Sunteți pe pagina 1din 16

1. http://uam.md/media/files/files/avo_11-12_2013_4887558.

pdf

2. Recomandarea nr. 54 Cu privire la aplicarea corectă a normelor procedurale despre citarea

participanţilor la process

3. https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/7_11_Unele%20particularitati%20ale%20realizari

i%20principiului%20contradictorialitatii%20in%20cadrul%20cailor%20de%20atac%20in%20pr

ocesul%20penal_0.pdf

4. Un rol mult mai important al avocatului în desfăşurarea procesului penal


determină în acelaşi timp şi creşterea responsabilităţii avocatului faţă de clientul
său, ceea ce duce la necesitatea participării în cauze penale a unor avocaţi cu o
specializare strictă în acest domeniu. Numai astfel vor putea fi valorificate toate
dispoziţiile legale care se constituie în beneficii ale actualei reglementări.

Dosar in care avocatul nu a introdus in termen apelul

Analizând comparativ dispoziţiile legale prezentate în acest studiu


se constată o disproporţionalitate vădită între drepturile avocatului
reglementate de legea procesual penală şi drepturile acestuia
prevăzute de legislaţia profesiei.

Considerăm că, în prezent legislaţia procesual penală conferă


avocatului suficiente pârghii pentru a-şi desfăşura în mod eficient
activitatea de asistenţă juridică şi reprezentare în procesul penal.

Apreciem, de asemenea, că dispoziţiile art. 10, alineatele (2) şi


(5) din Codul de procedură penală ar putea fi înscrise şi în
dispoziţiile art. 2 din Statutul profesiei de avocat, astfel încât o
regulă de bază a procesului penal să îşi găsească corespondentul
şi în legislaţia profesională.
În practica judiciară au fost constatate şi situaţii în care eficienţa
activităţii avocaţiale a fost ştirbită ca urmare a aplicării
defectuoase a dispoziţiilor legale de către organele judiciare.
Menţionăm, dintre aceste situaţii, două incidente care au apărut
cu o frecvenţă mai mare în activitatea practică:

– sancţiuni aplicate în mod abuziv avocaţilor pentru a nu-şi fi


asigurat substituirea în faţa organului judiciar.

– dublarea avocatului ales cu unul sau mai mulţi avocaţi din oficiu,
cu încălcarea dispoziţiilor art. 91 alin. (4) din Codul de procedură
penală.

Considerăm, cu privire la primul incident, că asigurarea unei


substituiri eficiente nu este posibilă în orice cauză penală
(indiferent de complexitatea acesteia), iar imposibilitatea de
prezentare a avocatului titular nu ar trebui să fie, întotdeauna,
urmată de obligaţia de a-şi asigura substituirea.

În ceea ce priveşte al doilea incident, este vorba despre o


încălcare a dispoziţiilor legale de către organul judiciar, iar
remediul pentru o asemenea situaţie ar putea fi o modificare a
dispoziţiilor Statutului profesiei de avocat.

Drept penal
Dezbateri ⁞ Cărţi ⁞ Profesionişti
Citiri: 43.083

Probele, mijloacele de probă și


procedeele probatorii în procesul penal
16.09.2017 | Ilie-Adrian GHIRDOVEANU, Florian HĂRĂBOIU
LinkedInFacebookWhatsAppFacebook Messenger

Ilie Adrian Ghirdoveanu

Florian Hărăboiu

Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii în procesul penal


sunt prevăzute în mod expres și unitar[1] de Codul de procedură
penală în Partea generală, Titlul IV, Articolele 97-201. Legea procesual
penală delimitează conceptual cele trei noțiuni.
Potrivit art. 97 al. (1) CPP „Constituie probă orice element de
faptcare servește la constatarea existenței sau inexistenței unei
infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și
la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a
cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.”

Această definiție a probei surprinde esența procesului penal,


finalitatea urmărită prin desfășurarea acestuia. Fără probe nu poate
exista o condamnare a unei persoane pentru săvârșirea unei
infracțiuni. Totuși, deși probele nu sunt enumerate strict și limitativ de
Codul de procedură penală, acestea trebuie administrate în procesul
penal cu respectarea strictă a dispozițiilor legale. Constatarea la timp
și în mod complet, de către organele judiciare care desfășoară
urmărirea penală și judecata, a faptelor care constituie infracțiuni,
astfel încât nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere
penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită
potrivit legii, trebuie făcută cu respectarea garanțiilor procesuale și a
drepturilor părților și ale subiecților procesuali.

Aflarea adevărului în procesul penal[2] se face pe bază de probe, dar în


același timp, această obligație a organelor judiciare nu are caracter
absolut. Astfel, respectarea acestui principiu al procesului penal se face
sub condiția garanției din partea organelor judiciare a administrării
legale și loiale a probelor. Rezultă deci că în îndeplinirea atribuțiilor
lor, organele judiciare nu pot motiva încălcarea legii în virtutea aflării
„cu orice preț” a adevărului în procesul penal.

Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noțiunea de probă în


sens larg include atât proba propriu-zisă, cât și mijlocul de probă, sub
aspect tehnic procesual, cele două noțiuni au conținuturi și sensuri
distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele
de probă sunt modalități legale folosite pentru dovedirea elementelor
de fapt.[3]

Potrivit art. 97 al. 2 CPP „Proba se obține în procesul penal prin


următoarele mijloace:
a) declarațiile suspectului sau ale inculpatului;
b) declarațiile persoanei vătămate;
c) declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente;
d) declarațiile martorilor;
e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale,
fotografii, mijloace materiale de probă;
f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.”

Posibilitatea dată de către legiuitor organelor judiciare în sensul


administrării de probe în procesul penal prin alte mijloace de probă
decât cele prevăzute cu titlu exemplificativ demonstrează o gândire
juridică flexibilă, modernă, adaptată realităților sociale, în slujba
aflării a adevărului în cadrul procesual penal, deosebită de cea
abordată în vechiul Cod de procedură penală[4]. Libertatea probelor
condiționată de legalitatea obținerii acestora, în contextul
schimbărilor tehnologice continue și implicit a mijloacelor de comitere
a infracțiunilor, reprezintă o evoluție din punct de vedere juridic, un
instrument util și flexibil pus la îndemâna organelor judiciare în
vederea aflării adevărului.

Între probe și mijloacele de probă există o legătură indisolubilă,


întrucât probele pot fi folosite numai dacă sunt obținute prin
mijloacele de probă prevăzute de lege, legătură care poate produce
confundarea unora cu celelalte[5].

Mijloacele legale de probă prin care se obțin probele în procesul penal


presupun anumite modalități practice concrete la care organele
judiciare trebuie să apeleze pentru administrarea legală a acestora.
Aceste modalități poartă denumirea de procedee probatorii.[6]

Potrivit art. 97 al. 3 din CPP „Procedeul probatoriu este


modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă.”

Între probe, mijloace de probă și procedee probatorii există o strânsă


legătură. Plecând de la elementele de fapt pe care trebuie să le
stabilească, organele judiciare recurg la procedeele probatorii
prevăzute de Codul de procedură penală[7] și administrează probele
necesare, concludente și utile cauzei, prin intermediul mijloacelor de
probă.
Obiectul probațiunii

Potrivit art. 98 CPP „Constituie obiect al probei:


a) existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat;
b) faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte
civilă;
c) faptele şi împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;
d) orice împrejurare necesară pentru justa soluţionare a cauzei.”

Cunoașterea obiectului probațiunii are o deosebită importanță pentru


soluționarea legală și temeinică a cauzelor penale, deoarece ne indică
tot ce trebuie dovedit, îndrumând autoritățile judiciare să lămurească,
prin probe, toate aspectele care interesează cauza, dar, totodată,
împiedicându-le să irosească timp și mijloace cu dovedirea unor fapte
și împrejurări care nu prezintă niciun interes pentru cauză[8].

Din prevederile art. 98 CPP rezultă că în obiectul probațiunii se


cuprind deci, pe de o parte, fapte sau împrejurări care au relevanță
asupra fondului cauzei, aflate în legătură cu latura sa penală și, după
caz, cu latura civilă, iar pe de altă parte, fapte sau împrejurări de fapt
referitoare la desfășurarea procesului penal. În acest din urmă caz este
vorba despre situațiile în care legea procesual penală condiționează o
activitate procesuală de o anumită împrejurare de fapt care trebuie
astfel dovedită. Spre exemplu, în situația formulării unei propuneri de
arestare în lipsă, caz în care este necesară dovedirea faptului că
inculpatul lipsește nejustificat ori este dispărut ori se sustrage de la
urmărirea penală sau nu se prezintă ori nu poate fi adus în fața
judecătorului din cauza stării de sănătate, dintr-o cauză de forță
majoră sau stare de necesitate[9].

Normele juridice nu trebuie dovedite, întrucât ele se consideră


cunoscute de participanții în procesul penal. Nu intră astfel în obiectul
probei normele de incriminare sau dispozițiile procedurale, care sunt
prezumate a fi cunoscute, cu excepția dispozițiilor legale din dreptul
străin sau a normelor extrapenale care se află într-o legătură cu
tipicitatea faptei (de pildă, în ipoteza în care se invocă eroarea de drept
extrapenal drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei.)[10] De
asemenea, textele care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al
României sau într-o altă modalitate, convenţiile, tratatele şi acordurile
internaţionale aplicabile în România, care nu sunt integrate într-un
text de lege, precum şi dreptul internaţional cutumiar trebuie dovedite
de partea interesată. Dispoziţiile normative cuprinse în documente
clasificate pot fi dovedite şi consultate numai în condiţiile prevăzute de
lege. Instanţa de judecată poate lua cunoştinţă din oficiu de dreptul
unui stat străin, cu condiţia ca acesta să fie invocat.

Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat,


instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu
mai este necesară dovedirea lui. Uzanţele, regulile deontologice şi
practicile statornicite între părţi trebuie probate de către cel care le
invocă.

În cursul urmăririi penale obiectul probațiunii nu este limitat de


aspectele faptice inițiale din actul de sesizare[11], acesta putând fi
extins și la alte fapte de natură penală care rezultă pe parcursul
administrării probelor. Dacă în cursul acestui demers apar elemente
faptice noi, diferite de cele din actul de sesizare, dar în legătură cu
acestea, organele de urmărire penală vor proceda la extinderea
urmăririi penale față de aceste fapte și vor administra probe și cu
privire la acestea, în aceeași cauză. De asemenea, în cazul în care apar
elemente noi din care rezultă indicii privind săvârșirea unor
infracțiuni ce nu au legătură cu cauza, organele de urmărire penală au
posibilitatea fie de a se sesiza din oficiu cu privire la acestea, fie de a
dispune disjungerea cu privire la acestea și continuarea cercetărilor și
implicit administrarea de probe într-o cauză separată[12].

În cursul judecății nu este posibilă extinderea obiectului probațiunii.


Potrivit art. 371 CPP „Judecata se mărginește la faptele și la persoanele
arătate în actul de sesizare a instanței.”

În literatura de specialitate[13] se face distincție între faptele și


împrejurările de fapt care trebuie în mod obligatoriu dovedite în
procesul penal, cele care pot fi dovedite (nu există obligația, ci numai
facultatea de a fi dovedite), cele care nu trebuie dovedite (pentru care
există dispensă de probă) și cele care nu pot fi dovedite.

De asemenea, în ceea ce privește clasificarea probelor în procesul


penal, în literatura de specialitate sunt avute în vedere, în principal,
trei criterii după care aceasta are loc, respectiv natura sau caracterul
lor, sursa sau izvorul lor și raportul în care se află cu obiectul
probațiunii.

Astfel:

a. În funcție de natura sau caracterul probelor (funcția procesuală


pentru care intervin), acestea se împart în probe în favoarea
suspectului sau a inculpatului (în apărarea acestuia față de acuzațiile
care i se aduc) și probe în defavoarea acestuia (în sprijinul acuzării
suspectului sau inculpatului). Organele judiciare sunt obligate în
același timp atât să identifice cât și să administreze aceste tipuri de
probe.

Deși art. 100 al. (1) CPP[14] face referire la existența unui suspect sau
inculpat în cauză, trebuie menționat faptul că în practică, încă din
etapa urmăririi penale in rem, în mod indirect, administrarea de probe
cu privire la săvârșirea unei infracțiuni urmărește nu numai aspecte de
fapt legate de existența infracțiunii, ci chiar și legate de persoana –
făptuitor la care se face referire în actul de sesizare sau identificată
ulterior. Astfel, spre exemplu, în cazul în care se constată că
infracțiunea sesizată nu a fost săvârșită de persoana indicată, se va
dispune clasarea cauzei cu privire la infracțiunea sesizată, cu referire la
persoana menționată în actul de sesizare.

b. În funcție de sursa sau izvorul din care provin, probele se împart în


imediate (nemijlocite, primare) și mediate (mijlocite, derivate).
Probele imediate sunt cele care provin de la surse direct legate de
comiterea faptei penale. Spre exemplu, probele care provin din
declarația unui martor ocular.

Probele mediate sunt probele care provin de la surse indirecte, din


planul secund al comiterii infracțiuni. Spre exemplu, proba ADN a
inculpatului găsită la locul comiterii faptei. Acestea sunt mai credibile
cu cât nu provin dintr-o verigă foarte îndepărtată de sursa primară.

Deși organele judiciare trebuie să se concentreze asupra obținerii de


probe din surse primare, în practică, de multe ori, acest lucru este
imposibil. Având în vedere că dispozițiile procesual penal nu fac o
ierarhie a importanței probelor, care sunt lăsate la aprecierea
organelor judiciare, administrarea unor probe indirecte, obiective,
suficient de convingătoare și care nu lasă loc nici unor îndoieli,
constituie temeiul suficient pentru o hotărâre de condamnare,
indiferent de gravitatea infracțiunii comise.

În contextul evoluției tehnicii criminalistice, pot fi administrate în


procesul penal probe indirecte de o calitate superior fiabilă altor probe
cum ar fi declarațiile persoanei vătămate sau ale unui martor ocular la
săvârșirea unei infracțiuni în condiții sau împrejurări ce pot pune sub
semnul întrebării percepția acestora asupra realității. Probele indirecte
nu se confundă însă cu indiciile temeinice care nu pot constitui temei
pentru o condamnare.

c. În funcție de raportul în care se află cu obiectul probațiunii, probele


se împart în directe și indirecte.

Probele directe sunt cele care se află în legătură directă cu fapta


prevăzută de legea penală și persoana care a săvârșit-o, adică cu
obiectul probațiunii. Acestea sunt fapte principale (res probanda) ce
trebuie în mod obligatoriu dovedite în cadrul procesului penal. Spre
exemplu, în cazul unei tentative la infracțiunea de tâlhărie, probele
directe pot fi reprezentate de relatările martorilor sau ale persoanei
vătămate ori de prinderea în flagrant a făptuitorului.
Probele indirecte sunt cele care nu se află în legătură directă cu
obiectul probațiunii. Prin intermediul acestora se constată faptele
probatorii (res probantes), adică acele fapte sau împrejurări care
conduc în mod indirect la stabilirea faptei prevăzute de legea penală și
a persoanei care a săvârșit-o. Spre exemplu, identificarea în locuința
inculpatului a unor bunuri ce au fost sustrase persoanei vătămate cu
ocazia săvârșirii unei infracțiuni de omor.

Probațiunea prin probe indirecte trebuie supusă unei analize atente


din partea organelor judiciare, în vederea evitării unor erori. Ea este
mai complexă și trebuie supusă anumitor reguli.[15]

De regulă, într-o cauză există atât probe directe, cât și probe indirecte.
Există situații când există doar probe indirecte și se pune problema
dacă sunt suficiente aceste probe pentru aflarea adevărului.
Jurisprudența a decis că o singură probă indirectă nu e suficientă, dar
dacă există două sau mai multe astfel de probe, acestea pot
fundamenta o hotărâre de condamnare, dacă din înlănțuirea lor logică
rezultă o concluzie univocă referitoare la vinovăția inculpatului.[16]

Sarcina probei

Potrivit art. 99 al. (1) CPP „În acțiunea penală sarcina probei
aparține în principal procurorului, iar în acțiunea civilă, părții civile
ori, după caz, procurorului care exercită acțiunea civilă în cazul în care
persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are
capacitate de exercițiu restrânsă.”
http://www.nos.iem.ro/bitstream/handle/123456789/1133/10-

Mares.Mihai.pdf?sequence=1&isAllowed=y

http://www.cnaa.md/files/theses/2018/53319/vasile_zamfir_thesis.pdf
http://www.cnajgs.md/uploads/asset/file/ro/920/Ghidul_avocatului_care_acord%C4%83_asisten%C8%9

B%C4%83_juridic%C4%83_garantat%C4%83_de_stat_copiilor_victime_%C8%99i_martori_%C3%AEn_pr

ocesul_penal.pdf

In aspect comparat în FRusă cererea de apel poate fi declarat în decurs de 10 din yiua cand a primit

hotărârea primei instante prin art 321 alin 2 СТ 389.4 УПК РФ

Источник: http://upkod.ru/chast-3/razdel-13/glava-45-1/st-389-4-

upk-rf

https://www.docsity.com/ru/apellyacionnoe-proizvodstvo-v-ugolovnom-processe-1/4570729/
În cazul în care instanţa de apel a stabilit o eroare de fapt şi/sau de drept comisă de prima instanţa, în

expunere se va arăta în ce constă caracterul ilegal al activităţii primei instanţe, prin ce se exprimă încălcarea

de lege comisă, precum şi mijloacele privind repararea ei, prin analiza materiei reglementării acesteia şi

jurisprudenţei.. În cazul în care sentinţa atacată este deficitar motivată, dar soluţia este legală, instanţa de apel

va corecta această eroare judiciară în sensul completării considerentelor şi temeiurilor corespunzătoare, care

să justifice soluţia dată de prima instanţă. 27 Raţiunea şi obligativitatea motivării deciziei este determinată de

următoarele: a) în procedura judecării apelului, se examinează cauza în fond şi, prin urmare, instanţa de apel,

călăuzindu-se de lege, trebuie să constate cu certitudine că, concluzia formată concordă cu temeiurile de fapt

şi de drept stabilite în cauză, care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului şi b) motivarea este

o garanţie pentru justiţiabili, care pot cunoaşte astfel motivele pentru care instanţa de apel a pronunţat soluţia

şi pot ataca decizia respectivă combătînd acele temeiuri, dacă le apreciază ca nefondate; în modul acesta,

motivarea deciziei înlătură arbitrariul judecătoresc şi face posibilă realizarea unui control efectiv din partea

instanţei de recurs. 28

. Din textul articolului 414 alin. (3) Cod de procedură penală, rezultă: - instanţa de apel este obligată să se

pronunţe asupra tuturor apelurilor, ea neputînd, atunci cînd constată că un apel este întemeiat şi că sentinţa

apelată trebuie casată integral, să nu se pronunţe asupra celorlalte apeluri sub pretextul că judecarea lor a

devenit inutilă; - instanţa de apel este obligată să se pronunţe nu doar asupra tuturor apelurilor declarate în

cauză, ci şi asupra tuturor motivelor invocate în apel. Motivele de apel trebuie specificate în cuprinsul

deciziei şi ele trebuie soluţionate nu doar în sine, prin raportare, în mod exclusiv, la dispozitivul şi la

considerentele hotărîrii atacate, ci confruntîndu-le cu susţinerile făcute de partea procesuală adversă întru

combaterea lor, precum şi cu probele administrate în cauză. Instanţa de apel nu trebuie să se limiteze doar la

verificarea motivelor invocate de apelant, ci, depăşind acest cadru, este obligată să examineze, din oficiu, şi

orice alte chestiuni importante, susceptibile să conducă la o concluzie certă şi corectă cu privire la legalitatea

şi temeinicia sentinţei atacate. În cazul în care se constată temeinicia unui motiv de apel sau, după caz, a unui

apel în baza căruia sentinţa apelată trebuie casată, instanţa urmează să continue procesul de judecată, fiind
obligată să examineze toate motivele de apel sau, după caz, toate apelurile. Neexaminarea unui motiv invocat

în apel, a cărui soluţionare este necesară pentru aflarea adevărului, echivalează cu nerezolvarea fondului

apelului şi conduce la casarea totală a deciziei instanţei de apel, cu dispunerea rejudecării cauzei la aceeaşi

instanţă. 28 În cazul în care instanţa, judecînd apelul, stabileşte, din oficiu, motivul de casare a sentinţei

apelate,adică altul decît cele invocat de apelant, ea este obligată,în prealabil,în cadrul şedinţei de judecată să-l

pună în discuţia părţilor,care-şi vor expune opinia vis-a-vis de acest motiv. Acest lucru urmează a fi reflectat

în procesul-verbal al şedinţei de judecată în apel.

37. Concluzia instanţei de apel privind temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea

sau admiterea apelului, precum şi motivele adoptării soluţiei respective este trasă, în mod obligatoriu, în urma

aprecierii probelor sau, după caz, reaprecierii probelor examinate de prima instanţă, conform materialelor din

dosar. În vederea îndeplinirii activităţii privind aprecierea sau, după caz, reaprecierea probelor, instanţa de

apel, în cuprinsul deciziei, va releva şi, respectiv, va analiza, după caz,: a) probele examinate de prima

instanţă, conform materialelor din dosar; b) probele administrate de prima instanţă şi cercetate suplimentar în

şedinţa de judecată în apel; c) probele noi prezentate de părţi şi, respectiv, cercetate în şedinţa de judecată în

apel. Aprecierea probelor de către instanţa de apel se efectuează în ultimele două cazuri indicate mai sus,iar

în primul caz instanţa dă o nouă apreciere a probelor din dosar. Aprecierea sau,după caz, reaprecierea

probelor în sensul agravării situaţiei apelantului nu se admite. 38. În conformitate cu prevederile art. 414 alin.

(2) Cod de procedură penală, instanţa de apel poate da o nouă apreciere probelor din dosar,astfel nefiind

legată de concluzia primei instanţe cu privire la aprecierea probelor şi este liberă să dea o apreciere nouă

(reapreciere) oricărei probe, indiferent la care fază a procesului penal a fost administrată. Darea unei noi

aprecieri probelor din dosar (reaprecierea) reprezintă un mod de verificare a legalităţii şi temeiniciei hotărîrii

atacate, pe baza probelor examinate de prima instanţă, conform materialelor din dosar, şi se face în cazul în

care se constată legalitatea cercetării lor în primă instanţă, fără ca instanţa de apel să examineze nemijlocit

probele respective. Această activitate constă în verificarea modului în care prima instanţă a apreciat probele

prezentate de părţi în cadrul 34 cercetării judecătoreşti şi se efectuează fără ca între cele două instanţe, în care

are loc judecarea fondului cauzei, să se producă o suprapunere sau o confuzie de atribuţii – printr-o apreciere
proprie a veracităţii fiecărui mijloc de probă în parte, precum şi printr-o apreciere de ansamblu a concluziei

finale deduse din cumulul de probe administrate în cauză. Activitatea instanţei de apel privind o nouă

apreciere a probelor din dosar (reapreciere) se efectuează în conformitate cu prevederile art. 101 Cod de

procedură penală. Evaluînd aceeaşi probă sau acelaşi ansamblu probator, instanţa de apel, motivat, poate da o

nouă apreciere acestor probe, diferită de aprecierea probei respective dată de prima instanţă, cu privire la

existenţa faptei imputate, la vinovăţia inculpatului sau la alte diverse circumstanţe relevante în cauză.

Efectuînd o nouă apreciere a probelor din dosar, instanţa de apel este obligată să invoce în cuprinsul deciziei

şi motivele referitoare la necesitatea reaprecierii probei, relevînd dezacordul cu aprecierea probei respective,

efectuată de prima instanţă. În cazul în care în faţa instanţei de apel s-au formulat cereri de reapreciere a

probelor administrate de prima instanţă, instanţa de apel nu se poate limita la preluarea totală sau parţială a

motivării primei instanţe, ci, printr-o nouă examinare a motivelor invocate de apelant, trebuie să răspundă cu

argumente la fiecare dintre criticile şi mijloacele de apărare invocate de părţi. Instanţa de apel este datoare să

procedeze la un examen propriu al cauzei, chiar dacă îşi însuşeşte concluziile şi temeiurile primei instanţe,

fiind obligată să verifice şi să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în apel, prin prisma efectuării

aprecierii personale a materialului probator.