Sunteți pe pagina 1din 3

CARACTERIZAREA OTILIEI MĂRCULESCU

George Călinescu, prozator şi critic literar susţinea necesitatea apariţiei unui roman
de atmosferă modernă, respingând proustianismul promovat de Camil Petrescu, dar şi teoria
sincronizării literaturii cu filosofia şi psihologia epocii, formulate de Eugen Lovinescu,
considerând că operele literare trebuie să fie în legătură directă cu „sufletul uman”. De
aceea optează pentru romanul realist-balzacian, dar în care prezintă tehnici moderne,
susţinând ideea că „tipul firesc de roman românesc este deocamdată cel obiectiv”.
Romanul este o specie literară în proză, aparţinând genului epic cu o acţiune amplă,
derulată pe mai multe planuri narative, cu un număr mare de personaje surprinse în
evoluţie.
Romanul de tip realist, obiectiv şi balzacian „Enigma Otiliei” apare la sfârşitul
perioadei interbelice, în 1938.
Titlul iniţial, „Părinţii Otiliei”, reflectă ideea balzaciană a paternităţii, deoarece fiecare
dintre personaje determină într-un fel soarta orfanei Otilia, precum nişte „părinţi”. Autorul
schimbă titlul din motive comerciale şi deplasează accentul la ideea misterului feminin.
Tema operei este una realistă, dar modernă prin factura ei citadină. Frescă a
burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, prezentată sub aspect social şi
economic, imaginea societăţii constituie fundalul pe care se proiectează formarea tânărului
Felix Sima care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de
familie.
Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri
narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei,
al lui Felix, al membrilor clanului Tulea, al lui Stănică.
Un plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii lui
Costache Giurgiuveanu şi înlăturarea Otiliei Mărculescu, iar cel de-al doilea plan ilustrează
destinul tânărului Felix Sima, care, rămas orfan, vine la Bucureşti pentru a studia Medicina,
locuieşte în casa tutorelui său, avarul Giurgiuveanu, şi trăieşte iubirea adolescentină pentru
Otilia.
Moş Costache, proprietar de imobile, restaurante şi acţiuni, nutreşte iluzia
longevităţii şi nu pune în practică niciun proiect pentru a-i asigura viitorul Otiliei. Clanul Tulea
urmăreşte să moştenească averea lui, plan periclitat ipotetic de adopţia ei, de dragul banilor
şi pentru că se teme de Aglae. El încearcă totuşi să pună în aplicare nişte planuri pentru a o
proteja pe Otilia, intenţionând să-i construiască o casă cu materiale provenite de la demolări.
Proiectele lui moş Cosctache nu se realizează, deoarece, din cauza efortului depus la
transportarea materialelor, bătrânul este lovit de o criză de apoplexie. Chiar dacă pentru
familia Tulea boala lui moş Costache reprezintă un prilej de a-i ocupa milităreşte casa, în
aşteptarea morţii bătrânului şi a obţinerii moştenirii, îngrijirile lui Felix, ale Otiliei şi ale lui
Pascalopol determină însănătoşirea bătrânului.
Moartea lui este provocată în cele din urmă de Stănică Raţiu, ginerele Aglaei, care urmărea
să parvină şi îi fură avarului banii de sub saltea. În deznodământ, Olimpia e părăsită de
Stănică, Aurica nu-şi poate face o situaţie, iar Felix o pierde pe Otilia.
Planul formării tânărului Felix, student la medicină, urmăreşte experienţele trăite de
acesta în casa unchiului său, în special iubirea adolescentină pentru Otilia. Otilia îl iubeşte
pe Felix, dar după moartea lui moş Costache îl părăseşte, considerând că reprezintă o piedică
în calea realizării lui profesionale. Ea se căsătoreşte cu Pascalopol, bărbat matur, care îi
poate oferi înţelegere şi protecţie. În epilog, aflăm că Pascalopol i-a redat Otiliei libertatea
de a-şi trăi tinereţea, ea devenind soţia unui conte exotic.
Istoria moştenirii include un dublu conflict succesoral: pe de o parte, ostilitatea
manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia, iar pe de altă parte, interesul lui Stănică pentru
averea bătrânului, care duce la dezbinarea familiei Tulea. În plan erotic, conflictul prezintă
rivalitatea dintre adolescentul Felix şi maturul Pascalopol pentru iubirea Otiliei.
Prin intermediul personajului principal şi eponim al romanului, autorul a conturat o
imagine a eternului feminin, Otilia Mărculescu, un personaj atipic în galeria eroilor
călinescieni, un amestec de ingenuitate şi maturitate, de pragmatism şi naivitate, caracterul
său misterios făcând-o greu încadrabilă într-o schemă umană cunoscută.
În cadrul acestui roman, Otilia reprezintă o proiecţie a idealului de feminitate al
autorului, acesta afirmând flaubertian: „Otilia c-est moi!”. Personajul călinescian a fost
conturat de către autor, pornind de la un posibil model din realitate, o fată pe nume Otilie
din familia scriitorului, de care se spune că aceasta ar fi fost îndrăgostit, dedicându-i versuri
(„Întreb toţi filosofii”, „Părul Otiliei”).
Din punct de vedere al statutului social, Otilia este prezentată în dubla ei ipostază,
atât de fiică vitregă a lui moş Costache, cât şi studentă la Conservator. În ansamblul
romanului, autorul urmăreşte evoluţia socială a personajului. La început, aceasta este văzută
în ipostaza de intelectuală, de studentă a cărei personalitate este neaşteptată, prin gesturile
şi reacţiile ei contrariindu-i pe cei din jur. Din scena jocului de table la care participă Aglae,
alături de familia ei, moş Costache şi Pascalopol rezultă statutul de orfan al fetei, replica
veninoasă a Aglaei evidenţiind această condiţie socială a personajului („N-am ştiut. Faci azil
de orfani?”). După moartea lui moş Costache, Otilia este nevoită să părăsească casa,
căsătorindu-se cu Pascalopol de care la un moment dat divorţează, dorind să se simtă liberă,
găsindu-şi în viaţa amoroasă un conte argentinian.
Personajul are şi o serie de trăsături psihologice, definitorii. Otilia nu are, propiu-zis,
o trăsătură principală, elementul definitoriu al ei fiind misterul feminin. Ea rămâne o fiinţă
tainică atât pentru Felix, cât şi pentru Pascalopol, însă enigma ei constă, pentru Felix, în
faptul că îl respinge dându-i dovezi de afecţiune. Pascalopol o considera capricioasă, atrasă
de lux şi având nevoie de protecţie şi de aceea îi satisface cu generozitate toate capriciile,
mărturisind în final („A fost o fată delicioasă, dar ciudată”).
Deşi se întregeşte pe parcursul întregului roman, pot fi menţionate două episoade
semnificative care pun în evidenţă complexitatea sufletului ei şi caracterul tainic al
comportamentului.
Unul dintre aceste momente este cel al întâlnirii cu Felix în parc, după ce, dezamăgit
că nu-i răspunsese la scrisoare, acesta fuge de acasă. Replicile Otiliei mai mult îl derutează
pe tânăr decât să-l edifice asupra sentimentelor ei („De ce să fugi? Ţi-am spus că nu te
iubesc?”), iar la insistenţele lui Felix („Otilia, e adevărat? Mă iubeşti?”) răspunsul fetei
adânceşte incertitudinea: „Ei, ei ţi-a spus nimeni că te urăşte”.
Cel de-al doilea episod este cel al ultimei întâlniri a lui Felix cu Otilia, înaintea plecării
ei din ţară împreună cu Pascalopol. Felix află că Otilia vede iubirea ca o dăruire totală şi crede
că pentru o fată reuşita în viaţă nu este o chestiune de studiu şi energie, ci fericirea constă în
farmecele pe care femeia le poate împrăştia în jurul ei, rostul fiind „să placă, în afară de asta
neputând exista fericire”. Aşa se explică faptul că ea îl părăseşte pe Felix din dorinţa de a nu
fi o piedică în calea realizării lui profesionale.
Sub aspect moral, Otilia este înfăţişată ca o fire sensibilă, dar iubitoare de lux.
Oscliează între o iubire adolescentină faţă de Felix şi o iubire matură faţă de Pascalopol,
punând în balanţă tinereţea, avântul şi ambiţia lui Felix, respectiv maturitatea şi
rafinamentul lui Pascalopol. În ciuda acestei pendulări, tânăra nu lasă niciun moment
impresia de frivolitate, îndură cu stoicism jignirile şi ura Aglaei, dar şi invidia Auricăi.
Consider că Otilia este unul dintre cele mai fascinante personaje feminine din
literatura română, întrucât ilustrează profunzimea sufletului omenesc, incapabil de a fi
cunoscut şi explicat în totalitate. În acelaşi timp, eroina exprimă un vis al iubirii adolescentine
pe care opţiunile realiste îl sting. Plecarea alături de Pascalopol este justificată de nevoia ei
de confort material şi psihologic, într-o lume în care condiţia femeii în societate depindea de
statutul tatălui sau al soţului.
În concluzie, personajul principal, Otilia, reprezintă misterul feminin ce surprinde
trăsături contradictorii ale unei cochetei cu temperament de artistă şi este susţinut prin
tehnicile moderne de potretizare. „Enigma” Otiliei este, de fapt, imaginea idealizată pe care
i-o construiesc cei doi bărbaţi care o iubesc, tânărul Felix şi maturul Pascalopol.

S-ar putea să vă placă și