Sunteți pe pagina 1din 1

Locuinta in raportul dintre om si natura

Arhitectul are datoria de a echilibra relatiile omului cu interiorul - exteriorul pentru a-i
satisfice necesitatile cotidiene, materiale cat si pe cele spirituale (asigurate de legatura omului cu
natura) deci, de a oferi un spatiu ideal in care sa se desfasoare.

Istoria arhitecturii a fost marcata de diferite curente si ideologii una din acesea fiind
ideologia tehnicista. Placând de la necesitatea creării unui habitat corespunzător pentru
existenţialitatea fiinţei umane, arhitectii si-au imaginat un spaţii în primul rând funcţional, în al
doilea rând estetic, un adăpost ferit de intemperii şi prădători, o axis mundi individualizată, o
celulă constituentă a întregului organism. Aceste idei se regasesc, mai mult sau mai putin, in
numeroase curente arhitecturale si scrieri de specialitate: programul purist de tipizare al lui Loos
ce devine stil international, productivismul rusesc, filosofia Bauhaus, Manifestul Futurismului lui
Marinetti , Charta de la Atena, dominata fiind de ideile lui Le Corbusier.
Inevitabil, ideologia tehnicista aduce cu sine aglomerarea urbana. Aceasta generează
instinctiv o tendinţă de izolare mai ales pe fondul delimitării spaţiului natural cu materiale
dispuse aleatoriu, de spaţiul artificial trasat urbanistic după reguli stabilite necesitatilor aşa-zis
moderniste. Prin conceptul de ,,diferenţiere spaţială” ne este explicat faptul că orice spaţiu are
nevoie de funcţiuni diferite potrivit nevoilor celor care îl exploatează. Plecând de la această idee,
nevoile ancestrale ale individului, s-au transformat odată cu devenirea acestuia exponent al
societăţii, în nişte reguli impuse de această condensare urbanistică, relaţia cu natura reducându-se
la un biomimetism simplificat la maximum pe care îl numim urban.
Când vorbim despre relaţia individului urbanizat cu natura nu putem folosi decât cuvinte
precum fragmentare, casetare, modulare, cuvinte care definesc arhitectura ansamblurilor de
locuit şi bineînţeles a locuinţelor ca unitate, devenite tradiţionale, aşa-zisele apartamente,
locuinte aflata in totala opozitie cu cea traditional romaneasca, vernaculara.
Volumetria spaţiilor de locuit nu lasă loc fuzionării înăuntrului afară şi ceea ce se cheamă
afară, înăuntru. Facand o analogie cu un alt sistem, cel al lumii animale, si existenta lor implica
creareea de spatii pentru protectie, adaposturi rudimentare construite din necesitatea
supravietuirii. Fara valentele ce fac locuinta mai mult decat un apartament, arhitectura - mai mult
decat o constructie, si casa - mai mult decat un adapost, putem spune ca omul este la nivelul
animalului, intr-o exterioritate pura a formelor fara continut. Sunt de parere ca tocmai aceste
valente constituie obiectul arhitecturii si ca o abordare adecvata este cea in care logica si
frumusetea coincid.

Bibliografie:
Anca Sandu - Note de curs – ,,Docrtine si curente in arhitectura si urbanism”
Alaxandru M. Sandu – ,,Sub semnul paradoxurilor”
Francoise - Choay – ,,Urbanismul, utopii si realitati”
Francoise - Choay – ,,Pentru o antropologie a spatiului”