament alcătuit dintr-o unică
scală de ierarhii şi preferinţe. Teoria modernă a valorii lărgeşte orizontul
ştiinţific şi extinde domeniul studiilor economice. Din economia politică a
şcolii clasice ia naştere teoria generală a acţiunii umane, praxeologia. [1]
Problemele economice sau catalactice [2] sunt cuprinse într-o ştiinţă mai
generală de care nu mai pot fi separate. Nici o abordare a problemelor
economice propriu-zise nu poate să nu pornească de la acte de alegere;
economia devine o parte - e drept până în prezent cea mai bine elaborată
parte - a unei ştiinţe mai universale, praxeologia. [p.4]

2. Problema epistemologică a unei teorii generale a acţiunii umane

În cadrul noii ştiinţe totul părea să fie problematic. Ea reprezenta un

element străin în sistemul tradiţional al cunoaşterii; oamenii erau perplecşi şi
nu ştiau cum să o clasifice şi să-i atribuie locul potrivit. Dar, pe de altă parte,
ei erau convinşi că includerea teoriei economice în catalogul cunoaşterii nu
necesita rearanjarea sau extinderea schemei de ansamblu. Ei considerau că
sistemul lor de catalogare este complet. Dacă teoria economică nu încăpea
în acesta, motivul nu putea fi decât abordarea nesatisfăcătoare de către
economişti a problemelor care-i preocupau.

Descalificarea controverselor privitoare la esenţa, domeniul de

aplicabilitate şi caracterul logic al teoriei economice şi calificarea lor drept
ciorovăieli scolastice între profesori pedanţi denotă o lipsă totală de
înţelegere a semnificaţiei lor. Există o percepţie greşită, larg răspândită,
conform căreia, în vreme ce amatorii de pedanterii iroseau inutil vorbărie
despre cea mai adecvată metodă la nivel procedural, teoria economică
însăşi, indiferentă la asemenea dezbateri sterile, şi-ar fi văzut liniştită de
drumul său. Dar în cadrul aşa numitei Methodenstreit, care i-a opus pe
economiştii austrieci Şcolii Istorice prusace, autointitulate “garda de corp
intelectuală a Casei de Hohenzollern”, precum şi în discuţiile dintre John
Bates Clark şi instituţionaliştii americani, miza depăşea cu mult întrebarea
privitoare la ce fel de procedură este cea mai fructuoasă. Adevărata
problemă ţinea de fundamentele epistemologice ale ştiinţei acţiunii umane şi
de legitimitatea ei logică. Pornind de la un sistem epistemologic prin
raportare la care gândirea praxeologică era o ciudăţenie şi de la o logică ce
nu recunoştea drept ştiinţifice – cu excepţia logicii şi matematicii – decât
ştiinţele naturale empirice şi istoria, numeroşi autori au încercat să nege
valoarea şi utilitatea teoriei economice. Istoricismul urmărea să-i substituie
istoria economică; pozitivismul recomanda substituirea acestei ştiinţe sociale
iluzorii printr-una care să adopte structura, logica şi tipul de abordare ale
mecanicii newtoniene. Aceste şcoli erau deopotrivă de acord asupra
necesităţii unei respingeri radicale a rezultatelor gândirii economice.
Confruntaţi cu toate aceste atacuri era imposibil ca economiştii să păstreze
tăcerea.

Radicalismul acestei condamnări în bloc a teoriei economice a fost

foarte curând depăşit de un nihilism încă şi mai cuprinzător. Din vremuri
imemoriale, atunci când gândeau, vorbeau şi acţionau, oamenii luaseră
uniformitatea şi imutabilitatea structurii logice a minţii umane drept un fapt
incontestabil. Întreaga cercetare ştiinţifică se baza pe această presupoziţie.
Cu prilejul discuţiilor cu privire la caracterul epistemologic al teoriei
economice, scriitorii au negat pentru prima oară în istoria omenirii [p.5] şi
această propoziţie. Marxismul susţine că gândirea omului este determinată
de afilierea sa de clasă. Fiecare clasă socială ar fi înzestrată cu o logică a sa
proprie. Produsele gândirii nu pot fi nimic altceva decât “o mască ideologică”
a intereselor egoiste de clasă ale gânditorului. Demascarea filozofiilor şi a
teoriilor ştiinţifice şi etalarea sterilităţii lor “ideologice” în văzul tuturor cad în
sarcina “sociologiei cunoaşterii”. Teoria economică n-ar fi decât un paleativ
“burghez”, iar economiştii -- “sicofanţi” ai capitalului. Numai societatea fără
clase din utopia socialistă va aşeza adevărul în locul minciunilor “ideologice”.

Polilogismul acesta a fost predat ulterior şi în diverse alte forme.

Istoricismul afirmă că structura logică a gândirii şi a acţiunii umane este
supusă schimbării pe parcursul evoluţiei istorice. Polilogismul rasial atribuie
fiecărei rase o logică a sa proprie. În fine, mai există şi iraţionalismul, care
susţine că raţiunea ca atare nu este adecvată pentru a elucida forţele
iraţionale ce determină comportamentul uman.
 Asemenea doctrine trec mult dincolo de domeniul teoriei economice.
Ele nu pun la îndoială doar economia şi praxeologia, ci şi toate celelalte
cunoştinţe umane şi gândirea umană în genere. Ele privesc matematica şi
fizica în aceeaşi măsură ca şi teoria economică. Se pare, de aceea, că
sarcina respingerii lor nu-i revine unei singure ramuri a cunoaşterii, ci
epistemologiei şi filozofiei. Această împrejurare justifică aparent atitudinea
acelor economişti care îşi continuă liniştiţi studiile, fără să se preocupe de
probleme epistemologice şi de obiecţiile avansate de polilogism şi de
iraţionalism. Pe fizician nu-l deranjează dacă cineva îi stigmatizează teoriile
numindu-le burgheze, occidentale sau evreieşti; tot astfel, economistul ar
trebui să ignore detractările şi calomniile. El ar trebui să lase câinii să latre şi
să nu acorde nici o atenţie schelălăielilor lor. S-ar părea că lui îi este dat să-
şi amintească dictonul lui Spinoza: Sane sicut lux se ipsam et tenebras
manifestat, sic veritas norma sui et falsi est. [*]

Totuşi, situaţia nu este, în ce priveşte teoria economică, întru totul

aceeaşi ca şi în ceea ce priveşte matematica sau ştiinţele naturale.
Polilogismul şi iraţionalismul atacă praxeologia şi teoria economică. Deşi îşi
formulează afirmaţiile într-un mod suficient de general pentru a fi aplicabile
la toate ramurile cunoaşterii, ceea ce vizează ele în realitate sunt ştiinţele
acţiunii umane. Ele afirmă că este o iluzie să se creadă că cercetarea
ştiinţifică ar putea furniza rezultate valide pentru toate popoarele,
aparţinând tuturor epocilor, raselor şi claselor sociale, şi se delectează cu
discreditarea anumitor teorii fizice şi biologice, desemnându-le drept
burgheze sau occidentale. Însă dacă soluţia unor probleme practice necesită
aplicarea acestor doctrine stigmatizate, ei dau uitării propriile lor critici.
Tehnologia Rusiei sovietice întrebuinţează fără scrupule toate rezultatele
fizicii burgheze, ale chimiei [p.6] şi ale biologiei, exact ca şi cum ele ar fi
valide pentru toate clasele. Inginerii nazişti şi fizicienii nu se dădeau în lături
de la a utiliza teoriile, descoperirile şi invenţiile popoarelor aparţinând unor
rase şi naţiuni “inferioare”.

Comportamentul popoarelor aparţinând tuturor raselor, naţiunilor,

religiilor, grupurilor lingvistice şi claselor sociale demonstrează limpede că, în
ce priveşte logica, matematica, şi ştiinţele naturale, ele nu susţin doctrinele
polilogismului şi iraţionalismului.

Dar lucrurile stau cu totul altfel în ce priveşte praxeologia şi economia.

Principala motivaţie pentru dezvoltarea doctrinelor polilogismului,
istoricismului şi iraţionalismului a fost de a furniza o justificare pentru
nesocotirea învăţăturilor teoriei economice cu prilejul stabilirii politicilor
economice. Socialiştii, rasiştii, naţionaliştii şi etatiştii au eşuat în tentativele
lor de a respinge teoriile economiştilor şi de a demonstra corectitudinea
doctrinelor lor mistificatoare. Tocmai această frustrare este cea care i-a
stimulat să nege principiile logice şi epistemologice pe care se bizuie
întreaga gândire umană, atât în activităţile mundane cât şi în cercetarea
ştiinţifică.

Nu este permis să respingem aceste obiecţii numai pe baza motivaţiilor

politice care le-au inspirat. Nici un om de ştiinţă nu are dreptul să postuleze
dintru început că dezaprobarea teoriilor sale trebuie să fie nefondată
deoarece criticii săi sunt animaţi de pasiuni şi prejudecăţi partizane. El are
datoria să răspundă fiecărei obiecţii, neacordând nici un fel de importanţă
motivaţiilor subiacente ale acesteia, sau fundalului pe care a fost ea
formulată. Nu este mai puţin de nepermis să păstrăm tăcerea vis-à-vis de
opinia frecvent avansată după care teoremele ştiinţei economice ar fi valide
numai în anumite condiţii ipotetice, care nu se realizează niciodată în viaţa
de zi cu zi şi, de aceea, ele ar fi nefolositoare pentru desluşirea mentală a
realităţii. Este ciudat că anumite şcoli par să accepte această opinie şi, cu
toate acestea, continuă liniştite să-şi deseneze curbele şi să-şi formuleze
ecuaţiile. Ele nu se preocupă de semnificaţia raţionamentelor pe care le
efectuează sau de aplicabilitatea lor la lumea vieţii şi a acţiunii reale.

Aceasta este, desigur, o atitudine inacceptabilă. Cea dintâi sarcină a

oricărei cercetări ştiinţifice este descrierea exhaustivă şi definirea tuturor
condiţiilor şi presupoziţiilor care alcătuiesc cadrul în care diversele sale
rezultate se recomandă drept valide. Luarea fizicii drept model şi exemplu de
urmat pentru cercetarea economică este o eroare. Dar cei ce comit această
eroare ar trebui să fi învăţat măcar un lucru: că nici un fizician n-a crezut
vreodată că lămurirea unora dintre presupoziţiile şi condiţiile de aplicabilitate
ale teoremelor din fizică se află în afara domeniului de cercetare al fizicii.
Întrebarea de căpătâi la care teoria economică este ţinută să
răspundă este: care este relaţia dintre afirmaţiile sale şi realitatea
acţiunii umane, a cărei desluşire constituie obiectivul studiilor
economice. [p.7]

Iată de ce cade în sarcina teoriei economice să analizeze îndeaproape

afirmaţia că validitatea învăţămintelor sale ar fi circumscrisă doar la sistemul
capitalist al perioadei liberale relativ scurte şi deja apuse a civilizaţiei
occidentale. Sarcina de a examina toate obiecţiile avansate din diverse
perspective împotriva utilităţii afirmaţiilor teoriei economice pentru
elucidarea problemelor acţiunii umane nu-i revine nici unei ramuri a ştiinţei,
alta decât teoria economică. Sistemul gândirii economice trebuie astfel
clădit încât să reziste tuturor criticilor venite din partea
iraţionalismului, istoricismului, panfizicalismului, behaviorismului şi
tuturor varietăţilor de polilogism. Este intolerabil că în vreme ce zi de zi
apar noi argumente menite să demonstreze absurditatea şi zădărnicia
raţionamentelor economice, economiştii pretind că ignoră toate lucrurile
acestea.

Azi nu mai este suficient să abordăm problemele economice în

cadrul lor tradiţional. Este necesar să clădim o teorie a catalacticii
întemeiată pe fundamentul solid al unei teorii generale a acţiunii
umane, al praxeologiei. Această procedură nu numai că o va feri de
numeroase critici eronate, dar va clarifica şi numeroase probleme care până
aici nici măcar nu erau sesizate cum se cuvine, cu atât mai puţin soluţionate
în mod satisfăcător. Am în vedere, îndeosebi, problema fundamentală a
calculului economic.

3. Teoria economică şi practica acţiunii umane.

Mulţi oameni obişnuiesc să reproşeze teoriei economice faptul că ar fi

înapoiată. Este desigur întru totul evident că teoria noastră economică nu
este perfectă. Nimic nu este perfect în domeniul cunoaşterii umane,
după cum, de altfel, nimic nu este perfect nici în orice alt domeniu al
realizărilor umane. Omniscienţa îi este refuzată omului. Cele mai elaborate
teorii, care par să satisfacă întru totul setea noastră de cunoaştere, pot, într-
o bună zi, să fie amendate sau înlocuite de noi teorii. Ştiinţa nu ne
furnizează certitudini ultime şi absolute. Ea nu ne oferă garanţii
decât în limitele capacităţilor noastre mentale şi ale situaţiei curente
a gândirii ştiinţifice. Un sistem ştiinţific nu este decât o staţie pe
calea fără de sfârşit a căutării de cunoaştere. El este în mod necesar
afectat de insuficienţa inerentă oricărui efort uman. Dar a recunoaşte
lucrurile acestea nu înseamnă a spune că teoriile economice
contemporane sunt înapoiate. Înseamnă doar că teoria economică
este vie – iar a trăi implică atât imperfecţiune cât şi schimbare.

Acuzaţia de pretinsă înapoiere este îndreptată împotriva teoriei

economice din două puncte de vedere diferite.

Există, pe de o parte, anumiţi naturalişti şi fizicieni care reproşează

teoriei economice faptul de a nu fi o ştiinţă naturală, care să aplice [p.8]
metodele şi procedurile de laborator. Una din sarcinile acestui tratat este de
a risipi eroarea implicată în aceste idei. Cu prilejul acestor observaţii
introductive, va fi suficient să spun câteva cuvinte despre fundalul lor
psihologic. Se întâmplă adesea ca persoanele limitate să analizeze fiecare
aspect prin care alte persoane diferă de ele. Cămila din fabulă se arată
ofensată faţă de toate celelalte animale datorită faptului că acestea sunt
lipsite de cocoaşă, iar ruritanul îl critică pe laputan pentru faptul de a nu fi
ruritan. Cercetătorul de laborator consideră că singurul cămin demn al
cercetării este laboratorul şi că ecuaţiile diferenţiale sunt singura metodă
corectă de exprimare a rezultatelor gândirii ştiinţifice. El este pur şi simplu
incapabil de a vedea problemele epistemologice ale acţiunii umane. Pentru
el, teoria economică nu poate fi nimic altceva decât un fel de mecanică.

Există, pe de altă parte, persoane care afirmă că trebuie să fie ceva în

neregulă cu ştiinţele sociale, din moment ce condiţiile sociale sunt
nesatisfăcătoare. Ştiinţele naturale au atins rezultate uimitoare în
ultimele două sau trei sute de ani, iar utilizarea practică a acestor
rezultate a reuşit să ridice nivelul general de trai într-o măsură fără
precedent. Dar, spun aceşti critici, ştiinţele sociale au eşuat
lamentabil în sarcina asigurării unor condiţii sociale mai
satisfăcătoare. Ele n-au eliminat mizeria şi inaniţia, crizele
economice şi şomajul, războiul şi tirania. Ele sunt sterile şi n-au
contribuit cu nimic la promovarea fericirii şi bunăstării umane.

Aceşti nemulţumiţi nu realizează faptul că extraordinarele progrese

înregistrate de metodele tehnologice de producţie şi creşterea
corespunzătoare ale avuţiei şi bunăstării au fost posibile numai
datorită adoptării acelor politici liberale care sunt aplicaţiile practice
ale învăţăturilor teoriei economice. Ideile economiştilor clasici sunt cele
care au îndepărtat barierele impuse de legi, cutume şi prejudecăţi străvechi
în calea avansurilor tehnologice, şi care au eliberat geniul reformatorilor şi al
inovatorilor din cămăşile de forţă ale ghildelor, tutelei guvernamentale şi a
presiunilor sociale de diverse feluri. Ele sunt cele care au redus prestigiul
cuceritorilor şi al expropriatorilor, demonstrând beneficiile sociale rezultate
din activităţile de întreprindere. Nici una din marile invenţii moderne nu
ar fi fost întrebuinţată dacă mentalitatea epocii precapitaliste n-ar fi
fost judicios demolată de către economişti. Ceea ce se numeşte
îndeobşte “revoluţia industrială” a fost produsul revoluţiei ideologice
provocate de doctrinele economiştilor. Economiştii au risipit vechile
prejudecăţi: că este nedrept şi injust să-ţi depăşeşti rivalul
producând mărfuri mai bune şi mai ieftine; [p.9] că este o ticăloşie
să te îndepărtezi de la metodele tradiţionale de producţie; că
uneltele sunt un rău deoarece produc şomaj; că una din sarcinile
unui guvern este să-i împiedice pe întreprinzătorii eficienţi de a se
îmbogăţi şi să-i păzească pe cei mai puţin eficienţi împotriva
competiţiei celor mai eficienţi; că a limita libertatea antreprenorilor
prin obligativitate guvernamentală sau prin coerciţie din partea altor
forţe sociale este un mijloc adecvat de promovare a bunăstării unei
ţări. Economia politică britanică şi fiziocraţia franceză au fost
aducătoarele de pace ale capitalismului modern. Ele sunt cele care
au făcut cu putinţă progresul ştiinţelor naturale aplicate, care a
revărsat beneficii asupra maselor.
 Problema epocii în care trăim este tocmai ignoranţa larg răspândită cu
privire la rolul pe care aceste politici de liberalizare economică l-au jucat în
evoluţia tehnologică survenită în ultimii două sute de ani. Oamenii au căzut
pradă erorii după care îmbunătăţirea metodelor de producţie ar fi fost numai
accidental contemporană cu politicile de laissez-faire. Induşi în eroare de
miturile marxiste, ei consideră că industrialismul modern este un rezultat al
dezvoltării unor misterioase “forţe de producţie” care nu depind în nici un fel
de factorii ideologici. Economia clasică, cred ei, n-a fost un factor
determinant în afirmarea capitalismului, ci, mai curând, produsul său,
“suprastructura sa ideologică”, i.e. o doctrină menită să ia apărarea
pretenţiilor nedrepte ale exploatatorilor capitalişti. Astfel, abolirea
capitalismului şi substituirea economiei de piaţă şi a liberei iniţiative
cu totalitarismul socialist, n-ar dăuna progresului ulterior al
tehnologiei. Ba dimpotrivă, ar stimula avansul tehnologic prin
îndepărtarea obstacolelor ridicate în calea sa de interesele egoiste
ale capitaliştilor.

Trăsătura distinctivă a acestor epoci de războaie distrugătoare şi de

dezintegrare socială este revolta împotriva teoriei economice. Thomas
Carlyle a desemnat teoria economică drept o “ştiinţă deprimantă” (a “dismal
science”), iar Karl Marx i-a stigmatizat pe economişti numindu-i “sicofanţi ai
burgheziei”. Şarlatanii – care-şi laudă leacurile şi scurtăturile brevetate către
un paradis terestru – se delectează zeflemisind teoria economică, pe care o
etichetează drept “ortodoxă” şi “reacţionară”. Demagogii se mândresc pentru
ceea ce numesc ei victoriile pe care le-ar fi repurtat împotriva teoriei
economice. Omul “practic” se făleşte cu dispreţul său faţă de teoria
economică şi cu ignoranţa sa în ce priveşte învăţăturile economiştilor “rupţi
de realitate” (“armchair” economists). Politicile economice din ultimele zeci
de ani au fost rezultatul mentalităţilor care iau în derâdere orice mentalitate
economică sănătoasă şi glorifică doctrinele mistificatoare ale detractorilor
săi. Aşa numita teorie economică “ortodoxă” este, în cele mai multe ţări,
îndepărtată din universităţi şi practic necunoscută celor mai influenţi oameni
de stat, politicieni şi scriitori. Vina pentru situaţia nesatisfăcătoare a
chestiunilor economice nu poate fi în nici un caz dată pe o ştiinţă pe care
atât cârmuitorii cât şi masele o dispreţuiesc şi o ignoră. [p.10]

Trebuie subliniat faptul că destinul civilizaţiei moderne, aşa

cum a fost el croit în ultimele două sute de ani de către popoarele
rasei albe, este inseparabil legat de soarta ştiinţei economice.
Această civilizaţie a fost capabilă să se afirme deoarece popoarele
erau dominate de idei care erau aplicaţii ale învăţăturilor teoriei
economice la politicile economice. Ea va pieri şi trebuie să piară dacă
naţiunile continuă să urmeze calea pe care au apucat-o sub hipnoza
doctrinelor care resping gândirea economică.
 Este adevărat că economia este o ştiinţă teoretică şi se abţine, ca
atare, de la orice judecăţi de valoare. Nu este sarcina ei să le
comunice popoarelor ce obiective ar trebui să-şi propună. Ea este o
ştiinţă a mijloacelor care trebuie aplicate pentru atingerea scopurilor
alese şi, desigur, nu o ştiinţă a alegerii scopurilor. Deciziile ultime,
evaluările şi alegerea scopurilor, depăşesc domeniul oricărei ştiinţe.
Ştiinţa nu-i comunică niciodată omului cum trebuie să acţioneze; ea
nu face decât să-i arate cum să acţioneze dacă doreşte să atingă
anumite scopuri.

Multora li se pare că acest lucru înseamnă într-adevăr foarte puţin şi

că o ştiinţă restrânsă la investigarea a ceea ce este şi incapabilă să exprime
o judecată de valoare cu privire la ţelurile ultime şi cele mai înalte este
lipsită de importanţă din perspectiva vieţii şi a acţiunii. Şi aceasta este o
greşeală. Însă demontarea acestei greşeli nu cade în sarcina acestor
observaţii introductive, ci este unul din ţelurile acestui tratat, ca atare.

4. Résumé

A fost necesar să facem aceste observaţii preliminare pentru a explica

de ce acest tratat situează chestiunile economice în cadrul larg al unei teorii
generale a acţiunii umane. În stadiul actual, atât al gândirii economice
cât şi al discuţiilor politice privind chestiunile fundamentale ale
organizării sociale, nu mai este posibil să izolăm analiza problemelor
catalactice propriu-zise. Aceste probleme nu sunt decât un segment
al ştiinţei generale a acţiunii umane şi trebuie tratate ca atare. [p.11]

Note

1. Termenul de praxeologie a fost întrebuinţat pentru prima oară în 1890, de

către Espinas. A se vedea articolul său “Les Origines de la technologie”,
Revue Philosophique, anul XV, XXX, 114-115, şi cartea sa publicată la Paris
în 1897, sub acelaşi titlu.

2. Termenul de Catallactics or the Science of Exchanges a fost întrebuinţat

pentru prima oară de către Whately. A se vedea cartea sa Introductory
Lectures on Political Economy, Londra, 1831, p. 6.

*. După cum lumina se defineşte pe sine definind şi întunericul, tot

astfel adevărul este norma sa şi a falsităţii. - n.t.