Consiliere

Anul IV Psihopedagogie specială- curs nr.1

DELIMITĂRI CONCEPTUALE ÎN CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ

Consilierea este un proces complex ce cuprinde o arie foarte largă de intervenţii

care impun o anumită pregătire profesională de specialitate. Mai exact, termenul de
consiliere descrie relaţia interumană de ajutor dintre o persoană specializată,
consilierul, şi o altă persoană ce solicită asistenţă de specialitate, clientul. Relaţia
dintre cei doi este o relaţie de alianţă, de participare şi colaborare reciprocă.
Asociaţia Britanică de resort, definea consilierea ca fiind utilizarea într-o
manieră abilă şi principială a relaţiei dintre consilier şi client în scopul de a susţine şi
favoriza cunoaşterea de sine, autoacceptarea, maturizarea şi dezvoltarea resurselor
profesionale.
Obiectivul consilierii constă în a ajuta clientul să înţeleagă şi să-şi clarifice
scopurile esenţiale modalitatea prin care percepe viaţa, să înveţe să-şi atingă scopurile
esenţiale prin decizii fundamentale şi prin rezolvarea problemelor de natură afectivă
sau interpersonală.
Consilierea constă în aplicarea tehnicilor specifice consilierii sau a altora
conexe, din câmpul ştiinţelor comportamentului, pentru a susţine învăţarea
modalităţilor prin care se pot rezolva probleme sau se pot lua decizii ce privesc
carierea, dezvoltarea personală, căsnicia, familia etc
Relaţia de consiliere este relaţia prin care consilierul oferă ajutor, în condiţiile
în care acesta este solicitat. Relaţia prin care se oferă ajutor este precizată din punct de
vedere temporal şi se raportează la anumite obiective.
Consilierea psihologică integrează perspectiva umanistă dezvoltată de C.
Rogers unde probleme psihice nu mai sunt văzute în mod normal în termeni de
tulburare şi de deficienţă, ci în parametrii nevoii de autocunoaştere, de întărire a Eu-
lui, de dezvoltare personală şi de adaptare. În acest sens, succesul consilierii este
 2

asigurat de implicarea activă şi responsabilă a ambelor părţi în realizarea unei alianţe

autentice bazată pe respect şi încredere reciprocă. A ajuta şi a credita persoana ca fiind
capabilă să îşi asume propria dezvoltare personală, să prevină diverse tulburări şi
disfuncţii, să găsească soluţii la problemele cu care se confruntă, să se simtă bine cu
sine, cu ceilalţi şi în lumea în care trăieşte, reprezintă valorile umaniste ale consilierii
psihologice.
Definirea consilierii impune accentuarea anumitor caracteristici ce o disting de
alte arii specializate ce implică asistenţă psihologică:
◊ Tipul de persoane cărora li se adresează. Consilierea vizează
persoane normale, ce nu prezintă tulburări psihice sau de personalitate, deficite
intelectuale sau de altă natură. Consilierea facilitează prin demersurile pe care le
presupune ca persona să facă faţă mai eficient stresorilor şi sarcinilor vieţii cotidiene şi
astfel să îmbunătăţească calitatea vieţii;
◊ Modelul dezvoltării pe care îl presupune nu este un model clinic.
Sarcina consilierului este de a învăţa persoana/grupul strategii noi comportamentale, să
îşi valorizeze potenţialul existent, să îşi dezvolte noi resurse adaptative.
◊ Prevenţia problemelor ce pot impieta dezvoltarea şi funcţionarea
armonioasă a persoanei. Strategia de prevenţie constă în identificarea situaţiilor şi
grupurilor de risc şi în acţiunea asupra lor înainte ca acestea să aibă un impact negativ
şi să declanşeze crize personale sau de grup.
Demersul consilierii se centrează, aşadar, atât pe dimensiunea preventivă a
tulburărilor afective şi comportamentale, cât şi pe cea a rezolvării de probleme, a
dezvoltării şi optimizării personale. Procesul consilierii pune problema modalităţilor
de învăţare, a condiţiilor în care o personalitate se poate dezvolta în mod optim.
Nivelul de dezvoltare şi optimizare personală este indicat de: capacitatea de
deschidere spre noi experienţe, sentimentul de valorizare a potenţialului propriu,
capacitatea de auto-reflexie, perceperea schimbărilor de sine pozitive, eficienţă,
flexibilitate, creativitate, respingerea rutinei. Atingerea unui nivel optim al dezvoltării
personale presupune:
→ Perceperea de sens în viaţă prin: integrarea experienţei trecutului,
prin capacitatea de trăire a prezentului şi gestiunea viitorului;
 3

→ Acceptarea de sine prin: atitudine pozitivă faţă de sine, acceptarea

atât a calităţilor cât şi a defectelor;
→ Autonomie caracterizată prin: independenţă, hotărâre, rezistenţă la
tensiune, imagine de sine consistentă şi stabilă;
→ Control prin: capacitatea de control a propriului destin;
→ Capacitatea de a avea relaţii pozitive caracterizate prin: încredere,
prin nevoia de a primi şi oferi afecţiune.
Remarcăm aşadar că orice încercare de a defini consilierea psihologică se
sprijină pe următoarele elemente:
 Relaţie interumană, alianţă, colaborare;
 Consilier- deţinătorul unei formări profesionale, persoana ce susţine un
mediu specific;
 Client- subiectul intervenţiei, persoana care solicită ajutorul şi este
motivată pentru a-l obţine;
 Obiective specifice privind personalitatea clientului- autocunoaştere,
dezvoltare personală, rezolvarea situaţiilor de viaţă problematice;
 Utilizarea de tehnici din câmpul ştiinţelor comportamentului.
Observăm că, elementele prezentate mai sus nu au o înaltă putere de separare a
domeniului consilierii de celelalte metode de intervenţie, cum ar fi psihoterapia.
Elementele cu potenţial separator sunt:
• subiectul intervenţiei, denumit client şi nu pacient;
• tehnicile folosite în atingerea obiectivelor.
Diferenţele dintre consiliere şi psihoterapie sunt dificil de operat în mod
absolut datorită faptului că demersul consilierii este tangent, în special celui al
psihoterapiilor de suprafaţă.
Încercările de conturare netă a limitelor celor două domenii au indicat faptul că
psihoterapia şi consilierea se află într-o relaţie asociativă. De aceea unicul lucru asupra
căruia există consens este că nu se poate face o distincţie netă între consiliere şi
psihoterapie- unii psihoterapeuţi practică cea ce un consilier consideră a fi consiliere
psihologică, în timp ce unii consilieri folosesc tehnici ce aparţin în mod evident
psihoterapiei.
 4

Dacă procesul consilierii şi psihoterapia se consideră a fi termeni sinonimi, o

distincţie poate fi observată la un nivel al practicienilor; numai o parte dintre consilieri
sunt psihoterapeuţi formaţi, care însă, pe fond este o diferenţă nesemnificativă.
Consilierea se află într-un raport asociativ cu psihoterapia, raport care ajunge,
conform unor autori, până la identitatea celor do/ă domenii.
Gândite sub forma polarelor unui continuum, se conturează un model ce pare a
oferi cea mai bună măsură a relaţiei controversate dintre consiliere şi psihoterapie:

C/ P
C - P psihoterapie
consiliere

Se constată, la extremele intervalului, o zonă specifică fiecărui domeniu, iar în spaţiu

median o zonă de confluenţă.
Modelul este dinamic, astfel încât în zona mediană este indicată interacţiunea
dintre cele două domenii: procesul de consiliere poate trece într-un de psihoterapie, iar
cel de psihoterapie poate conţine elemente specifice consilierii.
Totuşi, diferenţele dintre cele două domenii pot fi operate după următoarele
criterii:
• obiective;
• gradul de severitate a problemelor subiectului;
• natura problemelor subiectului;
• metode şi tehnici.
Specificul consilierii
Demersul consilierii urmăreşte în special un ansamblu de obiective care să
reflecte nevoile clientului. Clientul este susţinut în dezvoltarea comportamentului de
tip intenţionat, flexibil şi în consecinţă, productiv. Existenţa unor obiective adecvate
determină orientarea subiectului spre viitor, spre oportunităţile care îi conferă sens în
viaţă.
Subiectul consilierii nu se consideră a avea probleme mentale fiind considerat
client şi nu pacient. Clientul este considerat a fi capabil în a-şi alege scopurile, a lua
decizii şi a-şi asuma responsabilitatea propriului comportament şi a evoluţiei
 5

personale. Consilierul nu este o ipostază a autorităţii, ci un partener al clientului

împreună cu care vizează obiective comune. Consilierul se focalizează pe schimbarea
comportamentului şi nu pe facilitarea insight-ului. Demersul consilierii este orientat pe
următoarele dimensiuni:
- prezent şi viitor;
- normalitate;
- spaţiul dezvoltării;
- actualitate;
- termen scurt;
- conştientizare;
- educaţie,
- vocaţie;
- suport;
rezolvare de probleme.
Specificul psihoterapiei
Psihoterapia se defineşte ca acţiune psihologică sistematică, planificată şi
intenţională, fundamentată pe un sistem teoretic, exercitat de către un psihoterapeut
calificat. Obiectivul principal al psihoterapiei constă în a opera modificări în cadrul
personalităţii subiectului care să aibă consecinţă adaptarea eficientă a acestuia la
mediul familial, social, profesional. Psihoterapia se adresează simptomului dezvoltat
în:
↔ sfera personalităţii- diferite dizarmonii;
↔ psihogenii- stări reactive şi nevroze;
↔ perioada intercritică şi de remisiune psihotică;
↔ afecţiuni psihosomatice;
↔ reacţia la boli cronice organice .
Psihoterapia trece dincolo de simptom şi se adresează palierului profund al
personalităţii. În acest sens se poate adresa persoanelor care nu acuză o problematică
aparte, ci doresc atingerea potenţialului optim adaptativ.
Obiectivele psihoterapiei sunt:
o diminuarea sau stingerea simptomului;
 6

o restructurarea personalităţii;
o întărirea Eu-lui;
o echilibrarea identităţii personale, a imaginii de sine.
Psihoterapia este centrată pe:
• patologie (nevroze)
• trecut;
• termen lung;
• reconstrucţie;
• problematică profundă.
Specificul confluenţei dintre consiliere şi psihoterapie.
Atât în consiliere, cât şi în psihoterapie este vorba despre o relaţie orientată spre
scopul diminuării sau înlăturării dificultăţilor existenţiale ale individului.
Consilierea poate fi considerată un proces terapeutic.
Consilierea şi psihoterapia au în comun atât un anumit spaţiu teoretic, cât şi
unele tehnici. Diferenţa dintre cele două domenii este graduală: consilierea diferă de
psihoterapie prin nivelul scăzut de severitate a problemelor cu care se confruntă
subiectul.
Domeniul psihoterapiilor scurte, care se apropie maximal de cel al consilierii,
este cel care pune cele mai multe probleme încercării de conturare a specificului
consilierii în raport cu psihoterapia. Este vorba de psihoterapiile scurte, limitate
temporal, ale căror obiective sunt bine precizate prin centrarea pe o anume
problematică. Psihoterapia scurtă este un demers focal, centrat pe adaptarea clientului
la mediul extern actual. Terapeutul focal este activ şi îşi planifică riguros intervenţia.
Astfel, consilierul poate fi reprezentat ca un psihoterapeut focal.
Caracteristicile distincţiei dintre consiliere şi psihoterapie sunt aceleaşi şi în
cazul relaţiei pe care consilierea o are cu psihologia clinică, preocupată de fenomenul
psihopatologic. Distincţia dintre consiliere şi psihologia clinică a devenit mai puţin
fermă pe măsură ce consilierul a început să se implice în problemele afective cronice
ale clientului, în timp ce psihologul clinician s-a implicat mai mult în identificarea şi
susţinerea strategiilor ce ţin de dezvoltarea personală a pacientului.
 7

Întrucât domeniile şi tehnicile consilierii, psihoterapiei şi psihologiei clinice nu

pot fi separate, s-a făcut propunerea de integrare a acestora într-un câmp mai larg
denumit servicii psihologice.
Deşi obiectivele consilierii, comparativ cu cele ale psihoterapiei, sunt mai
Restrânse, centrate pe creşterea personală şi pe contextul imediat, axate pe suportul
acordat individului în scopul de a funcţiona, ele pot fi dispuse în trei categorii:
1. promovarea stării de bine şi a sănătăţii clientului;
2. dezvoltarea personală a clientului;
3. prevenţia situaţiilor care aduc atingere stării de bine şi dezvoltării personale
a clientului.
Aceste obiective sunt precizate în funcţie de client, măsurabile, compatibile şi
nu identice cu valorile consilierului.
Dincolo de tipurile de consiliere şi de expectanţele clientului se pot identifica
anumite categorii comune de scopuri generale ale procesului consilierii:
a. Schimbarea comportamentală este o condiţie a optimizării personale,
a
posibilităţii de a trăi mai bine în mediul familial, profesional şi social. Clientul este
ajutat să găsească modalităţile prin care să trăiască mai bine, să funcţioneze la un nivel
mai bun de performanţă, să dobândească mai mult, să aibă potenţial mai ridicat;
b. Dezvoltarea capacităţilor adaptative. Pe parcursul psihogenezei,
fiecare
etapă de dezvoltare pune subiectul în faţa anumitor sarcini specifice şi expectaţii.
Nerealizarea acestora determină statuarea unor comportamente care, deşi constituie
cea mai bună soluţie pentru etapa psihogenetică respectivă, se dovedesc ulterior al fi
ineficiente. De aceea, adaptarea la noile situaţii, la situaţiile de viaţă actuale, presupune
reactivarea capacităţilor adaptative şi remanierea unor comportamente dobândite în
trecut;
c. Dezvoltarea capacităţilor decizionale .Consilierul nu va lua decizii în
locul
clientului, ci îl va susţine pentru a lua cea mai bună decizie. Clientul va învăţa să
înţeleagă cum şi de ce angajează o decizie, să aproximeze cât mai bine consecinţele în
 8

termeni de risc, timp, costuri, energie. Scopul consilierii constă în a identifica factorii
afectivi, raţionali şi de personalitate ce interferează cu procesul decizional şi maniera
în care o fac.
d. Îmbunătăţirea relaţiilor interpersonale. Majoritatea indivizilor
întâmpină
dificultăţi în relaţiile lor cu ceilalţi, cu efecte nedorite în contextul familial, de cuplu,
profesional, etc. Dificultăţile au cauze variate, prin care imaginea de sine joacă un rol
important deoarece determină modalităţi defensive de relaţie. De aceea, consiliera se
va centra atât pe îmbunătăţirea relaţiilor cu ceilalţi, dar şi cu sine.
e. Dezvoltarea potenţialului clientului. Se centrează pe învăţarea
modalităţilor prin care clientul să-şi poată folosi maximal abilităţile de care dispune.
Aceasta presupune întărirea libertăţii de manifestare a clientului în cadrul său specific
şi totodată a capacităţii de control a acestui mediu. consilierea intervine în situaţii de
adicţie prin învăţarea modalităţilor de optimizare a propriului organism, prevenind
stresul, depresia, angoasa.
Pe lângă scopurile generale pe care le-am prezentat anterior ca fiind comune
tuturor tipurilor de consiliere, este necesar să evidenţiem şi principalele tipuri de
consiliere:
• informaţională: vizează oferirea de informaţii pe domenii/ teme specifice;
• educaţională ce vizează repere psihoeducaţionale pentru sănătatea mentală,
emoţională, fizică, socială şi spirituală a copiilor şi adolescenţilor;
• de dezvoltare personală ce vizează formarea de abilităţi şi atitudini ce
permit o funcţionare personală şi socială flexibilă şi eficientă în scopul atingerii stării
de bine;
• suportivă ce vizează oferirea de suport emoţional, aprecitiv şi material;
• vocaţională ce vizează dezvoltarea capacităţii de planificare a carierei;
• de criză ce vizează asistarea psihologică a persoanelor aflate în dificultate;
• pastorală ce vizează consilierea din perspectivă religioasă.
9

LECTOR UNIV. DR.

FUGĂREŢU- UREA ROXANA