Sunteți pe pagina 1din 63

VIROLOGIE GENERALA

Cele mai vechi informaţii despre boli


virale au fost consemnate în China
antică pentru variolă (din anul 2500
î.H.), cele despre poliomielită au
fost înscrise sub forma unor
hieroglife în Egiptul antic (anul
2000 î.H.), iar despre rabie apar
informaţii în unele scrieri ale lui
Aristotel. Datele istorice atestă
faptul că virusul rujeolei şi cel al
variolei au produs mari epidemii
(între anii 165-180 şi 251-266 d.H.)
care au slăbit puternic imperiul
roman şi i-au favorizat declinul. De
asemenea, variola a marcat
profund şi Lumea Nouă: astfel, o
puternică epidemie ce a răvăşit
oraşul Mexico a făcut posibilă
cucerirea imperiului aztec de către
Fernando Cortez.
Primele încercări de a preveni
bolile virale au fost realizate înainte
de descoperirea virusurilor. La
începutul secolului XVIII, Lady
Wortley Montagu, soţia
ambasadorului englez în Turcia, a
observat că femeile turce îşi
inoculau copiii pentru a-i proteja
împotriva variolei: aceştia
manifestau o formă benignă a bolii
după care deveneau imuni la
boală. Abia un secol mai târziu, un
medic de ţară din Anglia, Edward
Jenner, realizează primele
vaccinări antivariolice (1796-1798).
• Secolul XIX a marcat descoperirea faptului că agenţii infecţioşi ce
determină diferite boli la plante sau la animale sunt filtrabili prin
trecerea lizatelor celulare prin filtre bacteriologice speciale
(Chamberland, 1884). Experimentele efectuate de Beijerinck (1898)
la tutun, cu extracte foliare de la plante infectate cu virusul
mozaicului tutunului, au dovedit că agentul infecţios care cauzează
boala este filtrabil, difuzibil în agar şi rezistent în timp.
• La sfârşitul secolului XIX, Loeffler şi Frosch au descoperit că
stomatita aftoasă a vitelor se datorează unui agent infecţios de tip
viral, iar la începutul secolului XX, Rous (1911) a arătat că o formă
de tumoră musculară malignă de la pui este cauzată de un virus
specific. Aceste rezultate au stabilit că anumite forme de tumori pot
fi cauzate de virusuri.
• In 1915 Twort a izolat virusuri specifice bacteriilor care puteau ataca
şi distruge anumite specii bacteriene, iar în 1917 D’Herelle a
evidenţiat apariţia plajelor de liză la nivelul culturilor bacteriene
infectate viral.
• Natura chimică a virusurilor a fost stabilită de către Stanley în 1935
care a cristalizat virusul mozaicului tutunului şi a arătat că acesta
este alcătuit în cea mai mare parte din proteine. La sfârşitul anilor
’30 a devenit clar că virusurile sunt alcătuite din proteine şi acizi
nucleici şi sunt capabile de a se reproduce doar în interiorul
celulelor gazdă.
PARTICULARITĂŢILE GENERALE ALE VIRUSURILOR
Recunoaşterea ştiinţifică a virusurilor ca entităţi infecţioase acelulare se
datorează lui Lwoff (1953) care a arătat că acestea prezintă anumite
caracteristici specifice:
• organizare simplă, acelulară;
• unitatea de structură şi funcţie este virionul (particula virală
completă) alcătuit din capsidă proteică (uneori completată cu un
înveliş suplimentar extern) şi genom viral;
• genomul viral este alcătuit fie din ADN fie din ARN, niciodată
împreună;
• pot exista în mai multe stări:
– virion sau virus infecţios matur;
– virus vegetativ sau genom viral liber în citoplasma celulei infectate;
poate fi replicat cu ajutorul echipamentelor enzimatice ale gazdei; faza
vegetativă este neinfecţioasă;
– provirus sau genom viral integrat în cromosomul celulei gazdă; nu este
şi nici patogen;
• nu conţin echipament enzimatic de biosinteză şi catabolism;
• multiplicarea este strict dependentă de celula gazdă infectată;
• sunt paraziţi intracelulari.
• Talia virusurilor variază în limite destul de largi: între 10-
400nm diametru. Cele mai mici virusuri, aşa cum este
ΦX174, sunt puţin mai mari decât ribosomii, în timp ce
virusurile din categoria poxvirusurilor (aşa cum este
virusul vaccinei – virus similar virusului variolei, care este
folosit pentru vaccinarea antivariolică) sunt apropiate ca
dimensiuni de cele mai mici bacterii, putând fi observate
chiar şi la microscopul optic (la o mărire
corespunzătoare).
• De regulă particulele virale pot fi vizualizate doar la
microscopul electronic cu transmisie sau cu baleiaj, în
urma unor coloraţii speciale.
Relativ recent au fost izolate noi tipuri de virusuri ale căror
dimensiuni se apropie de cele ale bacteriilor. In această categorie
intră:
- mimivirus: izolat în 1992 de la Acanthamoeba polyphaga;
capsida de 400nm diametru; genomul ADNdc are 1,81 mil.pb ce
codifică 979 proteine
- megavirus: izolat în 2010 de la o specie de amoebe;
diametrul capsidei este de 440nm; are un genom ADN dc de peste
1,2 mil.pb ce codifică 1120 proteine
- pandoravirus: izolat în 2013 tot din amoebe; genom ADN
cu 1,9-2,5mil.pb ce poate codifica până la 2556 proteine; particula
virală are aprox.1 µm diametru.
megavirus

pandoravirus
Images of Pandoravirus particles and their proteomic profiles.
Light microscopy (A) and electron microscopy images (B) of P. salinus (1) and P. dulcis (2) purified particles.
(C) Electrophoresis profiles of P. salinus (lane 1) and P. dulcis (lane 2) extracted proteins. (D) Internalized P.
salinus particle in the host vacuole. Once fused with the vacuole membrane (arrow), the virion internal
membrane creates a continuum with the host cytoplasm. The particles are wrapped into a ~70-nm-thick
tegument-like envelope consisting of three layers. (E) Magnified image of the opened ostiole-like apex: from the
inside out, a layer of light density of unknown composition (~20 nm, marked “b”), an intermediate dark layer
comprising a dense mesh of fibrils (~25 nm, marked “a”), and an external layer of medium density (~25 nm,
marked “c”). This tegument-like envelope is interrupted by the ostiole-like pore measuring ~70 nm in diameter.
As shown in (B1) and (B2), the lipid membrane internal to the particle encloses a diffuse interior devoid of
visible substructure, except for a spherical area of electron-dense material (50 nm in diameter, arrowhead)
seen episodically but in a reproducible fashion. (F) Ultrathin section of an Acanthamoeba cell filled with P.
salinus at various stages of maturation
Structura virusurilor
Virusurile sunt entități infecțioase aceluare, exclusiv parazite.
Indiferent de dimensiune și formă, virionii sunt alcătuiţi din doi
constituenţi esenţiali:
-genomul viral: ADN sau ARN
-capsida proteică: alcătuită din unități proteice identice sau
diferite (capsomere).
Capsida şi genomul viral alcătuiesc nucleocapsida.
In cazul anumitor virusuri (în principal la cele care sunt specifice
pentru organismele animale), nucleocapsida este „acoperită” de
un constituent accesoriu, învelişul extern (anvelopa). Acest
înveliș este derivat din membrana citoplasmatică a celulei
infectate (fosfolipide, proteine) și conține o serie de glicoproteine
de origine virală. Rolul anvelopei este de a ajuta virusul să „scape”
de apărarea imună a gazdei, de a recunoaște receptorii celulari
specifici și de a facilita pătrunderea capsidei în interiorul celulei în
urma fuziunii cu membrana celulară.
Propagarea virusurilor
• Deoarece virusurile sunt incapabile de multiplicare în
mediul extracelular, ele nu pot fi cultivate “in vitro” pe
medii de cultură la fel ca bacteriile sau microorganismele
eucariote, ci necesită condiţii speciale. Experimentele
realizate de-a lungul timpului au permis elaborarea a
numeroase metode de obţinere “in vitro” a unor cantităţi
corespunzătoare de particule virale, acestea fiind
utilizate pentru:
– izolarea şi identificarea virusurilor;
– obţinerea de preparate virale pentru vaccinuri;
– realizarea unor studii detaliate asupra structurii, ciclului de
multiplicare, particularităţilor genetice şi a efectelor asupra
celulelor gazdă
Cea mai veche modalitate de
cultivare a virusurilor animale
presupune inocularea gazdelor
adecvate sau a ouălor embrionate
(ouă de găină fecundate şi
incubate 6-8 zile pentru
dezvoltarea embrionului). Unele
tipuri de virusuri sunt capabile să
se multiplice doar în anumite părţi
ale embrionului, astfel că
inocularea trebuie făcută în
regiunea corespunzătoare a
acestuia. Metoda este utilizată şi
în prezent pentru obţinerea
anumitor tipuri de vaccinuri.
Mai recent, virusurile animale sunt obţinute
prin infectarea celulelor aflate în cultură
“in vitro” (monostraturi celulare
dezvoltate la suprafaţa unor medii de
cultură specifice): celulele animale
cultivate sunt acoperite cu suspensia
virală, incubate o anumită perioadă de
timp pentru ca virusurile să se ataşeze la
membrana celulară, iar apoi totul se
acoperă cu un strat de mediu agarizat
care împiedică difuzia virionilor. După
incubarea corespunzătoare pentru ca
multiplicarea virusurilor să se producă,
se examinează apariţia zonelor de liză
celulară numite “plaje de liză” prin
colorare specifică cu roşu neutru sau cu
albastru tripan (coloranţi vitali care permit
deosebirea dintre celulele vii şi cele
moarte).
Dezvoltarea virusurilor nu determină
întotdeauna liza celulelor gazdă şi
formarea plajelor de liză; în multe cazuri,
infecţia virală este însoţită de modificări
celulare evidente (urmărite la
microscop), acţiunea virusului fiind
denumită efect citopatic.
In cazul virusurilor specifice bacteriilor (bacteriofagii)
cultivarea este mai simplă deoarece se utilizează
culturi bacteriene tinere, realizate în mediu lichid sau
agarizat, iar rezultatul infecţiei virale se evidenţiază
fie prin “clarificarea” suspensiei bacteriene ca urmare
a lizei celulare fie prin apariţia plajelor de liză.
Metoda utilizată cel mai frecvent a primit denumirea de
“tehnica dublului-strat” şi ea constă în următoarele
etape:
• într-o cantitate mică de mediu slab agarizat (0,6%)
se amestecă o anumită cantitate de celule
bacteriene sensibile cu suspensia virală diluată
(raport 1/10 vol/vol);
• amestecul se toarnă rapid pe suprafaţa unei plăci
Petri ce conţine un strat de mediu nutritiv agarizat
normal (1,5-2%);
• plăcile inoculate se incubează 24 ore la temperatura
optimă de dezvoltare a bacteriei gazdă care
formează un strat uniform (“pânză”) în grosimea
mediului slab agarizat;
• fiecare particulă virală care se ataşează şi infectează
o celulă bacteriană sensibilă este multiplicată,
determină liza celulei şi se răspândesc infectând
celulele adiacente. Rezultatul acestei infecţii
progresive este apariţia plajelor de liză a căror
dimensiune depinde de particularităţile
bacteriofagului, de gazdă şi de condiţiile de cultivare.
Indiferent de tipul de virus, propagarea (multiplicarea) se
realizează printr-o succesiune de faze:

– ataşarea sau adsorbţia: există situsuri specifice (receptori pentru


virusuri) localizate pe suprafaţa celulei gazdă la nivelul cărora
virionul se ataşează;
– penetrarea sau injectarea: acidul nucleic viral pătrunde în
citoplasma celulei gazdă. Pentru a-şi infecta gazda, virusurile
bacteriilor sau ale plantelor trebuie să traverseze peretele
celular, în timp ce virusurile animale trebuie să depăşească doar
membrana plasmatică;
– exprimarea genelor virale şi replicarea genomului viral: pătruns
în interiorul celulei gazdă, genomul viral este transcris şi apoi
replicat. Aceasta conduce la sinteza unor proteine virale
implicate în controlul replicării genomului viral şi în sinteza
componentelor învelişului viral (capsomere, de exemplu);
– Asamblarea şi „liberarea” particulelor virale: copiile de genom
viral sunt împachetate în capside sintetizate separat, iar
particulele virale rezultate sunt puse în libertate, în general prin
liza celulei gazdă. Pentru multiplicare, virusul utilizează o serie
de componente ale gazdei: ATP, ribozomi, precursori
nucleotidici, aminoacizi, enzime etc.
Purificarea virusurilor şi determinarea titrului viral
Metodele de purificare a particulelor virale sunt variate şi se bazează
pe anumite proprietăţi ale acestora:
– centrifugarea diferenţială care presupune separarea virionilor din lizate
celulare, pe baza diferenţelor de dimensiuni şi masă moleculară, prin
centrifugări repetate, la turaţii mari, a suspensiei ce conţine particulele
virale (100.000xg, 1-3 ore). In urma acestor centrifugări sunt îndepărtate
mai întâi resturile celulare de dimensiuni mari, apoi cele de dimensiuni
mai mici şi abia în final sunt depuse particulele virale;
– centrifugarea în gradient de concentraţie de zaharoză (concentraţia
creşte progresiv de la 20% în partea superioară a tubului de centrifugă
la 50% în partea sa inferioară) presupune separarea particulelor virale
în funcţie de densitate şi de coeficientul de sedimentare;
– precipitarea virusului cu sulfat de amoniu sau cu polietilenglicol –
asigură concentrarea preparatului viral pe baza proprietăţilor proteinelor
ce alcătuiesc învelişul viral;
– denaturarea contaminanţilor cu diferiţi agenţi, cum sunt unii solvenţi
organici (butanol şi cloroform); metoda asigură denaturarea
contaminanţilor proteici (proteinele virale fiind rezistente la aceste
tratamente) şi a lipidelor;
– degradarea enzimatică a componentelor celulare din preparatul viral: se
utilizează nucleaze pentru îndepărtarea acizilor nucleici ai gazdei lizate
şi enzime proteolitice care distrug proteinele libere (cele virale fiind
rezistente).
Preparatele virale obţinute prin una dintre metodele menționate sunt supuse studiilor
referitoare la numărul de particule virale pe care le conţin (determinarea titrului
viral), la determinarea formei, a dimensiunilor şi a particularităţilor biochimice ale
acestora.

Titrul viral poate fi determinat prin:


- metode directe, cum sunt cele de microscopie electronică
- metode indirecte:
- testele de hemaglutinare (mai ales pentru virusurile animale),
- evidenţierea plajelor de liză şi aprecierea unităţilor formatoare de plaje
- determinarea dozei letale (DL50) sau a dozei infecţioase (DI50).

Pentru aprecierea numărului de unităţi formatoare de plaje se utilizează diluţii ale


suspensiei virale cu care se infectează celulele gazdă, ţinând cont de faptul că pentru
o determinare corectă este necesar ca numărul de particule virale utilizate să fie cu
mult mai mic decât celulele sensibile. Teoretic, fiecare plajă de liză corespunde unui
singur virus din suspensia iniţială (amestec virus-bacterie). De exemplu, dacă pentru
infecţie se folosesc 0,1ml suspensie virală diluată 10-7, iar pe plăcile cultivate cu
celulele sensibile infectate se obţin 42 plaje de liză, numărul de unităţi formatoare de
plaje (UFM) se calculează astfel:
UFP/ml = 42 x 10 x 107 = 4,2 x 109.

In ceea ce priveşte doza letală, aceasta reprezintă diluţia ce conţine cantitatea de virus
necesară pentru a determina omorârea a 50% din celulele gazdă, în timp ce doza
infecţioasă corespunde diluţiei virale care determină afectarea a 50% dintre celulele
gazdă infectate.
• Majoritatea virusurilor animale cu genom ADN conţin o
moleculă de ADN dublucatenar, doar puţine având ADN
monocatenar. In schimb, virusurile cu genom ARN
conţin, în general ARN monocatenar. Genomul viral este
protejat de o nucleocapsidă care, în multe cazuri este
înconjurată de un înveliş suplimentar a cărui
complexitate variază în funcţie de virus. Ataşarea la
celulele ţintă poate implica participarea nucleocapsidei, a
învelişului (anvelopei) sau a spiculilor ce se găsesc la
suprafaţa anvelopei. Pătrunderea virusurilor în celula
gazdă se poate produce prin două mecanisme
fundamentale: endocitoza şi fuziunea.
Genomul viral
Genomul viral este reprezentat de una sau mai multe molecule
de acid nucleic, fie ADN fie ARN, niciodată ambele tipuri.
Greutatea moleculară a moleculelor variază, ca de altfel şi
conformaţia moleculară: molecule monocatenare sau bicatenare,
lineare sau circulare, împachetate într-un mod anume pentru a
forma o structură compactă.

Genomul viral conţine informaţia genetică necesară pentru


propria replicare şi pentru devierea metabolismului gazdei în
sensul sintezei constituenţilor virali (echipamentul enzimatic
necesar replicării genomului viral, a transcrierii genelor virale şi a
sintezei proteinelor virale) şi a asamblării noilor particule virale.

Cele mai mici genomuri virale (ca în cazul bacteriofagilor MS2 şi


Qß) au o talie de aproximativ 1,2-1,8 Megadaltoni, suficientă
pentru a conţine informaţia genetică necesară sintezei a 3-4
proteine. La extrema cealaltă se găsesc virusurile din categoria
fagilor T par, herpesvirusul şi virusul vaccinei al căror genom are
aproximativ 200 Megadaltoni şi codifică sinteza a cel puţin 100
proteine diferite.
TIPURI DE VIRUSURI
1. Virusurile animale cu genom ADN.
La majoritatea virusurilor din acest grup, ADN viral se replică în
nucleul celulei gazdă. Poxvirusurile constituie o excepţie,
genomul lor multiplicându-se în citoplasma celulei gazdă.
Dintre virusurile cu genom ADN, cele mai cunoscute sunt:
herpesvirusurile (ce cauzează o serie de boli la om cum ar fi:
herpesul genital, mononucleoza, varicela, zona Zoster),
hepadnavirusurile (cum ar fi virusul hepatitei B),
papilomavirusurile (virusuri oncogene), poxvirusurile sau
adenovirusurile.
Replicarea şi transcrierea informaţiei genetice virale au loc în
nucleul celulelor gazdă. Imediat după infectarea celulelor
ţintă are loc exprimarea unor gene virale precoce care, prin
produşii codificaţi, deturnează echipamentul enzimatic al
gazdei şi îl folosesc pentru replicarea genomului viral şi
transcrierea genelor virale. Spre exemplu, virusurile virulente
inhibă atât sinteza ADN celular (chiar dacă nu îl degradează)
cât şi transcrierea şi traducerea informaţiei genetice a celulei
gazdă.
Herpesvirusurile sunt reprezentate de virusuri cu înveliş,
au simetrie icozaedrică şi conţin o moleculă de ADN
dublucatenar linear formată din aproximativ 160.000 pb.
Aceste virusuri au în medie 50-100 gene. Imediat după
decapsidare ADN viral este transcris la ARNm cu ajutorul
unei ARN polimeraze a gazdei, care apoi serveşte la
sinteza proteinelor virale timpurii (în special proteine
reglatoare şi enzime necesare replicării ADN viral).
Replicarea ADN viral este catalizată de o ADN polimerază
codificată de virus, procesul realizându-se în nucleu după
aproximativ patru ore de la infecţie. După multiplicare,
particulele virale progene sunt eliminate din celula infectată
printr-un proces de înmugurire în cursul căruia particulele
virale dobândesc învelişul specific. In general,
herpesvirusurile sunt virusuri cu persistenţă îndelungată în
organismele infectate.
Virusul varicelei este înrudit cu virusul herpetic, el producând varicela în
cazul infecției primare și zona zoster în cazul reactivării. Deși boala se
vindecă aparent fără urmări și determină imunitate față de infecția primară,
virusul varicelei prezintă o caracteristică comună herpesvirusurilor și anume
persistența în stare latentă în ganglionii senzitivi de pe traiectul rădăcinii
dorsale a nervilor spinali și a nervilor cranieni.
Hepadnavirusurile
Exemplu: virusul hepatitei umane de tip B și
virusul hepatitei C
Sunt virusuri cu mare specificitate de gazdă,
cu virioni sferici, cu simetrie icozaedrică a
căror capsidă conţine lipide şi glicoproteine
celulare şi un antigen specific de suprafaţă,
denumit HbsAg. Genomul este mic, format
dintr-o moleculă de ADN dublucatenar care
conţine o catenă mai lungă şi o alta mai
scurtă.
• Virusul hepatitei virale B (HBV) apartine familiei Hepadnaviridae si a fost
descoperit în 1971 de către Dane
• este alcătuit dintr-o anvelopă lipoproteică care contine antigenul HBs si o
nucleocapsidă centrală (miez) care contine ADN circular si ADN-polimerază.
Capsida formează antigenul central (HBc) căruia îi este asociat (sub formă
mascată) antigenul HBe. Acesta din urmă poate fi regăsit în sângele circulant
sub formă liberă sau asociată. Mai trebuie mentionat că antigenul HBs prezintă
numeroase subtipuri
• Infectia cu HBV variază de la forme inaparente, nerecunoscute, la forme fatale,
fulminante. Multe cazuri sunt asimptomatice si categorisite drept gripă. De
aceea, multi pacienti care nu au avut istoric de hepatită prezintă markeri
serologici care sugerează o expunere în antecedente la HBV. Incubatia este de
30-120 de zile. Boala apare insidios si se însoteste în 10 la sută din cazuri de
icter. Faza acută, durează de obicei câteva săptămâni. Semnele clinice si
simptomele din hepatita virală A sunt aproape identice cu cele observate în
infectia acută cu HBV. Modul de transmitere este parenteral, sexual si perinatal,
însă niciodată fecal-oral. HBV este mult mai contagios decât HIV, datorită în
primul rând rezistentei sale la factorii din mediul extern si din organism. Portajul
cronic este remarcat la 5-10% din cazurile de infectie iar mortalitatea este
estimată la 0.5-2 %. 5-40 % din personalul medical, cu variatii în functie de
categorie, prezintă markeri ai infectiei cu HBV.
2. Virusuri cu genom ARN

Majoritatea virusurilor cu genom ARN conţin molecule


monocatenare de ARN care pot fi utilizate ca molecule de ARNm
(catene plus) permiţând astfel sinteza rapidă a proteinelor virale.
ARN monocatenar viral poate fi însă reprezentat şi de o catenă
minus, caz în care trebuie mai întâi să se replice şi apoi formează
ARNm. Principalele virusuri cu genom ARN monocatenar (catena
plus) sunt poliovirusul şi rinovirusurile (care produc guturaiul) în timp
ce în categoria virusurilor ARN cu catena minus intră virusul rabiei,
virusul HIV şi virusul gripal.

Poliovirusul are un genom alcătuit dintr-o catenă de ARN lungă de


aproximativ 7500 baze, care se multiplică în celulele din tractul
intestinal producând, la început simptome nesemnificative. Acestea
se agravează însă în momentul în care virusul infectează neuronii
motori din măduva spinării, ceea ce determină distrugerea nervilor
spinali şi paralizii mai mult sau mai puţin extinse. Elaborarea în
1954 (Jonas Salk) şi apoi utilizarea pe scară largă a vaccinului
antipoliomielitic a permis practic eradicarea acestei boli din anumite
zone (de exemplu SUA- 1994, Europa - 2002) .
Virusul hepatitei A(HAV) a fost descoperit în anul 1972. Este un
picornavirus (apartine genului Enterovirus) si se prezintă sub forma
unei particule sferice de 27 nm care contine ARN. Viremia este de
foarte scurtă durată si, de aceea, determinarea HAV în sânge este
lipsită de importantă.
Hepatita virală A este în general o boală usoară, fără modificări
extrahepatice, anicterică în 90 la sută din cazuri si asimptomatică. Are
o perioadă de incubatie de 15-45 de zile si survine în mod acut. Calea
de transmitere este fecal-orală (parenterală doar exceptional): prin
contact direct sau prin alimente si apă. După o scurtă perioadă de
incubatie, virusul este excretat în fecale, fazele preicterică si icterică
apărând la aproximativ două săptămâni. Încă de la debutul acestor faze
apar de regulă si IgM anti-HAV si cresc transaminazele. Nivele
crescute ale IgM anti-HAV sunt prezente doar în faza acută si dispar în
aproximativ 10 săptămâni. Din acest moment apar IgG anti-HAV care
conferă protectie. %n practică se dozează doar IgG. Din punct de
vedere evolutiv este notabilă absenta portajului cronic. Mortalitatea
este de 0.1-0.2 la sută (forme fulminante). Receptivitatea la boală este
generală. Profilaxia se realizează prin izolarea bolnavilor si controlul
contactilor, educatie sanitară, protectia apei si alimentelor, controlul
igienico-sanitar. Există si profilaxia specifică, în cazuri individuale, cu
gamaglobulină.
Virusul hepatitei virale C (HCV) este denumit si virusul hepatitei non
A-B, like-B sau virusul posttransfuzional. Apartine familiei Flaviviridae si
se prezintă sub forma unei particule cu diametrul de 50-60 nm care
contine o anvelopă lipidică cu proteine transmembranare si ARN
monocatenar.
Majoritatea subiectilor infectati cu HCV prezintă modificări clinice
minime si doar câtiva necesită spitalizare. Perioada de incubatie este
de 3-150 zile (cel mai frecvent fiind de 8 săptămâni). Mai mult de 60%
din cazurile infectate prezintă nivele usor crescute ale transaminazelor
pe o perioadă mai mare de un an, iar biopsia hepatică arată în
majoritatea cazurilor caracteristici de afectare hepatică, iar în 10 % din
cazuri ciroză. Boala nu poate fi diferentiată de hepatita B doar prin
examen clinic.
Calea de transmitere este de obicei parenterală. Există însă si
posibilitatea transmiterii sexuale. Portajul cronic este mare (50%), iar
mortalitatea este evaluată la 1-2 % (5% din cazurile de ciroză si 43%
din cele de carcinom hepatoceluler au ca etiologie infectia cronică cu
HCV).
Seroconversia este tardivă, prezenta anticorpilor fiind caracteristică mai
ales perioadei de convalescentă si hepatitei cronice. Doar în 55% din
cazuri anticorpii apar în prima lună. 15% din cazurile de hepatită C sunt
seronegative. Cea mai sigură metodă de diagnostic este determinarea
ARN viral din plasmă prin PCR (polymerase chain reaction) la subiectii
pozitivi în urma unui test ELISA. In prezent sângele donatorilor este
testat prin ELISA pentru HBV, HCV si HIV.
• Virusul hepatitei D(HDV) a fost descoperit în 1976 si se mai
numeste si agentul delta. Este un virus hepatotropic defectiv,
întrucât replicarea si infectivitatea sa se realizează doar în prezenta
HBV de care depinde sinteza anvelopei externe. Calea de
transmitere este cea parenterală.
• Infectia cu HDV este acută sau cronică. Există două forme de
infectie acută: - coinfectia cu HBV; Ea se poate asocia cu cazuri de
hepatită fulminantă. Este sugerată doar de serologie (aparitia
anticorpilor anti-HDV).
• Virusul hepatitei E(HEV) a fost descoperit în 1988 si apartine
familiei calicivirusurilor. Nu prezintă anvelopă externă, are
dimensiuni de 32-34 nm si contine ARN. A mai fost denumit virusul
hepatitei non-A-B A-like, iar anglosaxonii îl notează Hev. Infectia are
o cale de transmitere oro-fecală si se întâlneste în regiuni ale lumii a
treia cu conditii precare de igienă (Africa de Nord, Orientul Apropiat
si Mijlociu). Are o perioadă de incubatie de 21-42 de zile, iar boala
survine, de obicei, acut si nu se însoteste de icter. Serologia nu este
încă aplicabilă. Din punct de vedere evolutiv, infectia nu este urmată
de portaj cronic. De mentionat este însă gravitatea bolii la gravide,
mortalitatea cazurilor infectate ajungând la 20%. În rândul populatiei
generale mortalitatea este de 1-2%.
Virusul turbării este un virus anvelopat, cu
genom ARN monocatenar care conține 5
gene ce codifică nucleoproteine (N),
fosfoproteine(P), proteina de matrice (M),
glicoproteine (G) și ARN polimerază (L).
Transcrierea genelor virale și replicarea ARN
viral se realizează în citoplasmă, la nivelul
unor structuri citoplasmatice specifice
denumite corpusculi Babeș-Negri.
Virusuri cu genom ARN segmentat

Cel mai cunoscut exemplu este cel al virusului gripal al


cărui genom este alcătuit din 8 segmente de ARN
monocatenar, reunite în aceeaşi capsidă.
Semnificaţia genomului segmentat: conferă anumite
avantaje virusurilor respective legate de posibilitatea
“reasortării” segmentelor genomice provenite de la virusuri
diferite, cu formarea unor virusuri “noi”. Acest mecanism a
primit denumirea de “pseudorecombinare”, el conducând la
mărirea variabilităţii virusurilor şi permiţând acestora să
învingă rezistenţa organismelor gazdă. Fenomenul de
pseudorecombinare ar putea explica apariţia de noi tulpini
de virus gripal şi a pandemiilor de îmbolnăviri umane prin
schimbarea de fragmente genomice între virusul gripal
uman şi virusurile similare aviare, porcine sau ecvine.
Denumirea Perioada Nr.morți Subtip viral
pandemiei implicat
Gripa spaniolă 1918-1919 50-100 milioane decese H1N1
raportate la aprox.500
mil.infecții
Gripa asiatică 1956-1958 1-4 milioane H2N2
Gripa Hong Kong 1968-1969 1-4 milioane H3N2

Gripa porcină 2009-2010 18.500 decese confirmate (în H1N1 nou


214 țări), raportate la aprox.
10-200 mil.persoane infectate

Gripa sezonieră în fiecare an 250,000–500,000 decese în Diverse


fiecare an, raportat la aprox. tipuri
340 mil - 1 mild infectați anual
SIDA reprezintă o boală care nu cunoaşte limite de ţară, de stare
socială sau de tip de individ, în prezent existând aproape 40
milioane de persoane infectate viral. Primele rapoarte referitoare la
acest sindrom datează din 1981-1982 de la Centers of Disease
Control din SUA dar de abia în 1983, francezii Luc Montagnier și
Francoise Barre-Sinoussi au reuşit izolarea agentului ce determină
SIDA - virusul HIV1 ("human immunodeficiency virus"), ei primind,
după 25 de ani de la descoperire, premiul Nobel (2008). Prin
atribuirea acestui premiu cercetătorilor francezi s-a pus capăt unei
polemici între această echipă și o alta, din SUA, condusă de Robert
Gallo, care se considera descoperitoarea acestui virus. Ulterior, un
al doilea virus, HIV2, a fost izolat de la pacienţi din Africa.

HIV este un retrovirus, din categoria lentivirusurilor, cu un genom


reprezentat de două molecule de ARN monocatenar de tip + (ARN
viral poate fi tradus, ca atare, în citoplasma celulei infectate), care
se replică în celula gazdă prin intermediul unei molecule de ADN
complementar. Virusul recunoaște în mod specific limfocitele T CD4
și macrofagele, pe care le infectează, în proces fiind implicate
proteine virale de suprafață (gp120 și gp41)
Coronavirusuri

Determină infecții ale tractului respirator superior precum


și infecții gastrointestinale
SARS-CoV este răspunzător de epidemia de SARS
(Severe acute respiratory syndrome) din 2003 care a
afectat aprox.8000 persoane și a determinat un grad de
mortalitate de 10%.
In 2012 a apărut o nouă variantă a acestui virus, în
Asia (Middle East respiratory syndrome coronavirus -
MERS-CoV) care, până în 2015 a determinat infectarea
a mai multor sute de persoane.
Virusul Ebola: fiecare virion conține câte o
moleculă de ARN mc, linear, formată din
18960 nucleotide. Codifică pentru 7
proteine structurale și o proteină
nestructurală. Ordinea genelor este: 3′ -
leader - NP - VP35 - VP40 - GP/sGP -
VP30 - VP24 - L - trailer - 5′, unde
regiunile leader și trailer nu sunt
transcrise dar conțin semnale importante
pentru controlul transcrierii, replicării și
împachetării genomului viral în noi virioni.
Materialul genetic nu este infecțios prin el
însuși deoarece proteinele virale, printre
care ARN polimeraza dependentă de
ARN, trebuie să asigure mai întâi
transcrierea genelor virale la ARNm și
apoi replicarea ARN viral.
Patogeneza: Tinta principală a virsului o
reprezintă celulele endoteliale, fagocitele și
hepatocitele. După infecție, celulele
infectate sintetizează o glicoproteină virală
care formează un complex trimeric care se
leagă la celulele endoteliale ce căptușesc
pe interior vasele de sânge. De asemenea,
glicoproteina virala poate forma dimeri care
interferă cu neutrofilele, blocând astfel
declanșarea reacției de apărare a
organismului. Prezența particulelor virale și
leziunile celulare produse de înmugurirea
virusului determină eliberarea de citokine,
compuși care sunt asociați cu febra și
inflamația. Afectarea celulelor endoteliale
determină leziuni ale vaselor de sânge cu
producerea de hemoragii și blocarea
procesului de coagulare. In final – moartea
organismului infectat.
Virusuri tumorale la om

• Virusul Epstein-Barr (EBV) poate cauza doua tipuri de cancer:


limfomul Burkitt și carcinomul nasofaringian
• Virusul hepatitei B poate produce carcinom hepatocelular
• Virusul hepatitei C poate determina ciroza care, ulterior, poate
conduce la cancer hepatic
• Virusul herpetic uman 8 este asociat cu carcinomul Kaposi
• Unele tulpini de HPV sunt asociate cu cancerul cervical
• Virusurile umane T-limfotrope (HTLV) produc leucemie (pentru
celulele T) sau leucemie cu celule de tip hairy (hairy-cell leukemia)
Rolul virusurilor in mediu
• Reprezinta pradatori importanti ai microorganismelor care
influenteaza ciclurile biogeochimice globale si directioneaza evolutia
microorganismelor
• In comunitatile microbiene marine, virusurile, prin liza celulelor
gazda, sporesc cantitatea de materie organica ce poate fi utilizata
apoi de bacteriile heterotrofe; este crescuta in acest fel respiratia,
eliberarea de CO2 si recircularea nutrientilor in ocean;
• pot afecta productivitatea primara din apa prin omorarea
diatomeelor, a dinoflagelatelor si cianobacteriilor sau prin eliberarea
nutrientilor din celulele lizate
• Se găsesc in toate mediile unde exista forme de viata celulara, de la
ape curgatoare, izvoare fierbinti, ape hipersaline pana la nisipul din
Sahara sau medii fierbinti si acide (70-92oC, pH 1,0 – 4,5)
• Sunt implicati in procese de transfer de material genetic intre diferite
gazde (prin tranzitia virion-provirus-virion)
• Pot asigura schimbul de gene nu organisme ci si intre ecosisteme
diferitenumai intre