Sunteți pe pagina 1din 4

Drept Penal

-curs-
profesor Dumitru Rădescu

Bibliografie
-Manual de drept penal (Costică Bulai, Bogdan Bulai) Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2007, reeditată 2010
-Drept Penal Partea Generală, curs pentru studenţii anului II, (Lavinia Valeria Lefterache) Ed. Universul
Juridic, Bucureşti 2009
-Tratat de Drept Penal Partea Generală Vol I (Florin Streteanu, Univ. Babeş Bolyay), Ed. CHB 2008
-Drept Penal Român, ediţia a VII-a revăzută şi adăugită (Constantin Mitrache, Cristian Mitrache) Ed.
Universul Juridic, Bucureşti 2009

-Drept Penal Român, parte specială (Octavian Longhin, Tudorel Toader) Ed. Casa de Editură şi Presă Şansa
SRL Bucureşti 1994
-Tratat de Drept Penal Partea Specială (Gheorghe Diaconescu, Constantin Dufa), Ed. CHB 2009
-Drept Penal Partea Specială (Radu Botea) Ed. Hamangiu 2008

-Codul Penal al României (de cumpărat) (1969)


-Viitorul / Noul Cod Penal al României (de cumpărat)
-Constituţia României
-Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

La examen se poate intra posedând Codul Penal Actual


Examenul durează 10 minute
10 întrebări
marţi 12 octombrie 2010
Curs 1
Noţiunea de Infracţiune şi Conţinutul Infracţiunii

I. Noţiunea de Infracţiune
1. Infracţiunea ca noţiune juridică
Conceptul de infracţiune în accepţiunea cea mai generală a termenului, infracţiunea este o faptă a
omului, un act de conduită exterioară a acestuia, interzis de lege, sub o sancţiune specifică, represivă, care
este pedeapsa.
Această interzicere este modalitatea specifică de realizare a reglementării juridico penale, a relaţiilor de
apărare socială.
La stabilirea faptelor care urmează să fie interzise, legiuitorul porneşte de la constatarea că astfel de
fapte au fost cândva săvârşite în realitate şi există temerea că ele ar putea fi repetate.
Prin interzicerea acestor fapte se arată membrilor societăţii, într-o formă specifică de exprimare, care
trebuie să fie conduita lor faţă de anumite valori sociale, ce acţiuni le sunt interzise sau, dimpotrivă, le sunt
ordonate în vederea apărării valorilor sociale, respectiv, indicarea conduitei socialmente periculoase sau
necesare are loc nu prin prescrierea directă a cestei conduite ci în mod indirect prin descrierea şi
interzicerea conduitei contrare celei dorite, această tehnică legislativă fiind considerată ca cea mai explicită
şi mai sugestivă formă de reglementare juridică penală a membrilor societăţii.
Infracţiunea este tocmai săvârşirea actului de conduită interzis prin norma incriminatoare, ea este o
faptă contrară regulii de conduită, generatoare de conflict social care atrage aplicarea sancţiunii prevăzute
pentru săvârşirea ei.
Însuşi termenul de infracţiune are înţeles de faptă prin care se înfrânge o regulă de conduită cu caracter
imperativ.

2. Premisele existenţei infracţiunii


Din analiza conceptului de infracţiune rezultă că pentru existenţa acesteia trebuie să preexiste trei date
ale realităţii care constituie tot atâtea premise obligatorii pentru existenţa ei şi anume:
-o normă incriminatoare care interzice sub sancţiune penală o anumită acţiune sau omisiune
-săvârşirea unei fapte concrete de felul acelora avute în vedere de legiuitor la elaborarea normei
incriminatoare respective
-trăsăturile faptei săvârşite să corespundă întocmai cu cele prevăzute de lege pentru caracterizarea faptei
incriminate
Prezenţa acestor premise permite calificarea unor fapte concrete ca infracţiune şi încadrarea ei în textul
de lege care o prevede şi sancţionează.

3. Infracţiunea ca fenomen
Din examinarea conceptului infracţiunii se constată că acesta are corespondent în realitatea obiectivă,
un fenomen complex, fenomenul infracţiunii, care este în acelaşi timp un fenomen material, uman, social,
moral politic şi juridic.
De ce fenomen material: pentru că ea, infracţiunea, ca act de conduită exterioară este o manifestare de
energie fizică susceptibilă să producă modificări în lumea obiectivă.
De ce fenomen uman: pentru că este un act de conduită umană, conştientă, expresie a personalităţii
făptuitorului
De ce fenomen social: pentru că este vătămătoare sau periculoasă pentru o anume valoare socială fiind
generatoare, de asemenea, de relaţii sociale, de conflict, între făptuitor şi persoana vătămată precum şi
între făptuitor şi societate.
De ce moral politic: pentru că exprimă atitudinea morală şi politică a faptuitorului faţă de valorile sociale
şi faţă de ordinea de drept.
De ce juridic: pentru că exprimă încălcarea unei obligaţii juridice de conformare prevăzută în norma de
incriminare producând aşadar consecinţe juridice. Infracţiunea ca şi fenomen generează un raport juridic
penal de conflict cu un conţinut specific.
Dintre diferitele aspecte ale fenomenului infracţiunii, numai aspectul juridic formează obiect de
cercetare pentru ştiinţa dreptului penal, celelalte fiind studiate în cadrul altor discipline cum ar fi
criminologia, psihologia, etica şi altele.

4. Noţiunea de infracţiune
Prin descrierea în normele penale incriminatoare şi prin interzicerea sub sancţiune penală a diferitelor
acţiuni sau inacţiuni periculoase sau vătămătoare pentru valorile sociale, legiuitorul crează, de fapt,
noţiunile diferitelor fapte penale ca furtul, delapidarea, omorul, violul şi altele.
Elaborarea acestor noţiuni are loc prin abstragerea trăsăturilor caracteristice esenţiale şi comune ale
faptelor concrete care au fost săvârşite cândva şi care trebuie să fie incriminate şi sancţionate pentru a se
împiedica repetarea lor.
Normele penale incriminatoare cuprind, aşadar, noţiunile diferitelor infracţiuni care ar putea fi săvârşite
în realitate.

5. Definiţia noţiunii de infracţiune


În codurile penale occidentale nu se întâlnesc în mod tradiţional dispoziţii privitoare la noţiunea de
infracţiune în general.
Pe plan teoretic, doctrinar, s-a justificat această voită omisiune a legii cu argumentul că elaborarea unei
asemenea noţiuni nu este sarcina legiuitorului care trebuie să se limiteze la elaborarea diferitelor noţiuni,
de infracţiuni şi a ştiinţei dreptului penal.
Într-o altă concepţie susţinută în dreptul penal al fostelor ţări socialiste şi regăsită şi în Codul Penal şi
Codul de Procedură Penală ale României din prezent, legea penală ar trebui să cuprindă, ea însăşi, o
definiţie a infracţiunii în general, având în vedere importanţa deosebită pe care o are infracţiunea ca
instituţie fundamentală a dreptului penal român.
Codul Penal în vigoare (adoptat 1968 – în vigoare de la 1 ian 1969), de inspiraţie sovietică, şi-a însuşit
această concepţie prevăzând în articolul 17 trăsăturile esenţiale ale infracţiunii în general.
Potrivit alin. (1) al art. 17, infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi
prevâzută de legea penală.
Identificăm, aşadar, de lege lata trei trăsături caracteristice:
-fapta care prezintă pericol social
-fapta săvârşită cu vinovăţie
-fapta prevăzută de legea penală
Definiţia legală a infracţiunii s-a spus că prezintă o importanţă deosebită, având caracterul unei dispoziţii
legale obligatorii şi fiind o normă de drept generală aplicativă.

6. Definirea noţiunii de infracţiune în doctrina dreptului penal


În literatura de specialitate definiţiila date noţiunii de infracţiune de către diferiţii autori reflectă, de
regulă, numai aspectul juridic formal al fenomenului, infracţiunea fiind definită, de obicei, ca fapt
incriminat de lege şi sancţionat cu pedeapsă la care se adaugă, uneori, trăsătura privitoare la vinovăţie.
Astfel, infracţiunea este definită ca acţiune sau inacţiune care fiind socotită doloasă sau culpoasă,
legiuitorul a sancţionat-o penaliceşte.
Această infracţiune a mai fost definită şî ca fapt material prevăzut şi pedepsit de lege şi care poate fi
imputat autorului său ori, pur şi simplu, ca orice fapt incriminat de lege şi sancţionat cu pedeapsă.
S-a reproşat acestor definiţii că nu scot în evidenţă caracterul antisocial al infracţiunii, faptul că aceasta
este periculoasă pentru valorile sociale şi că tocmai acest caracter socialmente periculos justifică
prevederea în legea penală şi deci incriminarea ca infracţiune a unei asemenea fapte penale.

7. Infracţiunea ca Instituţie Juridică


Mai întâi trebuie spus că infracţiunea reprezintă o instituţie fundamentală a dreptului penal şi că
reglementarea sistematică şi ştiinţifică a relaţiilor de apărare socială nu poate fi redusă la elaborarea de
norme penale speciale care prevăd faptele interzise ca infracţiuni şi sancţiunile corespunzătoare.
Dintre cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal român, instituţia infracţiunii este cea mai
importantă, ea constituind aşa cum, pe bună dreptate s-a spus, piatra de temelie a oricărui sistem de drept
penal.
Cadrul reglementărilor îl constituie întreg titlu al II-lea al părţii generale a codului penal român în vigoare,
respectiv art. 17-51, fiecare capitol dintre cele 5 vizând:
-dispoziţii generale, cap. 1, art 17-19
-tentativa, cap. 2, art. 20-22
-participaţia, cap. 3, art. 23-31
-pruralitate de infracţiuni, cap. 4, art. 32-43
-cauzele cale înlătură caracterul penal al faptei, cap. 5, art. 44-51

II. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii


1. Faptul care reprezintă pericol social.
Aceasta presupune, mai întâi, săvârşirea unei fapte în sensul menţîonat mai sus, respectiv faptul că este
un act al omului, o reprezentare a personalităţii acestuia.
Fapta poate să constate într-o acţiune sau inacţiune.
Apoi, pericolul social al faptei în înţelesul legii penale.
Pentru a constitui infracţiune fapta unei persoane trebuie să prezinte pericolul social, adică să fie
periculoasă pentru societate.
Trebuie distins între pericolul social generic sau abstract şi pericolul social specific, concret.
În ştiinţa dreptului penal şi în legislaţie se face distincţie între pericolul social generic al infracţiunii şi
pericolul social concret al acesteia.
Pericolul social generic se referă la un anumit tip de infracţiune: furt, omor, spionaj etc. şi este evaluat de
legiuitor in abstracto pentru a decide, pe de-o parte, dacă fapta respectivă prezintă gradul de pericol social
al unei infracţiuni iar pe de altă parte, cât de ridicat este acel grad şi care este pedeapsa corespunzătoare
acestei gravităţi.
Legiuitorul face, astfel, o evaluare generică folosind datele de care poate dispune în momentul elaborării
legii şi anume: importanţa valorii sociale vătămate sau puse în pericol; gravitatea vătămării posibile;
frecvenţa faptei etc.
Pericolul social concret este pericolul pe care îl prezintă fapta săvârşită şi este evaluat, in concreto de
organele judiciare penale, ţinând seama de vătămarea sau periclitarea efectivă a valorii sociale respective,
de urmarea produsă sau periclitarea efectivă a valorii sociale respective de împrejurările acesteia.
Pericolul social concret diferă în cadrul aceluiaşi tip de infracţiune de la o faptă concretă la alta.

2. Fapta săvârşită cu vinovăţie


Vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii.
Pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă săvârşirea unei fapte care prezintă pericol social chiar
dacă s-a stabilit că aceasta este imputabilă unei anumite persoane imputatio facti.
Având în vedere că infracţiunea ca fapt de conduită exterioară a omului nu este o simplă descărcare de
energie fizică ci şi o manifestare a conştiinţei şi voinţei acestuia, o expresie a personalităţii lui, având o
dublă natură fizică şi psihică.

Teorii privitoare la vinovăţie.


Teoriile psihologice sunt cele care concep vinovăţia ca formă a relaţiei psihice dintre făptuitor şi fapta
prevăzută de legea penală.
Ea include ansamblul proceselor psihice voitive, intelective şi afective care stau la baza acestei relaţii şi
relevă caracterul voit şi conştient al faptei.
Acest caracter este dat de faptul că subiectul are reprezentarea condiţiilor obiective în care acţionează şi
a consecinţelor faptei iar pe baza acestei cunoaşteri şi acestei reprezentări el îşi dirijează acţiunea în
vederea producerii rezultatului pe care l-a dorit sau acceptat şi pentru care trebuie să răspundă.
Teoria normativă a vinovăţiei consideră că vinovăţia nu este o realitate subiectivă, psihologică ci un
concept normativ exprimând un raport de contrarietate între voinţa subiectului şi normele de drept.
În dreptul penal românesc s-a abordat teoria psihologică.
Conchidem definind vinovăţia ca fiind atitudinea psihică a persoanei care săvârşind cu voinţă
neconstrânsă o faptă care prezintă pericol social prevăzută de legea penală, a avut în momentul executării
reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau deşi nu a avut reprezentarea
faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală a acestei reprezentări.

Formele şi modalităţile de vinovăţie.


Potrivit art. 19 din actualul cod penal, vinovăţia îmbracă forma intenţiei şi forma culpei.
Potrivit art 19 intenţia este directă sau indirectă.
Directă când înfăptuitorul îşi prezintă acţiunea sau inacţiunea, modul de înfăptuire, rezultatul
socialmente priculos şi în aceste condiţii el urmăreşte producerea acelui rezultat.
A 2-a modalitate a intenţiei o reprezintă intenţia indirectă sau eventuală care există atunci când
înfăptuitorul care prevede rezultatul socialmente periculos al faptei deşi nu urmăreşte producerea acestui
rezultat, săvârşeşte, totuşi, fapta, acceptând eventualitate producerii lui.

Cealaltă modalitate de vinovăţie o constituie culpa care este cu prevedere şi simplă.


Culpa cu prevedere sau uşurinţă premeditate exista atunci atunci când a prevăzut rezultatul posibil al
faptei sale, nu a acceptat acest rezultat şi a sperat în mod uşuratic, neîntemeiat, că el nu se va produce.
A doua formă a culpei ca modalitate de intenţie este culpa simplă/greşeala şi există atunci când
făptuitorul nu a prevăzut rezultatul fapti sale deşi trebuia să îl prevadă.

3. Prevederea legii penale.