Sunteți pe pagina 1din 29

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ


ŞCOALA DOCTORALĂ DE SOCIOLOGIE

TEZĂ DE DOCTORAT
EXPLOATAREA COPILULUI IN SOCIETATILE MODERNE. PROTECTIA
COPILULUI IMPOTRIVA VIOLENTEI MASS MEDIA
(rezumat)

COORDONATOR:
Prof. univ. dr. Ilie BĂDESCU

DOCTORAND:
Paula Virginia ABRAHAM-MARE

Bucureşti-2011
TEZĂ DE DOCTORAT
1
Exploatarea copilului în societăţile moderne. Protecţia copilului
împotriva violenţei mass media

În contextul creşterii violenţei sub toate aspectele şi mai ales al violenţei asupra copiilor,
considerăm necesar elaborarea unui demers ştiinţific pentru înţelegerea fenomenului de violenţă
televizuală şi impactul acestuia asupra dezviltării armonioase a copiilor.
Tuturor copiilor trebuie să li se asigure satisfacerea nevoilor de bază, prin respectarea
drepturilor de dezvoltare, nu numai pentru supravieţuire şi protectie, ci şi pentru a-şi dezvolta
personalitatea, talentele, abilităţile mentale şi fizice. Ei au nevoie de tot ceea ce îi poate ajuta să
crească şi să se dezvolte.
În viziunea Uniunii Europene, punctul de vedere asupra principalelor drepturi civile ale
copilului pleacă de la ideea că aceste drepturi sunt o instituţie complexă, care îmbină elemente
legislative realizate în dreptul internaţional şi în dreptul intern. Copilul are dreptul să fie informat
asupra drepturilor sale precum şi asupra modalităţilor de exercitare a acestora.
Reperul fundamental al tuturor instrumentelor, al celorlalte documente pertinente precum
si al oricăror reglementări interne dintr-un stat de drept european îl reprezintă interesul major al
copilului. Toate normele care privesc condiţia copilului (juridic vorbind a minorului) trebuie
interpretate în interesul acestuia.
Aceasta presupune două premise. Prima este vulnerabilitatea copilului, generată de
imaturitatea fizică şi intelectuală, care reclamă sprijin special de care el are nevoie pentru a se
bucura de drepturile acordate prin lege. A doua constă în caracterul deplin al drepturilor copiilor
– orice ştirbire fiind exclusă – şi în egalitatea completă a acestora, între ei sau în raporturile cu
majorii1.

Cap. I. Delimitări conceptuale. Familia şi protecţia copilului

Familia face deja parte din categoria instituţiilor disputate, controversate, atât în plan etic,
moral, juridic, teologic, religios, cât şi în plan ştiinţific.
1 Irina M. Zlătescu, Drepturile copilului şi tânărului, Ed. Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti,
2003, pag. 3
2
Dacă înainte de descoperirea problemelor şi „disfuncţionalităţilor” apărute în cadrul
familiei în efortul ei de adaptare la societatea modernă, părerea generală era că familia este
principala sursă a socialităţii şi sociabilităţii umane, că modelul familial este cel care a fost- şi
trebuie, în continuare, să fie - preluat în organizarea societăţii ca ansamblu (vechile societăţi, ca
şi actualele organizări sociale care se conformează încă unui model tradiţional, păstrează modele
de structuri inspirate de comunitatea familială), astăzi este răspândită ideea anacronismului
modului de viaţă familial, chiar a familiei ca instituţie de sine stătătoare. Ideea autonomiei
familiei faţă de multe din programele de dezvoltare socială, capacitatea ei de a întârzia sau chiar
de a se opune unora din prevederile acestor programe tinde evident să nemultumească arhitectii
gestionării progresului social.
Concepută ca formă de comunitate umană, familia este, poate, cea mai trainică dintre ele.
Fiind caracteristică pentru toate treptele de dezvoltare istorică şi având o mare stabilitate ca
structură socială, ea ocupă un loc aparte în raport cu celelalte forme de comunitate. „Familia este
o formă complexă de relaţii biologice, sociale, materiale şi spirituale între oameni legaţi prin
căsătorie, sânge sau adopţie. Fiind un fenomen social, ea se dezvoltă o dată cu dezvoltarea
societăţii şi se modifică în raport cu aceasta”2.
Familia modernă, tot mai „privată” şi, totodată, tot mai „publică”, este pusă sub urmărire de
legile care, din secolul al XX-lea, urmăresc limitarea manifestării formelor de autoritate familială
tradiţională şi substituirea lor cu forme de control public (tribunale ale copiilor, organizaţii ale
femeilor, serviciile guvernamentale sau neguvernamentale de asistare a persoanelor vârstnice,
instituţiile de socializare extrafamilială etc.).
În general, interesul pentru copil, devenit slogan încă din timpul Revoluţiei Franceze, şi
noile mişcări de emancipare feministă sunt cele care servesc de justificare intervenţiilor statului
în familie. Indivizii iau act de capacitatea lor de autonomizare, de emancipare de structurile
tradiţionale şi reacţionează faţă de familia nucleară prin refuzul instituţiei căsătoriei şi prin critica
adusă diviziunii muncii între sexe. Dacă cea dintâi atitudine nu este în măsură să ameninţe
familia, o structură socială anterioară şi superioară căsătoriei, cea de a doua, care cunoaşte astăzi
manifestări aberante, poate desfiinţa nu numai bazele uniunii conjugale, dar şi logica asigurării
biologice a descendenţei legitime prin familie.

2 Maria Voinea, Familia şi evoluţia sa istorică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1978, p.5
3
Particularităti ale vietii de familie
Familia prezintă însă şi o serie de particularităţi diferenţiatoare, care îşi pun amprenta
asupra variaţiilor individualismului şi colectivismului, ale autonomiei şi solidarităţii.
a) Astfel, faţă de orice alt context social, familia are calitatea unică de a influenţa cele
mai multe domenii ale vieţii noastre, de la obiectivele noastre educaţionale, la modul
în care facem faţă conflictelor, de la filosofia religioasă sau seculară pe care o alegem,
la aspectele despre care putem discuta confortabil.
b) Un alt aspect distinctiv este apartenenţa involuntară. Este adevărat faptul că
membership-ul involuntar caracterizează şi alte apartenenţe grupale ale noastre, din
moment ce nu ne putem alege etnia, categoria socială sau cea sexuală în care ne
naştem. Este însă dificil, dacă nu imposibil, să abdicăm de la mediul intim, familial.
c) Legăturile familiale par să aibă o mai mare durată, comparativ cu cele din cadrul
altor grupuri sociale. Expectanţa unei mai mari permanenţe este întărită de obligaţiile
interpersonale autoasumate, de sancţiunile sociale şi aranjamentele legale care
definesc parametrii relaţiilor maritale şi a celor părinte/copil.
d) Familia se deosebeşte de alte grupuri sociale şi prin raportul dintre public şi privat,
prin gradul mai mare în care activitatea familială poate fi ascunsă perspectivei
publice. Juriştii se confruntă cu mari dificultăţi în efortul lor de a preciza gradul până
la care se poate vorbi despre caracterul privat al familiei şi despre imunitatea acesteia
la intervenţia statului.3 Domeniul privat include universul secretelor familiale. Astfel,
familia îşi menţine homeostazia şi poate fi privită, în continuare, ca fiind normală.
e) O altă caracteristică distinctivă a familiei este tendinţa membrilor săi de a elabora o
mentalitate specifică, o „paradigmă familială”, o „concepţie asupra lumii”. Paradigma
se referă îndeosebi la regulile familiale privind relaţiile interpersonale, modul în care
membri familiei trebuie să acţioneze aupra mediului sau să-l interpreteze
f) Familiile diferă de alte grupuri restrânse şi prin intensitatea sentimentelor şi emoţiilor
trăite şi exprimate în graniţele lor.4 Deşi emoţiile puternice pot fi exprimate şi la locul
de muncă sau în diverse asociaţii voluntare, intensitatea, varietatea şi continuitatea
stărilor afective familiale sunt neegalate de cele din alte tipuri de relaţii. Faţeta

3 Idem
4 Bowen, Murray: Family Therapy in Clinical Practice. New York/London: Jason Aronson, 1978
4
întunecată a acestei caracteristici vizează sentimentele de respingere, de frustrare, de furie,
moderată sau puternică, care conduc la violenţă. Experienţele emoţionale pozitive, din cadrul
familial, constituie un suport psihologic pentru membrii familiei, un imbold de a-şi afirma
individualitatea şi de a explora mediul social extern. Afectele pozitive sunt cele mai puternice şi
mai complicate elemente ale conexiunilor care menţin unit grupul familial. Sentimentele
negative trăite în unele familii, pot cataliza procesele de separaţie şi destrămarea legăturilor
familiale.
g) În fine, trebuie subliniat faptul că unele aspecte biologice, naturale, pot juca un
anumit rol în modul de exprimare a autonomiei şi solidarităţii din cadrul familiei.
Comportamentele de ataşament dintre părinţi şi copii,5 procesele emoţionale primare
care guvernează viaţa de familie,6 forţele biologice care conduc persoana atât la
legături intime, cât şi la dezvoltarea propriei personalităţi pot constitui dovada
faptului că individualitatea persoanelor şi mediul familial au rădăcini biologice certe.
Altfel spus, sub aspectul său de construct social, familia este punctul din ordinea
simbolică a unei societăţi în care se rezolvă tensiunea dintre „ordinea naturii” şi „cea
a legii”, dintre natură şi cultură, tensiune ireconciliabilă la alte nivele sociale. Familia
reuşeşte să reunească cele două registre punând în evidenţă partea naturală a familiei,
a legăturilor de rudenie, dar descoperind-o ca umană, diferită de natura-animalitate.
Naturalitatea, aşa se prezintă ea în contextul familial, este una îmblânzită,
raţionalizată, culturalizată.
În ceea ce priveşte violenţa asupra copiilor, de obicei, cei implicaţi în acte de violenţă nu
sunt persoane indiferente, aşa cum s-ar crede, ci dimpotrivă, persoane intens implicate emoţional.
Violenţa poate fi considerată o escaladare a proceselor emoţionale din nucleul familiei
dar şi din generaţiile anterioare succesive. Dacă nimeni nu învaţă cum să îşi distrugă propriile
şabloane emoţionale, procesul va continua de-a lungul mai multor generaţii.
. „Nu voinţa oamenilor dă naştere culturii, ci cultura îl reînvie pe om”.7
Cadrul primar al socializării sau al manifestării culturale a indivizilor este familia. Sociologia
familiei enumeră patru aspecte prin care familia realizează funcţia de socializare:

5 Bowlby J. op.cit.
6 Bowen, Murray, op.cit.
7 Leo Frobenius, Paideuma, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, p. 39

5
a) educaţia morală, ce are la bază relaţiile de autoritate prin intermediul cărora modelele
şi regulile culturale se impun personalităţii individului;
b) învăţarea sau cunoaşterea, adică aflarea şi deprinderea reperelor necesare vieţii sociale;
c) dezvoltarea capacităţii creatoare, a gândirii participative, pe care se pune preţ mai ales
în perioada modernă ş i în cadrele culturii postmoderne;
d) comprehensiunea, comunicarea afectivă, dezvoltarea afectivităţii specific umane.

În cadrul familiei moderne se produc unele mutatii, care constau in inlocuirea familiei
formata din trei generatii cu familia formata din doua generatii. De aici putem conclude ca
bunicii participa din ce in ce mai putin la educatia nepotilor. Alte influente sociale pot fi
considerate migratia de la sat la oras si urbanizarea satelor.
Astfel cresc posibilităţile de folosire a mijloacelor audio-vizuale, contactul cu tehnica,
preocuparile culturale si sportive, si rezulta o schimbare in mentalitatea familiei. Nivelul de trai
scazut obliga ambii parinti sa isi gaseasca cel putin un loc de munca pentru a putea asigura un
trai decent copiilor. În asemenea condiţii supravegherea copiilor este limitată, sau este
încredinţată altor persoane sau instituţii sociale (ex: creşa, gradiniţa etc).
Copilul victimă a violenţei familiale
Discuţia referitoare la efectele violenţei domestice asupra universului familiei comportă
un capitol distinct când vine vorba de efectele asupra copiilor, atât din punct de vedere al
implicaţiilor juridice ale acestui fenomen, cât şi din punct de vedere al implicaţiilor psihice
extrem de complexe pe care acest fenomen le poate avea asupra unor structuri în dezvoltare.
Studiile din ultima perioadă se concentrează pe evidenţierea diferenţelor ce apar la nivel
de efecte in funcţie de vârsta copilului, genul acestuia, stadiul de dezvoltare, frecvenţa actelor de
violenţă, măsura sprijinului oferit de adulţi copiilor lor în ciuda contextului violent, dar realitatea
majorităţii studiilor rămâne una şi aceeaşi: majoritatea copiilor sunt profund afectaţi de vieţuirea
în contextul violenţei domestice şi riscurile de scurtă sau lungă durată asupra dezvoltării lor
generale sunt un dat.
Drepturile copiilor pot fi grupate în trei categorii
• Drepturi de protecţie, care se referă la protecţia împotriva oricăror forme de abuz fizic
sau emoţional, precum şi împotriva oricăror forme de exploatare.

6
• Drepturi de dezvoltare, care se referă la disponibilitatea şi accesul la toate tipurile de
servicii de bază, precum educaţia şi serviciile de îngrijire medicală.
• Drepturi de participare, care se referă la dreptul copilului de a fi implicat în deciziile care
îl privesc.
Majoritatea drepturilor copilului au un caracter protector. Copiii trebuie protejaţi
împotriva unor situaţii de risc, precum transferul ilegal în străinătate, violenţă, abuz sau neglijare
din partea părinţilor sau a îngrijitorilor săi, abuz sexual ori de altă natură, implicarea în traficul
de substanţe ilicite şi traficul de copii.
Aşa cum rezultă din art.87 pct.1 din Legea nr.272/2004, în sensul dispoziţiilor Convenţiei
ONU „Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva exploatării şi nu poate fi constrâns la o
muncă ce comportă un risc potenţial sau care este susceptibilă să îi compromită educaţia ori să-i
dăuneze sănătăţii sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale.” De
asemenea, în art. 99 din acelaşi act normativ8 se arată:
1) Copilul are dreptul la protecţie împotriva oricărei forme de exploatare;
2) Instituţiile şi autorităţile publice, potrivit atribuţiilor lor, adoptă reglementări specifice
şi aplică măsuri corespunzătoare pentru prevenirea, între altele:
a) transferului ilicit şi a nereturnării copilului;
b) încheierii adopţiilor, naţionale ori internaţionale, în alte scopuri decât interesul
superior al copilului;
c) exploatării sexuale şi a violenţei sexuale;
d) răpirii şi traficarii de copii în orice scop şi sub orice formă;
e) implicării copiilor în conflicte armate;
f) dezvoltării forţate a talentelor copiilor în dauna dezvoltării lor armonioase,
fizice şi mentale;
g) exploatării copilului de catre mass- media;
h) exploatării copilului în cadrul unor cercetări ori experimente ştiinţifice.
Aceleaşi dispoziţii rezultă din prevederile art.49 pct.3 din Constituţia României conform
căruia „Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii, sau
care le-ar pune în primejdie viaţă ori dezvoltarea normală, sunt interzise”.

8 Legea 272 din 2004 în secţiunea V- art.99, prevede Protecţia copilului împotriva altor forme de exploatare

7
Cap. II. Teorii sociale şi modele explicative

Sunt prezentate pe larg în acest capitol o serie de teorii explicative care vizează
dezvoltarea umană, familia, educaţia şi fenomenul violenţei: teoria psihanalistă, teoria învăţării,
teoria umanistă, teoria cognitivă, teoria dezvoltării (ciclurilor vieţii), teoria structurala (dinamica
rolurilor şi a puterii), teoria funcţională (procesuală), teoria sistemică (holistă), teoria istoristă
(intergeneraţională), funcţionalismul sistemic, constructivismul structuralist, teoria transmiterii
educaţionale, teoria sociolingvistică, teoria controlului social, teoria resurselor, perspectiva
feminista sau modelul ecologic.

Cap. III. Protectia drepturilor copilului

Cele mai vulnerabile categorii de copii care pot fi exploataţi prin muncă sunt:
• copiii străzii;
• copiii comunităţilor de romi;
• copiii din mediul rural;
• copiii victime ale traficului de persoane.
Cele mai grave forme de exploatare prin muncă sunt:
• munca pe stradă;
• cerşetoria;
• prostituţia;
• munca în construcţii;
• munca în medii toxice (turnătorii);
• servitudinea, îngrijirea fraţilor mai mici;
• munca forţată.
Condiţiile care favorizează exploatarea prin muncă sunt:
• existenţa unei pieţe a muncii la negru;
• prezenţa unui handicap/dizabilităţi;
• provenienţa din familii aflaate în dificultate (consum de alcool, droguri, abuz
asupra copilului, violenţă domestică, nivel de educaţie scăzut, şomaj);

8
• sărăcia;
• lipsa de informare, educaţie şi sensibilizare a opiniei publice, a familiilor,
comunităţii şi chiar a copiilor.
Consecinţele exploatării sunt grave pentru copii şi pentru societatea din care fac parte.
Un copil care munceşte din greu, este lipsit de multe bucurii, precum şi de posibilităţile de
învăţare, de instruire. Mai mult decât atât acestui copil îi este furată copilăria. Copilul supus la
munci care depăşesc puterile lui se confruntă cu următoarele aspecte:
• nu creşte cum trebuie, aşa cum este normal;
• este mai scund şi mai slab decât ceilalţi copii de vârsa lui, are probleme de
nutriţie; ca adult va rămâne cu acest deficit de creştere şi nutriţie, marcat fiind pe
toata viaţa;
• epuizarea şi malnutriţia afectează grav viaţa copilului supus unei munci care se
desfăşoară în condiţii greu de suportat;
• supunerea copilului la munci care implică forţa fizică: descărcarea, încărcarea,
purtarea de greutăţi şi alte munci afectează dezvoltarea scheletului în perioada de
creştere;
• copilul care munceşte în medii toxice contactează cu uşurinţă boli respiratorii;
• obligarea copilului de a munci mult ocupă timpul acestuia, astfel, el nemaiputând
acorda atenţia şi timpul cuvenit educaţiei sale;
• copilul obligat să muncească din greu este nemulţumit, simte puternic lipsa
sprijinului afectiv al familiei care ar trebui să-l ocrotească;
• are un bagaj de cunoştinţe mult mai redus decât copiii de vârsta sa, ceea ce
determină autoizolarea, autoexcluderea şi, în final, afectează capacitatea sa de
inserţie socio-profesională.
Pecora şi colaboratorii9 propun conceptualizarea abuzului comis împotriva copilului la
trei nivele: societal, instituţional şi familial.

9 Peter Pecora, James Whittaker, Anthony Maluccio Te Child Welfare Challenge-Policy, Practice and research,
1992, pp. 91-93
9
Abuzul societal se referă la “suma acţiunilor, atitudinilor şi valorilor societăţii care
împiedică buna dezvoltare a copilului”10 După autorul citat, înţelegerea caracterului societal al
abuzului se refera la:
• existenţa inegalităţii educaţionale sau de formare profesională între diferitele
categorii de familii şi copiii acestora;
• marginalizarea unor familii şi împingerea lor treptată spre o zonă de risc din ce în
ce mai mare;
• gradul crescut de violenţă în societate, care favorizează climatul de abuz chiar şi
asupra copiilor;
• neinterzicerea prin lege a unor forme de pedeapsă corporală oferă un context
societal în care violenţa asupra copiilor este posibilă;
• inegalităţile de şanse între copiii din mediul urban şi cei din mediul rural.
Abuzul instituţional “Orice acţiune comisă în cadrul ori de câtre o instituţie sau orice
lipsă de acţiune care provoacă o suferinţă fizică sau psihologică inutilă şi/sau care afectează
evoluţia ulterioara a copilului.”11
• în unele şcoli, autoritatea operează cu modalităţi discriminatorii sau de
nerespectare a drepturilor copiilor şi ale omului, în general;
• cei care abandonează şcoala sunt în general copiii famiilor sărace şi cei care
aparţin minorităţilor defavorizate; aceasta denotă o neglijare a lor din partea
instituţiilor şcolare şi a cadrelor didactice;
• aceeaşi categorie de copii ajunge cel mai des în instituţiile de ocrotire unde se
pare că nici aici, nu sunt scutiţi de abuzuri din partea unor persoane care le
sporesc suferinţele, de aceasta dată prin abuzul comis chiar în numele instituţiei.12
Abuzul familial – este comis de membrii familiei copilului. Desemnarea unui anumit
comportament din cadrul familial ca fiind abuz sau neglijare depinde de o serie de factori sociali
şi culturali.

10 Apud, M. Roth, Asistenţă Socială şi Protecţia Drepturilor Copilului, Cluj-Napoca, UBB, 2007
11 Stanislaw Tomkiewicz, L'adolescence volée, Calmann-Lévy, 1999
12 Roth, M., Gen şi violenţă, în Gen, Societate, Cultură, Ed.Magyari-Vincze, E., Mîndruţ, P., Editura Fundaţiei
Desire, Cluj-Napoca
10
În România, bătaia peste fund sau palma dată unui copil sunt considerate pedepse
acceptabile. Chiar dacă aceste pedepse se repetă uneori zilnic, părinţii nu vor fi traşi la
răspundere. În Suedia sau Olanda, astfel de pedepse sunt ilegale şi dacă se dovedeşte că un
părinte le aplică frecvent, el poate fi judecat şi condamnat pentru abuz împotriva propriului copil.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii face următoarea clasificare şi propune următoarele
definiţii:
• Abuzul fizic asupra copilului reprezintă acţiunea sau lipsa de acţiune (singulară sau
repetată) din partea unui părinte sau a unei persoane aflată în poziţie de răspundere,
putere sau încredere care are drept consecinţă o vătămare fizică actuală sau potenţială.
Abuzul fizic presupune supunerea copilului la: lovire, rănire, legare, aşezare în genunchi
(umilire), otrăvire, intoxicare sau arderi produse intenţionat.
• Abuzul emoţional reprezintă eşecul adultului de care copilul este foarte legat de a oferi
un mediu de dezvoltare corespunzător sau acte comportamentale care pot dăuna
dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale.13

În cadrul acestui tip de abuz pot fi menţionate: restricţii de deplasare, discriminare,


ridiculizare sau alte forme de tratament ostil şi de respingere.
• Abuzul sexual este implicarea unui copil într-o activitate sexuală pe care el nu o înţelege,
pentru care nu are capacitatea de a-şi da încuvinţarea informată, pentru care nu este
pregătit din punct de vedere al dezvoltării sau care încalcă legile sau tabuurile sociale.
Neglijarea presupune privarea minorului de satisfacerea nevoilor sale biologice,
emoţionale şi de dezvoltare psihică armonioasă. Literatura de specialitate recunoaşte mai multe
tipuri de neglijare a copiilor:
α) Neglijarea fizică se referă la privarea de alimentaţie, de îmbrăcaminte, de
medicamente sau de domiciliu. Uneori neglijarea fizică poate avea urmări mult mai
grave decât abuzul fizic;

13 Costin/Bell/Downs, Child Welfare – Policies and Practice, 1993, p.67

11
β) Neglijarea educaţională implică tot ceea ce ţine de frecventarea unei forme de
învăţământ, prin obligarea copilului la alte activităţi decât cele şcolare sau la
vagabondaj;
χ) Neglijarea emoţională presupune ignorarea evenimentelor importante din viaţa
copilului, omiterea încurajărilor aşteptate de copil, modalitatea neadecvată de răspuns
la nevoile sale emoţionale. De cele mai multe ori părinţii încearcă să substituie relaţia
afectivă prin satisfacerea tuturor nevoilor materiale în mod excesiv. Neglijarea
emoţională este foarte greu de depistat de aceea ea persistă un timp destul de mare şi
provoacă mari daune dezvoltării emoţionale şi chiar fizice a copilului.

Totodată, copilul este protejat prin lege împotriva altor forme de exploatare:
 transferului ilicit şi a nereturnării copilului;
 încheierii adopţiilor, naţionale ori internaţionale, în alte scopuri decât
interesul superior al copilului;
 exploatării sexuale şi a violenţei sexuale;
 răpirii şi traficării de copii în orice scop şi sub orice formă;
 implicării copiilor în conflicte armate;
 dezvoltării forţate a talentelor copiilor în dauna dezvoltării lor
armonioase, fizice şi mentale;
 exploatării copilului în cadrul unor cercetări ori experimente ştiinţifice.
Dreptul copilului la imagine în mass-media (reglementări de natură juridică)
Principii care guvernează legislaţia internă în acest domeniu, sunt:
• Interesul superior al copilului
• Dreptul la viaţă şi dezvoltare
• Dreptul de a-şi exprima liber opinia
• Dreptul la imagine
• Nediscriminarea
Informatiile legate de copilul aflat în plasament sau încredinţare, în formă audio, video,
scrisă sau sub orice altă formă pot fi furnizate în următoarele condiţii:

12
a) După obţinerea acordului prealabil scris al directorului serviciului public
specializat pentru protecţia drepturilor copilului ;
b) Solicitantul va menţiona scopul pentru care solicită datele ori informaţiile,
modalităţile de obţinere a acestora, precum şi data şi modalitatea mediatizării
acestora;
c) Solicitantul este obligat să declare pe propria răspundere că datele ori
informaţiile ce urmează a fi obţinute vor fi utilizate fără a aduce atingere imaginii
şi dreptului la intimitate al copilului.

Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime, private şi
familiale.
Această regulă enunţată are în vedere protecţia copilului în orice calitate (victimă, făptuitor,
martor), dar în interactiune cu dreptul la informare, în funcţie de gravitatea faptelor prezentate se
realizează şi gradarea restricţiilor, astfel:
• pentru infracţiuni sexuale este interzisă difuzarea oricăror indicii care ar putea duce la
identificarea copilului victimă, autor sau martor;
• dacă este victima unor infracţiuni, altele decât cele privitoare la viaţa sexuală sau a fost
supus unor abuzuri fizice ori psihice, difuzarea de imagini sau declaraţii este posibilă
numai cu acordul scris al părinţilor, al persoanei în grija căreia se află copilul ori, după
caz, al reprezentantului legal al copilului.
• în situaţia în care copilul a fost supus de către părinţi ori reprezentanţii legali la abuzuri
fizice sau psihice, difuzarea de imagini ori declaraţii este posibilă numai cu acordul scris
al unuia dintre părinţi, cel care nu este autorul abuzului, al persoanei în grija căreia se află
copilul sau, dupa caz, al unei autorităţi responsabile cu protecţia copilului;
• eliminarea, la solicitarea copilului, a oricaror elemente care pot duce la identificarea lui.
Difuzarea interviurilor sau declaraţiilor este posibilă numai în baza consimţământului scris al
copilului, al părinţilor sau, după caz, al altui reprezentant legal.
Participarea copilului în emisiuni audiovizuale este posibilă numai cu consimţământul scris
al acestuia şi al părinţilor sau, dupa caz, al altui reprezentant legal.

13
Copiii nu pot fi folosiţi în emisiunile audiovizuale care reconstituie infracţiuni, abuzuri
sau evenimente dramatice.
Sunt interzise, în cadrul emisiunilor audiovizuale destinate copiilor, fumatul şi consumul
băuturilor alcoolice, comportamentul violent, trivial, limbajul violent, vulgar ori licenţios,
aluziile sexuale, ridiculizarea defectelor fizice şi a handicapurilor.
În intervalul orar 6,00-20,00 radiodifuzorii nu pot difuza anunţuri promoţionale care includ
scene de violenţă, sex, limbaj vulgar sau alte elemente ce pot afecta copiii.
În intervalul orar 6,00-22,00 nu pot fi difuzate emisiuni care conţin:
• detalii sau metode de sinucidere ori de automutilare;
• demonstraţii sau detalii importante privind tehnici criminale;
• demonstraţii sau detalii importante privind exorcismul, practici oculte, fenomene sau
practici paranormale.
Producţiile şi videoclipurile muzicale bazate pe violenţă fizică, psihică ori sexuală sau care
folosesc un limbaj vulgar ori licenţios pot fi difuzate doar cu respectarea criteriilor de clasificare
şi a restricţiilor orare de difuzare.
Este interzisă difuzarea producţiilor şi a videoclipurilor muzicale care încurajează consumul
de droguri sau care sugerează că drogurile ar constitui un mijloc de rezolvare a problemelor de
viaţă. Publicitatea şi teleshoppingul se supun cerinţelor şi criteriilor de protecţie a copiilor
În preambulul la Recomandarea nr. R (97) 19 a Comitetului de Miniştri al Consiliului
Europei cu privire la reprezentarea violenţei în mijloacele electronice de comunicare în masă, se
aminteşte că violenţa sub diversele ei forme face parte din realitatea cotidiană şi că publicul are
dreptul să fie informat cu privire la aceasta şi să-şi formeze astfel propria sa opinie.
Recomandarea Consiliului Europei stabileşte că accentul trebuie pus pe responsabilitatea
primară a profesioniştilor din mijloacele de comunicare în masă şi pe importanţa educaţiei
publicului.
Acelaşi document vorbeşte şi despre prejudiciile care pot fi aduse evoluţiei fizice, psihice şi
morale a publicului, în special a tinerilor, cum ar fi creşterea insensibilităţii la suferinţă, a
sentimentului de insecuritate şi neîncredere.
Convenţia cu privire la Drepturile Copilului este tratatul în domeniul drepturilor omului cu
cea mai largă ratificare din istorie. Aceasta conţine, în coroborare cu cele două protocoale

14
opţionale ale sale, un set complet de standarde juridice internaţionale obligatorii în domeniul
promovării şi protecţiei drepturilor copiilor. Alături de alte standarde internaţionale şi regionale
în domeniul drepturilor copilului, inclusiv cele adoptate de Consiliul Europei, aceste instrumente
asigură o bază solidă exercitării drepturilor omului de către toţi copiii fără niciun fel de
discriminare, constituind în acelaşi timp o referinţă în promovarea şi monitorizarea progreselor
în concretizarea drepturilor copilului.
Pentru a consolida drepturile copilului, Uniunea Europeană s-a angajat, de mulţi ani, în
acţiuni multidimensionale ce cuprind, în special, următoarele elemente:
• punerea în aplicare a Orientărilor Consiliului UE din 2003 privind copiii şi conflictele
armate;
• discutarea drepturilor copilului în relaţia cu ţările terţe, în special în cadrul dialogului
politic;
• finanţarea, în special prin intermediul “Iniţiativei europene pentru democraţie şi
drepturile omului (IEDDO)”, a proiectelor de promovare şi protecţie a drepturilor
copiilor;
• pe parcursul procesului de extindere, monitorizarea progreselor înregistrate în ceea ce
priveşte promovarea drepturilor copilului şi sprijinirea reformei protecţiei copilului în
ţările candidate şi potenţial candidate;
• în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, Uniunea Europeană, alături de statele latino-
americane, propune şi susţine anual o rezoluţie privind „drepturile copilului” şi solicită
periodic statelor să semneze, să ratifice şi să pună în aplicare Convenţia cu privire la
Drepturile Copilului şi protocoalele opţionale ale acesteia;
• sprijin pentru activitatea actorilor internaţionali şi regionali relevanţi în domeniul
drepturilor copilului, în special Secretarul General al ONU, Consiliul de Securitate al
ONU, organismele tratatelor ONU, în special Comitetul pentru drepturile copilului,
procedurile speciale şi mecanismele ONU precum şi sprijin pentru organizaţiile
corespunzătoare din cadrul ONU, în special UNICEF, OHCHR, OIM, OMS şi UNFPA
şi mecanismele regionale, în special Consiliul Europei, OSCE, reţeaua europeană de
Ombudsman pentru copii şi organizaţiile societăţii civile;

15
CAPITOLUL IV
Metodologia cercetării. Raport de cercetare: violenţa televizuală

Societatea este vinovată de modul în care reuşeşte sau nu să creeze modele educaţionale,
prin şcoală, mass-media. Violenţa televizuală exercită un efect distructiv asupra stabilităţii
familiale, a rezultatelor şcolare şi, mai târziu, a păstrării locului de muncă, a coeziunii şi
siguranţei comunitare, a gradului de incluziune/excluziune socială. Violenţa, agresivitatea şi
pornografia televizuală pun în pericol mai întâi pe minorul nesupravegheat, apoi apropiaţii
acestuia, şi în final, pe toţi membrii societăţii. De aceea, considerăm că societatea prin instituţiile
sale, cercetătorii din acest domeniu, sunt obligaţi să se intereseze mult mai puternic şi concret
despre modul de educaţie realizat de media modernă.
În ultimii ani, a crescut numărul emisiunilor cu violenţă destinate atât copiilor şi
adolescenţilor, cât şi adulţilor. Important este pentru studiul nostru să punem în evidenţă faptul
că diferitele tipuri de violenţă televizuală induc un anumit tip de comportament agresiv în rândul
copiilor şi tinerilor.
Într-un asemenea context, s-a nascut următoarea temă de cercetare: rolul mass-mediei
televizuale în procesul de formare şi educare a copiilor şi tinerilor.
Tema noastră îşi propune, totodată, să pună în evidenţă importanţa tot mai mare pe care
tinerii o acordă mass-mediei şi, în special, celei televizuale.
În acest sens, în partea practică a tezei de doctorat am realizat o cercetare al cărei scop a
fost, pe de o parte prelucrarea statistică a unor date şi informaţii centralizate referitoare la
programele naţionale de monitorizare a programelor din zona violenţei şi a tipurilor de emisiuni
TV cu violenţă destinate copiilor şi tinerilor, iar, pe de altă parte, aplicarea unui chestionar în
rândul populaţiei şcolare de 11-14 şi, respectiv, 15-18 ani pentru a înţelege mai bine în ce măsură
şi în ce grad aceştia acordă sau nu importanţă emisiunilor TV.
Având în vedere cauzele profunde şi difuze ale fenomenului cultural generat de mass-
media, precum şi comportamentul uman indus de un anumit tip de emisiuni TV, se pune într-un
mod destul de acut problema identificării celor mai eficiente modalităţi de evitare şi limitare a
impactului negativ al media televizuale asupra minorilor, dar la fel de acut ar trebui să se pună şi

16
problema sancţionării posturilor TV şi realizatorilor de emisiuni care promovează violenţa,
pornografia şi agresivitatea sub toate formele ei.
În acest context teoretic şi metodologic stabilim ca fiind prioritare, următoarele obiective:
Obiectivele cercetării sunt:
• Analiza prevalenţei emisiunilor TV destinate minorilor în funcţie de nivelul de
agresivitate şi violenţă;
• Identificarea la minori, a comportamentelor generate de emisiunile TV cu violenţă;
• Analiza tipurilor de violenţă din programele TV destinate copiilor şi stabilirea corelaţiilor
dintre ele şi impactul asupra comportamentului acestora;
Modelul nostru de cercetare generală îl reprezintă cercetarea de tip: obiectiv (datele
structurale, obiective sunt construite de subiectivităţi), macro (am căutat identificarea datelor de
ordin structural şi a relaţiilor de cauzalitate), nomotetic/universalist (am încercat să explicăm
procesele sociale legate de dinamica consumului de droguri), etic (exterior), cantitativ (datele
statistice sunt baza explicaţiilor furnizate de studiul nostru) şi corelaţional (stabilirea de relaţii
între variabile).
Ipotezele cercetării:
• Există un exces nepermis de violenţă televizuală în emisiunile pentru copii şi tineri;
• Emisiunile TV au un grad mare de influenţă asupra comportamentului copiilor şi
tinerilor;
• O mare parte din “valorile şi normele sociale” sunt învăţate de la emisiunile TV;
• Televiziunile şi realizatorii de emisiuni pentru copii şi tineret nu sunt pregătiţi pentru
rolul de educator şi formator cultural al tinerei generaţii;
• Sancţiunile şi prevederile legale de sancţionare în cazul încălcării dreptului la imagine al
copilului, a abuzului de violenţă, agresivitate şi pornografie în emisiunile pentru copii
sunt prea blânde, inexistente sau neaplicate de către instituţiile cu atribuţii în domeniu;
• Televizorul, calculatorul, jocurile video şi internetul în exces îndepărtează copii de
lectură provocînd dependenţă, inadaptabilitate şi chiar disfuncţii majore de natură psihică.

17
În cadrul cercetării am folosit cu precădere analiza statistică privind datele din perioada
2005-2008 şi în unele cazuri pe 2009 pentru a avea o imagine generală a fenomenului de violenţă
televizuală şi de agresiune asupra minorilor din România.
De asemenea pentru cercetarea şi probarea ipotezelor de lucru pe care le-am avansat am
folosit ancheta sociologică, iar ca tehnică de cercetare în cadrul anchetei am folosit tehnica
chestionarului semistructurat pentru a determina calitatea şi importanţa emisiunilor TV din
perspectiva tinerilor cu vârste între 11 şi 18 ani. Chestionarul semistructurat ne-a ajutat şi în
stabilirea analizei frecvenţei, în verificarea ipotezelor şi în analiza corelaţiilor relevante pentru
tema noastră de cercetare. Datele astfel obţinute au permis relevarea principalelor tipuri de
violenţă televizuală identificate de minori, precum şi la stabilirea gradului de “învăţare” a
anumitor tipuri de comportament şi valori etico-sociale din emisiunile urmărite la televizor.
Pentru completarea datelor astfel obţinute am folosit studiul documentelor oficiale, rapoarte
de monitorizare şi studii similare realizate în ţară şi în străinătate, precum şi observaţia
semistructurată, care ne-au ajutat în selectarea şi interpretarea informaţiilor obţinute, dând o mai
mare şi obiectivă justificare concluziilor şi propunerilor noastre finale.
În cadrul chestionarului semistructurat, au fost formulate o serie de întrebări cu privire la
următoarele teme:
- Tipurile de emisiuni urmărite; intervalul de timp zilnic petrecut în faţa televizorului;
dacă urmăreşte singur sau cu familia diferite tipuri de emisiuni etc;
- Raportul dintre timpul acordat temisiunilor TV şi alte tipuri de activităţi (citit,
recreere în spaţiul liber, activităţi sportive sau gospodăreşti);
- Modul în care relaţionează anumite valori etico.morale sau sociale cu familia, şcoala,
grupul de prieteni sau televiziunea;
- Importanţa în viaţa personală acordată emisiunilor TV;
- Modul de apreciere personală a violenţei şi agresivităţii prezente în emisiunile TV
dedicate minorilor.
Fiecare dintre cei chestionaţi şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la aspectele
menţionate, permiţându-ne realizarea nu numai a chestionarului semistructurat, dar şi verificarea
ipotezelor de cercetare.

18
În analiza şi interpretarea datelor obţinute am folosit preponderent reprezentarea grafică a
trendurilor modulare pentru a putea permite compararea acestora cu trendurile similare aferente
unor intervale de timp diferite dar echivalente sau cu trenduri similare aparţinând unor alte
modele de consum televizual. De asemenea, a fost posibilă studierea trendurilor respective în
funcţie de graficele altor modele de consum televizual pentru a releva eventualele relaţii sau
corelaţii posibile.
Analiza comparativă a celor două eşantioane de elevi este completată de analiza separată
pe fiecare grup de elevi. Sunt analizate astfel, pentru fiecare categorie de elevi, aspecte precum:
consumul televizual, consumul de internet şi de jocuri video, violenţa şi influenţa sa, consumul
de publicitate, existenţa sau non-existenţa controlului parental, preferinţele de consum TV, stilul
de viaţă, domenii de activitate, orientări valorice, modele în viaţă.
Urmarirea emisiunilor tv. în zilele de week-end
Peste 63% dintre elevii în vârstă de 11-18 ani urmăresc emisiunile tv., în zilele de week-
end, peste 3 ore zilnic. Circa 32% dintre elevii intervievaţi urmăresc emisiunile tv. zilnic dar pe o
durată de sub 2 ore. Numai 5% dintre elevi urmăresc emisiunile tv. mai rar decât zilnic sau
niciodată.
Din punct de vedere al frecvenţei urmăririi emisiunilor tv., în zilele de week-end spre
deosebire de audienţa în zilele de lucru, apar diferenţe semnificative între cele două grupuri de
elevi, respectiv 11-14 ani şi 15-18 ani. Astfel, elevii din primul grup (11-14 ani) urmăresc
emisiuni tv. într-o proporţie mai mare (68%) peste 3 ore zilnic, comparativ cu elevii din al doilea
grup, care urmăresc peste 3 ore zilnic emisiuni tv. în proporţie de 59%.
În mod corespunzator, ponderea celor care urmăresc mai rar decât zilnic sau niciodată
emisiuni tv. în zilele de week-end este mai mică, de 3% în cazul primului grup, comparativ cu
7%, proporţia corespunzatoare pentru grupul de 15-18 ani.

19
Cât de des urmăreşti emisiuni TV în week-end?

Între cele doua categorii de elevi apare o diferenţa semnificativă, similară cu expunerea la
tv. în zilele de lucru, în ceea ce priveşte perioada în care urmăresc, de obicei, în zilele de week-
end, emisiunile tv.. Elevii mai tineri (11-14 ani) urmăresc emisiuni tv. în proporţie mai mare,
dimineaţa (25% comparativ cu 14%, ponderea corespunzatoare pentru elevii de 15-18 ani), pe
când elevii din grupa de vârstă 15-18 ani, se expun la tv. mai mult seara, (în proporţie de 54%
comparativ cu 42%, ponderea corespunzatoare celor din prima grupa), mai ales dupa orele 22
(17% comparativ cu 6%).
De obicei când urmăreşti emisiuni TV în week-wnd?

40
35,6
35
30
25
22,5
20
17,9
15
10 11-14 ani
5 6,1
2,2 15-18 ani
0 0,8 1
or 6-9

13

2
or 3-1

-2

R
9-
le

/N
19
tre ele
în ore

NS
în rele

ele
tre
tre

o
în

tre
în

20
Emisiunile tv. urmărite, de obicei, de către ambele categorii de elevi sunt destul de
diverse, fără ca un anumit program să se detaşeze net în preferinţele elevilor, în ordine situându-
se filmele artistice, ştirile, divertismentul, desenele animate, emisiunile sportive, filmele seriale,
emisiunile muzicale, telenovelele, concursurile, filmele documentare şi emisiunile pentru copii.
Diferenţele pe cele două grupuri de vârstă sunt mici, cu excepţia desenelor animate şi a
emisiunilor pentru copii care sunt preferate mai mult de elevii cu vârste între 11-14 ani şi a
filmlor documentare care sunt preferate mai mult de cei cu vârste între 15-18 ani.
Ce emisiuni (programe TV) urmăriţi de obicei?

Importanţa acordată televiziunii nu se diferenţiază semnificativ în funcţie de structura pe


sexe a elevilor, dar este considerată mai importantă de către elevii din rural comparativ cu cei din
urban (73% comparativ cu 65% consideră televiziunea importantă/foarte importantă dintre elevii
de 11-14 ani şi 71% comparativ cu 59% consideră televiziunea importantă şi foarte importantă
dintre elevii de 15-18 ani).

21
Cât de importantă este televiziunea în viaţa ta?

Pentru a evalua influenţa televiziunii, şcolii şi familiei asupra modului în care elevii şi-au
însuşit anumite valori sau anti-valori, elevilor li s-a solicitat să precizeze de unde au reţinut sau
învăţat mai multe lucruri despre un set de 12 valori şi anti-valori. Lista a fost elaborată fiind
luate în considerare atât anumite valori şi anti-valori care se regăseau în studii de specialitate ca
fiind promovate de cele trei instituţii, cât şi presupusa importanţă a acestora asupra
comportamentului efectiv al tinerilor. Lista cuprinde aspecte etico-morale, civice, socio-
profesionale şi mediatice.
Desigur, concentrarea pe cele trei instituţii nu exclude şi existenţa altor factori de
influenţă. Aceşti factori nu ne interesează, în acest context. Din analiza datelor de sondaj reiese
ca fiecăre dintre cele trei instituţii influenţează sau transmite cu precădere (în cele mai multe
cazuri, dar niciodată în toate cazurile) anumite valori şi anti-valori pe care elevii le însuşesc.
Valorile şi anti-valorile însuşite de elevi cu precădere de la una dintre cele trei instituţii sunt
relativ consonante, pe total elevi 11-18 ani şi pe cele doua grupuri de vârstă.

22
De unde ai reţinut / învăţat mai multe lucruri despre...
(elevi 11-14 ani)

Cultura civică 82,1 8,7 3,35,9


Competenţă 61,1 23,9 5 10
Adevăr 33,3 61,2 2,1
3,4
Creativitate 64,8 24,1 9,5 1,6
Violenţa 8,9 5,2 78,8 10,1 Şcoala
Agresivitate/vulgaritate 16 5,5 69,3 9,2 Familia
M inciuna 24,9 13,5 45,9 15,7 Televiziunea
Vedetism 6,3 3,7 88,1 1,9
NS/NR
Sexualiate 13,2 9,8 64,5 12,5
Plăcerile vieţii 12,7 25,4 44,5 17,4
Libertatea de expresie 49,9 31,4 11,5 7,2
Lipsa de scupule 12,6 5,5 55,2 26,7

0% 20% 40% 60% 80% 100%

De unde ai reţinut / învăţat mai multe lucruri despre...


(elevi 15-18 ani)

Cultura civică 84,1 9 4,52,4


Competenţă 62 25,7 5,5 6,8
Adevăr 23,9 67,8 3,84,5
Creativitate 65,3 17,9 10,3 6,5
Violenţa 11,1 3,5 78,8 6,6
Şcoala
Agresivitate/vulgaritate 18,6 4 64,4 13
Familia
M inciuna 28,7 11,5 42,2 17,6
Vedetism 8 4,3 87,1 0,6 Televiziunea
Sexualiate 18,7 11,5 64,5 5,3 NS/NR
Plăcerile vieţii 14,7 24,9 47,1 13,3
Libertatea de expresie 48,9 25,5 17,6 8
Lipsa de scupule 18,3 5,4 53,2 23,1

0% 20% 40% 60% 80% 100%

23
Familia apare, la prima vedere, ca având cea mai mică influenţă în opinia elevilor asupra
valorilor şi anti-valorilor reţinute sau învăţate cu precădere de către acestia. Totuşi, valoarea
supremă, adevărul, este atribuită familiei. El este apreciat de către elevi ca fiind învăţat din
familie în proporţie de 61,2%, respectiv 67,8%, surclasând din acest punct de vedere contribuţia
celorlalte două instituţii. Chiar dacă nu apare pe primul loc, familia mai deţine valori
semnificative şi în ceea ce priveşte influenţa elevilor atunci când vorbim de competenţă,
creativitate şi libertatea de expresie.
Şcoala apare ca având cea mai mare influenţă în ceea ce priveşte însuşirea unor valori
civice şi socioprofesionale ca: libertatea de expresie (48,9%), creativitatea (65,3%) competenţa
(62%); cultura civică (84,1%). Iată valorile pe care elevii le atribuie cu precădere şcolii, ceea ce
arată că diversele atacuri la rolul învăţământului şi al şcolii din perspectiva valorilor însuşite de
elevi nu par îndreptăţite. Şcoala se menţine, astfel, pe primul loc între cele trei instituţii în ceea
ce priveşte influenţa pozitivă asupra elevilor.
Televiziunea apare ca având cea mai mare influenţă în ceea ce priveste însuşirea unor
valori şi atitudini „mediatice” precum: vedetismul (87,1%); sexualitatea (64,5%); lipsa de
scrupule (53.2%); violenţa (78,8%); plăcerile vieţii (47,1%); agresivitate/vulgaritate (64,4%).
Influenţa televiziunii apare ca fiind cea mai complexă şi cel mai mult orientată pe anti-
valori. Promovarea lor nu este neapărat intenţionată, vizibilitatea negativului fiind mai mare din
motive de creştere a audienţei, deci din nevoia de profit comercial. Nu trebuie uitat însă că
televiziunea promovează cu precadere spectacularul şi modele din viaţă reală, cu accent pe
succesul financiar mai mult decât pe cel cultural sau intelectual.
Accentul cade pe satisfacerea unor exigenţe consumeriste şi mai puţin pe cele socio-
educaţionale (şcoala) sau morale (familia). Promovarea de catre televiziune a unor valori (anti-
valori) în discordanţă cu şcoala şi familia sunt văzute de unii ca semnale ale unei emancipări
culturale.
Oricum influenţele nu trebuie absolutizate. Comportamentul elevilor este influenţat şi de
alţi factori. Uneori aceştia pot fi mai importanţi. De pildă, expresiile vulgare sunt reţinute de
către elevi cu precădere de pe stradă şi din anturaj, cele trei instituţii având un rol minor în acest
caz.

24
Atitudinea elevilor faţă de violenţa transmisă prin emisiunile tv.
Evaluarea directă a atitudinii elevilor în raport cu actele de violenţă (scene cu bătai, lupte,
crime, certuri, etc) vizionate la tv. a inclus două dimensiuni: pe de o parte, aprecierea volumului
de violenţă transmisă, prin filme, desene animate şi ştiri în raport cu ceea ce elevii consideră că
ar fi necesar şi, pe de altă parte evaluarea efectului sau influenţei scenelor de violenţă vizionate
la tv., aşa cum sunt ele percepute de către elevii expuşi la acest fenomen mediatic.
În ceea ce priveşte percepţia volumului sau conţinutului scenelor de violenţă se observă o
situaţie diferită pe cele trei tipuri de emisiuni tv., respectiv filme, desene animate şi ştiri. Astfel,
violenţa din filme este considerată de către 44% din totalul elevilor de 11-18 ani ca fiind cât
trebuie şi tot de 44% ca fiind prea multă. Doar 9% dintre elevi consideră ca violenţa din filme
este prea puţină. Procentul de 44% reprezentând elevii care apreciază ca violenţa ficţională din
filme este prea multă reprezintă un semnal pozitiv în raport cu conştientizarea efectelor negative
ale violenţei ficţionale, chiar dacă această opinie ar putea să fie influenţată de atitudinea
populaţiei mature, reflectată adesea chiar în mass-media.
Concluzii parţiale:
Desenele animate ofera ipostaze ale violenţei. Din cauza puterii limitate de înţelegere,
elevii discern mai greu între fapte şi ficţiune. Expunerea frecventă la violenţă poate induce la
elevi o insensibilitate la violenţă, iar aceasta insensibilitate favorizează, inevitabil, creşterea
agresivităţii. De asemenea, consumul de violenţă poate duce la o dependenţă ce determină elevii
să caute aceste programe.
Copiii sunt puternic stimulaţi de imaginile care se perindă cu repeziciune la TV, de
zgomotul şi agitaţia permanentă a personajelor din desene animate, încât s-au obişnuit să fie
stimulaţi vizual şi auditiv din afară de stimuli puternici. Aceşti stimuli determină şi
hiperactivitate, care presupune o continuă agitaţie, o uşoară stare de tensiune sau nervozitate care
poate fi vizualizată prin mişcarea continuă a mâinilor sau picioarelor. Hiperactivitatea este de
fapt cauza impulsivităţii şi a irascibilităţii excesive, a lipsei de control interior. Mai târziu această
hiperactivitate nestopată poate duce la delincvenţă sau comportament antisocial.
În ce masură este copilul influenţat de înfăţişarea violenţei la televizor, ne spune
F.S.Anderson, care pe parcursul a douazeci de ani a făcut studii care investigau influenţa

25
violenţei TV asupra tendinţelor către agresiune în rândul copiilor. Aproximativ trei sferturi din
studii arătau că există o asociere între violenţă TV şi agresivitatea copiilor, 20% au arătat că
rezultatele nu sunt concludente iar 3% au tras concluzia că urmărirea programelor de televiziune
diminuează practic agresivitatea.
Studii mai recente constată însă o accentuare a comportamentului agresiv al copiilor ca
urmare a expunerii la violenţă televizată.
Un alt studiu a investigat dorinţa copiilor de a-i deranja pe alţi copii după ce au urmărit
programe cu conţinut violent. Rezultatul a fost şi de această dată pozitiv, ba mai mult s-a
demonstrat că o expunere la un desen animat agresiv duce la o sporire a comportamentului
agresiv.
Relevant este însă studiul condus de Stein şi Friedrich(1972) pentru proiectul Surgeon
General. Au fost investigaţi 97 de preşcolari dintre care unii vizionau programe antisociale, alţii
prosociale iar alţii neutre, timp de patru săptămâni. Programele antisociale făceau parte din
desene animate cu Batman şi Superman, cele prosociale din filmul ,,Vecinii domnului Roger”, iar
cele neutre conţineau imagini care nu erau nici violente nici prosociale. Observările aveau loc în
cadru social şi se notau toate formele de comportament prosocial (ajutor, cooperare, împărţirea
lucrurilor), precum şi de comportament antisocial (ceartă, stricarea jucăriilor, pedepsirea).
Rezultatele au arătat că acei copii care au vizionat desenele cu Batman şi Superman au devenit şi
mai agresivi, iar cei care au vizionat programele prosociale - Vecinii domnului Roger - au fost
mai cooperanţi şi mai puţin agresivi.
David Buckingham, director la Centrul de Studiu al Copiilor, Tinerilor şi Mass-Media din
Londra, consideră ca violenţa nu poate fi tratată ca o singură categorie al cărei sens poate fi luat
de-a gata, aşa cum se întimplă de cele mai multe ori. El a devenit interesat de ceea ce înţeleg
copiii atunci când se uită la televizor şi a putut observa că uneori este foarte greu să iţi dai seama
ce li se pare copiilor infricoşător sau tulburător. A remarcat, de pildă, că „violenţa factuală“ (cea
din cadrul ştirilor) este cea care generează anxietate mai degrabă decât cea „ficţională“. S-au
făcut studii care au semnalat că expunerea la conţinut violent televizat îi determină pe copii să
imite şi să devină mai antisociali sau „violenţi“.
Urmare a cercetarilor sale, Buckingham consideră această concluzie cel puţin inadecvată.
Copiii imită ceea ce văd la televizor, aşa cum imită ceea ce observă la părinţii lor, la prietenii lor,

26
la personajele din cărţi etc. Mai mult, Guy Cumberbatch, alt cercetător care a urmărit
comportamentul copiilor atunci când se uită la televizor, a constatat că privitorul poate învăţa de
la televizor cum să realizeze diverse acte, dar ca să le pună în practică are nevoie de motivaţie.
Aşadar, bariera care ne opreşte să comitem acte de violenţă este mai degrabă
motivaţională decât bazată pe cunoştinţele pe care le putem obţine şi prin intermediul
televizorului.
Multi cercetători sunt de părere că prin mesajele violente media constituie o sursă de
stimulare a agresivităţii şi a comportamentelor violente. Dr. Franck Brady afirma că “expunerea
la stimuli agresivi măreşte starea emoţională a individului, care, la rându-i va creşte
probabilitatea comportamentului agresiv.”14 Tinerii pot ajunge să creadă ca violenţa este
singurul mijloc de a-şi rezolva conflictele.
Modelul spectacolului violenţei se extinde în toată lumea: S.U.A. exportă cu peste 30%
mai multe programe violente decât se consumă în S.U.A. “Violenţa – spune G. Gerbner – este
un limbaj universal şi atractiv care nu are nevoie de cuvinte.”15 George Comstock a examinat în
1990 216 anchete asupra relaţiei televiziune-violenţă care arată că adolescenţii supuşi continuu la
violenţa TV se comportă în mod agresiv datorită faptului că se identifică cu personajele violente.
El subliniază: “Am creat o cultură a violenţei”.
Mass-media este considerată, alături de consumul de alcool şi droguri, un factor de
risc în manifestarea violenţei.
Conform cercetării efectuate de Consiliul Naţional al Audiovizualului din România, în
programele nationale de televiziune primul loc este deţinut de violenţa fizică urmată de cea
verbală. Copiii pot fi afectaţi de violenţa emanată din unele filme, mai ales dacă violenţa este
promovată de eroul simpatic, cu care elevul se identifică.
Putem include în lista efectelor negative ale mass-media asupra violenţei următoarele:
dezinhibiţia, desensibilizarea faţă de victimă, afectarea operaţionalităţii sistemului cognitiv,
învăţarea de tehnici de agresiune.
De asemenea, mesajul erotic incită imaginaţia copiilor şi contribuie în mod esenţial la o
maturizare precoce din punct de vedere sexual. Cercetările constată apariţia unor grave tulburări

14 Franck Brady, Raport introductiv la Convenţia internaţională asupra violenţei în media, Manhattan, N.Y. 2 oct.
1994).
15 Idem, p.78
27
din punct de vedere psihologic şi comportamental la copiii şi tinerii care s-au obişnuit cu
consumul de materiale erotice. Materialele erotice creează dependenţă, în sensul că acestea cer
un consum sporit.
• Se formează o imagine falsă referitor la ceea ce înseamnă dragostea, la ceea ce
putem aştepta de la celălalt şi, mai cu seamă, la ceea ce trebuie să dăruim noi
înşine.
• Se naşte obişnuinţa de a considera relaţiile sexuale ca pe un sport ce poate fi
practicat cu oricine şi cu orice oportunitate şi de a-l trata pe celălalt ca pe un
obiect de satisfacere a plăcerilor egoiste.
• Scade dorinţa de a întemeia o familie şi de a avea copii.
• Pentru mulţi apare sentimentul frustrării că nu pot atinge standardele de frumuseţe
şi seducţie propuse de cei de pe micul ecran sau cine ştie ce performanţă erotică.
• Sporeşte violenţa îndreptată împotriva femeilor.
Comportamentul răzvrătit şi tiranic, atitudinea ironica şi limbajul impertinent promovate
pe micul ecran formează nişte tineri egoişti şi individualişti, incapabili să se socializeze normal.
Iar mesajul publicitar multiplică dorinţele, generează stări de frustrare şi, ca urmare, se constituie
într-un factor de stres extrem de nociv pentru dezvoltarea personalităţii copiilor.

Cap. V. Concluzii şi redefiniri conceptuale

Violenţa (ca exces de forţă şi brutalitate) se poate manifesta faţă de: integritatea fizică
(maltratare corporală), integritatea psihică (bruscarea şi alterarea sănătăţii psihice şi
intelectuale), integritatea morală (calomnie, acuze nedrepte) şi faţă de identitatea etnică,
culturală şi socială. Formele pe care le îmbracă violenţa sunt: violenţa fizică (bătaia, războiul);
violenţa materială (distrugerea unor bunuri); violenţa morală (nedreptatea, injuria); violenţa
privată (făcută de o persoană particulară ); violenţă asupra informaţiei (cenzura unei cărţi, a unui
ziar, a unei emisiuni radio şi TV); violenţa indirectă (ordin sau manipularea cuiva pentru a
comite violenţe); violenţa publică (făcută de o instituţie).
Violenţei i se opune raţiunea (nonviolenţa şi toleranţa). Toleranţa presupune propria
hotărâre de a nu interzice („tratează-i pe alţii aşa cum ţi-ar conveni să fii tratat tu însuţi”).

28
Un studiu asupra modului in care copiii si adultii percep drepturile copilului si respectarea
acestora este, in acelasi timp, un studiu despre viitorul societatii romanesti. Popularizarea si
apararea drepturilor copilului nu trebuie vazute exclusiv prin prisma aspectelor umanitare,
caritabile, ci mai ales, prin valoarea lor actionala, de constructie a unui viitor mai bun si mai
sigur.
Schimbările survenite în educaţia familială favorizează epidemia hipermodernă a
nemulţumirii. Educaţia de tip tradiţional şi autoritar a fost înlocuită cu o educaţie
psihologizantă, fără obligaţiii şi fără sancţiuni, urmărindu-se înflorirea personalităţii copilului,
satisfacerea totală a dorinţelor acestuia, fericirea lui imediată. Mai mult decât atât, familia nu-
şi mai îndeplineşte în mod corespunzător şi la standardele minime obligatorii funcţia educativă,
lasând-o în seama societăţii. În condiţiile în care nici şcoala modernă nu mai dă randamentul
care i se cere, mass-media a preluat aceste sarcini, dar modul în care şi le îndeplineşte rămân
subordonate economicului şi profitului imediat. Acest lucru cu atât mai mult cu cât statul,
societatea nu consideră necesar implementarea unui set legislativ coerent şi eficient, care să
stopeze şi să sancţioneze derapajele pseudoeducaţionale ale mass-mediei.
Parinţii, uneori, dau calculatorului şi televizorului o utilizare cvasi narcotică pentru
copiii lor. Este necesară, de aceea, definirea unor criterii axiologice, a unor principii etice
asociate noului tip de relaţii specifice societăţii informaţionale, care să ducă la o noua
civilizaţie în care tehnologiile informaţionale să contribuie la dezvoltarea personalităţii umane
şi nu la degradarea acesteia.

Drd. Paula Virginia ABRAHAM-MARE

29

S-ar putea să vă placă și