3.

Celeste

Am urcat tăcut alături de ea în lift. Deși am fost amândoi foarte vorbăreți până
acum câteva momente, dintr-o dată cuvintele dintre noi au dispărut. Liftul urcă domol și
fără zgomot. Am senzația că nu trebuie să facem zgomot, e inexplicabil dar părea un
pact deja încheiat între noi – liftul, ea și eu. Anumite reticențe din partea ei mă făcuseră
mai devreme să suspectez un anumit tip de mister în ea. M-a surprins să mă invite în
camera ei. La lumina zilei astfel de intimități mă înspăimântă puțin. În acest timp al
anului, soarele apune după orele nouă ale serii, iar acum nu poate fi mai târziu de cinci
după-amiaza. Nu o privesc în ochi iar ea e concentrată asupra mărunțișurilor din poșeta
ei, caută probabil cheile. Ajunși la ultimul etaj al blocului ușa liftului se deschide
aproape fără niciun zgomot.
Celeste pășește prima pe culoar și, după ce privește în jur, îmi face un semn
timid să o urmez. Îmi întinde mână iar eu automat mă prind de ea. Nu știu dacă intenția
ei era asta, dar eu am simțit nevoia să o fac. Continui la fel de tăcut și mă uit de același
mod în ambele părți ale culoarului. Nu e nimeni, doar uși de lemn de un ton foarte
închis și două lumini galbene ce se aprind odată cu primii noștri pași.
Ochii îmi lăcrimau de teamă și excitație. Amestecul de necunoscut și interzis
îmi făceau ca palmele să-mi transpire și mintea să mi se blocheze fără a putea gândi. E
acel gen de excitare pe care ți-l oferă adrenalina. Degeaba încerc să mă concentrez
asupra ceea ce se întâmplă în jurul meu. Mirosul de lemn și vanilie al camerei ei îmi mă
ține prizonier. Mă uit în jur și văd o cameră puțin neobișnuită pentru o tânără, puțin
mobilier, draperii cărămizii și grele, un pat pe care trona doar o perna mare și un tablou
de temă religioasă pe unul dintre pereți. Brusc m-am simțit ca într-o criptă. Se oprește
puțin nesigură în mijlocul camerei și își rotește privirea în jur ca într-o formă de
prezentare a spațiului. ”Aici stau eu...” pare a spune această atitudine a ei. Mă așez pe
marginea patului și, prinzând-o de mână, o trag înspre mine invitând-o să se așeze.
Tunsoarea ei scurtă îi lasă la vedere urechile. Nu are cercei, iar găurile cicatrizate, ce ar
fi trebuit să-i poarte, o trădează că nu a purtat demult.
 Ai urechi delicate... nu am fost foarte atent la urechile cuiva până acum,
dar ale ei mi se par de-o eleganță și de-o armonie desăvârșită. Descopăr brusc cum că
orice parte a corpului ce e ascunsă, odată dezvelită, poate reprezenta un nou punct de
unde poți începe a descoperi trupul cuiva. Fiind ascunsă de multe ori privirii directe,
urechea se poate transforma într-un nou obiect de dorință. Asta e ce simt acum. Mi-ar
plăcea să o pot întreba dacă pot să îi sărut urechea. Mă abțin însă, simt că orice gând sau
cuvânt ar fi nepotrivite în aceste circumstanțe.
 Știi să desfaci o sticlă de vin?
Mă întreabă imediat și cu o privire surprinsă. Își retrage în același timp mâna
din strânsoarea mea și îmi zâmbește. Îi răspund în același mod și o rog să nu se supere
pentru că o voi refuza. Îi spun că un pahar de apă ar fi suficient pentru mine, alcoolul nu
ar fi potrivit pentru o asemenea oră din zi. Adevărul însă era că nu mă simțeam comod
pentru a bea. Alcoolul ne-ar fi destins poate și am fi început să vorbim și să glumim mai
mult. Eu însă doream să mă bucur de acele momente stinghere și în care nu știam la ce
să mă aștept de la clipa următoare. De ar fi fost în alte circumstanțe, mi-ar fi fost simplu
să mă desfășor fără rețineri și cu siguranța unei persoane sigure de sine.
 Tu ce dorești de la viață?
Am atâtea variante de răspuns. Asta nu pentru că îmi schimb des opinia sau
pentru că nu sunt sigur de mine, ci pentru că viața poate fi văzută în atât de multe forme.
Cred că minunăția vieții constă exact în acest lucru, îți poți trăi viață în atât de multe
forme că nu sunt două persoane care să fi trăit și simțit același lucru. Îmi îmbogățesc des
viziunea asupra vieții și de fiecare dată îi adaug noi și minunate descoperiri. Nu cred că
m-aș plictisi vreodată de a trăi mii și mii de vieți, în mii și mii de forme. Complexitatea
vieții oricărei ființe e o minune irepetabilă și unică. Ne place să credem asta sau ar
trebui să ne convingem.
- Mă bucur de ceea ce-mi oferă... de ochii tăi, de clipele acestea înainte de
a-ți cuprinde mâna între palmele mele... emoția ce-o simt înainte de-ați simți greutatea
buzelor...
Închidem ochii în aceași clipă și orbecăim unul după celelălat câteva momente
ce par o veșnicie. Gust cu smerenie și teamă din zeama buzelor și limbii ei. Gust de
fruste seci și petale umede de rouă îmi umplu gura. Mâinile ei se sprijină de brațele
mele ce i-au cuprins mijlocul. Se lasă pe spate încet și mă trage peste ea cu mare grijă.
Își ridică genunchiul drept iar mâna mea îl urmează. Ceva mă înțeapă și deschid ochii.
Ea se oprește, îmi îndepărteaza capul cu o mână și pare a-și regăsi un ritm mai demol
pentru respirației. Îmi plec capul și privesc în jos. Pe pulpa piciorului avea înfășurată un
fel de brățară asemănătoare cu o sârmă ghimpată.
- Durerea e forma prin care Dumnezeu ne amintește de fragilitatea
noastră... durerea e dragostea lui Dumnezeu față de noi... nu ne-am putea conștientiza
existența dacă nu ar fi suferința... de fiecare dată când simt durerea în pielea mea, îmi
amintesc de miracolul existenței noastre... e o formă de a mă simți mai aproape față de
Dumnezeu și de creația lui...
Ochii ei cețoși și roșii lasă urme în mine precum farurile mașinilor într-un oraș
noaptea - lungi, strâmbe și fragile. Pieptul ei se înalță în ritmul trepidant al respirației,
pielea i se aprinde și bluza e cuprinsă de flăcări. Mă prinde de mână și îmi așează palma
peste ciudata brățară.
- Lasă-mi o cicatrice, te rog…

http://bbeleuz.blogspot.com/2018/06/capricii-riguroase-ale-memoriei-2010.html