Sunteți pe pagina 1din 14

Coridoarele erau lungi, scăldate în întuneric și murdărie.

În partea stângă era un perete fără


ferestre, cu crăpături nu prea adânci, iar în partea dreaptă se înșirau uși, ca la hotel, uite-așa
stăteau în rând. Podelele din lemn erau reci ca gheața și în momentul în care pășeai, se producea
un zgomot înțepător, totuși lent, căci nu era genul acela de zgomot rapid, care te înspăimânta,
ci mai degrabă undele sonore erau lipsite de vivacitate. Mirosul de tutun învăluia încăperea
obscură, astfel încât mi se făcuse o poftă nemaipomenită să fumez. Am luat cu mișcări bruște
pachetul Marlboro albastru din buzunarul jachetei zdrențuroase, am scos cu mâinile-mi
bolnave și tremurânde o țigară și am înfipt-o între buzele moi și cărnoase. Fumam încet, trăgând
domol fumul în piept și scoțându-l afară sacadat. Mă aflam într-un spital de nebuni, dar unul
din categoria celor groaznice, asemănătoare unor pușcării, iar gândul acesta mă frământa
cumplit. Eu nu eram nebună. Eram doar obosită și sătulă de ceea ce se întâmpla în jurul meu.
Obișnuiam să fiu un avocat de excepție, câștigam orice proces pe care mi-l dădea judecătorul,
de origine rusă, Dmitri Pashenka. Era un om bătrân, pielea îi era zbârcită și albă, ochi aproape
incolori și sticloși, bărbia proeminentă, tâmplele puțin, foarte puțin scobite, iar obrajii păreau
scofâlciți. Cu toate acestea, era cel mai inteligent bărbat pe care îl întâlnisem vreodată, totodată
cel mai bun și implicat judecător pe care îl avusese societatea noastră. Eram onorați să lucrăm
pentru el, de aceea îmi plăcea să muncesc, să câștig toate procesele și să citesc mândria rusului
față de mine, schițată printr-un surâs superior.

Odată eram la toaleta tribunalului. Îmi spălam mâinile cu unghii colorate într-o ojă roșie, timp
în care îmi admiram portretul în oglinda de pe peretele de deasupra chiuvetei lustruite. Vedeam
un chip frumos: o bărbie rotundă, slabă, buze mari și conturate cu un ruj roșu aprins, nas mic și
centrat, ochi albaștri, imenși, pe care mama îi asemăna cu un ocean adânc, în care te-ai fi înecat
numaidecât, gene lungi și un păr negru ca bezna unei nopți, strâns într-o coadă perfectă la spate.
Mă simțeam puțin agitată în acea zi, căci un proces dificil avea să înceapă. Mi-am privit insistent
reflexia, după care am părăsit toaleta cu pași repezi. Am intrat în sală. Instanța de judecată,
spectatorii, martorii, acuzatul, reclamantul și cel de-al doilea avocat erau prezenți. M-am așezat
pe scaunul din spatele pupitrului din colțul drept. Trebuia să îl apăr pe acuzat.

Judecătorul a bătut de câteva ori cu renumitul ciocănel pentru a se face deplină liniște în sală,
iar toată lumea amuțise. Apoi, a început cu vocea lui gravă, dominată de un accent rusesc:

-Procesul începe. Să vină pe scaunul din față reclamantul Andrei Cantemir.

S-a ridicat încet de pe scaun, a depus jurământul cu mâna pe biblie că va spune numai și numai
adevărul, după care s-a așezat pe scaunul din fața juraților. Toată lumea era ochi și urechi.
Avocatul său s-a ridicat și plimbându-se prin sală, glasul său a răsunat în toată încăperea:
-Domnule Cantemir, ce vârstă aveți?

-35, domnule.

-Vă rog să spuneți cu cuvintele dumneavoastră exact ce s-a întâmplat în noaptea aceea.

-Ei bine, am ajuns de la muncă destul de târziu, căci avusesem foarte multă treabă, ca de obicei.
Lucrez la o fabrică de mașini și stau mereu peste program, domnule.

Remarcasem că se uita mereu în jos când vorbea și își freca mâinile transpirate de pantaloni.Era
foarte emoționat, dar se străduia să rămână calm.

-Am părăsit clădirea pe la ora 1, după miezul nopții, m-am urcat în mașină și am pornit către
casă, a reluat reclamantul. Când am deschis ușa apartamentului, am simțit un miros ciudat, apoi
am intrat direct în bucătărie.

Lacrimile îl podidiseră și își îngropase fața în palme.

-Soția mea zăcea pe jos, cu o gaură de glonț în cap și cu mult sânge împrejurul ei. Am sunat
imediat la ambulanță, care și-a făcut apariția în câteva minute. Apoi a venit și poliția care a
început să ancheteze locul. Doctorii au declarat imediat decesul.

-Îl poți identifica pe cel care ți-a ucis soția?

-El este! a spus Cantemir, arătând acuzator cu degetul către personajul din dreapta mea.

-Poliția a confirmat asta?

-Nu, dar cu câteva zile înainte, m-a amenințat că îmi va distruge familia dacă nu îi voi da banii
pe care îi datoram.

-Despre ce sumă vorbim?

-260 de euro, domnule. I-am împrumutat ca să o duc pe nevastă-mea la doctor, căci îi


depistaseră o tumoare.

-Evident că am discutat și cu cei de la criminalistică despre asta și se pare că amprentele


acuzatului nu se găsesc pe arma folosită.
-Eu știu, domnule. Criminalii au diferite metode. Poate a folosit mănuși sau habar nu am. Dar
el a ucis-o. S-a răzbunat. Săraca de ea...

Din nou, reclamantul izbucnise în lacrimi, astfel încât m-am enervat cumplit și m-am ridicat.

-Domnule Cantemir, ziceți că în noaptea aceea ați terminat serviciul după miezul nopții și că v-
ați dus direct la mașină. Ce mașină aveți?

-Domnule judecător, a sărit imediat avocatul reclamantului, nu are nicio relevanță această
întrebare. Solicit retragerea ei.

Multă zarvă se făcuse în sală și doar după câteva minute s-au liniștit apele. Judecătorul rus s-a
ridicat.

-Potoliți-vă! Potoliți-vă imediat! Îi permit avocatei Angelina Komloși să continue procesul fără
retragerea întrebării adresate reclamantului.

-Mulțumesc, domnule judecător. Ei bine, ce mașină conduceți? am întrebat cu o voce suavă,


întorcându-mi privirea către Cantemir.

-Un Range Rover Velar, roșu.

-Numerele de înmatriculare?

-B 06 XNF!

-Unde țineți parcată mașina, în timpul în care stați la serviciu?

-Evident că în parcarea fabricii. Toți angajații au un loc rezervat.

În vocea lui regăseam puțină superioritate.

-Ciudat, domnule Cantemir. Știați că există o cameră de filmat exact către parcarea fabricii unde
lucrați dumneavoastră?

-Sincer, nu.
-Ei bine, există și funcționează 24 de ore din 24. În noaptea aceea ați zis că ați părăsit clădirea
pe la ora 1, după miezul nopții, corect?

-Da, doamnă.

Glasul începuse să îi tremure.

-Și că v-ați dus direct la mașină?

-Întocmai.

- Unde aveați parcată mașina? În parcarea clădirii nu era. M-am documentat eu, Cantemir. În
acea noapte, de la orele 22 până la ora 3 dimineața, parcarea a fost pustie. Totodată, nu a fost
identificată nicio persoană care să părăsească incinta.

Multe voci începuseră să șușotească prin sală. Îl prinsesem. Mințea.

-Poate v-ați uitat greșit, doamnă! Eu așa îmi amintesc.

-Destul, domnule Cantemir.

Judecătorul Pashenka sărise ca mușcat de șarpe.

-Te îndoiești de abilitățile noastre? M-am uitat alături de doamna avocat Komloși peste filmările
din acea noapte și într-adevăr mașina ta nu se afla în parcare și clădirea era închisă. Am derulat
înapoi și am remarcat că tu plecaseși de la muncă pe la ora 20, cât încă era lumină. O să o las
pe doamna avocat să continue.

-Mulțumesc, Dmitri.

Rusul îmi aruncase o privire de gheață. Îi spusesem pe nume, chit că nu aveam voie în timpul
unui proces. Era pentru prima oară în cariera mea când făceam o astfel de greșeală.

-Vă rog, domnule Cantemir să spuneți sincer unde erați în acea noapte.

-Nu mai știu. Nu mai știu și punct.

Reclamantul începuse să țipe, astfel încât jurații l-au trimis la locul lui.
-Îl invit pe martorul lui Andrei Cantemir, pe scaun.

Aceeași procedură cu biblia și cu jurământul o așteptă și pe fiica lui Cantemir, Amaia Cantemir.
Avocatul reclamantului se ridică slăbit de puteri de pe scaun și i se adresă fetei.

-Ce vârstă aveți, domnișoară?

-16 ani, domnule avocat.

Avea o voce blândă, caldă. Era extrem de frumoasă și avea niște trăsături deosebite. Ochii îi
erau de culoarea chihlimbarului, ce îi luminau tenul măsliniu,umezi, probabil din cauza unor
lungi reprize de plâns, sprâncene frumoase, groase, buze subțiri, dar fine și un păr creț, blond,
care în lumina soarelui ce pătrundea pe fereastra rotundă a tribunalului, părea de-a dreptul auriu.
Avea un corp perfect. Era bine proporționată și atrăgea toate privirile din sală cu rochia sa alba,
vaporoasă, puțin transparentă.

-Ce fel de relație aveai cu tatăl tău? Dar cu mama ta?

-Cu tata nu prea vorbeam, căci era cel mai des plecat de acasă și îl vedeam destul de rar. Cu
mama îmi petreceam majoritatea timpului și o compătimeam.

-De ce o compătimeai?

-Pentru că era singură. Nu avea un soț care să îi acorde atenție. Mi se părea îngrozitor.

-Mama ta ce părere avea despre sosirile târzii alte tatălui tău?

- Era destul de afectată, dar nu arăta niciodată asta. În plus știa că nu stă peste program la muncă,
așa cum ne tot mințea pe noi. Știam foarte bine amândouă de aventura sa cu o amantă, dar nu
i-am spus niciodată că aveam la cunoștință acest detaliu , căci mama zicea că îl înțelege. Ea era
bolnavă de cancer și el avea nevoie de o femeie frumoasă și sănătoasă.

-Așadar , crezi că în acea noapte el fusese la amanta sa?

-Sunt sigură.

-Tu unde erai, Amaia?


-Dormeam la prietena mea, Daniela. Deci nu eram acasă.

-Asta a fost tot. Mulțumesc, domnișoară.Rândul tău, doamnă Komloși.

M-am ridicat de pe scaun, am luat pixul de pe pupitru și m-am jucat cu el o vreme, folosindu-
mă de buze.

-Amaia, ești foarte frumoasă.

-Mulțumesc, și dumneavoastră.

-Presupun că semeni cu mama ta, căci tatăl tău arată mai degrabă ca un spiriduș.

-Întocmai. Toate rudele îmi zic că arăt exact ca mama.

Dmitri se uita la mine, surâzând. Mereu câștigam procesele pentru că știam cum să îi aduc pe
martori de partea mea. Îmi intrasem deja în mână.

-Ai vreun iubit?

-Nu, doamnă. Mă axez pe școală.

-Foarte cuminte ești. Mă bucur. Nici eu nu am, și sunt cu 12 ani mai bătrână decât tine. Ce
facultate vrei să urmezi?

-Mă gândeam la Academia Tehincă Militară.

-Țintești departe. Draga mea, încep să prind drag de tine. Trec direct la întrebările folositoare,
căci colegul meu avocat mă soarbe din priviri. Este adevărat că acuzatul i-a împrumutat tatălui
tău 260 de euro pentru a o duce pe mama ta la doctor?

-Da. Adesea luăm bani de la dânsul și mereu ne dă cât avem nevoie.

-Bun. Ai fost la curent cu faptul că tatăl tău nu îi înapoiase banii?

-Da, doamnă. Existau seară de seară certuri între mama și tata legat de asta și era inevitabil să
aud și eu.
-Înțeleg. Îți mulțumesc, Amaia. Te poți retrage.

Mă simțeam bine. O aveam de partea mea pe Amaia, Andrei Cantemir se dovedise un tată și un
soț denaturat, iar rândul acuzatului venise în sfârșit. Nu m-am mai așezat pe scaunul de la
pupitru, în schimb am așteptat ca judecătorul să îl invite pe Raul Ichim pe scaun.

-Juri să spui numai și numai adevărul?

-Jur!

Acuzatul era tânăr. Avea cam 29 de ani și era foarte chipeș. Tenul lui era alb, avea ochi verzi,
profunzi, asemănători cu o pădure, în care te-ai fi rătăcit imediat, o barbă frumos aranjată, un
păr negru, ciufulit și o înălțime care te intimida pe loc, aproximativ 1, 89 m. Vocea mea răsuna
din nou în toată încăperea:

-Domnule Ichim, vă rog să spuneți ce s-a întâmplat exact în noaptea aceea.

-Ei bine, mărturisesc faptul că îl amenințasem pe Andrei că îl bat dacă nu îmi va da banii înapoi,
însă nu am zis niciodată faptul că îi voi distruge familia. Le iubeam pe Amaia și pe mama ei,
altfel nu le-aș fi împrumutat de numeroase ori sume mari de bani. Îl cunoșteam pe Andrei de
multă vreme și de aceea aveam încredere în el să îi ofer bani. Mereu mii dădea înapoi. Noaptea
în care m-am despărțit de iubita mea coincide cu noaptea în care l-am amenințat pe bietul
Cantemir. Eram beat criță, tocmai ce plecasem de la un bar din Centrul Vechi și l-am văzut pe
Andrei. Era în Range Rover-ul roșu cu amanta lui. Am început să dau cu picioarele în portiera
din spate și el a ieșit brusc din mașină. Eram nervos pe el că își înșela soția, pe deasupra eram
și distrus că o pierdusem pe fata pe care o iubeam. L-am înjurat de câteva ori și ca prin vis am
auzit cum îi spunea amantei să îl aștepte în mașină. M-a implorat să nu îl pârăsc, apoi a zis ceva
că îmi mulțumește pentru bani. Atunci, beat fiind, i-am răspuns pe un ton agresiv că o să îl bat
dacă nu îmi va da banii . S-a urcat în mașină și dus a fost. Eu am rămas acolo, pe strada aceea
întunecată. M-am așezat pe bordură și am adormit acolo.

-Domnule Ichim, de ce credeți că Andrei v-a acuzat?

-Ei bine, probabil îi era frică de faptul că le voi spune fetelor că are o amantă sau mai știu eu
ce. Este un laș. Mai ales să mă învinuiască pentru așa ceva...este cumplit.

Brusc, mi-a venit o idee.


-Raul, vreau să spun, domnule Ichim, mă scuzați. Spune-ți-mi vă rog strada pe care vă aflați
când v-ați întâlnit cu Andrei.

-Era strada paralelă cu mall-ul.

Atunci am ieșit fulgerător din sală și am dat un telefon. Am sunat la poliție să verifice camerele
de filmat din noaptea respectivă, la orele în care se comisese crima, după miezul nopții.
-Doamnă avocat, acuzatul se afla la ora aceea pe bordură. Zăcea culcat, cu o sticlă de Chivas
Regal în mâna dreaptă. Dormea cel mai probabil.
-Mulțumesc, Vlad!
Am închis telefonul și într-o grabă uriașă am intrat din nou în sala unde se ținea procesul. Părea
că toata lumea mă așteaptă. Toți ochii erau pe mine.

-Caz închis! Am strigat eu. Acuzatul este nevinovat.

O sumedenie de voci răsunau în încăpere. Lumea era precipitată și dorea o explicație.


Înregistrasem conversația telefonică cu polițistul, astfel încât am conectat telefonul la boxe, iar
cuvintele care dovedeau nevinovăția au început să răsune clar și răspicat în tribunal. La final,
lumea a aplaudat, iar jurații au dat verdictul:

-Este evident că vom verifica cu ochii noștri filmările, iar până atunci vom solicita o autopsie
la cadavrul doamnei Cantemir. Ședință încheiată! Puteți părăsi sala în liniște!

M-am trântit pe scaunul de la pupitru, căci mereu obișnuiam să mai stau după procese acolo. Îl
câștigasem ....

-Felicitările mele, Angelina! mi-a spus rusul.

-Mulțumesc, bătrâne. Vrei să bem ceva? Mi s-a făcut poftă de un pahar de Chivas Regal.

-Bineînțeles.

Localul la care obișnuiam să merg cu domnul Pashenka era modest. Mai degrabă semăna cu o
cârciumă, unde veneau toți obosiții. Când intrai acolo, un miros acru te întâmpina, după care
observai niște mese din lemn de fag, vechi, rotunde, în jurul cărora erau așezate scaune tot din
lemn, dar foarte comode. Era un local scăldat în întuneric. Rareori mai pătrundea vreo rază de
lumină prin ferestrele ascunse de draperiile cafenii, pătate și îngăurite. Chiar dacă nu arăta prea
bine, băutura era extraordinară, iar prețurile erau foarte mici.
-Un pahar de whiskey, vă rog! am cerut eu chelnăriței, care părea extrem de vioaie în acea zi.

-Eu aș dori o sticlă de șampanie Zarea! a urmat judecătorul.

Cei din jur ne priveau curioși, pentru că eram foarte diferiți. Noi nu ne îmbrăcaserăm în haine
ponosite, ci aveam haine curate și frumoase. Păream superiori lor, căci eram politicoși și
educați. Pe ceilalți nu îi auzeai zicând "Un pahar de whiskey, vă rog!". Ei știau doar " Uscato,
mai adu un pahar acilea de tărie". Nu aveai ce să le faci...așa erau ei.

Acea seară minunată petrecută cu Pashenka m-a înviorat, căci eram și fericită pentru că
reușisem că câștig un alt proces. Cine ar fi știut că acela avea să fie și ultimul?

Îmi aduc vag aminte de cele petrecute după acea seară, căci eram destul de amețită din cauza
băuturii. Aflasem că autopsia era gata și că soția lui Cantemir nu a fost ucisă, ci a comis o
sinucidere. Explicația: infidelitatea soțului său și alte probleme psihice, pe care le avea. Raul
Ichim își recăpătase pe deplin libertatea, iar Andrei Cantemir fugise în Mexic cu amanta sa,
lăsând-o de izbeliște pe Amaia. Un final fericit pentru toți, mai puțin pentru tânăra Amaia.

După ce mi-am revenit din starea de beatitudine, amestecată cu beție și somnolență, am fost să
o caut pe Amaia.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

-Angelina, Angelina! Trebuie să veniți să luați tratamentul.

Trăiam în trecut. Uitasem că aparțin unui spital de nebuni. Și poate vă întrebați cum am ajuns
aici. Nici eu nu știu. Știu doar că mă simt neputincioasă stând într-un loc ca acesta. Mai știu și
că mi-e dor de soțul meu și de fiica mea.

Acum mă numeam Angelina Ichim, soția lui Raul Ichim, mamă adoptivă a Amaiei Ichim.

Cine s-ar fi gândit că aveam să mă îndrăgostesc de un criminal. Nu el era cel care ucidea, dar
îi ajuta pe alții să facă treburile murdare. Îl iubeam prea mult pe Raul, totuși eram un avocat,
un om al legii, care ar fi trebuit să îl denunțe imediat. Nu am făcut-o. Eram irevocabil și
ireversibil îndrăgostită de acest bărbat. Simțeam că îl trădez pe Dmitri, dar preferam să știu că
mă urăște un judecător, decât să îmi pierd iubirea vieții. Fetița noastră, pe care am dobândit-o
în urma unui lung proces de adopție, Amaia știa și ea despre ocupația tatălui ei, dar îl venera.
Zicea că apreciază curajul lui. Și eu îl apreciam, ba chiar începusem să folosesc și eu arme.
Mergeam în curtea din spatele casei și trăgeam în sticle goale de Western Gold.
După ce am adoptat-o pe Amaia și după ce m-am căsătorit cu Raul, am decis să cumpărăm o
casă la periferia orașului.

-De ce la periferie? Mi-ar plăcea undeva în oraș. Amaia va începe școala, așa că va trebui să
fim aproape. Putem face un împrumut la bancă, Raul.

-Mi-am dorit dintotdeauna o casă într-o pădure,unde suntem numai noi, unde putem urla
oricând,unde ne putem plimba. Doar închipuie-ți!

Până la urmă am cumpărat casa care se afla la marginea orașului. Raul se descurcase de minune
cu alegerea locuinței, căci în viața mea nu văzusem o casă mai frumoasă. Nu era nici prea mare,
nici prea mică. Era construită dintr-un lemn de fag scump, rezistent. Ferestrele erau mari, albe,
iar obloanele erau cafenii. Felinarele înconjurau casa, iar seara se crea o atmosferă uluitoare.

Chiar în ziua în care am început să descărcăm mobilierul și celelalte lucruri în noua casă, mi-
am dat seama de ce Raul preferase o locuință departe de hazardul cotidian. Pentru cina din seara
aia pregătisem niște salată de ton, preferata Amaiei. Era foarte liniște. Se auzea doar zăngănitul
furculițelor în farfurii.

-Am găsit o cutie întreagă cu arme de toate felurile în beci. Ori îmi explici în următoarele minute
ce faci cu ele ori îl sun pe Dmitri.

Raul nu schițase nimic. Mânca liniștit din farfurie în continuare, fără ca măcar să își ridice
privirea. Doar Amaia încetase să mănânce și se uita bănuitor la tatăl ei.

După câteva secunde, Raul s-a ridicat de la masă, a intrat în dormitorul nostru și a trântit ușa
în urma lui. Apoi s a auzit cum a spart ceva, trăgând o înjurătură.

-Amaia, puiule,du-te în camera ta. Revin eu când aflu ce se întâmplă cu tatăl tău.

Am intrat încet în dormitor. El stătea pe colțul patului , cu cioburile adunate în jurul lui pe
podea. Spărsese o sticlă de whiskey. M-am așezat lângă el și mi am trecut degetele prin părul
său. Apoi am ajuns la ceafă, l am mângâiat, i-am atins suav spatele, apoi el și-a întors capul și
m-a sărutat așa cum știe el să o facă mai bine.

-Trebuie să știu ce se întâmplă cu tine, Raul!

-Draga mea, nu ți-am spus pentru că am încercat să te feresc de așa ceva. Vând arme altora care
vor să ucidă sau să se apere. Le cumpăr de la un vânzător libian cu foarte puțini bani și le vând
ușor cu sume mari. Eu i am vândut mamei Amaiei arma cu care s-a sinucis, dar nu mi-a spus ce
voia să facă cu ea. Am crezut ca doar dorește să o cumpere, pentru orice simplă apărare. Și am
fost și orbit de suma uriașă pe care mi -a dat-o în schimbul pistolului. Cantemir știa că mă ocup
cu așa ceva. El m-a introdus în această lume, a ucigașilor . De aceea am și fost primul acuzat.
Bănuise că eu i am vândut arma, și spera că mă veți prinde, că mi le veți confisca. Dar am scăpat
basma curată și Andrei a lăsat totul baltă, căci știa că dacă mă veți prinde pe mine, îl voi turna
și pe el.
Raul nu a mai continuat. Eu eram de-a dreptul șocată. Brusc îmi luasem mâinile de pe el și le
țineam cuminte pe genunchi, respirând sacadat, cu întreruperi. Nu știam ce să spun, dar nu eram
supărată pe el. Putem să îl urăsc în acel moment că mă mințise, dar îl iubeam mai mult. Mi-am
aprins o țigară,apoi Raul a reluat.

-Nu mă părăsi te rog! Îmi place ce fac. Să lucrez cu armele. Știu și eu să trag, dar nu am tras
niciodată în cineva. Doar le vând. Îți jur.

Și îl credeam. Chiar îl credeam și nu m-am gândit nicio secundă să anunț poliția sau să îi interzic
să facă asta. I-am zis doar:

-Deci de asta la periferie...

-Da... îmi pare nespus de rău că te-am mințit, dar mi-a fost teamă.

-Teamă că te voi băga la pârnaie sau că îți vei pierde soția? L-am întrebat zâmbind.

-Sincer, de amândouă. Oricum a doua variantă era cea care m-a speriat grozav. Te iubesc mult,
dar credeam că nu vei înțelege.

-Vreau să mă înveți să trag. Vreau să o înveți și pe fiica noastră. Și pe celălalt copil al nostru.

Raul s-a uitat întrebător la mine, apoi la burta mea, apoi din nou la mine.-

-O să fii din nou tătic!

Era pentru prima oară când l-am văzut pe soțul meu plângând. Plângea de fericire. M-a strâns
tare în brațe, m-a sărutat, apoi m-a ținut la piept minute întregi.

-Când ai aflat?

- Azi, de dimineață. M-am panicat, dar acum îmi dau seama cât de frumos va fi totul de acum
în colo. Dar Raul, nu voi renunța la avocatură.

-Nu ți-aș fi cerut asta niciodată.

Am băgat cântecul nostru , „The night we met” și am început să dansăm. Și am dansat toată
noaptea , cu capul pe umărul lui.

Stau și aștept să vină asistenta cu tratamentul. Patul este tare și rece, iar încăperea este
cufundată în întuneric. Mirosul de pastile plutește în aer. Îmi simt lacrimile usturătoare pe
obrajii roșii și aspri, însă le las să curgă. Le las să îmi inunde fața palidă și bătrână. Toată
zarva, neliniștea din mintea mea tulbure am senzația că se poate auzi din exterior, dar apoi
realizez că sunt singură, nu mai am pe nimeni lângă mine. Sunt pur și simplu năpădită de mii
de gânduri. Cu asta mă hrănesc. Cu gânduri și amintiri. Sunt cineva care sunt eu însumi și
nimeni altcineva. Nimeni altcineva nu poate să îmi pătrundă gândurile, sentimentele sau
senzațiile. Sunt ale mele, prin faptul că le am și cumva simt că asta este o trăsătură unică a lor.
Iar dacă am același gând pe care l-a avut altcineva înaintea mea, el este acum al meu și eu
sunt cea care îl gândește. Doar stau și privesc tavanul, așteptând să se termine calvarul. Mă
ridic din picioare cu mișcări lente, îmi scot pachetul de țigări de sub pat, unde îl țin ascuns,
căci îmi este interzis să fumez în cameră. Totuși o fac des. Deschid larg geamul , o pun între
buze, o aprind și încep sa trag. Apoi dau drumul fumului, oftând. Mă apropii de oglindă și
încep să privesc chipul care se reflectă. Văd o față schiloadă, plină de riduri, ochi sticloși și
goi, cearcăne adânci , buze vinete și uscate și un păr negru tuns băiețește. Eu nu arăt așa și
totuși fata din oglindă se mișcă odată cu mine. Privindu-mă în acea noapte, în acea oglindă
murdară, mi-am amintit de dimineața care a urmat După noaptea în care am aflat că soțul meu
era un traficant de arme.

Mă îmbrăcam în fața oglinzii cu hainele de serviciu. Îmi admiram buclele ce cădeau pe umerii
goi și pleoapele colorate în roz pal. Era vară și cazurile de la serviciu veneau pe bandă rulantă.
Aveam foarte multă treabă în acea perioadă, dar nu neglijam celelalte lucruri. Ajungeam seara
acasă, destul de obosită, dar Raul mă aștepta cu masa pregătită. Era un bucătar de excepție și
mereu mă surprindea cu delicatesele preparate. Petrecea ore întregi gătind și îl eram foarte
recunoscătoare pentru asta, căci eu nu prea aveam timp să mai și gătesc. Amaia îl ajuta și când
terminau se duceau în curte și trăgeau cu pușca în sticle goale de alcool. Amândoi păreau niște
profesioniști.