Time is a great teacher, but unfortunately it kills all its pupils.

Hector Berlioz

52-HerZ

Norah intra pe usa cu un sandwich aproape terminat intr-o mana si o punga neagra in cealalta
mana. Pe cap poarta o palarie neagra. Merge la cuier, isi lasa haina si sacosa. Baga restul de
sandwich in gura si se indreapta spre masa. Pe masa sunt asezate trei farfurii albe goale si un
ceas. Norah priveste farfuriile cu atentie ca si cum ar masura distanta dintre ele, se apropie, ia
o carpa de pe spatarul scaunului si cu mare grija sterge farfuriile de praf. De fiecare data cand
Nora va invarti minutarul ceasului, va sterge farfuriile de praf si va repeta aceeasi fraza.
Atunci vor trece 20 de ani.
Norah: Atat de repede se pune praful aici incat as putea masura timpul cu ajutorul lui. Daca
stratul de praf e subtire ca varful unghiei, a trecut o jumatate de ora. (termina de curatat) Gata,
e de-ajuns! Ah, m-am sincronizat perfect, din moment in moment ar trebui sa ajunga si voinicii
mei. Sotul meu e foarte pretentios cand vine vorba de curatenie. Daca gaseste un singur fir de
praf, nu se mai atinge de mancare, merge la baie, face gargara cu apa de gura pana cand ii
amorteste intreaga fata, dupa care se spala pe maini, pe urma pe fata si pana la urma ajunge sa
se bage in dus unde sta mai mult decat a stat orice femeie vreodata in intreaga istorie a
omenirii. Mama si are un ochi! Pff… zici ca scopul lui a fost de la inceput sa depisteze urmele
microscopice de praf. De asta a cumparat doar farfurii si cani albe. Am incercat sa-l conving ca
cele negre sunt in trend, dar n-am avut nici cea mai mica sansa, a tinut-o intruna pe-a lui cu
‘Praful nu e alb!’. Saracul, n-a vazut niciodata altceva in afara de farfurii albe, habar n-are cum
se vede praful pe o farfurie neagra. Dar eu las de la mine, pana la urma sunt doar niste farfurii
iar eu oricum nu prea am altceva de facut decat sa le sterg. Scumpul de el, din clipa in clipa ar
trebui sa ajunga. Da’ chiar asa, copilul ala pe unda umbla? (scoate capul pe usa) Rafaeeeeeeel!
Hai la masaaaaaaa! (inchide usa) Of, baiatul asta se face mereu disparut. Noroc ca seamana cu
taica-su, ca altfel cine stie ce mai patea pe ulitele astea. Il apuca pe el foamea si sa vezi atunci
cu ce viteza vine, zici ca e alergatorul ala…Hussein. Stai putin, Hussein era terrorist. Usein! Usein
Bolt, asa! Ma rog, mananca mult, mai mult decat mine si taica-su la un loc. Il inteleg, are nevoie,
e in crestere, e sportiv, consuma mult, dar totusi… Odata a venit acasa mai repede, m-a pandit
sa vada cand nu sunt atenta si a plantat putin praf pe marginea farfuriei lui taica-su ca sa o
manance el si pe aia. De parca s-ar fi terminat mancarea in lumea asta intreaga. Jumatate de an
am ras de el. Ooooff, cine stie pe unde umbla acum. Niciodata nu mi-au placut stradutele astea.
Sunt pline de taximetristi. Pline ochi! De-aia care ies din masini si stau toata ziua la cafea.
Cheliosi, unsurosi, barbosi, burtosi… unii dintre ei sunt atat de grasi incat intra dimineata in
masina si ies dupa o saptamana, cand ii gaseste cineva in mijlocul drumului, fara benzina, pe
jumate iesiti in afara, cersind dupa o shaworma. Iar majoritatea dintre ei sunt de-a dreptul
absurzi. Cel care m-a adus astazi acasa mi-a urat “O zi senila!”. O zi senila. Asa ca mi-am
consumat 15 minute din viata ca sa ii explic sarmanului care e diferenta dintre o zi senina si o zi
senila. Pai mai baiatule, o zi senina e atunci cand nu sunt nori pe cer, cand e limpede totul! Iar o
zi senila… o zi senila… o zi senila a fost cand abia implinisem 18 ani. Afara zapada era pana la
brau iar eu ma trezisem mai devreme pentru ca era ziua mea. Mi-am luat cafeaua si m-am
postat in fata geamului sa vad frumusetea asta de oras acoperit de zapada. Noi avem un cires in
mijlocul curtii, un cires batran dar roditor, inalt, cu crengi lungi, solide. Si in timp ce imi beam
cafeaua admirand zapada din curte, am vazut-o pe mama, batrana cum era, in zapada pana la
brau, indreptandu-se cu stropitoarea spre cires. Si a ajuns la cires… si l-a udat. Atunci mi-am dat
seama ca nu mai avea mult. Sase luni mai tarziu a… inflorit ciresul. Mda, nu stiu cum am ajuns
aici. Ma rog, unde sunt baietii astia? Ia uite cat e ceasul. (se duce la ceas si muta minutarul, isi
prinde parul, isi pune ochelarii pe ochi + farfurii)
Atat de repede se pune praful aici incat as putea masura timpul cu ajutorul lui. Daca stratul de
praf e subtire ca varful unghiei, a trecut o jumatate de ora. Da, m-am sincronizat bine, sotul
meu trebuie sa ajunga din moment in moment iar Rafael e pe afara ca intotdeauna. Cred ca ar fi
bine sa mai verific odata farfuriile, in ultimul timp am ratat cam multe fire de praf. Nu le vad,
asta e. Totusi nu as vrea ca iubitul meu sot sa moara de foame din cauza mea si a firelor
microscopice de praf. Hah! Ce stire buna ar ajunge asta. Cred ca ar inconjura intreg
mapamondul. Ar ajunge virala! “Sot mort de foame dupa ce nevasta mioapa a ratat un firicel de
praf 10 zile la rand” Eh ce sa-i faci, macar Rafael nu are pretentii. Chiar asa… (scoate capul pe
usa) Rafaeeeeeeeeeeel! Hai la masa ca se raceste! Numai el stie pe unde o fi, eu l-am lasat in
fata curtii, el s-a facut disparut. Eh, il ia pe el foamea si… Da’ stii ca ciresul asta nu mai
infloreste? Abia acum mi-am dat seama. Ciresul asta nu a mai inflorit de ani buni. Dar frunze
are, zici ca-I arbust, nu pom fructifer. O fi imbatranit de tot sarmanul de el, numai eu stiu cat il
goleam in fiecare vara cand eram mica. Eh, nu doar cand eram mica, si mai tarziu il gole… Mda,
ma rog, degeaba tip dupa baiatul asta ca nu aude. Aude numai ce vrea si cand vrea. Ia ca mi-am
adus aminte ca am citit azi intr-o revista… unde am pus revista aia? Ma rog, da-o-ncolo, ca tin
minte. Am citit azi despre cea mai singura balena din lume. Da, da, in oceanul Pacific. Prima
oara au auzit-o in 1989 si pe urma pana in ’92 au tot auzit-o. Noi avem tehnologie, o putem
gasi. Problema ei e ca celelalte balene nu o pot auzi pentru ca ea emite frecvente prea inalte
pentru ele. Emite o frecventa de… de… de c-am uitat. Imi aduc eu aminte mai tarziu. Ma rog,
balena asta e singura din 1989 incoace. Nu mai e alta ca ea iar celelalte nu o pot auzi si nu se
gasesc. Ce mi s-a parut mie interesant e ca din 2014 incoace, in fiecare an s-a facut auzita, de
parca ar vrea sa comunicam mai des. Poate i-a ajuns si ei atata singuratate si a simtit ca noi o
putem auzi. Mereu am crezut ca balenele plang in cantecul lor. Poate ca balena asta chiar asta
face, isi plange singuratatea. Cine stie ce poveste trista o fi avut. Nu se poate sa fie singura
balena asa din neant, au mai fost si altele si ceva s-a intamplat. Of, sarmana de ea. Nu i-a dat
nimeni un nume macar. Bine ca delfinii aia de la delfinariu au cu totii nume. Delfinul Costica,
delfinul Valerica, delfinul Danut… eh, uite ca o botez eu. De astazi o cheama… Norah! Gata,
Norah are nume de acum si poate in felul asta reuseste sa se imprieteneasca cu celelalte
balene. Sau macar cu delfinul Danut. Ma gandesc ce noroc pe Norah ca am auzit-o noi. Altfel n-
ar fi auzit-o nimeni. E ca si cum nu ar fi existat. Era si o idee filozofica…aia cu copacul. Daca
undeva intr-o padure un copac se prabuseste si nu e nimeni acolo sa-l auda, mai scoate vreun
sunet? Hai ca m-am dus departe rau. Bine ca tin minte toate astea dar nu mai tin minte unde
am pus o revista. Oare am uitat-o afara? Eh, daca e afara o gasesc baietii cand vin si o aduc in
casa. Sotul meu are un ochi…pfff. Poate se uita si la ciresul asta sa vada de ce nu mai infloreste.
Eh, la cat de chipes e, numai daca s-ar uita putin la cires ar inflori pe loc. Asa am fost si eu prima
oara cand l-am vazut. Am intrat intr-o ceasornicarie unde lucre el sa repar vechitura aia ca se
oprise in loc si cum am dat cu ochii de el s-a oprit si pentru mine timpul in loc. Am ramas
amandoi blocati, ochi in ochi, iar in timp ce ma privea eu treceam prin toate anotimpurile iar la
final am inflorit. De-atunci, de fiecare data cand ne privim, infloresc. A fost cea mai frumoasa zi
din viata mea. Pe urma nunta a fost a doua cea mai frumoasa zi din viata mea. Pe urma a venit
vara si… poate daca il uda, infloreste, cine stie. Nu cred ca l-a mai udat nimeni de mult timp. Ca
tot veni vorba de timp, ia uite cat e ceasul, ce fac baietii astia? (merge la ceas, invarte
minutarul, se cocoseaza putin + farfurii dupa care pune carpa intr-un buzunar)
Atat de repede se pune praful aici incat as putea masura timpul cu ajutorul lui. Daca stratul de
praf e subtire ca varful unghiei, a trecut o jumatate de ora. Problema e ca eu deja trebuie sa
verific farfuriile astea cate jumatate de ora ca nu mai vad firele de praf. Al naibii fire de praf, am
strans atatea ca puteam sa-mi deschid un magazin de clepsidre. Macar in felul asta mai
justificam si eu timpul pierdut. Eh, vorbesc prostii, nu e niciun timp pierdut, nu pentru iubitul
meu sot. Pentru el as fi in stare sa le curat si zile intregi. Si pentru Rafael, dar Rafael nu are
probleme cu praful. Cum e si cu timpul asta… odata cu varsta, timpul accelereaza dar viata
incetineste. In toata calatoria asta, vrei nu vrei, pana la urma tot cu aceeasi viteza parcurgi
totul. Nici nu-ti dai seama cand incepe sa se puna praful pe tine. Si cand iti dai seama, nu mai e
nimeni acolo sa il stearga. Eh, indata trebuie sa ajunga si baietii mei acasa. Oare pe unde o fi
Rafael? Sper ca nu e peste drum, i-am spus de atatea ori sa nu mai mearga acolo. (scoate capul
pe usa) Rafaeeeeeeeeel! Rafaeeeeeel! Hai la masa mama! (inchide usa) El stie mai bine cand ii
e foame si vine singurel. Nu ma plang, mananca destul incat ar supravietui ani buni fara
mancare. Asa e cu copiii, sunt in crestere, trebuie sa manance bine. Numai sa nu-i lasi sa se
ingrase cum am vazut eu ca se intampla la americani. Nu-i lucru bun nici ala, arata toti ca niste
balene de uscat. Majoritatea dintre ei nici nu mai merg pe jos, au carucioare speciale care ii
cara de la un fast food la altul ca sa devina si mai grasi. In curand or sa dea pe afara, cu tot cu
Trump si zidul lui. O sa ii invadeze ei pe mexicani rostogolindu-se pe-acolo ca niste baloane
pline cu untura. Nu, nu-i lucru curat asta. Ah, bine ca mi-am amintit sa mai curat odata farfuriile
ca sigur mi-au scapat cateva firicele de praf. (porneste inspre masa dar se opreste pe drum)
Oare azi ploua? Prea ma doare spatele! Bine ar face sa ploua, poate mai uda ciresul asta ca nu l-
a mai udat nimeni, saracul. Cum sa infloreasca daca el se usuca. Uneori ma uit la el si ma vad pe
mine. Doar ca imi trece repede, il am pe iubitul meu sot care ma infloreste cu orice privire imi
arunca. Dar chiar asa, ia uite cat e ceasul! Of, of, ooof, punctualitatea asta. (merge la ceas,
invarte minutarul, se mai cocoseaza putin, de pe o margine ia un baston alb si incepe sa se
uite la farfurii)
Atat de repede se pune praful aici incat as putea masura timpul cu ajutorul lui. Daca stratul de
praf e subtire ca varful unghiei… Unde-i carpa aia? Hai mai, unde puteam s-o las. (cauta carpa
oriunde in afara de buzunar. Se duce la cuier unde e punga neagra, baga mana in punga si de
acolo scoate o pereche de papucei pentru nou nascuti. Ramane blocata cu papuceii in mana,
vede palaria, o ia usor din cuier si si-o aseaza pe cap dupa care se indreapta incet catre scaun
si se aseaza. Priveste la oamenii din sala) Aveti impresia ca sunt o nebuna, nu? Ia uite si la
scrantita asta, face acelasi lucru, da-i cu praf, da-i cu baietii aia care nu mai vin pentru ca
probabil nu exista iar ea…doar o baba care va moara fata mare. Nu sunt nebuna. Nu mi-am
permis sa innebunesc. As fi putut s-o fac, dar i-am iubit prea mult ca sa imi dau voie sa imi pierd
mintile. Plecase la un control la un timp dupa ce incercasem sa avem un copil. Testele mele nu
dadeau un rezultat bun iar el a crezut ca la el e problema. S-a intors seara zambind si am aflat
vestea cea buna. Nu era nimic in neregula, era doar o chestiune de timp. Atat de bucuros parea
incat a inghitit vreo 3 firicele de praf scapate de mine si nu avusese nicio reactie. Seara am
incercat din nou, iar la scurt timp dupa am aflat ca vom avea un copil. De bucurie, a doua zi,
intr-o sambata, am iesit in oras si am cumparat cat de multe hainute pentru nou nascuti am
putut. M-am intors incarcata acasa sip e masa era un biletel. Scumpul meu sot imi facuse o
vanatoare de comori surpriza. Ala era primul indiciu. Am iesit in curte, am intrat la gaini, am
cautat prin paie, am gasit alt biletel, am mers peste drum la cimitir, am cautat in spatele unei
coroane alt biletel, am mers la baie, acolo intre hainele puse la spalat am mai gasit un biletel,
am iesit afara, am urcat in cires… ciresul era inflorit in anul ala. Era incarcat de flori si frunze. Iar
el atarna acolo, sus, aproape de ultima craca. Atat de frumos, atat de imbujorat si totusi…atat
de lipsit de viata. Avea lipit de pantaloni un ultim biletel. Atunci am aflat. Doctorul ii gasise o
tumoare cand fusese la control. Nu mai avea mult. Era doar o chestiune de timp. Nu a suportat
ideea ca nu va putea sa isi vada copilul nou nascut si nu a putut sa imi spuna nimic, asa ca a
facut vanatoarea de comori, ca un ultim joc al nostru la al carui final statea ascunsa o comoara
pierduta. In biletel ma ruga sa il iert si sa nu ma opresc. Sa imi duc viata mai departe si sa am
grija de copil. Iar daca e baiat, sa-l numesc Rafael, ca pe tatal lui. Atat. Patru luni de zile am baut
de dimineata pana cand lesinam sau nu mai puteam misca. Dupa patru luni de zile, ciresul s-a
scuturat. In ziua in care ciresul s-a scuturat, am mers la spital iar seara m-am imbatat in ultimul
hal si am iesit in oras sa dau un anunt. A doua zi nu mai tineam minte nimic dar mi-am citit
anuntul in ziar. “Vand papucei pentru nou nascuti. Nu au fost purtati niciodata.” Era baietel. Tot
alcoolul din cele patru luni a fost prea mult pentru micutul meu Rafael. Atat de putin timp
pentru amandoi. Pentru unul 30 iar pentru altul 4 luni. Timpul e nemilos. E un bun profesor, dar
isi omoara toti studentii. Pe unii prea repede. Iar eu nu am putut sa-i accept asta timpului. Nu
de data asta. Asa ca eu nu i-am lasat sa dispara. Nu pana nu dispar si eu. In fiecare zi le-am pus
masa, in fiecare zi am sters farfuriile, l-am strigat pe Rafael, i-am asteptat pe amandoi si i-am
iubit la fel de mult in fiecare zi pentru ca iubirea mea invinge timpul. Pana cand nu voi muri eu,
ei vor ramane vii iar eu ii voi astepta ca si cum ar putea intra pe usa in orice clipa. Voi fi aici
neincetat in cazul in care copacul se prabuseste si nu e nimeni sa-l auda. (priveste pe geam) Ce
ciudat. Ninge. Ninge in aprilie. (se ridica usor, lasa papuceii pe scaun si porneste inspre capatul
salii. De acolo ia o stropitoare. Se indreapta catre usa iar pe la jumate se opreste.) 52 de hertz.
Asta era frecventa. (se indreapta cu pasi usori catre usa. La doi pasi de usa se opreste.)
Apropo. Eu ma numesc Norah. (face un pas iar bastonul alb se indoaie. Odata cu el si ea se
cocoseaza si se face mai mica. Mai face un pas si bastonul se indoaie mai mult. Odata cu el si
ea se cocoseaza si devine mai mica. Iese)