Dor

(Mihai Gavrilescu)

E un soi de nu ştiu ce, o lipsă,

o aruncare de braţe împreunate

pentru a strânge un gol înăuntru,

o secetă de buze care sărută o eclipsă

de obraz de aer,

o mână rece care caută să încălzească o altă mână rece

şi nu o găseşte;

şi îngheaţă.

E un soi de nu ştiu ce, o ceaţă,

o noapte singur cu o cană de ceai

şi Ray Charles cu “Georgia on my mind”,

un zor de dimineaţă

în care perna e minţită cu îmbrăţişări pentru cineva

cu păr lung şi negru şi ochi căprui,

o zi în care soarelui îi lipseşte

un alt soare ca să poată naşte rază.

E un soi de nu ştiu ce, o stază,

un tablou de Picasso cu linii drepte

şi figuri geometrice absente,

un templu fără icoane

unde toţi se roagă la altcineva pentru acelaşi cineva,

o poezie de-a Nichitei fără niciun vers pentru Dora.

Da, Dora, ce nume potrivit,

declinând ce-ţi simt!

E un soi de nu ştiu ce, un despărţit,

te invit să iei loc în poezia mea

acolo unde ţi-ai scuturat pene

să mă umpli şi să îmi pictezi griul în culori de curcubee.

Să o scriem împreună cum o făceam la început

când îmi mişcai cu degetele mângâindu-mi degetele

peniţa în caligrafii de suflet.

Poate-ai să înţelegi şi tu

cum mă doare în fiecare dimineaţă

umbra florii tale pe umăr şi în braţe

ca pe Micul Prinţ

şi-aroma gravă din vocea lui Nat King Cole

când mă trezeşte, legănându-se între atriile mele

cu “Nature Boy”.

E un soi de nu ştiu ce chestia asta dintre noi

e mult prea mult, e un fior !

Şi-ar fi prea simplu să îţi spun

că doar mi-e dor.