BIOFIZICA ATOMICĂ ŞI MOLECULARĂ

Biofizica moleculară a apei şi soluţiilor apoase

a. Structura moleculară a apei

Apa este lichidul cu cea mai mare răspândire în natură (ocupă

aproximativ 75% din suprafaţa Pământului) şi cel mai important
pentru biosfera;
70% din organism este apa şi se consideră că viaţa a apărut în
mediul acvatic.
Globul terestru conţine cantităţi enorme de apă în toate învelişurile
lui externe.
Atmosfera constituie unul dintre învelisurile planetei noastre, în
care apa se găseşte în cantităţi apreciabile.
În rocile de pe glob apa se găseşte până la acea adâncime la care,
din cauza temperaturii, trece sub forma de vapori.
În litosferă apa se poate găsi sub formă lichidă, solidă sau gazoasă,
atât liberă cât şi legată de anumite structuri cristaline. Ca şi
suprafaţa scoartei terestre, apa din atmosfera apare sub toate cele
trei stari de agregare care o caracterizeaza.
Litosfera primara, oceanele şi mările sunt depozitele cele mai mari
de apă.
Atmosfera, suprafaţa conţinentelor şi freaticul lor sunt cele mai
sarace depozite de apă. Cu toate acestea, deşi apa continentală este
în cantitate relativ redusă, ea are cea mai mare putere de circulatie,
revenind în circuit de nenumarate ori faţă de apa din litosferă sau
din mari şi oceane.
Starea de agregare a apei este, la temperaturile la care organismele
vii îşi desfăşoară existenţa, preponderent cea lichidă, aşa că putem
spune fară exagerare că apa este matricea vieţii.

b. Rolul apei în organismele vii

- apa este solventul universal al materiei vii, atât la nivel celular cât
şi interstiţial;
- în interiorul celulelor apa participă la procese chimice, reacţii de
hidroliză, oxidare, condensare;
- are rol fundamental în procesul de fotosinteză, fiind unul din
reactanţi;
- apa constituie mediul de transport al ionilor, moleculelor şi al
celulelor de la un organ la altul;
- apa este agentul de eliminare din organism a cataboliţilor toxici în
procesele de transpiraţie şi micţiune;
- intervine direct sau indirect în procesele de termoreglare,
circulaţie sangiună, transpiraţie, respiraţie.

c. Clasificarea apei în organismele vii

- după locul în care se află în raport cu celulele, apa poate fi

intracelulară sau extracelulară, care la randul ei poate fi
interstiţiala (extravasculară) şi circulantă (vasculară);
- din punct de vedere al distribuţiei în ţesuturi apa este tisulară sau
cavitară;
- din punct de vedere al interacţiei cu moleculele biologice apa este
liberă sau structurată (interactioneaza cu grupările hidrofile ale
proteinelor, glucidelor, lipidelor, acizilor nucleici, etc.);
- după provenienţa sa în organism apa este exogenă (provine din
exterior) sau endogenă (rezultată în urma reacţiilor biochimice).

d. Stuctura moleculei de apa (H2O)

Molecula de apa cuprinde două legături covalente între atomul de

oxigen şi cei doi atomi de hidrogen.
Datorită prezenţei în natură a trei izotopi ai hidogenului şi trei
izotopi ai oxigenului se cunosc 18 specii de apă.
Molecula de apă are atomii coplanari, cu unghiul dintre legaturile
covalente de 105o şi cu lungimea legaturilor de 0,99.10-10m,
prezentând o structura de dipol electric permanent.

Electronii moleculei de apă, în total 10, sunt repartizati în modul

urmator (fig. 3):
- 2 electroni în apropierea oxigenului;
- 2 perechi care se rotesc pe două orbite aflate în plan
perpendicular pe planul moleculei de apă, având nucleul de oxigen
în focare. Aceştia se numesc electroni neparticipanţi deoarece nu
participă la legatura covalentă;
- 2 perechi de electroni care se rotesc pe două orbite ce înconjoară
legatura dintre oxigen şi hidrogen, în planul moleculei de apă
(planul format de cele trei nuclee). Prin aceşti electroni se
realizează legatura covalentă.
Această dispunere a orbitelor determină structura tetraedrică a
moleculei de apă, cu nucleul oxigenului în centru şi cei doi protoni,
respectiv cele două perechi de electroni neparticipanţi în vârfuri.

e. Proprietatile apei

- puncte de topire şi fierbere ridicate şi diferenţă mare de

temperatura între acestea (1000C);
- cel mai mare coeficient de tensiune superficială în raport cu toate
lichidele (exceptand Hg);
- coeficient de vâscozitate ridicat;
- căldură specifică mare, confera rolul de a regla variaţiile de
temperatura din organism;
- caldură latentă mare;
- variaţie atipică a densităţii – spre deosebire de majortitatea
lichidelor la care densitatea scade cu creşterea temperaturii, apa
prezintă o temperatură (40C) la care densitatea este maximă; prin
răcire sub aceasta temperatură densitatea ei scad.

f. Variaţia densităţii apei cu temperatura

 o Spre deosebire de celelalte lichide, apa îşi măreşte
volumul prin solidificare şi îşi micşorează densitatea. Ea are
densitatea maximă la 4°C.
o Prin răcire, între 4°C şi 0°C apa se comportă anormal,
dilatându-se. Ca urmare, gheaţa are densitatea mai mică decât apa
la 4°C şi de aceea pluteşte pe apă.

(Această anomalie se explică prin faptul că, o dată cu scăderea

temperaturii, creşte gradul de ordonare al moleculelor de apă, prin
creşterea numărului de legături de hidrogen. Reţeaua moleculară
devine tot mai structurată, ceea ce determină mărirea volumului
gheţii şi scăderea densităţii).

g. Proprietăţile termice ale apei

o Ca urmare a activităţii metabolice, organismele vii

produc energie, mai ales sub formă de căldură.
o Dacă se presupune că un organism viu ar fi un sistem
izolat având căldura specifică apropiată de cea a apei (1
cal/g·grad), atunci valoarea temperaturii lui ar creşte mult peste 37
– 40°C. (Însă la temperaturi mai mari de 42°C încep să se
denatureze proteinele, vitezele reacţiilor chimice ar creşte foarte
mult, iar aceste modificări nu mai sunt compatibile cu viaţa).

OBS.
Prin proprietăţile fizice şi valorile constantelor termice, apa are un
rol deosebit de important în procesele de termoreglare ale
organismului (rol termoregulator).

o Organismele vii pot primi din exterior cantităţi însemnate de

căldură, care însă produc încălziri mici. Sângele, prin conţinutul
ridicat de apă, transportă o mare cantitate de căldură din locul unde
se produce în tot organismul, uniformizând temperatura acestuia.
Prin intermediul vaselor sanguine din apropierea suprafeţei
corpului, sângele cedează căldură mediului exterior prin radiaţii.
Conductivitatea termică a apei este mare în comparaţie cu alţi
constituenţi organici şi, în concluzie, organismele vii pot evita
hipertermiile locale prin transport rapid al căldurii.

FENOMENE DE TRANSPORT IN SOLUTII SI PRIN

MEMBRANA CELULAR

a. Difuziunea
Difuziunea este fenomenul de pătrundere a moleculelor unei
substaţe printre moleculele alteia. Este caracteristică gazelor,
lichidelor şi solidelor.

Difuziunea gazelor
Experiment : umpland un vas aşezat cu gura în sus cu CO 2 şi
aşezînd deasupra cu gura în jos un vas la fel de mare umplut cu H,
cele două gaze deşi au densităţi diferite, difuzează şi se amestecă,
H trecînd jos şi CO2 urcînd sus (deşi CO2 este de 22 ori mai greu
decît H). Cauza acestei difuziuni este mişcarea moleculară a celor
două gaze.
Viteza de difuziune variază cu natura, presiunea şi
temperatura gazelor.
Difuziunea gazelor în organism se face cu o viteză
proporţională cu coeficientul de solubilitate al gazului în lamela
lichidă prin care traversează.
La temperatura corpului omenesc se obţin următoarele
valori: N =1, O=1,7, CO2 = 42.
În cazul schimburilor respiratorii se observă că presiunea
oxigenului descreşte astfel: în atmosferă 152 torri, în alveole 99,8
torri, în artere 91 torri, şi în ţesuturi aproape 0. Deci oxigenul va
pătrunde din atmosferă în alveole, apoi în sîngele venos şi va
difuza în ţesuturi unde va întreţine combustiile intratisulare.
 În cazul CO2 presiunea lui parţială se micşorează de la
ţesuturi 53-76 torri, la sîngele venos 41 torri, la aerul alveolar 40
torri, şi la aerul atmosferic unde presiunea este aproape 0. deci
acest gaz va difuza cu uşurinţă de la ţesuturi spre atmosferă.

Difuziunea lichidelor
Experiment : într-un pahar cilindric cu apă distilată se
introduce cu ajutorul unei pipete pe fundul paharului, o soluţie
concentrată de sulfat de cupru ( CuSO4) : soluţia se aşează pe
fundul paharului deplasînd în sus apa distilată. Lichidul din pahar
este alcătuit din două straturi separate, iar prin mişcarea paharului
suprafaţa de separare se ondulează ca şi cînd ar exista o membrană
separatoare. Lăsînd paharul acoperit se observă că după cîteva ore
dispare membrana de separaţie, iar după cîteva zile va fi o soluţie
uniformă în tot paharul. În acest experiment soluţia de CuSO 4 a
difuzat în apa distilată.

Legile difuziunii lichidelor:

- viteza de difuziune variază cu natura substanţei care
difuzează
- viteza variază cu starea cristaloidă sau coloidă a substanţei
- cantitatea de substanţă care difuzează în unitatea de timp
depinde de concentraţia soluţiei examinate
- cantitatea de substanţă care difuzeză creşte cu temperatura

b. Osmoza

Difuziunea lichidelor printr-o membrană se numeşte

osmoză, şi se produce cînd cele două lichide udă membrana de
fiecare parte.
Membranele prin care are loc difuziunea se clasifică în :
- membrane permeabile cu rol de barieră, care opun o
rezistenţă, dar permit trecerea apei, electroliţilor şi a unor molecule
 - membrane semipermeabile care în general sunt permeabile
doar pentru apă, şi pot fi : biologice sau artificiale, organice sau
anorganice
- membrane selective care permit trecerea numai anumitor
substanţe
Aparatul cu care se determină osmoza se numeşte
osmometru şi este format dintr-un vas de sticlă al cărui fund este o
membrană animală (vezică), iar în partea de sus se continuă cu un
tub de sticlă.

Osmometrul se umple cu apă în care s-a dizolvat de ex. o

cantitate de zahăr, şi se aşează vertical într-un cristalizator cu apă
distilată. După un timp nivelul lichidului se urcă în tubul
osmometrului şi la un moment dat se opreşte. Urcarea apei din
cristalizator în osmometru se face cu ajutorul unei forţe care
învinge forţa gravitaţiei şi care se numeşte presiune osmotică.

Fenomenul se desfăsoară în două etape:

- un curent de lichid din cristalizator pătrunde în osmometru
= endosmoză
- după un timp un curent de soluţie de zahăr iese din
osmometru şi intră în cristalizator = exosmoză.

Deci osmoza constă în trecerea solventului printr-o

membrană semipermeabilă care separă două medii cu concentraţii
diferite şi are loc dinspre soluţii diluate spre soluţii concentrate
pînă la echilibrarea celor două soluţii.

Importanţa biologică a osmozei

Osmoza intervine în multe procese fiziologice care au loc în

interiorul plantelor şi animalelor, jucând un rol important în
schimbările dintre organisme şi mediul lor de viaţă, între celulele şi
mediul extracelular.
OBS.
O celulă introdusă într-o soluţie izotonică nu va suferi nici o
modificare a volumului, deoarece nu se produce nici un schimb de
substanţă între soluţie şi citoplasmă.
- Turgescenţa reprezintă fenomenul de mărire a
volumului unei celule prin pătrunderea apei în interiorul ei
(endosmoză).
- Atunci când celulele se găsesc într-o soluţie
hipotonică, apa intră în celulă căutând să dilueze conţinutul ei.
- Fenomenul invers, de micşorare a volumului unei
celule prin ieşirea apei, atunci când se găseşte într-o soluţie
hipertonă se numeşte plasmoliză.

Hemoliza:
- Dacă celula este o hematie şi se introduce într-o
soluţie hipotonică, ea se va umfla datorită pătrunderii apei, însă
doar până la o anumită limită, când se va rupe şi în consecinţă va
elibera hemoglobina trecând în lichidul de suspensie.
- Fenomenul de rupere a hematiei se numeşte
hemoliză iar volumul la care se rupe hematia se numeşte volum
critic de hemoliză.
- În final celula moare, iar fenomenul se numeşte
citoliză.

OBS.
Izotonia este o condiţie importantă de care trebuie să se ţină
cont atunci când se introduc cantităţi de lichid în sânge, fie în scop
curativ (prin injecţii intravenoase), fie în cazul conservării
sângelui. Pentru a nu se modifica echilibrul osmotic al serului
sanguin, soluţiile injectate trebuie să aibă aceeaşi presiune
osmotică.
 La animale, ca urmare a existenţei substanţelor coloidale
(substanţe cu diametrul 1 – 100 m) apare o presiune coloid
osmotică (oncotică).
- Formarea edemelor în stările patologice se explică
prin dereglarea presiunii coloid osmotice.
- Membranele animale nu sunt perfect
semipermeabile, deoarece lasă să treacă şi substanţele cristaloide
dizolvate, dar nu lasă să treacă suspensiile coloidale. Această
însuşire permite separarea substanţelor sub formă coloidă de cele
cristaloide, proces ce se numeşte dializă.

Realizarea dializei

Soluţia cu amestecul de coloizi şi cristaloizi se introduce în

vasul prevăzut cu membrană. Cristaloizii difuzează în curentul de
apă curată, în timp ce coloidul este reţinut.

Rinichiul artificial
Rinichiul este singura glandă cu secretie hipertonică din organism;
el concentreaza surplusul de săruri din sânge în urină, pe care o
elimina. În cazurile de insuficienţă renala, rinichiul nu poate
asigura aceasta funcţie de reglare, apare starea toxică numită
uremie (ureea şi alţi produşi toxici ai metabolismului proteic
depăşesc concentraţia în sânge de 3,5mg%). În aceste cazuri
dezintoxicarea sângelui se face cu ajutorul rinichiului artificial (fig.
12).

Sângele este filtrat prin dializa, care foloseste o membrană din

plastic semipermeabilă, care permite particulelor de dimensiuni
mici, cum ar fi moleculele sau ionii, să o strabată în ambele
direcţii, în timp ce particulele coloidale şi macromoleculele sunt
reţinute într-o parte.
Soluţia de dializa este salină şi uşor hipertonică, acest lucru
asigurând o presiune osmotică mărită în compartimentul care
conţine sângele, determinând apa să treacă în dializor
Pentru eliminarea completă a metabolitilor, soluţia de dializă
trebuie permanent înlocuită.
Acest lucru se face pentru a împiedica atingerea unui echilibru
ionic între cele două compartimente, care ar duce la încetarea
fluxului.
Viteza de dializă este influenţată de dimensiunea porilor
membranei, de temperatură, de vâscozitate şi de încarcarea
electrică a membranei.