Sfântul Voievod Constantin Brancoveanu Luminătoriul Credinței Pravoslavnice" Și Patronaș Adevarat" Al Ortodoxiei Transilvănene PDF

Actualitate
Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu,

„luminătoriul credinţei pravoslavnice” şi
„patronaş adevărat” al Ortodoxiei transilvănene
MIRCEA-GHEORGHE ABRUDAN
Preliminarii
S fârşitul dramatic al lungii şi prosperei domnii a voievodului Constantin Brâncoveanu al Ţării

Româneşti (octombrie 1688 – martie 1714) a impresionat profund nu numai pe contemporanii
săi din Principatele Române, pe liderii statelor europene, pe cronicarii şi istoricii români şi străini,
care au relatat şi au cercetat complexa personalitate şi îndelungata epocă a acestuia, ci trebuie să
recunoaştem că ne mai impresionează şi pe noi, cei de azi. Această constatare este confirmată de
evenimentele culturale de factură laică şi bisericească care se vor desfăşura în cursul anului cu-
rent ca urmare firească a deciziilor coroborate ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
şi ale Guvernului României de a pune cununa anului 2014 sub omagiul împlinirii a 300 de ani de
la sfârşitul martiric al voievodului, al celor patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi al
sfetnicului său, Ianache Văcărescu.
Studiul de faţă se doreşte a fi o nouă contribuţie care să se alăture şirului de cercetări ce vor
readuce înaintea ochilor contemporanilor diferitele ipostaze ale personalităţii, domniei şi moşte-
nirii culturale a principelui martir, a cărei viaţă pământească s-a frânt din cauza urii şi a complo-
tului propriilor săi conaţionali şi a mai marilor stăpânitori otomani din Constantinopol. În ceea ce
priveşte cuprinsul cercetării, aceasta urmăreşte să schiţeze în chip sistematic politica religioasă a
voievodului în Transilvania, focalizându-se asupra activităţii sale ctitoriceşti, a daniilor oferite mi-
tropoliei ardelene şi ierarhilor ei, a sprijinului acordat tiparniţei bălgrădene şi a acţiunilor menite
Tabor, nr. 5, mai 2014
să ocrotească şi să încurajeze rezistenţa ortodocşilor în faţa Unirii cu Biserica Romei.
64
Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu, „luminătoriul credinţei pravoslavnice” ...
Actualitate
Scurt periplu istoric brâncovenesc
În urma morţii subite a lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), boierii şi ierarhii ţării au ţinut
sfat şi l-au ales, fără intervenţia Porţii otomane, pe nepotul de soră al răposatului domn, marele
logofăt Constantin Brâncoveanu, deoarece, după cum mărturiseşte „Letopiseţul Cantacuzinesc”,
îl „ştia că iaste înţelept şi să trăgea din odraslă domnească”1. Datorită acestei virtuţi, pe care o
notează în mod sugestiv cronica, Brâncoveanu a reuşit, într-o perioadă a marilor transformări
politice, de pe scena raporturilor internaţionale din Europa Central-Orientală şi de sud-est, să se
menţină pe scaunul Ţării Româneşti timp de un sfert de veac, domnia sa surclasându-se imediat
după cea a lui Basarab Întemeietorul (1310-1352) şi a lui Mircea cel Bătrân (1386-1418). Urmele
adânci lăsate în istoria românilor de către domnia sa l-au determinat pe unul din marii noştri
istorici, Constantin C. Giurescu, să-i alcătuiscă voievodului următorul medalion evocator: „Gos-
podar, credincios, iubitor de artă şi de cultură, Constantin Brâncoveanu este una din figurile cele
mai de seamă ale trecutului nostru. El simbolizează epoca de strălucire a spiritului românesc. Iar
sfârşitul său tragic, suportat cu tărie de suflet adevărat creştinească, adaugă chipului său aureola
de martir”2. Dar virtuţile şi faptele lui „Brancovanul Constantin/Boier vechi şi Domn creştin”, cum
îl cântă balada populară românească omonimă3, au dus în cele din urmă la aţâţarea urii şi a invi-
diei4 unchilor săi Cantacuzini, Mihai spătarul şi Constantin stolnicul, a lui Radu Dudescu şi a altor
boieri munteni şi moldoveni care l-au denunţat la Înalta Poartă, cu următoarele acuzaţii: întreţine
corespondenţă secretă cu austriecii, ruşii, polonii şi veneţienii, a jecmănit ţara printr-o fiscalitate
împovărătoare, a strâns averi uriaşe cu care spera să se poată întreţine după ce s-ar fi refugiat cu
familia în Transilvania, unde poseda mai multe moşii şi proprietăţi imobiliare, în vara lui 1711 ar fi
îndemnat pe marele spătar Toma Cantacuzino să treacă cu o parte din oastea sa de partea armatei
ruso-moldoveneşti şi duce o politică tot mai autonomistă, ajungând să bată chiar monede de aur.
Tot mai neîncrezătoare în sinceritatea şi loialitatea domnului, Înalta Poartă a găsit în primăvara
anului 1714 momentul prielnic să-l mazilească. Luat prin surprindere de firmanul sultanului, faţă
de care îşi îndeplinise toate obligaţiile, voievodul a fost arestat şi dus la Constantinopol împreună
cu întreaga familie5. Închis în Cetatea celor Şapte Turnuri (Yedikulé), torturat ca să spună unde-
1
Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini (Letopiseţul Cantacuzinesc), în Cronici
brâncoveneşti, antologie, postfaţă, glosar şi bibliografie de Dan Horia Mazilu, Editura Minerva, Bucureşti, 1988,
p. 327.
2
CONSTANTIN C. GIURESCU, Istoria Românilor III, partea întâi, partea a doua. De la moartea lui Mihai Viteazul
până la sfârşitul epocii fanariote (1601-1821), ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, Editura All, Bucureşti, 2007,
p. 148.
3
Balada „Constantin Brancovanul” a fost culeasă şi publicată pentru prima dată de scriitorul V. Alecsandri în anul
1866. A se vedea: Poesii populare ale românilor, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri, Tipografia lucrătorilor
asociaţi, Bucuresci, 1866, pp. 210-213.
4
Un contemporan al evenimentelor, ieromonahul grec Mitrofan Grigoras, prefaţează în cronica sa episodul uci-
derii „prin sabie a evlaviosului Constantin Basarab” cu un paragraf în care enumeră efectele pătimaşe ale urii: „Ci
ei dispreţuind îngăduinţa, îndelunga-i răbdare şi bunătatea, cum spune Apostolul, şi îngrămădind păcate peste
păcate, ajunseseră la culmea răutăţilor, la invidia care este pricina omorului, la invidia, zic, mama omorului,
invidia care se răneşte de cele bune; invidia stăpânindu-i a făcut ca să turbeze firea omenească împotriva ei
însăşi şi-i aţâţa să comită vărsări de sânge prin atentate şi intrigi, atât în contra domnitorilor cât şi reciproc
unii împotriva altora”. Vezi: MITROFAN GRIGORAS, Cronica Ţării Româneşti (1714-1716), în D. RUSSO, Studii istorice
greco-române. Opere postume tomul II, publicate supt îngrijirea lui Constantin C. Giurescu, Fundaţia pentru
literatură şi artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1939, pp. 440-441.
5
Brâncoveanu însuşi îi mărturisea patriarhului Hrisant al Ierusalimului, la o zi după primirea veştii, că „această
nenorocire şi prea-mare întristare care pe neaşteptate ni s-a întâmplat. Ieri, la 24 ale acestei luni, viind aici cu
firman un oarecare Mustafa-Aga, Hambar Emini, a adus şi mazilirea noastră şi cu poruncă de aşa cuprins, ca
să ne ducă la Ţarigrad cu soţia şi copiii şi ginerii noştri. Această întâmplare fireşte că este prea-plină de jale şi
de tulburare dar, deoarece cunoaştem că a venit din multele noastre păcate, facă-se voia Lui cea sfântă. Iată că
şi noi ne gătim şi după puţine zile plecăm. Şi Dumnezeu să ne ajute.” A se vedea: Constantin Brâncoveanu către
65
Mircea-Gheorghe Abrudan
şi ascunde averile – despre care se zvonea că ar fi fabuloase, ceea ce se observă şi din porecla de
Actualitate
„prinţ al aurului” (Altân Bey) pe care turcii i-o dăduseră – , refuzând oferta sultanului Ahmed al
III-lea de a trece la „legea turcească”, a fost în cele din urmă decapitat, alături de cei patru fii şi
de ginerele său, în ziua marelui praznic împărătesc al Adormirii Maicii Domnului, 15 august 1714,
când împlinea 60 de ani6.
Politica religioasă a lui Constantin Brâncoveanu

în Transilvania
În predoslovia Chiriacodromionului7, publicat la Alba Iulia în anul 1699 cu blagoslovenia

mitropolitului Atanasie Anghel şi prin osteneala tipografului Mihai Iştvanovici, domnului, „prea
luminatul şi înălţatul biruitoriu a toatei Uggrovlahii, Io Constandin Brâncoveanul Basarab Voe-
vod” îi era adus un cuvânt de mulţumire şi de laudă din partea editorului, pentru că „s-au arătat
(şi pururea să arată) luminătoriu credinţii pravoslavnice (s.n.) întărindu-o cu Dumneză-
eştile Cărţi, în tot chipul tipărindu-le, carele fiind patronaş adevărat al sfintei Mitropolii
de aici din Ardeal (s.n.) şi tuturor celor ce năzuesc supt a Mării Sale milă [...] s-au milostivit
pentru dragostea sfintelor lui Dumnezeu Besérici” a se face părtaş „cheltuialei la acest Dumneză-
esc lucru, ca şi de acum înnainte să puteţi lumina sfînta Besérecă cu Dumnezăeştile scripturi”8.
Cuvântul de laudă exprimat de tipograf în numele ierarhului locului, a întregului cler şi popor
dreptcredincios român din Transilvania, care s-a hrănit duhovniceşte din lectura acestei Cazanii,
exprimă, dincolo de retorica oficială a vremii, cele două trăsături principale ale caracterului voie-
vodului muntean: cultivarea credinţei ortodoxe şi asumarea explicită a funcţiei de apărător şi pro-
tector al Bisericii Ortodoxe din Ardeal. Prin aceste două calităţi Constantin Brâncoveanu nu făcea
altceva decât să se plaseze în descendenţa străbunilor săi înaintaşi de pe scaunul Ţării Româneşti,
Cantacuzinii şi Basarabii, toţi mari ocrotitori şi binefăcători ai Ortodoxiei româneşti, balcanice
şi levantine9. Această fervoare ortodoxă personală şi moştenită din descendenţa sa domnească
era însă profund motivată de o veritabilă filiaţie imperială bizantină pe care însuşi Constantin
Brâncoveanu nu a pregetat să o afirme. În acest sens, într-un hrisov de danie, din 24 decembrie
1706, prin care se angaja să ofere mănăstirii sârbeşti Kruşedol10 suma de 4000 de aspri anual,
domnul muntean îşi motiva gestul afirmând lămurit că „din dumnezeiască râvnă fiind îndemnat,
Hrisant Notara, Bucureşti, 25 martie 1714, în PAUL CERNOVODEANU, În vâltoarea primejdiilor. Politica externă şi
diplomaţia promovate de Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Casa de Editură Silex, Bucureşti, 1997, p. 146.
6
PAUL CERNOVODEANU, „Epoca lui Constantin Brâncoveanu”, în Istoria Românilor, Vol. V. O epocă de înnoiri în
spirit european (1601-1711/1716), ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2012, pp.
248-267.
7
Kyriacodromion sau Ev[anghe]lie învăţătoare care are întru ia Cazanii la toate Duminecile preste an, şi la
Praznicele Domneşti, şi la sfinţii cei numiţi. Acum întâi întru acest chip aşezată şi tipărită şi mai luminat în lim-
ba rumânească diortosită. Supt biruinţa prea luminatului şi înălţatului Iosif I Leopold, Craiul Budei şi al ţărăi
Ungureşti şi al Ardealului. Fiind Gubernator ţării, măria sa Bamfi Georghie. Cu Blagoslovenia preasfinţitului
Kir Atanasie Mitropolitul Ţării. În sfânta Mitropolie în Belgrad. În anul dela mântuirea lumii 1699. De Mihai
Iştvanovici tipograful tu ex Ungrovlahia.
8
IOAN BIANU, NERVA HODO , Bibliografia Românească Veche 1508-1830, tomul I. 1508-1716, Stabilimentul Grafic
J.v. Socec, Bucureşti, 1903, p. 375 (în continuare BRV).

9
A se vedea în acest sens cunoscuta lucrare a lui N. Iorga, „Byzance après Byzance”, în cuprinsul căreia marele
istoric a dedicat două capitole moştenirii de către voievozii români a ideii imperiale bizantine şi ocrotirii oferite
de către aceştia Bisericii şi civilizaţiei bizantine. NICOLAE IORGA, Bizanţ după Bizanţ, traducere după originalul în
limba franceză de Liliana Iorga-Pippidi, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 2002, pp. 111-180.
10
Despre istoria acestei mănăstiri şi legăturilor ei cu românii, vezi: SILVIU ANUICHI, „Pomelnicele mănăstirii Kru-
şedol şi relaţiile cu Biserica Ortodoxă Română”, în Mitropolia Banatului, anul XXXII, nr. 4-6, Timişoara, 1982,
pp. 322-330.
66
cu fierbinte suflet şi din toată inima mea pohtit-am a urma pravoslavnicilor împăraţi
Actualitate
şi domnilor celor de demult (s.n.)”11. Ideea a fost dezvoltată atât de către cronicarul curţii,
Radu Greceanu, cât şi de către mitropolitul Teodosie care au exemplificat această descendenţă
imperială prin evocarea figurii marilor şi dreptcredincioşilor basilei „Constantin” şi „Iustinian”, în
şirul cărora era plasat şi vodă Brâncoveanu tocmai datorită „faptelor” şi „nevoinţelor” sale „bune”
şi „mari” săvârşite „în tot chipul pentru sfînta biserică”12, pentru care era asigurat – pe versoul
filei de titlu a Triodului de la Buzău din 1700 – că „avea-vei Măriia Ta nemuritoriu nume, Ca şi
Sfântul Constantin într-această lume”13. De altfel, voievodul însuşi s-a pus sub mijlocirea divină
a patronului său poruncind ca pe una din săbiile sale să se inscripţioneze în greceşte următoarea
rugăciune: „Tu, împărate neînvins, cuvânt al lui Dumnezeu, stăpâne atoţiitorule, dă cununa is-
bânzii asupra protivnicilor, Voievodului şi credinciosului domn Constantin, precum altădată
împăratului Constantin-cel-Mare”14.
Urmând pilda înaintaşilor săi, români şi bizantini, Brâncoveanu s-a considerat pe sine de-
fensor et protector Ecclesiae, de sprijinul său politic, de activitatea sa ctitoricească, de dărnicia sa
financiară şi tipografică bucurându-se întreaga Ortodoxie sud-est-europeană, athonită15, orienta-
lă16, ierusalimiteană17, sinaită18 şi georgiană19, ceea ce-l va determina pe patriarhul arab Athanasi-
os IV Dabas20, al Antiohiei şi al întregului Orient, să vadă în domnitorul muntean pe „cel mai înalt
protector al credinţei ortodoxe”21.
În cele ce urmează voi încerca să arăt în mod sistematic modul în care voievodul român şi-a
manifestat patronajul faţă de Biserica Ortodoxă din Transilvania, oprindu-mă, în acest sens, asu-
pra celor trei direcţii majore de exprimare a sprijinului brâncovenesc: ctitoriile, daniile în bani,
cărţi şi moşii şi opoziţia faţă de extinderea Unirii cu Roma în Braşov şi Făgăraş.
Dintru început trebuie afirmat că şi în ceea ce priveşte politica sa religioasă la nord de Car-
11
MARCEL ROMANESCU, Mile Domneşti în Srem şi Herţegovina, Editura Ramuri, Craiova, f.a., pp. 10-11.
12
RADU GRECEANU, Începătura istorii vieţii luminatului şi preacreştinului domnului Ţării Rumâneşti, Io Constan-
tin Brâncoveanu Basarab-Voievod, dă cînd Dumnezeu cu domniia l-au încoronat, pentru vremile şi întîmplările
ce în pămîntul acesta în zilele mării-sale s-au întîmplat, în Cronici brâncoveneşti..., p. 8.
13
Vezi: „Stihuri politice 12 asupra numelui pre luminatului, slăvitului şi blagocestivului Domn Io Constantinu B.
Basarabu Voevoda”, în BRV, p. 403.
14
MARCU BEZA, Urme româneşti la Atena şi Ierusalim, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1939, p. 5.
15
Detalii despre daniile lui Brâncoveanu către mănăstirile Marea Lavră, Vatopedu, Dionisiu, Pantocrator, Xeno-
font şi Sfântul Pavel la TEODOR BODOGAE, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Editura
Paralela 45, Piteşti, 2003, pp. 105-106, 125-126, 167, 255, 298.
16
T. G. BULAT, „Daniile lui Constantin vodă Brîncoveanu pentru Orientul ortodox”, în Biserica Ortodoxă Română,
anul LXXXII, nr. 9-10, Bucureşti, 1964, pp. 931-944; FLORENŢA IVANIUC, „Tipar de carte bisericească pentru arabi în
vremea domnului Constantin Brâncoveanu”, în Biserica Ortodoxă Română, anul XCIV, nr. 7-8, Bucureşti, 1976,
pp. 792-797.
17
VIRGIL CÂNDEA, „Opera lui Constantin Brâncoveanu în Orientul Apropiat”, în PAUL CERNOVODEANU, FLORIN CONSTAN-
TINIU (coord), Constantin Brâncoveanu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989, pp.
170-179.
18
În călătoria sa la mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai, Marcu Beza a descoperit într-una din încăperile lavrei por-
tretul color în ulei al lui „Constantinus Brankovan Supremus Valachiae Transalpinae Princeps” din anul 1696, ce
dă mărturie despre binefacerile şi daniile numeroase ale acestuia către celebra mănăstire. Vezi: MARCU BEZA, Urme
româneşti în Răsăritul ortodox, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1935, pp. 12-13.
19
Un tablou general al ajutoarelor brâncoveneşti către Biserica Ortodoxă la I. RĂMUREANU, „Constantin Brîncoveanu
sprijinitor al Ortodoxiei”, în Biserica Ortodoxă Română, anul LXXXII, nr. 9-10, Bucureşti, 1964, pp. 916-930.
20
În anul 1700 a efectuat o călătorie în Ţara Românească fiind găzduit de principele român care va sprijini şi pa-
trona publicarea primelor cărţi de cult în limba arabă: Evanghelia (1700 şi 1706), Liturghierul (1701), Ceaslovul
(1702), Psaltirea (1706) şi Octoihul Mare (17011). Amănunte la DAN SIMONESCU, „Cărţi arabe tipărite de romîni în
secolul al XVIII-lea (1701-1747)”, în Biserica Ortodoxă Română, anul LXXXII, nr. 5-6, Bucureşti, 1964, pp. 524-
561.
21
Cf. ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Istoria românilor. De la Mihai Viteazul la Constantin Brâncoveanu, Editura Universită-
ţii din Bucureşti, Bucureşti, 1996, p. 125.
67
paţi, Brâncoveanu nu a fost un novator, ci a continuat şi dezvoltat paşii înfăptuiţi în această direc-
Actualitate
ţie atât de către unchiul său, Şerban Cantacuzino, ctitorul bisericii din Tinăud22, cât şi de Matei
Basarab – ctitorul bisericii din Porceşti (astăzi Turnu Roşu)23 – şi de neuitatul Mihai Viteazul –
ctitorul mănăstirii Sfintei Treimi din Alba Iulia, devenită reşedinţa mitropoliţilor ardeleni până la
unirea cu Biserica Romei, respectiv dărâmarea suferită în timpul construirii noilor fortificaţii ale
cetăţii austriece Carolina – amfitrionul reaşezării oficiale a bisericilor româneşti din Ardeal sub
jurisdicţia Mitropoliei Ungrovlahiei, chestiune ratificată prin tratatul semnat în 1595 cu principe-
le Sigismund Báthory24. Încă din timpul când ocupase cu succes diferite dregătorii la Curtea lui
Şerban, Brâncoveanu a cunoscut situaţia destul de grea a ortodocşilor din Transilvania. Prilejul
cel mai bun în acest sens l-a oferit episodul legat de depunerea abuzivă din scaun a mitropolitului
Sava Brancovici în iunie 1680 de către un sinod convocat şi patronat de principele calvin Mihai
Apafi I. Văzând în acest act un abuz, Şerban Cantacuzino i-a încredinţat reprezentantului său la
Constantinopol, Constantin Brâncoveanu, misiunea de a negocia atât cu trimişii lui Apafi, La-
dislau Csáky şi Cristofor Paskó, cât şi cu oficialii Porţii eliberarea din închisoare şi restabilirea în
drepturi a mitropolitului. Cu toate că misiunea lui Brâncoveanu a fost încununată cu succes, de-
oarece la 21 august 1681, Csáky şi Paskó, îi comunicau lui Şerban Vodă că cererea solului său a fost
satisfăcută, ierarhul urmând a fi reinstituit, iar „legea ortodoxă, ce se zice românească” dobândind
libertatea de cult „după datinile din vechime”, urmările acestui triumf brâncovenesc nu au fost de
durată, deoarece la scurtă vreme după eliberare mitropolitul Sava a trecut la cele veşnice25.
Politica bisericească a lui Constantin Brâncoveanu în Transilvania nu poate fi înţeleasă, nici
concepută în afara politicii sale externe, în general, şi a relaţiilor cu principele ardelean Mihai
Apafi II şi cu Casa de Habsburg, în particular. Istoricii P. Cernovodeanu26 şi C. Şerban27 au evi-
denţiat pe larg coordonatele acestei politici, astfel că nu este cazul acum să insist asupra ei, decât
pentru a sublinia că mai ales în cazul ctitoriilor sale de la Făgăraş şi de la Sâmbăta de Sus, domnul
român a căutat să se asigure întâi de legalitatea juridică în conformitate cu legislaţia Transilvaniei
a viitoarelor sale edificii bisericeşti cerând şi obţinând în acest sens aprobări de la ambele autori-
tăţi politice, atât a principelui ardelean care de jure s-a aflat la conducerea Transilvaniei până la
semnarea păcii de la Karlowitz (16/26 ianuarie 1699), cât şi a imperialilor care de facto ocupaseră
marele principat intracarpatic încă din primăvara anului 1688, obligându-i pe ardeleni să recu-
noască înlăturarea suzeranităţii otomane şi să accepte „cu sinceritate şi cu bună credinţă” pro-
tecţia austriacă28. Din relaţiile sale diplomatice cu imperialii reiese, aşadar, că pe lângă o dorinţă
sinceră de manifestare a zelului ctitoricesc şi în mijlocul comunităţilor româneşti din Ţara Făgăra-
şului, Constantin Brâncoveanu a intenţionat mai ales prin ridicarea ansamblului mănăstiresc şi a
22
Pe larg despre relaţiile sale cu ortodoxia ardeleană la: ŞTEFAN METEŞ, Şerban-vodă Cantacuzino şi Biserica româ-
nească din Ardeal – studiu istoric –, Tipografia Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1915, 51 p.
23
Detalii la ANDREI GÎLEA, „O ctitorie transilvană a lui Matei Basarab din anul 1653. Preoţii şi credincioşii ei în lumi-
na unui document recent descoperit”, în Mitropolia Ardealului, anul III, nr. 1-2, Sibiu, 1958, pp. 87-96.
24
Pe larg despre relaţia lui Mihai cu Biserica Ortodoxă din Ardeal la POMPILIU TEODOR, „Politica ecleziastică a lui
Mihai Viteazul în Transilvania”, în Revista Istorică, serie nouă, tom IV, nr. 5-6, 1993, pp. 473-489.
25
Detalii despre acest episod la NICOLAE IORGA, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, volumul I. Până la
mişcarea lui Horea (1784), ediţie îngrijită şi prefaţă de I. Oprişan, Editura Saeculum, Bucureşti, 2009, p. 287;
şi ŞTEFAN IONESCU, PANAIT I. PANAIT, Constantin Vodă Brîncoveanu. Viaţa, domnia, epoca, Editura ştiinţifică,
Bucureşti, 1969, pp. 138-139.
26
PAUL CERNOVODEANU, În vâltoarea primejdiilor..., pp. 3-51; Idem, „Coordonatele politicii externe a lui Constantin
Brâncoveanu – Vedere de ansamblu”, în IDEM, FLORIN CONSTANTINIU (coord), Constantin Brâncoveanu..., pp. 123-
138.
27
CONSTANTIN ŞERBAN, „Relaţiile lui Constantin Brâncoveanu cu Austria”, în Revista de Istorie, tom 41, nr. 9, 1988,
pp. 895-911.
28
Vezi declaraţia reprezentanţilor celor trei stări transilvane, redactată la Sibiu în 9 mai 1688, prin care renunţă
la relaţia de vasalitate cu Poarta Otomană şi acceptă protecţia împăratului Leopold I, în IOAN LUPAŞ, Documente
istorice transilvane, volumul I, 1599-1699, Tipografia „Cartea Românească”, Cluj, 1940, pp. 423-426.
68
palatului princiar de pe întinsul său domeniu făgărăşean – ce cuprindea moşiile Sâmbăta de Sus,
Actualitate
Sâmbăta de Jos şi Poiana Mărului – să-şi asigure un loc potrivit demnităţii sale domneşti în care
s-ar putea refugia cu întreaga familie în cazul în care viaţa sa ar fi fost pusă în primejdie de către
turci. Din corespondenţa purtată cu autorităţile ardelene şi austriece – civile şi militare – reiese
în mod clar această politică prevăzătoare şi consecventă de a încerca să întreţină o relaţie cordială
de bună-vecinătate cu autoritatea politică de la nord şi vest de Carpaţi, căutând, cum subliniază
P. Cernovodeanu, mai ales după războiul ruso-turc, soldat cu înfrângerea ţarului la Stănileşti şi a
defecţiunii lui Toma Cantacuzino (1711), să-şi extindă proprietăţile din Transilvania şi să-şi spo-
rească depozitele în bani şi obiecte preţioase la Braşov, concomitent informând comandamentul
armatelor austriece de la Sibiu şi Curtea de la Viena despre mişcările otomanilor29. În schimb,
a sperat, cerut şi obţinut, pe lângă calităţile nobile de „cetăţean al Ardealului” (1679), „conte”
(1688) şi „principe al Sfântului Imperiu” (1695), autorizaţia imperială semnată de Leopold I, re-
confirmată ulterior de succesorii săi, Iosif I şi Carol VI, de a se refugia şi a fi tratat după cuviinţă
în Transilvania30.
A) CTITORIILE BRÂNCOVENEҶTI
• Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus
Încă din perioada de dinainte de a urca pe tronul Ţării Româneşti, când a îndeplinit mai mul-
te oficii în dregătoria domnească, Constantin Brâncoveanu a fost legat de Transilvania printr-o
moştenire de familie, anume de stăpânirea moşiei de la Sâmbăta de Sus, care intrase în proprie-
tatea bunicului său, marele vornic Preda Brâncoveanu, în cursul anului 165431. Probabil pentru a
consfinţi nu numai printr-un act juridic trecerea în proprietatea sa a noii latifundii, ci a însemna
în mod public luarea în stăpânire a acestei moşii, vornicul Preda a zidit acolo o mănăstire prin
anul 1657, după cum consemnează diaconul Paul din Alep, care l-a vizitat pe boierul Preda în 1657
la moşiile sale din Ţara Românească32. Odată cu uciderea lui Preda de către Mihnea al III-lea în
1658, familia brâncovenilor a pierdut moşia, aceasta fiind confiscată de Mihai Apafi I, dar va rein-
tra în posesia lui Constantin Brâncoveanu înainte de 23 iunie 1678, când acelaşi principe ardelean
emitea un document prin care reîntărea boierului muntean hotarele moşiei. Era astfel firesc ca
odată ajuns domn al Ţării Româneşti, voievodul să continue opera ctitoricească a înaintaşilor
săi şi pe această moşie a sa din Ţara Făgăraşului. Dintre toate ctitoriile ardelene ale voievodului,
„Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus” sau „Mănăstirea Brâncoveanu”, cum este numită îndeobşte
astăzi, este cea mai cunoscută în literatura de specialitate33 şi în mentalul colectiv ardelean, fiind
29
PAUL CERNOVODEANU, În vâltoarea primejdiilor..., p. 34.
30
CONSTANTIN GIURESCU, NICOLAE DOBRESCU, Documente şi regeste privitoare la Constantin Brâncoveanu culese,
adnotate şi publicate împreună cu o introducere, Institutul de Arte grafice „Carol Göbl”, Bucureşti, 1907, pp.
XXXI-XXXIII.
31
Vezi actul de confirmare, emis de principele Gheorghe Rakoczy II, al proprietăţii achiziţionate de vornicul Preda
în 11 martie 1654 de la Susana Lorántfi în IOAN LUPAŞ, Documente istorice transilvane..., pp. 259-261.
32
În relatarea exactă a diaconului Paul se spune: „el clădeşte acum o mănăstire în Ungaria, căci craiul îl iubeşte
mult şi îl numeşte tată şi se crede că stăpâneşte multe moşii în această ţară”. Clericul arab ţinea, totodată, să
menţioneze că „binefacerile lui sînt numeroase, clădirile sale strălucite şi multe şi el este un creştin foarte evla-
vios, temîndu-se de Dumnezeu cel preamărit. Îl vedeam cum se scula obişnuit la vremea citirii rugăciunilor de
la miezul nopţii, citind neîncetat psalmii profetului David şi restul ritualului stabilit, de la începutul slujbei pînă
la sfârşit, stînd într-unul din colţurile bisericii, fără să privească nici la dreapta, nici la stînga şi sîrguindu-se
cu toată inima, cînd se ivea prilejul, să aprindă şi să stingă lumînările şi să facă şi alte slujbe bisericeşti, ca şi
cînd ar fi fost un paraclisier”, de unde se poate observa, aşadar, firea profund evlavioasă a familiei brâncoveneşti,
fire pe care a moştenit-o şi voievodul martir. A se vedea: Călători străini despre Ţările Române, vol. VI, partea I.
Paul de Alep, îngrijit de M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976,
pp. 216-217.
33
A se vedea: ŞTEFAN LUPŞA, „Din trecutul mănăstirii Brâncoveneşti de la Sâmbăta de Sus”, în Revista Teologică,
anul XXI, nr. 4, Sibiu, 1931, pp. 126-133; ŞTEFAN METEŞ, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Tipa-
69
corelată cu personalităţile a doi mari mitropoliţi, respectiv a doi vestiţi duhovnici harismatici ai
Actualitate
secolului XX, care şi-au legat numele definitiv de ea. Este vorba despre mitropoliţii Nicolae Bălan
(1882-1955) şi Antonie Plămădeală (1926-2005)34, cei ce au rectitorit-o, şi de părinţii Arsenie
Boca (1910-1989)35 şi Teofil Părăianu (1929-2009)36, care au revigorat-o din punct de vedere spi-
ritual. Din acest motiv, am şi decis plasarea ei la începutul acestei expuneri, chiar dacă din punct
de vedere cronologic, majoritatea cercetătorilor indică ridicarea ei concomitent sau în urma zidirii
bisericii Sfântul Nicolae din Făgăraş.
Edificată din piatră între anii 1698-1701 pe locul bisericii de lemn înălţate de bunicul său,
biserica mănăstirii Sâmbăta de Sus este situată într-un cadru natural deosebit, în Poiana Braniş-
tea ce se formează pe valea râului Sâmbăta care izvorăşte din masivii „Alpi ai Transilvaniei”, la
aproximativ 9 km de localitatea omonimă, de la care şi-a dobândit de altfel şi numele. Domnul
muntean s-a îngrijit de biserica bunicului său chiar şi înainte de a purcede la ridicarea noii ctitorii
de zid, ceea ce se poate observa din însemnarea scrisă pe o Evanghelie din anul 169737: „Iaste dat
de poman[ă] de bun stăpăn[ul] nostru, Io Constantin B[asarab] B[rîncoveanu] Voevod bisericii
de lemnu ot Sămbăta de Sus, în Ţeara Oltului, ţinutul Făg[ă]raşului”38. Dintr-o altă însemnare,
de această dată de pe un Triod, tipărit la Buzău în 170039, aflăm că „acest Triod ni s-a dat de po-
meană de Măria Sa Vodă Ion Constantin B. Brâncoveanu voevod mănăstirei de la satul Măriei
Sale de la Sâmbăta de sus vleat 7209 (1701)”40. În lipsa pisaniei, aflată în partea lăcaşului afectată
de distrugerile suferite în cei peste o sută cincizeci de ani de pustiire, datele coroborate ale celor
două însemnări ne îndreptăţesc să susţinem că noua biserică a mănăstirii a fost zidită între anii
1698-1701 pe locul celei vechi de lemn, în fruntea căreia se afla, pe la anul 1690, egumenul Ion
din Pojorta41, cum se vede dintr-o semnătură a acestuia pe un exemplar al Bibliei lui Şerban de
la 168842. Asemenea celorlalte ctitorii ale lui Brâncoveanu din Ţara Românească43, şi mănăstirea
rul tipografiei arhidiecezane, Sibiu, 1936, pp. 84-96; VENIAMIN TOHĂNEANU, „Mănăstirea «Brîncoveanu»”, în Mitro-
polia Ardealului, anul X, nr. 7-8, Sibiu, 1965, pp. 521-546; Valeriu Literat, „Bisericile, mănăstirea de la Sîmbăta
de Sus şi slujitorii lor. Cercetări şi documente”, în Mitropolia Ardealului, anul XX, nr. 1-2, Sibiu, 1975, pp. 29-53;
NICOLAE STOICESCU, „Mănăstirea Brîncoveanu din Sîmbăta de Sus, un simbol al legăturilor religioase şi culturale
dintre Transilvania şi Ţara Românească”, în Mitropolia Ardealului, anul XXXI, nr. 1, Sibiu, 1986, pp. 77-94 şi nr.
2, pp. 208-226; ANTONIE PLĂMĂDEALĂ, „Moarte şi Înviere la mânăstirea «Brâncoveanu» de la Sâmbăta de Sus – is-
torie şi confesiune –”, în Idem, De la Filotei al Buzăului la Nicolae Bălcescu şi Andrei Şaguna, Tiparul Tipografiei
Eparhiale, Sibiu, 1997, pp. 109-116; SEBASTIAN DUMITRU CÂRSTEA, Monahismul ardelean în trecut şi astăzi, Editura
Andreiana, Sibiu, 2008, pp. 356-363.
34
Amănunte biobibliografice despre ei la MIRCEA PĂCURARIU, Dicţionarul teologilor români, ediţia a doua, revăzută
şi întregită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, pp. 37-38, 366-368.
35
Considerat de mulţi credincioşi şi preoţi „Sfântul Ardealului” este înmormântat la mănăstirea Prislop unde
anual se perindă zeci de mii de pelerini. Din mănunchiul de lucrări dedicate biografiei sale vezi: Mărturii din Ţara
Făgăraşului despre părintele Arsenie Boca, ediţie îngrijită de Ioan Cişmileanu, Editura Agaton, Făgăraş, 2004,
130 p.
36
Pentru desfăşurarea vieţii sale într-o formă autobiografică povestită vezi: ANTONIE PLĂMĂDEALĂ, Cine sunt eu. Ce
spun eu despre mine. Convorbiri cu Arhim. Teofil Părăian, ediţia a II-a, Editura Andreiana, Sibiu, 2011, 245 p.
37
Este vorba despre ediţia din 1697 a „Sfântei şi dumnezeieştii Evanghelii” tipărite de „smeritul între ieromonahi
Antim Ivireanul”, în tipografia mănăstirii Snagov, „cu porunca purtătoriului Pravoslaviei prea sfinţitul Kyr Teodo-
sie Mitropolitul a toatei ţări Rumâneşti şi exarhul plaiurilor”. Vezi: BRV, pp. 343-344.
38
NICOLAE IORGA, Scrisori şi inscriptii ardelene şi maramureşene, II. Inscripţii şi însemnări (Studii şi documente
cu privire la Istoria românilor, vol. XIII), Artele grafice Socec & Comp., Bucureşti, 1906, p. 184.
39
Tipărit „den porunca şi toată keltuiala, Prea luminatului Domn, Io Constantin Basarab Voevod” în „sfânta Epi-
scopie dela Buzău în anul de la zidirea lumii 1700”, de către „iubitoriul de ostenele, Mitrofanu, Episcopul Buzău-
lui”. BRV, pp. 402-409.
40
ŞTEFAN METEŞ, Mănăstirile româneşti..., p. 84.
41
Cf. NICOLAE IORGA, Scrisori şi inscriptii ardelene şi maramureşene, II..., p. 184.
42
Detalii despre această ediţie scripturistică vezi: BRV, pp. 281-291; NICULAE ŞERBĂNESCU, „Biblia de la Bucureşti
– trei sute de ani de la apariţie (1688-1988)”, în Biserica Ortodoxă Română, anul CVI, nr. 9-10, Bucureşti, 1988,
pp. 69-82.
43
Despre ele vezi: IOAN BARNEA, „Ctitoriile bisericeşti ale lui Constantin Brâncoveanu”, în Biserica Ortodoxă Româ-
70
de la Sâmbăta a fost înzestrată cu toate obiectele, veşmintele şi cărţile necesare bunei desfăşurări
Actualitate
a cultului liturgic, fiind după toate probabilităţile încadrată de chiliile monahilor, de alte clădiri
şi anexe dedicate atât unei şcoli de grămătici, unde vor fi fost aduşi dascăli şi zugravi din Ţara
Românească, care să se ocupe de întreţinerea şi înfrumuseţarea complexului monastic voievodal,
de educaţia obştii şi a clerului din zonă, cât şi posibilului refugiu ardelean al domnului şi al nume-
roasei sale familii. De altfel, pomelnicul de la proscomidie ne precizează nu numai anul încheierii
lucrărilor de pictură ale bisericii (1766), ci şi pe membrii şi apropiaţii familiei voievodului care
şi-au adus aportul la definitivarea acesteia44.
Din complexul brâncovenesc original a supravieţuit până astăzi doar biserica mănăstirii,
incinta şi parţial sfântul locaş fiind „pustiite” în cursul anului 1785 de către autorităţile austriece
după ce rezistaseră asaltului devastator al generalului Nicolas von Bukow din anii 1761-1762,
când toate mănăstirile ortodoxe din Ţara Făgăraşului şi din întreaga Transilvanie au fost dă-
râmate sau arse45, în conformitate cu rezoluţia comisiei aulice din 13 iunie 1761 care stipula
în mod limpede că: „cele de lemn să se ardă, cele de piatră să se dărâme”46. Dacă în timpul
acţiunii lui Bukow biserica a rezistat, aceasta se datorează intervenţiei nepotului voievodului
ctitor, Constantin Brâncoveanu, mare spătar sub domnia lui Constantin Racoviţă, cel ce pre-
valându-se de „dreptul de ctitor”47 sau în accepţiunea sa occidentală de „dreptul de patronat”
(Patronatsrecht)48 asupra sfântului lăcaş a reuşit să împiedice autorităţile să-i violeze moşia şi
ctitoria49. În 1785 însă, pe fondul unui diferend intervenit între fiii lui Constantin – Nicolae şi
Emanuel, care au preluat de la tatăl lor moşia ipotecată a cărei datorie crescuse între timp la
peste 20.000 de florini – şi creditori, moşia de la Sâmbăta de Sus trece în stăpânirea temporară
a negustorului Dumitru Marcu, care a achitat ipoteca în 1772, devenind proprietarul domeniu-
lui până în 1803 când prinţul Emanuel Brâncoveanu reuşeşte să o răscumpere50. Profitând de
noua situaţie funciară instabilă, când locaşul nu a mai beneficiat de protecţia de jure a familiei
nă, anul CXV, nr. 1-6, Bucureşti, 1997, pp. 117-162.

44
„Această mănăstire s-a zidit cu toată cheltuiala Măriei sale Constantin Brâncoveanu, voievod a toată Un-
grovlahia, a sfinţiei sale părintelui egumen al mănăstirii şi a dumnealor ctitorii Nicolae, Maria, Manolache,
Constantin Vodă, Maria, Stanca, Constantin, Constantin, Ana, Ştefan, Radu, Şerban, Maria, Praxia, Visarion,
ierei (preotul n.n.) Isaia, Bogoslava, Rafailă, Iacov, Ionaşcu, Rafail, Gheorghe, Nastasia, Mihail, Ioan, Stoica,
Teodor, Hrisantie, Balaşa, Bogoslav, Ioil, Ştefan, Monica, Zoiţa, Mihail zugrăvit văleat 1766”. Apud VENIAMIN
TOHĂNEANU, Mănăstirea «Brîncoveanu»..., p. 526.
45
Pe larg despre acţiunea distructivă a generalului la SEBASTIAN DUMITRU CÂRSTEA, Monahismul ardelean…,
pp. 144-221.
46
„Translatio Conclusi Excelsae Comissionis Aulicae in negotio Valahorum ordinatae”, în ILARION PUŞCARIU, Docu-
mente pentru limbă şi istorie, tomul I, Tipariul tipografiei archidiecesane, Sibiu, 1889, p. 233.
47
Despre acest drept tipic al lumii medievale şi premoderne româneşti a scris profesorul cernăuţean Nico-
lae Cotlarciuc o teză cuprinzătoare de doctorat, exemplificându-l dintr-o perspectivă istorică, dogmatică şi
canonică pe cazul Principatului Moldovei. A se vedea: NICO COTLARCIUC, Stifterrecht und Kirchenpatronat
im Fürstentum Moldau und in der Bukowina. Eine historisch-dogmatische Studie zum morgenländischen
Kirchenrecht, în seria Kirchenrechtliche Abhandlungen, vol. 47, Verlag von Ferdinand Enke, Stuttgart, 1907,
XVIII + 203 p.
48
Instituţia patronatului asupra bisericii, principiu conform căruia stăpânul feudal care a ctitorit biserica este
proprietarul ei de drept şi de fapt, având absolută putere decizională în toate chestiunile administrative ale lăca-
şului, dar fiind îndreptăţit să decidă şi ocuparea funcţiei de paroh. Acest principiu a făcut ca în spaţiul occidental
multe biserici să depindă de nobilii ctitori sau de cei de pe proprietatea cărora se afla locaşul de cult. Privit
pe o scară generală, acest drept bisericesc de factură occidentală a dus la cunoscuta luptă pentru investitură
de pe parcursul secolelor XI-XII, decisă în favoarea papalităţii, jucând un rol decisiv şi în disputele armate şi
diplomatice declanşate de Reforma religioasă din spaţiul central-european, încheiate prin cunoscuta hotărâre
„cuius regio, eius religio” adoptată la Pacea de la Augsburg din 1555, prin care supuşii trebuiau să-şi însuşească
confesiunea suveranului.
49
VALERIU LITERAT, Biserici vechi româneşti din Ţara Oltului, postfaţă, ediţie îngrijită şi indice de Nicolae
Sabău, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 146.
50
Cf. NICOLAE STOICESCU, Mănăstirea Brâncoveanu..., II, pp. 85-86.
71
ctitorului şi astfel a scutului reprezentat de dreptul de patronat al membrilor acesteia – drept

Actualitate
garantat de însuşi sistemul juridic ecleziastic şi laic occidental – episcopul greco-catolic Grigore
Maior, exponentul prin excelenţă al prozelitismului unit agresiv din a doua jumătate a seco-
lului al XVIII-lea51, şi-a propus distrugerea şi acestui din urmă focar de rezistenţă ortodoxă al
Ţării Făgăraşului. În demersurile sale îndreptate în acest scop către autorităţile civile şi milita-
re din Transilvania episcopul blăjean atrăgea atenţia oficialilor asupra pericolului reprezentat
de mănăstire şi de obştea ei pentru „sfânta unire” din părţile Făgăraşului, arătând că de acolo
se răspândeşte „otrava schismei în toată Transilvania”, iar călugării acesteia „pângăresc Ţara
Făgăraşului”52, drept pentru care solicita explicit comandamentului general al trupelor imperi-
ale din Sibiu, în 19 aprilie 1782 „dărâmarea din temelie a acelui lăcaş din pădure”, mai ales că
„Excelenţa Voastră va ajuta la împlinirea acestei cereri, dacă acum o sprijineşte şi dorinţa prea
înaltă”53. Dorinţa la care face referire episcopul unit nu poate fi alta decât măsura împăratului
Iosif II de a desfiinţa toate ordinele monahale contemplative din monarhie, decretată prin re-
zoluţia din 12 decembrie 1782. Ctitoria brâncovenească a căzut aşadar victimă coroborării celor
două acţiuni, cea petiţionară a episcopului unit şi cea decisivă a împăratului de la Viena. Ne-
maiaflându-se sub incidenţa dreptului de patronat, exercitat de o familie respectată al cărui cap
deţinuse titlul nobil de „principe al imperiului”, mănăstirea de la Sâmbăta de Sus a fost „abo-
lită şi dărâmată”, iar obştea împrăştiată în iarna anului 1785 din ordinul guberniului ardelean,
emis la Sibiu în 3 noiembrie 178554. Din motive necunoscute însă, generalul Preiss însărcinat
cu ducerea la îndeplinire a deciziei guberniale nu s-a dovedit a fi scrupulos în implementarea
ordinului primit, biserica fiind doar puternic avariată şi scoasă din circuitul liturgic, dar nu in-
tegral demolată. Chiar dacă treptat natura a reînceput să cucerească construcţia, ruina era încă
în picioare la cumpăna dintre secolele XIX – XX, cum se poate vedea şi din ilustraţiile publicate
în diferite lucrări româneşti55 şi germane56, respectiv constata din scrierile lui Andrei Şaguna,
Ilarion Puşcariu sau Nicolae Iorga.
Cu toate acestea, oamenii locului şi urmaşii brâncovenilor nu au uitat nici de ctitor, nici de
lăcaşul de închinare zidit de el. Astfel, o primă încercare de refacere a bisericii datează din oc-
tombrie 1817, când monahia ortodoxă Maria Borşoş din Făgăraş a cerut Vienei permisiunea de a
reclădi cu mijloacele sale mănăstirea şi biserica, urmând ca ulterior să se mute într-însa alături
de alte 10 călugăriţe. Cererea ei a fost respinsă de consiliul imperial în baza rezoluţiei iosefine din
12 decembrie 1782, cancelaria aulică ardeleană motivând că reluarea vieţii monastice „pur spe-
culative” de la Sâmbăta „nu ar aduce nici un folos esenţial societăţii civile şi deaproapelui, ba mai
mult, şi-ar susţine viaţa pe cheltuiala poporului şi fără aceasta sărăcit cu totul şi dedat la exaltare
51
Maior însuşi a raportat Congregaţiei de Propaganda Fide, în cursul anilor 1774-1777, dimensiunile asaltului
său misionar scriind că a convertit peste 400 de sate în părţile Turzii, 157 în Solnocul Interior şi Crasna, 59 tot în
Crasna şi 100 în alte zone ale Transilvaniei. Vezi: GRETA MONICA MIRON, „Biserica greco-catolică din Transilvania
în anii reformismului”, în REMUS CÂMPEANU, ANCA CÂMPIAN (coord,) În spiritul Europei moderne. Administraţia
şi confesiunile din Transilvania în perioada reformismului Terezian şi Iosefin (1740-1790), Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2009, p. 94.
52
Grigorie Maior către generalul Preiss, 26 aprilie 1779, în ŞTEFAN METEŞ, Mănăstirile româneşti..., pp. 88-89.
53
Grigorie Maior către comandamentul general, 19 aprilie 1782, în Ibidem, p. 89.
54
Decizia vorbea despre „abolitionem et totalem demolitionem Monasterii Templique Monasterialis Szombatfal-
vensis”, şi a fost publicată de canonicul unit Bunea. Vezi: AUGUSTIN BUNEA, Episcopii Petru Paul Aron şi Dionisiu
Novacovici sau istoria românilor transilvăneni de la 1751 până la 1764, Tipografia Seminariului Archidiecesan,
Blaş, 1902, p. 337.
55
ILARION PUŞCARIU, Documente pentru limbă şi istorie..., între pp. 384-385 reproduce desenul realizat de Emil
cavaler de Puşcariu în penultimul deceniu al veacului al XIX-lea.
56
Siebenbürgen in Wort und Bild. Vollständiger Nachdruck von «Die österreichisch-ungarische Monarchie in
Wort und Bild, Band 23, (Ungarn, Band VI), Wien 1902, mit einer Einleitung von Krista Zach und durch ein
Ortsregister ergänzt, Böhlau Verlag, Köln.Weimar.Wien, 2004, p. 89, este reprodusă litografia „mănăstirii greco-
orientale din Sâmbăta de Sus” realizată de Julius Háry.
72
religioasă al Românilor şi astfel i-ar slei şi mai mult puterile”. Revenind pentru a doua oară asupra
Actualitate
cererii înaintate de Maria Borşoş, cancelaria aulică şi împăratul Ferdinand au sancţionat definitiv
menţinerea rezoluţiei precedente în 12 ianuarie 181857.
O descriere sugestivă a bisericii la mijlocul veacului al XIX-lea oferă mitropolitul Andrei
Baron de Şaguna în volumul II al lucrării sale „Istoria Bisericei Ortodoxe”, publicată la Sibiu în
anul 1860. Acesta consemna că „Mănăstirea de la Sâmbăta de sus cu Hramul intrării în biserică
a Născătoarei de Dumnezeu” a fost „pustiită ca de vreo 85, 90 de ani”, realizând totodată, pe
baza informaţiilor primite de la parohul Ioan Mardan din satul Sâmbăta de Sus, următoarea de-
scriere a bisericii şi a amplasamentului: „Această mănăstire e zidită din vremile vechi, şi anul
zidirei nu se ştie; dar se găseşte, că biserica ei sau zugrăvit la anul 1767. Această biserică este
zidită în două poale de munţi dinspre răsărit şi dinspre apus, dinspre miazănoapte este o pă-
dure foarte frumoasă pe loc şes cu nişte arbori înalţi, şi dinspre miazăzi curge un pârâu cu apă
curată ca a Siloamului. Biserica stă într-o grădină mare unde sânt astăzi multe feliuri de pomi
oltuiţi. Această biserică are patru încăperi: 1. Pridvorul, 2. Tinda, 3. Biserica, carea e făcută
rotogol, împrejur boldită într-una cu turnul, ce este zidit din mijlocul boltei în sus; boltitura e
un zid tare, prin carea nu poate intra ploaia înlăuntrul bisericei şi este zugrăvită de jos până
sus în vârful turnului, unde sânt opt fereşti, şi se pare, că patru policandre de acolo ar fi fost
slobozite, de unde spre mirare stau astăzi două sfore agâţate. Icoanele sfinţilor sânt zugrăvite
frumos, cununile sfinţilor sânt tot de aur curat poleite, care luminează biserica. Ce par unele
ca cum ar fi zugrăvite de acum; 4. Oltariul este încă zugrăvit frumos, dar jale! Că boltitura
oltariului, a tindei şi a pridvorului sânt surpate. Pe bolta bisericei împrejurul turnului sânt
înrădăcinaţi trei brăzişori ca de 3 stânjeni şi mai mulţi mesteceni, dintre carii unul este înalt
ca de 5 stânjeni. Biserica aceasta s-au zidit cu chieltuiala Principelui Constantin Brancovan
fostul Voevod al Ungrovlahiei şi a Sfinţiei Sale, igumenului mănăstirei Visarion şi a dumnialui
Titor Manolache Rafail, precum stă scris înaintea sfintei proscomidii. Împrejurul acestei mă-
năstiri au fost multe chilii”58.
După alţi patruzeci de ani, arhimandritul Ilarion Puşcariu oferă o nouă descriere a zonei şi
a bisericii, tabloul său fiind mai explicit în ceea ce priveşte o serie de detalii arhitectonice decât
cel oferit de Şaguna, semn că studiase personal cu atenţie ruina. El nota: „biserica întreagă nu
este un edificiu mare, dar proporţionat şi de mult gust. Lungimea bisericii este de 18 metri,
înălţimea cupolei din fundament şi până sus asemenea; lăţimea e de 6 metri. […] Exteriorul
bisericii, acoperit la anumite locuri cu iarbă şi arbori mici, face o impresiune tristă. În jurul
bisericii se cunosc încă şi astăzi gropile unde au fost aşezate chiliile călugărilor, precum şi
unele morminte”. Istoricul sacerdot încheie cu o concluzie sugestivă despre modul în care clerul
ortodox ardelean înţelegea rostul ctitoriei brâncoveneşti: „e probabil că zidirea s-a înfăptuit de-
odată cu zidirea bisericei din Făgăraş, ridicată asemenea de Constantin Vodă Brâncoveanu, cu
scop de-a reţine pe ortodocşi de-a trece la unire cu biserica Romei”59.
O ultimă descriere plastică a zonei şi a ruinei lăcaşului este semnată de Nicolae Iorga, care în
cursul amplei sale călătorii prin Transilvania, Banat şi Ungaria în cursul anilor 1905-1906, a po-
posit şi pe la moşiile brâncoveneşti din Ţara Oltului. Iată ce nota el despre „schitul brâncovenesc”
din „împrejurimile Făgăraşului”: „Drept sub colţul alb al Pietrei Roşii, în marginea soborului
împărătesc al munţilor, între copacii deşi, printre care spumegă într-o năvălire zgomotoasă
două râuri de munte ce stropesc cu apă îngheţată întreaga pajişte sămănată cu acele brânduşe
plăpânde, vezi dărâmăturile schitului. Un turn fără vârf se fărâmă deasupra unei clădiri, cu
pridvor şi tindă, încinsă de linii zimţuite. Copaci subţirateci cresc pe zidul măcinat, şi-i acopăr
57
Vezi cele două rezoluţii la Ştefan Lupşa, Din trecutul mănăstirii Brâncoveneşti..., pp. 132-133.
58
ANDREI baron de ŞAGUNA, Istoria Bisericei Ortodoxe Răsăritene Universale, de la întemeierea Ei până în zilele
noastre, tomul II, Tipografia diecesană, Sibiiu, 1860, pp. 118-119.
59
ILARION PUŞCARIU, Documente pentru limbă şi istorie..., pp. 384-386.
73
Actualitate Mircea-Gheorghe Abrudan
Fig. 1 Ruina bisericii mănăstirii Sâmbăta de Sus la sfârşitul sec. 19

Sursa: http://fototecaortodoxiei.ziarullumina.ro/1899-ruina-bisericii-manastirii-sambata-de-sus-jud-brasov.
cu pietate goliciunea părăsită. Pomelnicul se vede încă, şi din el se înţeleg că mănăstirea a fost
făcută de fraţii Manolachi şi Nicolae Brâncoveanu în anul 1767”60.
Mănăstirea a rămas în acestă situaţie până în anul 1927, când mitropolitul Nicolae Bălan
a decis refacerea bisericii cu asistenţa Comisiei Monumentelor Istorice, intenţionând să-i redea
forma iniţială. Resfinţirea ei a avut loc de praznicul „Adormirii Maicii Domnului” în anul 1946,
celelalte lucrări ample de refacere a incintei după modelul ansamblului de la Hurez şi a palatului
episcopal de la Buzău desfăşurându-se între anii 1984-1992 la iniţiativa şi sub îndrumarea mitro-
politului Antonie Plămădeală, care a şi organizat retârnosirea fastuoasă a întregului ansamblu în
15 august 1993 cu participarea unui mare număr de ierarhi în frunte cu Sanctitatea sa patriarhul
ecumenic Bartolomeu I şi a Prea Fericirii Sale, Teoctist al României61.
Biserica mănăstirii are dimensiunile de 18 x 6 m, urmând planul clasic al bisericilor trilobate
din Ţara Românească, cu turlă pe naos şi un decor al faţadelor caracteristic secolului al XVII-lea.
Absida altarului este mai alungită printr-o travee dreptunghiulară şi mai largă decât cele latera-
le, în pereţii de nord şi de sud aflându-se câte o nişă pentru proscomidiar şi diaconicon. Naosul
este flancat de câte o absidă semicirculară în interior şi poligonală cu câte cinci laturi în exterior,
acoperite cu câte o jumătate de calotă sferică. Deasupra acestuia este ridicată cupola, circulară în
interior şi poligonală în exterior, susţinută, prin intermediul pandantivilor, de patru arce, care
se sprijină pe pile dreptunghiulare de colţ. Pronaosul despărţit de naos printr-un perete gros, cu
60
NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la anul 1906, ediţie îngrijită şi prefaţă de I.
Oprişan, Editura Saeculum, Bucureşti, 2009, p. 74.
61
SEBASTIAN DUMITRU CÂRSTEA, Monahismul ardelean..., pp. 360-361.
74
Actualitate
A li
Fig. 2 Biserica mănăstirii Sâmbăta de Sus astăzi
Sursa: http://ziarullumina.ro.
o intrare la mijloc, este o încăpere mică, dreptunghiulară, dispusă transversal pe axul bisericii şi
acoperită cu o calotă pe pandantivi ce se sprijină pe zidurile transversale şi pe două arce dublo-
uri, rezemate pe console. Din cauza ruinării parţiale forma originală a pridvorului nu se cunoaşte
cu precizie, fiind refăcut cu arcade înalte, pe pile octogonale de zidărie, ca la biserica Sf. Nicolae
din Făgăraş. Ulterior, pilele de zidărie au fost înlocuite cu coloane de piatră bogat sculptate, iar
parametrul de zid cu panouri traforate, ca la palatul de la Mogoşoaia. Fiind mai greu de realizat
decât planul dreptunghiular şi mai puţin obişnuit în Transilvania, unde exista tradiţia mai veche a
bisericii-sală, tipul de plan triconc al mănăstirii de la Sâmbăta de Sus a rămas un caz izolat în Ţara
Făgăraşului, unde prototipul preferat a fost biserica Sf. Nicolae din Făgăraş. Ulterior însă, biserica
mănăstirii a devenit modelul a numeroase biserici trilobate de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
din primele decenii al celui următor din Ţara Bârsei, de pe Valea Târnavei şi din regiunea Sibiului.
Frescele interioare au rezistat pustiirii din 1785, realizarea zugravilor păstrându-se bine în naos,
în cupola turlei şi în cele două abside laterale, restul pereţilor fiind repictaţi, inclusiv tabloul votiv
cu chipurile lui Constantin Brâncoveanu şi al doamnei Maria. Restaurată în perioada interbelică
cu respectarea ordinii iconografice iniţiale şi a stilului în care a fost executată, biserica a fost do-
tată şi cu icoane împărăteşti şi uşi datând din secolul al XVIII-lea, aduse de la Bran, cele iniţiale
fiind pictate pe iconostasul de zid care nu a putut fi salvat62.
62
ALEXANDRU CONSTANTIN CHITUŢĂ, „Ctitorii ale Sfântului Constantin Brâncoveanu în Arhiepiscopia Sibiului”, în
Îndrumător bisericesc pe anul de la Hristos 2014, anul 162, Editura Andreiana, Sibiu, 2014, pp. 334-335.
75
• Biserica Sfântul Nicolae din Făgăraş

Actualitate
A doua mare ctitorie a voievodului martir în Transilvania este biserica Sfântul Nicolae din
Făgăraş zidită la fel ca şi în cazul mănăstirii Sâmbăta de Sus nu pe o terra deserta, ci pe fundaţiile
unei biserici ridicate pentru românii făgărăşeni de către Mihai Viteazul după anul 1595 în partea
apuseană a şanţului cetăţii. Situată prea în prim planul cetăţii medievale, biserica toleraţilor va-
lahi nu a rezistat mulţi ani, fiind demolată cândva înainte de anul 1617, după cum reiese dintr-un
document al principelui Gabriel Bethlen, care la 1 martie 1617 oferea terenul „pe care fusese odi-
nioară clădită o biserică a lui Mihai voievodul Ţării Româneşti” căpitanului districtului Făgăraş,
Mihai Gyulai, în schimbul a 300 de florini ungureşti63. Pe întregul parcurs al secolului XVII obştea
ortodoxă din oraş a întreprins mai mulţi paşi în vederea obţinerii permisiunii autorităţilor de a
construi un lăcaş de cult. Opoziţia stărilor şi a bisericii calvine, dar şi relaţiile politice încordate
dintre Mihai Apafi I şi domnii munteni au zădărnicit însă aceste planuri64. Odată cu venirea pe
tronul ardelean a lui Mihai Apafi II şi pe cel muntean a lui Constantin Brâncoveanu dorinţa fier-
binte a ortodocşilor făgărăşeni a ajuns şi în atenţia celor doi principi, astfel că în 10 octombrie
Fig. 3 Biserica Sfântul Nicolae din Făgăraş

Sursa: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Fagaras_Biserica_Brancoveanu.jpg.
63
Gabriel Bethlen către Mihai Gyulai, Făgăraş, 1 martie 1617, în ANDREI VERESS, Documente privitoare la istoria
Ardealului, Moldovei şi Ţării-Româneşti, volumul IX. Acte şi scrisori (1614-1636), Imprimeria Naţională, Bucu-
reşti, 1937, pp. 130-131.
64
Detalii la VALERIU LITERAT, Biserici vechi româneşti..., pp. 152-154; şi la SUSANA ANDEA, AVRAM ANDEA, „Constantin
Brâncoveanu şi biserica românească din Făgăraş”, în NICOLAE BOCŞAN, NICOLAE EDROIU, LIVIU MAIOR, AUREL RĂDUŢIU,
POMPILIU TEODOR (coord), David Prodan. Puterea modelului, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală
Română, Cluj-Napoca, 1995, pp. 84-88.
76
1694 Brâncoveanu primea, din partea guvernatorului Transilvaniei Gheorghe Bánffy, un act, emis
Actualitate
la Turda în numele lui Mihai Apafi II, prin care i se conferea autorizaţia de construire a noii bise-
rici. Acordul autorităţilor ardelene era condiţionat însă de două paragrafe: 1) Să nu se atingă ju-
risdicţia bisericii calvine asupra clerului ortodox din Transilvania, domnul român fiind îndatorat,
în măsura posibilităţilor, să-şi dovedească prietenia şi sprijinul faţă de biserica reformată din acel
loc şi chiar din întreaga Transilvanie; 2) zidurile viitorului locaş de cult românesc „să nu fie peste
măsură de groase” şi nici prea înalte, din respect faţă de cetate, al cărei sistem de apărare trebuie
să-i permită un bun control vizual şi în acea zonă65.
Lucrările nu au putut fi demarate imediat din cauza opoziţiei parohiei reformate din Fă-
găraş şi a căpitanului suprem al districtului, Grigorie Bethlen. Pentru a dezamorsa situaţia,
Brâncoveanu s-a folosit de relaţiile sale cu imperialii, ai căror factori de decizie ardeleni au fost
contactaţi prin intermediul secretarului său de limbă latină, Teodor Ladislau Dindar. Astfel,
în rezolvarea chestiunii s-a implicat şi comandantul militar al Transilvaniei, generalul conte
Rabutin de Bussy, „un sprijinitor al Contrareformei, interesat în promovarea bunelor relaţii
cu domnul Constantin Brâncoveanu”, care a susţinut demersurile acestuia în vederea începerii
construcţiei bisericii, urmărind în acest fel şi slăbirea poziţiei reformaţilor din Făgăraş66. Un
semn clar al susţinerii generalului a fost însoţirea scrisorii lui Ladislau Dindar către Grigorie
Bethlen, din 12 iunie 1697, prin care se cerea aprobarea începerii zidirii bisericii ortodoxe – care
urma „să nu fie mai mare de 34 de coţi în lungime, lăţimea va fi de vreo 13 coţi, iar înălţimea şi
grosimea va fi pe măsură”67 – printr-o epistolă personală a generalului prin care i se amintea
lui Bethlen aprobarea guberniului pentru construirea bisericii, Rabutin exprimându-şi speranţa
că destinatarul nu se va mai opune acestui proiect68. Generalul austriac s-a implicat direct în
fixarea locului şi începerea săpăturii fundaţiei noii biserici, trimiţându-l la Făgăraş, alături de
secretarul lui Brâncoveanu, pe inginerul şef al trupelor sale, Giovanni Morando Visconti, pen-
tru a da o mână de ajutor oamenilor voievodului, aflaţi sub conducerea ispravnicului Neagoe
Rătescu. În ciuda altor proteste, precum cel al lui Petru Vajda, şeful curţii princiare, înaintat
capitlului din Alba Iulia în numele său şi al parohiei reformate din Făgăraş în 4 ianuarie 169869,
lucrările de zidire au continuat, biserica fiind terminată în 30 septembrie 1698, precum se poate
citi în inscripţia aşezată în pridvor, deasupra uşii de intrare în locaşul de cult: „Această sfîntă şi
dumnezeească beserică a Răsăritului Io Costandin B. Băsărabu Voevod, Domnul şi oblădui-
torul a toatei Ţărăi-Rum[a]neşti. În slava şi lauda prea-sfentei şi necuprinsei în trei ipostasis
şi una fiinţă Troiţă şi întru cinstea sfântului şi de ciudese (minuni n.n.) făcătoriului Nicolae
episcopului Mirelechii a cărui şi hramul ieste, den temelie cu toată cheltuiala sa o au ridicat
şi o a zidit la anul de la spăsenia lumii 1698, la al zecelea an al domniei sale. Şi sau început la
luna lui Iunie 17 zile şi sau sfârşit la luna lui Septe[m]vrie 30 zile, la anul – şi au fost ispravnic
Neagoe Pitar Rătescu, leat 7206, 1697”70. Realizarea a fost considerată deosebit de importantă
de către domnitorul muntean, ceea ce reiese şi din cronica lui Radu Greceanu, care a înregistrat
faptele în felul următor: „Într-acest an au trimis măriia-sa şi pre Neagoe pitariul Măjăscul în
Ţara Ardealului, la Făgăraş, de au isprăvit o biserică, care încă den trecutul an l-au fost trimis
măriia-sa de o au început din temelie a o lucra cu chieltuiala mării-sale. Pentru că neavând
creştinii de acolo biserică, trimis-au la măriia-sa cu multe rugăciuni ca să le facă o biserică
65
Actul lui Apafi a fost publicat în originalul latin şi în traducere românească în NICOLAU ARON, Monografia biseri-
cilor, şcoalelor şi reuniunilor române din Făgăraş, Tiparul tipografiei Jer. Preda, Făgăraş, 1913, pp. 196-200.
66
SUSANA ANDEA, AVRAM ANDEA, Constantin Brâncoveanu şi biserica românească din Făgăraş..., p. 91.
67
Teodor Ladislau Dindar către Grigorie Bethlen, Sibiu, 12 iunie 1697, în Ibidem, p. 96.
68
Rabutin de Bussy către Grigorie Bethlen, Sibiu, 12 iunie 1697, în Ibidem, p. 97.
69
SUSANA ANDEA, AVRAM ANDEA, Constantin Brâncoveanu şi biserica românească din Făgăraş..., pp. 92-93.
70
NICOLAE IORGA, Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene, II..., pp. 94-95; VALERIU LITERAT, Biserici vechi
româneşti..., p. 156.
77
şi neapărându-se măriia sa de un lucru dumnezeiesc ca acesta, stătut-au bucuros după rugă-

Actualitate
ciunile lor şi au trimis de au făcut biserică mare şi frumoasă, întru pomenirea şi cinstea celui
mare făcător de minuni, sfîntului Nicolae Mirlischeischii (al Mirelor Lichiei n.n.)”71. După cum
îi era obiceiul, evlaviosul voievod Constantin a avut în vedere întreţinerea şi stabilitatea mate-
rială a bisericii şi a slujitorilor ei şi pe viitor, astfel, în 15 martie 1699, dăruia noii sale ctitorii o
sumă anuală de 50 de taleri din venitul vămii domneşti de la Rucăr şi Dragoslavele, ce urma a
se ridica la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie (26 octombrie), precizând că „mila”
aceasta „să fie preoţilor de hrană şi de îmbrăcăminte [...] până vor ţinea legea aceasta pravos-
lavnică, iar de care cumva ar schimba legea şi n-ar fi întru a răsăritului biserică şi credinţă, să
fie lipsiţi de această milă ce am făcut”72. Condiţia referitoare la neschimbarea legii pravoslav-
nice, indisolubil legată de acordarea sprijinului financiar, indică astfel suspiciunile Curţii de la
Bucureşti faţă de acţiunile prouniate ale proaspătului mitropolit Atanasie Anghel, care intrase
deja în tratative de unire cu Roma, antrenând după sine mai ales pe protopopi şi pe preoţi direct
interesaţi de îmbunătăţirea statutului lor social prin semnarea unirii. Ori dania voievodului
muntean avea astfel menirea să-i descurajeze în mod clar pe slujitorii altarului ctitorit de el,
oferindu-le acest sprijin economic consistent. Actul brâncovenesc va fi apoi reconfirmat, sub
aceleaşi condiţii, de succesorii săi la tron, Ştefan Cantacuzino şi Nicolae Mavrocordat, prin hri-
soavele emise în 22 noiembrie 1714, respectiv în 16 martie 171973. Un alt dar al domnului, de o
notabilă valoare artistică, îl reprezintă clopotul mare (90 kg) din clopotniţa bisericii, acesta fiind
decorat cu două frize ornamentale, în zona de mijloc a extradosului fiind plasată stema Ţării
Româneşti, corbul cu crucea în cioc, încadrat de soare şi de lună. Inscripţia comemorativă, re-
dactată în majuscule chirilice, dezvăluie identitatea donatorului: „Io Costandin Basarab Voevod
l[eat] 7209 = 1700”74.
Din „pomelnicul Sfintei besearici din Făgăraş, hramul Sfîntului Nicolae, întru care să scriu
cei ce au dat şi cei ce vor da orice sfintei besearici ca să aibă puterea a să pomeni la sfîrşitul j[e]
rtve[l]nic (altar n.n.) pînă va sta această sfîntă besearică”, completat până în jurul anului 1723, co-
piat şi publicat de Valeriu Literat din arhiva bisericii ortodoxe din Făgăraş, reiese însă că biserica
s-a bucurat nu numai de mărinimia domnului ctitor şi a familiei sale, ci şi de cea a arhiereilor – în
frunte cu mitropoliţii Teodosie Veştemeanul şi Antim Ivireanul – şi a numeroşilor boieri din Ţara
Românească, dar şi a preoţilor care au slujit într-însa. În acest sens, biserica a primit pe lângă
danii băneşti şi o serie întreagă de cărţi liturgice (Biblia, Mineie, Evanghelie, Triod, Octoih, Penti-
costar, Psaltire, Antologhion), obiecte de cult valoroase (cruce ferecată cu argint, potir şi discos de
argint, cădelniţă de argint, mai multe linguriţe şi candele de argint, sfeşnice şi candele de aramă,
mai multe policandre, icoane şi prapori), veşminte bisericeşti şi odăjdii preoţeşti pentru buna
derulare a cultului religios. Din partea ieromonahului Hariton, primul de pe lista sacerdoţilor, în
patrimoniul bisericii au intrat şi părticele din „moaştele Sf. Pantelimon”, care vor fi fost probabil
introduse în piciorul sfintei mese la târnosirea bisericii sau cusute în sfântul antimis75.
Totodată, trebuie amintit că Brâncoveanu a ţinut cont de prevederile autorizaţiei din 10 oc-
tombrie 1694, acordând, prin mijlocirea stolnicului Constantin Cantacuzino, o donaţie de 400 de
florini refacerii bisericii reformate din Făgăraş, distruse în 1704 în timpul răscoalei lui Francisc
71
RADU GRECEANU, Începătura istorii vieţii luminatului şi preacreştinului domnului Ţării Rumâneşti..., p. 85.
72
„O carte a bisericii de la Făgăraş, pentru mila ce iaste să ia den vama domnească de la Rucăr i Dragoslavele”,
Bucureşti, 15 martie 1699, în MELETINA BÂZGAN, Condica Marii Logofeţii (1692-1714), Editura Paralela 45, Piteşti,
2009, pp. 239-240.
73
GRIGORIE MARCU, „Biserica brâncovenească din Făgăraş”, în Mitropolia Ardealului, anul II, nr. 1-2, Sibiu, 1957,
p. 127.
74
NICOLAE SABĂU, „Două clopote din secolul al XVII-lea la Făgăraş”, în Ars Transsilvaniae, IV, Bucureşti, 1994, pp.
141-142.
75
A se vedea: „Anexa IV” în VALERIU LITERAT, Biserici vechi româneşti..., pp. 226-228.
78
Rákoczi al II-lea. Astfel, noua biserică reformată construită între anii 1712-1715 cu sprijinul dom-
Actualitate
nului muntean prezintă, nu întâmplător, numeroase asemănări cu biserica Colţea din Bucureşti,
ctitorie a spătarului Mihail Cantacuzino, zidită cu un deceniu mai devreme76.
Din punct de vedere arhitectural, biserica Sf. Nicolae aparţine tipului de biserici cristalizat
şi dezvoltat în Ţara Românească în prima jumătate a secolului al XVII-lea, întâlnindu-se atât la
biserica din Strehaia (1645), cât şi la capela palatului domnesc de la Mogoşoaia (1688). Planime-
tria comportă un plan dreptunghiular alungit, cu dimensiunile exterioare 30 x 10 m, împărţit în
pridvor, pronaos, naos şi altar. Absida altarului este semicirculară, alungită în interior şi poligo-
nală, cu şapte laturi în exterior. Sistemul de boltire foloseşte calotele pe pandativi, cu diferenţieri
ale calotelor de la naos şi pridvor la pronaos şi altar, soluţie constructivă menită să evite compli-
catele probleme de rezistenţă ale planului trilobat muntean cu turlă pe naos. Pridvorul deschis la
construcţie, acum închis prin panouri de sticlă, sprijinit pe stâlpi de zidărie octogonali, cu arcade
înalte, este acoperit de două calote pe pandantivi, despărţite la mijloc printr-un arc dublou. Feres-
trele au chenar cu baghete intersectate de profile în acoladă şi cu bazele montanţilor împodobite
cu motive vegetale. Uşa de la intrarea în pronaos are un portal simplu, în acoladă, deasupra căruia
este fixată pisania, peste aceasta tronând icoana Sfântului Nicolae. Decoraţia exterioară cuprinde
o serie de elemente din Ţara Românească: un brâu median compus dintr-un ciubuc încadrat de
două rânduri de dinţi de fierăstrău şi de cornişele cu zimţi care încununează corpul bisericii, baza
pătrată a turnului şi volumele poligonale ale clopotniţei77.
Importanţa arhitectonică a bisericii brâncoveneşti din Făgăraş este deosebită, deoarece, spre
deosebire de biserica Mănăstirii Sâmbăta de Sus, care rămâne un caz izolat, biserica Sf. Nicolae
impune un prototip ce va declanşa crearea unei adevărate şcoli de arhitectură a Ţării Făgăraşului.
Marius Porumb afirmă în acest sens că în biserica Sf. Nicolae „se află un preţios iconostas şi o re-
marcabilă pictură murală aparţinând epocii brâncoveneşti, exemple valoroase nu numai pentru
Transilvania, ci pentru întreaga lume românească. Monumentalul iconostas făgărăşean montat
în 1698 este cel mai amplu dintre fruntariile epocii brâncoveneşti, fiind sensibil mai mare decât
cele ale bisericii principale de la Mănăstirea Hurez, ori a Mitropoliei din Târgovişte, pentru a da
numai două exemple ilustre, comparaţie ce subliniază importanţa acordată de principe legătu-
rilor sale cu românii transilvăneni”78. Iconostasul (6, 23 × 4 m) este compus din patru registre
iconografice, fiind bogat decorat de sculpturi cu motive vegetale şi geometrice, lemnul fiind aurit şi
policromat79, dându-i întregului ansamblu o notă de somptuozitate. Autorul icoanelor şi a picturii
murale este Preda din Câmpulung, ajutat fiind de fiii săi, unul dintre cei mai cunoscuţi iconari ai
şcolii de la Hurez, de la el rămânând o semnătură din anul 1699 pe icoana Sfântului Nicolae80.
După dărâmarea reşedinţei mitropolitane din Alba Iulia în timpul construirii fortificaţiilor
cetăţii austriece Carolina şi reorganizarea canonică, jurisdicţională şi ierarhică a episcopiei ca-
tolice de rit grecesc din Transilvania odată cu stabilirea reşedinţei acesteia în cetatea Făgăraş,
implementată prin emiterea bulei papale Rationi Congruit în 1721, noul episcop unit Ioan Giurgiu
Patachi – bun cunoscător al Ţării Făgăraşului, unde a desfăşurat un acerb efort misionar între anii
1710-1713 – a reuşit prin concursul autorităţilor imperiale şi forţă militară să „răpească” biserica
Sf. Nicolae din stăpânirea ortodocşilor, transformându-o în biserică-catedrală a noii episcopii ca-
76
SUSANA ANDEA, AVRAM ANDEA, Constantin Brâncoveanu şi biserica românească din Făgăraş..., pp. 92-93.
77
Ibidem, pp. 93-94; ALEXANDRU CONSTANTIN CHITUŢĂ, Ctitorii ale Sfântului Constantin Brâncoveanu..., pp.
330-331.
78
MARIUS PORUMB, Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania, sec. XIII-XVIII, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1998, p. 119.
79
O descriere tipologică detaliată a acestuia, vezi la FLORENTINA DUMITRESCU, „Sculptura în lemn brîncovenească
(Studiu şi repertoriu)”, în Pagini de veche artă românească III, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1974, p. 39.
80
Programul iconografic este descris în mod detaliat la MARIUS PORUMB, Dicţionar de pictură..., pp. 119-124.
79
tolice de rit grecesc a Făgăraşului. Cu toate că biserica se afla sub incidenţa patronatului familiei
Actualitate
ctitorului, probabil la sugestia venită chiar de la Patachi, care cunoştea frumuseţea fără pereche
a bisericii, autorităţile romane au prevăzut în bula papală transformarea acesteia în catedrală
episcopală unită. Pe baza unei însemnări a preotului ortodox Toma pe foaia unei Cazanii, dăruite
de către braşoveni bisericii din Făgăraş şi descoperite de Valeriu Literat în biserica din Văleni, se
poate vedea că ctitoria brâncovenească fusese înstrăinată de obştea ortodocşilor deja înainte de
martie 172381 şi nu în august-septembrie 1723, concomitent cu instalarea oficială a lui Patachi în
scaunul episcopal, cum a afirmat cronicarul braşovean Radu Tempea82, utilizat ca sursă şi de către
alţi istorici83. Protestului făgărăşenilor din aprilie 1724, înaintat camerei aulice prin intermediul
plenipotenţiarului văduvei ctitorului, Gheorghe Trapezuntul, i s-a raliat şi petiţia doamnei Maria
Brâncoveanu, ambele cereri solicitând restituirea bisericii ortodocşilor şi garantarea libertăţii de
cult a acestora. În consecinţă, directorul camerei aulice transilvane i-a scris episcopului Patachi
să respecte liberul exerciţiu de cult al „neuniţilor”, să nu mai preia cu forţa bisericile acestora şi
să restituie „fără întârziere” biserica din Făgăraş. Recursurile episcopului Patachi către autorităţi
au zădărnicit însă implementarea rezoluţiei aulice, chestiunea proprietăţii bisericii Sf. Nicolae
din Făgăraş fiind tergiversată, în dauna părţii ortodoxe, între autorităţile vieneze, pe de o parte,
şi episcopul Patachi, secondat de statusul catolic ardelean, pe de altă parte84. Astfel, în urma unui
abuz al politicii ecleziastice catolice, biserica Brâncoveanului a fost trecută în posesia parohiei
unite făgărăşene, chiar dacă a rămas „fără norod şi mai vîrtos fără preoţi”, cum nota protopopul
unit Vasile Barani la puţin timp după incident85. Luarea cu de-a sila a bisericii nu a atras în mod
direct şi întreaga comunitate la unire, însuşi episcopul Inochentie Micu, instalat tot în ctitoria
brâncovenească în 28 septembrie 1732, recunoscând într-un raport din 8 mai 1734 către baronul
Bornemissza, cancelarul Transilvaniei, că „biserica catedrală din Făgăraş nu are popor, în conti-
nuu stă încuiată şi întristată, şi grecii vreau să pună mâna pe ea cu tot preţul”86. Ortodocşii din Fă-
găraş, numiţi în mod generic „greci”, aveau să reziste în continuare prozelitismului unit, conform
conscripţiei episcopului Inochentie din 1733, aceştia fiind păstoriţi de preotul Toma, după trei
decenii, generalul Bukow înregistrând în Făgăraş doi preoţi ortodocşi cu 142 de familii şi 2 preoţi
uniţi cu 12 familii. În tumultul mişcării sofroniene majoritatea ortodoxă va intra din nou, pentru
scurt timp, în primăvara anului 1761, în posesia bisericii, acelaşi prinţ Constantin Brâncoveanu,
care a salvat de la distrugere mănăstirea Sâmbăta de Sus, intervenind fără succes pe lângă gene-
ralul Bukow pentru a reobţine în mod oficial ctitoria familiei sale87.
Locaşul de cult va reveni în patrimoniul comunităţii ortodoxe făgărăşene, căreia i-a fost des-
tinată de către ctitor, respectiv al Mitropoliei Ortodoxe din Ardeal, sub omoforul căreia a fost pla-
sată de dreptcredinciosul voievod, în 10 octombrie 1948, printr-o ceremonie solemnă săvârşită de
mitropolitul Nicolae Bălan la invitaţia protopopului Aurel Brumboiu, unul din cei 38 de protopopi
ardeleni reveniţi la ortodoxie în 21 octombrie 194888.
81
VALERIU LITERAT, Biserici vechi româneşti..., p. 160.
82
RADU TEMPEA, Istoria sfintei besereci a Şcheilor Braşovului, ediţia a II-a, îngrijire, anexe, prefaţă şi glosar de
Octavian Şchiau şi Livia Bot, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2010, p. 88.
83
SILVIU DRAGOMIR, Istoria Desrobirii Religioase a Românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. I, ediţie şi studiu in-
troductiv de Sorin Şipoş, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2007, p. 184; ŞTEFAN METEŞ, Viaţa bisericească
a românilor din Ţara Oltului, Editura Asociaţiunii, Sibiiu, 1930, pp. 55-56.
84
Pe larg despre episodul răpirii bisericii la SILVIU DRAGOMIR, Istoria Desrobirii Religioase…, pp. 182-191.
85
VALERIU LITERAT, Biserici vechi româneşti..., p. 160.
86
AUGUSTIN BUNEA, Din Istoria Românilor. Episcopul Ioan Inocenţiu Klein (1728-1751), Tipografia Seminariului
archidiecesan gr. cat, Blaş, 1900, pp. 33-34.
87
ŞTEFAN METE , Viaţa bisericească a românilor din Ţara Oltului…, pp. 61-64. Detalii despre parcursul istoric
ulterior al celor două comunităţi româneşti, ortodoxă şi unită, din Făgăraş la NICOLAU ARON, Monografia biserici-
lor..., 274 p.
88
GRIGORIE MARCU, Biserica brîncovenească..., p. 129.
80
• Biserica Sfinţii Arhangheli din Ocna Sibiului
Actualitate
O a treia biserică care este pusă în legătură cu numele voievodului Constantin Brâncoveanu
este cea din Ocna Sibiului89. La fel ca şi în cazul ctitoriei din Făgăraş, biserica din localitatea Ocna
Sibiului este legată iniţial de persoana lui Mihai Viteazul. Încă din 1892, Ioan Broju90 a problema-
tizat paternitatea ctitorului arătând, pe baza unor documente arhivistice, a inscripţiilor murale şi
a tradiţiei locale, că prima construcţie s-a datorat lui Mihai, cel ce a zidit-o prin vistiernicul Vasile,
aşezat de el cămăraş al ocnei după victoria de la Şelimbăr (16/28 octombrie 1599), dar degra-
dându-se odată cu trecerea timpului a fost refăcută de către „popa Ion” între 1698-1701, care se
deplasase în anul 1697 în acest scop „în Ţara Românească la milostivul Domn Brîncoveanu care îi
dădu 1000 de florini ungureşti şi alte însemnate ajutoare, cu condiţia ca biserica să se refacă din
zid”, cum se poate citi din documentele vremii91. Ajutoarele despre care se vorbeşte în documentul
menţionat nu pot fi altele decât cele referitoare la maeştri zidari care au înălţat biserica, cererea
de a fi construită din piatră indicând de asemenea trăinicia şi demnitatea pe care domnul mun-
tean dorea să o inspire noii sale ctitorii. Mâna zidarilor munteni se poate uşor deduce din planul
şi arhitectura tipic brâncovenească a locaşului de cult, care prezintă numeroase similitudini cu
Fig. 4 Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril din Ocna Sibiului

Sursa: preot paroh Petrică Mitrea – aprilie 2014.
89
Amănunte despre istoricul localităţii vezi în documentata monografie realizată de părintele SAVU POPA, Ocna Si-
biului un popas pe drumul sării – cronică istorică –, Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2008,
376 p.
90
IOAN BROJU, Biserica din Ocna-Sibiului. 1600 ori 1701, Tipariul tipografiei archidiecesane, Sibiiu, 1892, 16 p.
91
CORNELIU CREANGĂ, „Contribuţia lui Constantin Brîncoveanu la zidirea unei biserici în Ocna Sibiului”, în Mitropo-
lia Ardealului, anul XI, nr. 1-3, Sibiu, 1966, p. 149.
81
bisericile Fundeni din Câmpulung-Muscel şi Turbaţi din Ilfov ridicate aproximativ în aceeaşi pe-
Actualitate
rioadă92. În 1892, Ioan Broju descria lăcaşul în felul următor: „biserica e făcută din ziduri groase,
puternice, ici, colea sunt crăpate, nu are turn, ci numai cruce simplă [...] e acoperită cu ţiglă, care
de vechimea vremei abia întrece în grosime tinichiaua. Sub straşină şerpuesc zidul trei rânduri de
«cirade» făcute cu multă măestrie. Ciradele constau din cărămidă, tăiate în formă de triunghi la
capetul, care iese afară din zid. Mai încinge zidul bisericei spre faţă un brâu de 17 sfinţi, frumos
desenaţi, cu diferite culori, iar sub brâul acesta frumos, alt şir de cirade”93. Preotul maghiar Bakk
Endre, paroh al comunităţii romano-catolice din Ocna între 1870-1906 şi autor al unei istorii ma-
nuscrise din 1888 a Ocnei, afirmă că biserica era în stil grecesc, din cărămidă, cea decorată fiind
adusă după aprecierea lui Cezar Boliac, care a examinat-o, din Ţara Românească94.
Fig. 5 Voievozii Constantin Brâncoveanu şi Mihai Viteazu, ctitorii bisericii din Ocna Sibiului
Sursa: preot paroh Petrică Mitrea – aprilie 2014.
În forma sa actuală, monumentul are o dimensiune de 18 m lungime şi 5 m lăţime, urmând

un plan dreptunghiular, cu absidă uşor decroşată, de tradiţie bizantină, având la exterior un contur
poligonal, iar la interior unul semicircular. Pictura interioară şi exterioară a fost isprăvită în jurul
anului 1723 de Ivan din Răşinari, din cea iniţială păstrându-se doar tabloul votiv, lucrat pe peretele
de vest al pronaosului. În acesta sunt înfăţişaţi cei doi ctitori, Constantin Brâncoveanu şi Mihai Vi-
teazul, încadraţi de următoarea inscripţie: „Constandin Basarab Brâncoveanu Voivod care a făcut
biseareca aciasta făcută L(eat) 1701 şi s-au zugrăvit Leat 1723; şi fiind ispravnic popa Ioan ot Vizocnă
la acest lucru”95. La sfârşitul secolului XIX pictura împodobea încă interiorul întregii biserici, Ioan
92
Ibidem, pp. 150, 155.
93
IOAN BROJU, Biserica din Ocna-Sibiului..., pp. 5-6.
94
ALEXANDRU CONSTANTIN CHITU Ă, Ctitorii ale Sfântului Constantin Brâncoveanu..., pp. 336-337.
95
IOAN BROJU, Biserica din Ocna-Sibiului..., p. 11; MARIUS PORUMB, Dicţionar de pictură veche..., p. 272.
82
Broju descriindu-o astfel: „Biserica pe dinlăuntru, mai ca toate bisericile vechi ortodoxe, e măiestrit
Actualitate
zugrăvită cu feliu de feliu de icoane înfăţişând diferite scene din viaţa Mântuitorului Iisus, din viaţa
sfinţilor de toată seama, închipuind şi icoana raiului, a iadului, diferite soboare”. Tot de la el deţinem
şi o descriere a celor două chipuri votive: „domnul Brâncoveanu e îmbrăcat în mantie purpurie şi pe
cap poartă o cuşmuliţă cu câteva pene în ea. Barba e mare şi plină. Tot în o astfeliu de mantie, dar
mai închisă se află şi cealaltă persoană, cu barba plină. Amândouă figurile stau faţă în faţă şi ţin pe
mâini biserica zugrăvită în miniatură”, Broju conchidea prin a-şi declara admiraţia faţă de frumu-
seţea veşmântului iconografic şi a iscusinţei artistului iconar96. Cu ocazia restăurării din 1895 s-a
construit din lemn, deasupra pronaosului, un turn-clopotniţă, iar în urma intervenţiilor de acelaşi
fel din 1932 s-a înlocuit şi iconostasul original, despre care se presupune că era din zid, deoarece nu
s-au mai păstrat din el decât uşile şi cele două icoane împărăteşti, precum şi cea mai veche piesă,
„Crucea cu molenii”, atribuită de istoricii de artă vechii tâmple a bisericii lui Mihai Viteazul, opera
unui artist anonim de la cumpăna secolelor XVI-XVII. Cele 34 de icoane murale de pe faţada de sud,
de factură populară, sunt rezultatul unor repictări din 1770, datorate probabil răşinăreanului Ioan
Pop, autorul uşilor împărăteşti, păstrate în muzeul parohial97.
Zugrăvirea celor doi voievozi în tabloul votiv şi reţinerea numelui lui Constantin Brânco-
veanu în pomelnicul bisericii din 31 martie 172598, conservat din 1969 în Muzeul din Alba Iulia,
dovedesc recunoştinţa pe care beneficiarii lăcaşului au purtat-o marelui domn pentru preţiosul
ajutor acordat în ridicarea monumentului în jurul căruia gravita viaţa religioasă şi comunitară
a ocnenilor. Totodată, ei îşi puneau astfel lăcaşul de cult sub înaltul patronaj al principilor Ţării
Româneşti nădăjduind probabil într-o viitoare ocrotire în faţa primejdiilor care au bântuit „legea
românească” de-a lungul veacurilor.
• Biserica din Poiana Mărului

Despre cea din urmă ctitorie transilvană a domnitorului Brâncoveanu deţinem cele mai puţine
informaţii. Aceasta a fost ridicată din piatră în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul pe vatra satului
Poiana Mărului, achiziţionat de voievod de la Nalaczy Andrieş în iunie 1707 cu 3500 lei, în locul
bisericii de lemn strămutată în Viştea de Jos. Ctitoria apare în conscripţia generalului Bukow din
1760-1761, cu 127 de familii ortodoxe. Din motive necunoscute, biserica a fost supusă unor refaceri
şi transformări de către nepoţii voievodului Emanuel şi Nicolae, astfel că dintr-o însemnare de pe
un Penticostar al parohiei, tipărit la Bucureşti în 1764, aflăm că biserica fusese retârnosită în 20
noiembrie 177799. Astăzi biserica se prezintă cu un turn la intrare, o serie de contraforţi şi ferestrele
mărite, analiza specialiştilor ducând la concluzia că zidurile aparţin etapei de reconstrucţie dinain-
tea resfinţirii din 1777. În interior s-a păstrat până în 2012 un iconostas în stil baroc cu icoane de la
sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX, astăzi schimbat cu unul nou. Din vechea tâmplă
brâncovenească se păstrează icoanele împărăteşti ale Mântuitorului şi ale Sf. Nicolae, datând din
anul 1723, astăzi păstrate la Muzeul de Artă din Braşov100. În lipsa unor lucrări de cercetare mai
minuţioase a arhitecturii bisericii, care să vizeze interiorul, cât şi exteriorul, nu pot fi stabilite cu
exactitate caracteristicile şi elementele de decor originale, care să-i valorifice dimensiunea brânco-
venească veritabilă şi să-i dezvăluie haina arhitecturală iniţială.
96
IOAN BROJU, Biserica din Ocna-Sibiului..., p. 12.
97
MARIUS PORUMB, Dicţionar de pictură veche..., p. 272; IOANA CRISTACHE-PANAIT, „Ctitorii ale voievozilor de la sud
de munţi în Arhiepiscopia Sibiului”, în Arhiepiscopia Sibiului – pagini de istorie, Tiparul tipografiei eparhiale,
Sibiu, 1981, p. 171. Vezi de asemenea micromonografia bisericii la SAVU POPA, Urmele lui Mihai Viteazul în sarea
de la Ocna Sibiului – cronică religioasă, etnografică şi memorialistică, Editura Universităţii „Lucian Blaga” din
Sibiu, Sibiu, 2008, pp. 21-65.
98
Publicat în CORNELIU CREANGĂ, Contribuţia lui Constantin Brîncoveanu..., p. 154.
99
IOANA CRISTACHE-PANAIT, Ctitorii ale voievozilor..., p. 180; LAURENŢIU STREZA, VASILE OLTEAN, Sfântul Constantin
Brâncoveanu şi braşovenii, Editura Andreiana, Sibiu, 2014, pp. 290-292.
100
MARIUS PORUMB, Dicţionar de pictură veche..., p. 292.
83
Fig. 6 Biserica Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul din Poiana Mărului – faţada sudică
Sursa: http://www.orthphoto.net/photo.php?id=26203#.
Subcapitolul dedicat ctitoriilor brâncoveneşti nu poate fi încheiat fără a se menţiona că aceste

capodopere de artă au creat şi au exportat la rândul lor cultura şi arta din Ţara Românească între
românii din Transilvania. Datorită şcolilor, atelierelor iconografice, dar mai ales preoţilor şi mo-
nahilor, care adesea treceau munţii între comunităţile ortodoxe de pe ambii versanţi ai Carpaţilor,
s-au creat legături puternice care nu au putut fi întrerupte nici de către încheierea unirii cu Roma,
nici de către măsurile restrictive de la graniţe luate de autorităţile imperiale habsburgice. În ceea
ce priveşte strict arta bisericească, ctitoriile brâncoveneşti făgărăşene au avut rolul catalizator,
contribuind la conturarea unor trăsături de stil ce se impun în întreaga arhitectură ecleziastică a
secolului al XVIII-lea şi a primelor decenii din cel următor, ducând astfel mai departe moştenirea
bogată a voievodului martir.
B) DANIILE CĂTRE MITROPOLIA ARDEALULUI

Alături de ctitoriile sale particulare risipite în zona Făgăraşului şi lângă Sibiu, Constantin
Brâncoveanu a sprijinit cu generozitate, aidoma înaintaşilor săi, şi instituţia fundamentală a ro-
mânilor ardeleni: Mitropolia Ardealului cu sediul la Alba Iulia. Legată de ortodoxia ardeleană prin
tradiţie şi prin actele lui Mihai Viteazul, instituţia domnească şi cea bisericească din Ţara Româ-
nească au exercitat în cursul veacului al XVII-lea asupra mitropoliei ardelene un rol tutelar protec-
tor, respectiv unul jurisdicţional canonic a cărei expresie se găseşte mai ales în actul recunoaşterii
noului mitropolit transilvănean de către voievodul muntean şi cel al hirotonirii acestuia de către
mitropolitul Ungrovlahiei. Relaţia jurisdicţional-canonică dintre cele două mitropolii este certifi-
84
cată documentar în anul 1401, când în titulatura mitropolitului Antim Critopol al III-lea, alături
Actualitate
de titlul de mitropolit al Ungrovlahiei, apare şi cea de „exarh a toată Ungaria şi al Plaiurilor”101.
Chiar dacă numirea referitor la Ungaria va dispărea din titulatura mitropoliţilor Ţării Româneşti
spre sfârşitul secolului XV, cea de „exarh al Plaiurilor” sau „exarh tuturor Plaiurilor” se va menţine
în titlul arhiereilor de la Târgovişte, apoi de la Bucureşti până în 1948, când patriarhul Justinian
Marina în scrisoarea irenică, prin care anunţa celorlalte Bisericii Ortodoxe autocefale alegerea şi
înscăunarea sa, utilizează pentru ultima oară apelativul de „Exarh al Plaiurilor”102. Părintele N.
Şerbănescu a analizat în mod foarte serios această numire în cuprinzătorul său studiu dedicat
titulaturii, jurisdicţiei şi reşedinţelor mitropoliei Ungrovlahiei, concluzionând că prin termenul
grecesc şi corespondentul său slavon de „exarh al plaiurilor” trebuie să se înţeleagă „părţile din-
spre munte din podişul transilvan, locuite de români ortodocşi”, care neavând o ierarhie ortodoxă
autonomă bine organizată a lor în Evul Mediu, ci doar o serie de episcopi atestaţi în diferite loca-
lităţi, nebucurându-se nici de un sprijin politic, ci mai degrabă de opresiuni din partea regalităţii
maghiare, au fost încredinţaţi de Patriarhia Ecumenică grijii pastorale a mitropoliţilor de la Argeş
încă din veacul al XIV-lea103. Prima codificare cu caracter juridic, cunoscută până astăzi, care în-
registrează în mod oficial această dependenţă a fost formulată în tratatul lui Mihai Viteazul cu
Sigismund Báthory, în 20 mai 1595, unde se afirmă că: „toate bisericile româneşti, existente în
stăpânirile Serenităţii sale, vor fi sub jurisdicţia sau dispoziţiunea arhiepiscopului din Târgovişte,
după dispoziţiunea dreptului bisericesc şi a rânduielii acelei regiuni”104.
Dependenţa ierarhică a mitropoliţilor ardeleni de Mitropolia Ungrovlahiei s-a tradus în tim-
pul veacului al XVII-lea prin primirea hirotoniei arhiereşti la Târgovişte sau la Bucureşti prin
punerea mâinilor mitropoliţilor munteni, asistaţi de sufraganii lor de la Râmnic şi Buzău sau de
ierarhi greci care se perindau prin ţară. Secretarul italian al lui Brâncoveanu, Maria del Chiaro,
înregistra în acest sens în cartea sa Revoluţiile Valahiei, publicată la Veneţia în 1718, că „mitro-
politul Valahiei pretinde a avea jurisdicţie spirituală şi în Ungaria”105, prin „Ungaria” înţelegând
aria regatului maghiar medieval, deci Transilvania, Banatul, Partiumul şi Maramureşul, care apar
integral sau parţial şi în titulatura mitropoliţilor ardeleni în cursul veacului al XVII-lea106.
Această relaţie bisericească are însă, conform tradiţiei Bisericii Răsăritene, o legătură pu-
ternică cu factorul politic, ştiut fiind faptul că voievozii români din secolele XIV-XV au avut sub
stăpânirea lor politică şi regiuni întinse dincolo de Carpaţi, ceea ce se vede şi din titulatura lor de
„stăpânitori ai părţilor de peste munţi”, „duci” ai Făgăraşului şi Amlaşului şi domni ai Banatului
de Severin107. Chiar dacă odată cu slăbirea puterii domnitorilor munteni şi cu pierderea de sub
101
NICULAE ŞERBĂNESCU, „Titulatura mitropoliţilor, jurisdicţia. Hotarele şi reşedinţele mitropoliei Ungrovlahiei”, în
Biserica Ortodoxă Română, anul LXXVII, nr. 7-10, Bucureşti, 1959, p. 699.
102
Ibidem, p. 708.
103
Aria şi activitatea episcopiilor ortodoxe din Transilvania sunt puţin cunoscute în secolele XIII-XIV, în urma lip-
sei surselor. Despre viaţa ecleziastică din aria intracarpatică pe parcursul acestor două veacuri şi a celor următoare
(XV-XVI) vezi: MIRCEA PĂCURARIU, Istoria Bisericii româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş
pînă în 1918, Cluj-Napoca, 1992, pp. 81-148; ANA DUMITRAN, Religie ortodoxă-religie reformată. Ipostaze ale iden-
tităţii confesionale a românilor din Transilvania în secolele XVI-XVII, Editura Neremiae Napocae, Cluj-Napoca,
2004, 408 p.; IOAN-AUREL POP, Din mâinile valahilor schismatici. Românii şi puterea în Regatul Ungariei medie-
vale (secolele XIII-XIV), Editura Litera, Bucureşti, 2011, pp. 274-313.
104
Întreaga demonstraţie pe larg la NICULAE ŞERBĂNESCU, Titulatura mitropoliţilor..., pp. 710-712.
105
ANTON-MARIA DEL CHIARO FIORENTINO, Revoluţiile Valahiei, traducere românească de S. Cris Cristian, Editura
Tehnopress, Iaşi, 2005, p. 64.

106
Despre titulatura mitropoliţilor ardeleni înainte de 1700 vezi: PAUL BRUSANOWSKI, „Titulatura şi poziţia canonică
a ierarhilor români din Alba Iulia”, în JOHANN MARTE, VIOREL IONIŢĂ, IACOB MÂRZA, LAURA STANCIU, ERNST CHRISTOPH
SUTTNER (ed), Unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei, vol. I. De la începuturi până în anul 1701, Edi-
tura Enciclopedică, Bucureşti, 2010, pp. 120-138.
107
Cf. ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, „Consolidarea poziţiei politice a Ţărilor Române până la mijlocul secolului al XV-lea”, în
Istoria românilor vol. IV. De la universalitatea creştină către Europa „Patriilor”, ediţia a II-a, revăzută şi adău-
gită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2012, pp. 315-317.
85
Fig 7. Hrisovul voievodului Constantin Brâncoveanu prin care dăruieşte moşia Merişani din Argeş
Mitropoliei Ardealului, 15 iunie 1700. Sursa: Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Cluj,
Fond Colecţia de documente Blaj, nr. 1443.
autoritatea lor a acestor regiuni, tradiţia a conservat pretenţia politică a voievozilor asupra lor. Su-
gestive în acest sens au fost doleanţele explicite ale lui Şerban Cantacuzino, în timpul tratativelor
sale cu imperialii din anii 1687-1688 – când a cerut de la Viena „Almăjul bănăţean”, „o parte de
loc a Ardealului, unde sunt cetăţile Lugojul, Caransebeş, Mehadia, Lipova” şi „Ţinutul Amlaşului,
ca să fie de moşie”108 –, dar şi poziţia exprimată de Constantin Brâncoveanu în contextul trasării
graniţei dintre „Imperiul austriac” (Transilvania habsburgică) şi „Imperiul otoman” (Ţara Româ-
nească) în noiembrie 1698. Cu acea ocazie principele Brâncoveanu le-a reamintit solilor austrieci
că în trecut Ţara Bârsei, a Făgăraşului şi a Amlaşului au fost sub autoritatea principilor din Vala-
hia109. Voievozii munteni se vedeau astfel îndreptăţiţi să-i secondeze pe mitropoliţi în politica lor
eclezistică faţă de ortodocşii de dincolo de munţi.
Cel mai important ajutor acordat de domnii români Mitropoliei Ardealului a fost dreptul de
uzufruct al moşiei argeşene Merişani, oferită ca danie, după părerea lui N. Iorga, pentru prima
oară arhiereilor de la Bălgrad de Matei Basarb în vara anului 1650110. Trecerea anilor a dus la
108
Cf. NICOLAE IORGA, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria…, p. 330.
109
„Voto per la limitatione della Transilvania con l’Impe. Ottomano de conuenirsi con li Plenipo. di quello dato da
me nel campo li 19 Nov. 1698”, în CONSTANTIN GIURESCU, NICOLAE DOBRESCU, Documente şi regeste..., p. 101.
110
NICOLAE IORGA, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria..., p. 271.
86
pierderea moşiei, astfel că domnul Constantin Brâncoveanu a emis, în 15 iunie 1700, un hrisov de
Actualitate
danie prin care conferea instituţiei mitropolitane bălgrădene satul Merişani „dă peste tot hotarul
stănjeni 700, den câmpu, den pădure, den apă, cu vaduri de moară şi den siliştea satului, cu tot ve-
nitul ce ar fi”. Voievodul menţiona că moşia fusese cumpărată de el însuşi de la diferiţi proprietari
şi era oferită ca milă Mitropoliei Ardealului fiindcă „să învăluiaşte ca o corabie în mijlocul valuri-
lor mării, aflându-se între multe feliori de limbi streine, fiind şi lipsită de cele ce sânt de ajutoriul
sfintii Mitropolii”. Aşadar, moşia Merişanilor era acordată „ca să fie sfintii Mitropolii de-ntărire şi
de ajutor, iar domnii mele şi răposaţilor părinţilor domnii mele veacinică pomenire”111. Având în
vedere contextul religios din Transilvania, unde mitropolitul Atanasie Anghel, deunăzi hirotonit
la Bucureşti, intrase în legături cu înalţii prelaţi catolici semnând un manifest de unire cu Roma,
dania brâncovenească era menită să descurajeze avântul prouniat al ierarhului încercând totoda-
tă să-i asigure instituţiei mitropolitane o stabilitate financiară. Aşa se explică şi cel de-al doilea
hrisov al voievodului, emis la 6 septembrie 1700, prin care sfânta şi dumnezeiasca mitropolie din
Ţara Ardealului şi părintele mitropolit Atanasie era împuternicit „cu aciastă carte a domnii meale
de să aibă a ţinea pre moşia sfintei Mitropolii ce să chiamă Mărişanii ot sud Argeş” douăzeci de inşi
„ungureni” care să poată lucra moşia în „pace” fiind scutiţi de orice fel de taxe112. Pierdută în urma
trecerii la unire şi a desfiinţării mitropoliei ardelene, memoria şi dania voievodului martir nu au
fost complet uitate de ardeleni, la sfârşitul celui de-al doilea sinod diecezan convocat şi prezidat de
marele arhiereu Andrei Şaguna, la Sibiu între 24-26 octombrie 1860, deputaţii sinodali au adresat
principelui Alexandru Ioan Cuza o scrisoare în care, după ce erau prezentate suferinţele ortodoxiei
ardelene în „timpurile trecute” şi năzuinţele ei viitoare, se reamintea de „moşia sa mitropolita-
nă numită Mărişieni din ţinutul Argeşului” dăruită „Mitropoliei noastre de vrednicul de aducere
aminte principe Ioan Constantin Basarab în 13 iunie 1700”, danie pe care Cuza era rugat să o reîn-
noiască113. Soluţionarea pozitivă a chestiunii a fost cât se poate de importantă pentru Andrei Şagu-
na, acesta apelând în acest sens la sprijinul episcopului Calinic de la Râmnic114 şi a mitropolitului
Nifon de la Bucureşti, rugaţi să intervină pe lângă principele Cuza, respectiv guvernul României
pentru „înnapoierea moşiei Merişanilor”115. În ciuda eforturilor sale, mitropolitul Şaguna nu a
reuşit să redobândească dania brâncovenească, episcopul Calinic informându-l, la scurtă vreme,
că Merişanii au fost înstrăinaţi aflându-se în „stăpânirea altora” iar legislaţia românească nu mai
îngăduie redobândirea bunurilor bisericeşti116, factorii politici din România acţionând tocmai în
direcţia naţionalizării acestora, chestiunea fiind definitiv tranşată în decembrie 1863 prin adopta-
rea de către parlamentul de la Bucureşti a „Legii secularizării bunurilor mânăstireşti”117.
A doua măsură de sprijinire a Bisericii Ortodoxe din Ardeal de către voievozii români a fost
oferirea unei danii anuale de 6000 de aspri, pe care mitropolia a primit-o pe parcursul secolului al
XVII-lea. Se pare că instituitorul acestui ajutor bănesc a fost Mihai Viteazul, informaţii certe însă
111
„O carte a sfintii Mitropolii a Beligradului, Arhiepiscopii Ţărăi Ardealului, pentru moşiia Merişanii ot sudstvo
Argeş ce au dat Măriia sa vodă dă dar”, Bucureşti, 15 iunie 1700, în MELENTINA BÂZGAN, Condica Marii Logofeţii...,
pp. 259-260. Vezi hrisovul original în Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Cluj, Fond Colecţia de documente
Blaj, nr. 1443 (figura 7).
112
MIRCEA PĂCURARIU, Legăturile Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Ţara Românească şi Moldova în secolele
XVI-XVIII, extras din Revista Mitropolia Ardealului, anul XIII, nr. 1-3, Sibiu, 1968, p. 151.
113
Soborul Bisericei ortodoxe răsăritene din Ardeal către principele Cuza, Sibiu, 24-26 octombrie 1860, în Actele
soboarelor Bisericei greco- răsăritene din Ardeal din anii 1850 şi 1860, Tipografia diecezană, Sibiu, f.a., pp. 123-
126.
114
Andrei Şaguna către Episcopul Calinic, Sibiu, 1 ianuarie 1857, în Andrei Şaguna. Corespondenţa I/1, ediţie,
studiu introductiv şi note de Nicolae Bocşan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel Gârdan, Pavel Vesa, Bogdan Ivanov, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005, pp. 267-268.
115
Andrei Şaguna către mitropolitul Nifon al României, Sibiu, 16/28 februarie 1864, în Ibidem, pp. 287-288.
116
Episcopul Calinic către Andrei Şaguna, 15 ianuarie 1857, în Ibidem, p. 269.
117
NEAGU DJUVARA, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, ediţia a XII-a revăzută şi adăugită, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2010, pp. 201-203.
87
despre trimiterea sumei către ardeleni deţinem doar de la Matei Basarb şi Constantin Şerban, evo-
Actualitate
caţi în hrisovul lui Antonie Vodă din aprilie 1670, care menţiona că trimite „şase mii bani bisericii
celei mari a Mitropoliei din Bălgrad, a Arhiepiscopiei celor şapte cetăţi sau transilvane, adecă a
Ţării Ardealului” [...] pentru că o ştim ca pe o corabie ce se leagănă în mijlocul valurilor mării,
lipsită de cele din urmă mijloace, stând în mijlocul a tot soiul de eretici de feliurite credinţe şi fiind
hulită de ei din toate părţile în deosebite chipuri”118. Devenită tradiţională dania a fost reînnoită
atât de Şerban Cantacuzino119, cât şi de Constantin Brâncoveanu care emitea un hrisov în acest scop,
la Bucureşti, în 25 mai 1698. După un expozeu ce parafrazează sfaturile scripturistice care cultivă
facerile de bine şi milosteniile, evocând de asemenea figurile „bătrânilor şi răposaţilor strămoşilor
domniei mele”, actul menţionează beneficiarul daniei – „Sfânta şi marea biserică a Mitropoliei Bel-
gradului Arhiepiscopiei ţărei Ardealului” –, cuantumul – „bani şase mii” –, motivul – învăluirea
corăbiei în mijlocul valurilor mării şi a „feliuri de eretici necredincioşi” care se năpustesc asupra ei
–, o rugăminte adresată urmaşilor săi în scaun de a proceda aidoma, „vremea” ridicării milei – 1 sep-
tembrie – şi scopul acesteia „ca să hie sfântei Mitropolii dentărire şi de ajutoriu. Iar domnii mele şi
răposaţilor părinţilor Domnii mele vecinică pomenire”120. Motivul reînnoirii acestei danii financiare
de către domnul Brâncoveanu nu poate fi altul decât acelaşi ca şi în cazul moşiei Merişanilor, fiind
explicat, pe de o parte, prin dorinţa de a respecta facerile de bine ale înaintaşilor săi, iar pe de alta,
din nevoia de a acorda un sprijin financiar mitropoliei ardelene care să-i permită să reziste asaltului
misionar al celorlalte confesiuni, în cazul de faţă al catolicilor, care începuseră o ofensivă puternică,
sprijiniţi de braţul secular, pentru atragerea românilor la unirea cu Biserica Romei.
Cea de a treia categorie de danii oferite de domnul Brâncoveanu mitropoliţilor ardeleni, Teofil
(1692-1697) şi Atanasie (1697-1713)121, cu ocazia hirotonirii lor la Bucureşti, constau în veşminte
arhiereşti şi obiecte de cult. Teofil, hirotonit în 18 septembrie 1692, a primit din partea bogatului
voievod „un stihar de lastru galben cu flori de mătasă, un patrafir de sarasir cu 4 nasturi, sârmă albă,
cu marjanuri roşii în vârf, cu 5 cănaci sârmă, o pereche naracliţe de lastru verzi şi un sacos de sarasir
hatai roşii cu flori deasă, mari şi mici, de hir, albe, pe laturi cu 18 nasturi suciţi de argint auriţi, căp-
tuşiţi cu atlaz de naragiu”, iar Atanasie Anghel, hirotonit în 22 ianuarie 1698, a primit cărţi, un rând
de odăjdii arhiereşti, un sacos cu fir de aur şi o pereche de mănuşi cu mărgăritare122. Aceste daruri
scumpe cu rol simbolic, primite de cei doi ierarhi ardeleni din partea domnului Constantin, aveau
menirea de a întregi şi de a reflecta în vestimentaţia lor noua demnitate şi autoritate vlădicească pe
care cei doi o dobândiseră prin punerea mâinilor mitropolitului Teodosie al Ţării Româneşti.
Tot de numele lui Brâncoveanu se leagă un alt act de mecenat, anume repunerea în funcţie a tipar-
niţei mitropoliei transilvănene, care-şi sistase activitatea în 1689, prin trimiterea la Alba Iulia în 1699
a tipografului Mihai Istvanovici, şcolit pe lângă priceputul Antim Ivireanul. Activitatea tipografică a lui
Istvanovici nu a fost foarte prodigioasă, deoarece unirea cu Roma l-a obligat să părăsească Transilvania,
continuându-şi activitatea la Râmnic, Bucureşti şi în îndepărtata capitală georgiană, Tiflis, unde a ajuns
trimis tot de Brâncoveanu publicând între 1709-1711 nouă cărţi123. În timpul petrecut la Alba Iulia, a
tipărit cu sprijinul financiar şi sub înaltul patronaj al generosului domnitor Constantin două lucrări, o
„Bucoavnă, ce are în sine deprinderea învăţăturii copiilor la carte şi simbolul credinţei creştineşti, zece
porunci ale Legii Vechi şi ale cei noae, şapte Taine ale Beserecii Răsăritului”124 şi un „Chiriacodromion,
118
Hrisovul a fost publicat în originalul slavon, traducere românească şi reproducere fotografică în IOAN LUPAŞ,
Documente istorice transilvane..., pp. 322-327.
119
Cf. ŞTEFAN METEŞ, Şerban-vodă Cantacuzino..., p. 39.
120
Vezi hrisovul brâncovenesc în IOAN LUPAŞ, Documente istorice transilvane..., pp. 461-464.
121
Despre parcursul lor biografic şi activitatea vlădicească vezi Iacob Mârza, „Episcopii Teofil şi Atanasie”, în JO-
HANN MARTE, VIOREL IONIŢĂ, IACOB MÂRZA, LAURA STANCIU, ERNST CHRISTOPH SUTTNER (ed), Unirea românilor transil-
văneni cu Biserica Romei..., pp. 96-118.
122
MIRCEA PĂCURARIU, Legăturile Bisericii Ortodoxe..., p. 155.
123
EUGEN PAVEL, „Meşteri tipografi bălgrădeni între 1567-1702”, în Apulum, nr. XVII, Alba Iulia, 1979, pp. 306-307.
124
Bucoavna Bălgrad 1699, ediţie critică tipărită din iniţiativa şi cu binecuvântarea P.S. Emilian Episcop al Alba
88
sau Evanghelie învăţătoare care are întru ea Cazanii la toate duminecile preste an, şi la praznicele
Actualitate
domneşti, şi la sfinţii cei număraţi”125. Lucrările erau adresate deopotrivă mirenilor şi clericilor şi au
o importanţă deosebită deoarece conţinutul lor este pur ortodox, cuprinsul lor reproducând texte din
cărţi de cult, de dogmatică şi de tâlcuire a pericopelor evanghelice duminicale, prăznicale şi de la sărbă-
torile sfinţilor publicate anterior la Bălgrad, Sibiu, Buzău, Iaşi şi Dealu, având astfel menirea de a trasa
o delimitare clară atât faţă de calvinism, cât şi faţă de catolicism care exercitau o presiune tot mai puter-
nică asupra identităţii ortodoxiei transilvănene şi a clerului român în vederea câştigării acestuia pentru
unirea cu calvinii sau cu Roma126. Cea din urmă constatare este certificată de numărul de exemplare
foarte puţine păstrate din Bucoavnă (unul în Biblioteca Astra din Sibiu, altul în Biblioteca Academiei din
Cluj), situaţie explicată de cercetători prin apariţia celei de a doua diplome a Unirii, în 19 martie 1701,
care prin articolul 4 stabilea ca acele catehisme „stricate”, deci în neconformitate cu învăţătura catolică
(însuşi simbolul de credinţă din Bucoavnă nu conţinea adaosul Filioque), să fie adunate de la deţinători
urmând ca aceştia să primească în schimb altele. În articolul 7 se preciza de asemenea obligativitatea
cenzurii cărţilor ce vor fi tipărite. Or, catehismul ortodox care cădea sub incidenţa restricţiilor diplomei
nu putea fi, la data respectivă, decât Bucoavna, însuşi episcopul Atanasie Anghel obligându-se, în 7
aprilie 1701, să „împartă gratis Catehismul catolic pe care cardinalul vrea să-l tipărească româneşte”127.
Acest nou catehism a fost publicat la Alba Iulia în 1701, de către „cinstitul Pater Boroneali Laslo Paroc-
huşul besearecii catholiceşti de la Bălgradu”, sub titlul „Pânea pruncilor”128. În ceea ce priveşte Chiria-
codromionul, trebuie menţionat, pe de o parte, că a fost o carte elegantă, împodobită cu diferite fronti-
spicii şi viniete care înfăţişau stema Mitropoliei Bălgradului (Sfânta Troiţă în varianta cinei de la stejarul
Mamvri), pe Iisus şi alte ornamente, iar, pe de altă parte, că a fost editată într-un tiraj foarte mare de
sute de exemplare bucurându-se de un real succes. Aceasta se constată din difuzarea largă şi circulaţia
intensă a volumului nu numai în întreaga Transilvanie, ci şi în Banat, Bihor, Maramureş şi Satu Mare,
cercetările de pionierat ale lui N. Iorga129 şi I. Bîrlea130, urmate de cele semnate de O. Şchiau131, A. Pop132,
Fl. Dudaş133, E. Mârza şi D. Dreghici134, I.B. Mureşianu135, soţii Andea136, D. Radosav137, V. Leu138, M. Ba-
Iuliei, 1989, pp. 5-127 studii, iar la pp. 133-263 textul bucoavnei în reproducere fotografică şi transcriere modernă.
125
BRV, pp. 369-377.
126
Despre editorul, sponsorii şi conţinutul celor două cărţi vezi: EVA MÂRZA, Din istoria tiparului românesc. Tipo-
grafia de la Alba Iulia 1577-1702, Editura Imago, Sibiu, 1998, pp. 92-104.
127
Ibidem, pp. 95-97.
128
Pânea pruncilor sau Învăţătura credinţii creştineşti, strînsă în mică şumă, ediţie îngrijită de Florina Ilis, stu-
diu istoric de Ovidiu Ghitta, studiu filologic de Florina Ilis, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2008, CXII + 136 p.
129
NICOLAE IORGA, Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene II..., pp. 3-230.
130
IOAN BÎRLEA, Însemnări din Bisericile Maramureşului, în NICOLAE IORGA, Studii şi documente privitoare la isto-
ria românilor vol. XIII, Atelierele grafice Socec, Bucureşti, 1909, pp. 1-214.
131
OCTAVIAN ŞCHIAU, Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, pp. 57-79.
132
AUGUSTIN, Z. N. POP, „Bibliografia romînească veche, operă de colaborare naţională”, în Studii şi cercetări de
bibliologie, anul III, Bucureşti, 1960, pp. 215-251.
133
FLORIAN DUDA , Carte veche românească în Bihor sec. XVI-XVII (catalog), Muzeul Ţării Crişurilor, Oradea,
1977, pp. 135-182, 186-187 (identifică prezenţa Chiriacodromionului în 60 de localităţi de pe raza actuală a jude-
ţului Bihor).
134
EVA MÂRZA, DOINA DREGICIU, Carte românească veche în judeţul Alba secolele XVI-XVII, catalog, Editura Epi-
scopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, Alba Iulia, 1989, pp. 170-217, 221-222 (sunt descrise 60 de exemplare ale
Chiriacodromionului identificate în parohiile din judeţul Alba).
135
ION B. MURE IANU, Cartea veche bisericească din Banat, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1985, p. 88
(înregistrează cinci exemplare din Chiriacodromion preluate de la 5 parohii din judeţul Timiş).
136
SUSANA ANDEA, AVRAM ANDEA, Cartea românească veche din Transilvania în inventare bisericeşti, Presa Uni-
versitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1996, pp. 12, 54-64, 77-90, 101, 106, 121, 133-145, 164, 181-185 (enumeră 20 de
localităţi din judeţele Alba, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu Mare şi Sălaj care au deţinut exemplare
din Chiriacodromion).
137
DORU RADOSAV, Catalogul cărţii tipărite şi manuscrise din nord-vestul Transilvaniei (sec. XVII-XIX), Editura
Philobiblon, Cluj-Napoca, 1995 (enumeră 8 localităţi din judeţul Satu Mare care au deţinut Chiriacodromionul).
138
VALERIU LEU, Cartea veche românească din bisericile eparhiei Caransebeşului 1648-1800, Editura Banatica, Reşiţa,
89
sarab139, V. Oltean140 şi I.M. Oros141, axate pe studierea cărţii româneşti vechi, identificând dispersarea
Actualitate
masivă a Chiriacodromionului în satele româneşti, indiferent dacă acestea au rămas ortodoxe sau au
trecut, de-a lungul vremii, la unire.
Imprimarea celor două cărţi certifică aşadar implementarea şi în Transilvania, de la însuşi sediul
mitropoliei ardelene, a programului cultural promovat în mod consecvent de voievodul Constantin
Brâncoveanu în Ţara Românească, scopul acestuia fiind atât luminarea clericilor şi a credincioşilor, cât
mai ales fortificarea lor în „pravoslavie” al cărei patron s-a considerat însuşi domnitorul a fi.
C) APĂRĂTOR ҶI PATRON AL „CREDINҷEI PRAVOSLAVNICE” ÎN FAҷA UNIATISMULUI

După ocuparea principatului de austrieci (1688 – de facto prin forţă armată) şi integrarea
acestuia în Monarhia Habsburgică (1699 – de jure prin Pacea de la Karlowitz)142, scaunul mitropo-
litan de la Alba Iulia a fost desfiinţat prin unirea încheiată de mitropolitul Atanasie Anghel alături
de o parte a clerului ortodox cu Biserica Romei în anii 1698-1701. Chestiunea Unirii religioase este
un subiect foarte cunoscut şi amplu dezbătut în istoriografia românească143 şi străină, fiind puter-
nic influenţat de paternitatea confesională şi naţională a autorilor144. În cele ce urmează nu voi re-
veni asupra evenimentelor desfăşurate între anii 1697-1701, ci mă voi concentra asupra implicării
voievodului Constantin Brâncoveanu – cu largul concurs al mitropoliţilor Ţării Româneşti, isihas-
tul Teodosie Veştemeanul (1668-1672; 1679-1708)145 şi cărturarul Antim Ivireanul (1708-1716)146,
1996, pp. 15-16 (prezintă trei exemplare din Chiriacodromion identificate în satele Agadici, Buchin şi Grădinari).
139
MARIA BASARAB, Cuvinte mărturisitoare. Însemnări de pe cărţi româneşti vechi din judeţul Hunedoara, Acta
Musei Devensis, Deva, 2001, pp. 193, 210.
140
VASILE OLTEAN, Catalog de carte veche din Şcheii Braşovului, Edict Production, Iaşi, 2004, pp. 253-258 (descrie cele
7 exemplare din Chiriacodromion deţinute de Muzeul şcheian provenite de la parohiile protopopiatului Braşov).
141
IOAN MARIA OROS, Dimensiuni ale culturii moderne în Ţara Silvaniei (secolele XVII-XIX). Cărţi şi proprietari,
Editura Mega, Editura Porolissum, Cluj-Napoca – Zalău, 2010, p. 30 (a identificat 18 exemplare din Chiriacodro-
mion în inventarele bisericeşti de la Şimleul Silvaniei şi Zalău).
142
MAGYARI ANDRÁS, „Ocuparea militară a Transilvaniei la sfârşitul secolului al XVII-lea”, în IOAN-AUREL POP, THO-
MAS NÄGLER, MAGYARI ANDRÁS (coord), Istoria Transilvaniei vol. II (de la 1541 până la 1711), Institutul Cultural
Român, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2005, pp. 345-356.
143
O analiză exhaustivă a istoriografiei greco-catolice despre Unirea românilor cu Roma vezi la REMUS CÂMPEANU,
Biserica Română Unită între istorie şi istoriografie, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003, 420 p.
144
Începând cu anul 2001, un colectiv format din istorici şi teologi, susţinut de Fundaţia Pro Oriente din Viena, s-a
străduit să reanalizeze, pe baza izvoarelor, istoria Unirii din Transilvania şi a rezistenţei împotriva acesteia şi să-şi
aducă astfel contribuţia cu o lucrare care să depăşească o viziune unilaterală. Primele rezultate ale acestor cercetări
au fost publicate în 2010 într-un volum colectiv bilingv, care cuprinde 21 de studii pe acestă teme. A se vedea: JOHANN
MARTE, VIOREL IONIŢĂ, IACOB MÂRZA, LAURA STANCIU, ERNST CHRISTOPH SUTTNER (ed), Unirea românilor transilvăneni cu
Biserica Romei…, 335 p. Pentru o prezentare a evenimentelor Unirii vezi: SILVIU DRAGOMIR, Romînii din Transilvania
şi Unirea cu Biserica Romei. Documente apocrife privitoare la începuturile unirii cu catolicismul roman (1697-
1701), Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj, 1990, 97 p.
145
A fost una din figurile de frunte ale ortodoxiei muntene din veacurile 17-18 evidenţiindu-se printr-o activitate
îndelungată ca pustnic şi isihast la Muntele Athos, egumen al mănăstirilor Cozia şi Tismana, mitropolit la Bucureşti
şi participant activ la traducerea Bibliei lui Şerban şi a numeroase cărţi de cult în limba română. Chiar dacă originea
sa ardeleană a fost contestată de N. Şerbănescu şi N. Dura, mitropolitul a fost un bun cunoscător al realităţilor ortodo-
xiei ardelene, hirotonind pe ultimii şase mitropoliţi ai Ardealului din secolul 17 şi trimiţând ardelenilor cărţi, obiecte
bisericeşti şi antimise. Despre el vezi: NICOLAE ŞERBĂNESCU, „Mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti (1668-1672; 1679-
1708)”, în Studii Teologice, anul IV, nr. 5-6, Bucureşti, 1952, pp. 330-351; MARINA VLASIU, „Teodosie Veştemeanul de
origine transilvană, vîlceană sau argeşană?”, în Mitropolia Ardealului, anul III, nr. 3-4, Sibiu, 1958, pp. 202-212; Ioan
Dura, „Mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti, nevoinţa lui Teodosie ca monah la sfîntul Munte Athos, precizări şi
contribuţii biografice”, în Biserica Ortodoxă Română, anul CVI, nr. 9-10, Bucureşti, 1988, pp. 118-144.
146
Născut în jurul anului 1650 în Georgia, vândut ca rob de turci la Constantinopol, a fost răscumpărat de Patria-
rhia Ecumenică şi adus de principele Brâncoveanu în Ţara Românească unde a condus tipografiile de la Snagov
şi Bucureşti. În martie 1705 este ales episcop al Râmnicului, iar în februarie 1708, conform testamentului mitro-
politului Teodosie, mitropolit al Ţării Româneşti. A desfăşurat o foarte bogată activitate pastorală şi tipografică,
publicând 63 de cărţi în diferite limbi. În primăvara anului 1716 este depus din scaun şi trimis în exil, însă pe
90
şi a patriarhului Dositei Notara al Ierusalimului (1669-1707)147 – întâi, în combaterea retoricii şi
Actualitate
a prozelitismului catolic pe cale bibliografică, prin publicarea unor cărţi cu caracter anticatolic, şi
mai pe urmă, în sprijinirea comunităţilor din Braşov, Ţara Bârsei şi Făgăraş în lupta rezistenţei
în faţa adoptării unirii cu Roma şi astfel prin acţiunea de respingere a actului unirii, a „înnoirilor”
acestuia şi cea de a rămâne statornici în ortodoxie.
Precum am arătat şi anterior, Constantin Brâncoveanu s-a considerat pe sine un descendent
nu numai al voievozilor munteni de dinaintea sa, ci şi al împăraţilor bizantini asumând astfel ro-
lul acestora de patroni şi ocrotitori ai Bisericii Ortodoxe de pretutindeni situându-se în acest fel
în matca „teocraţiei bizantine”148. Pe lângă această orientare sau ideologie moştenită, care a fost
definită în istoriografia occidentală modernă drept „ortodoxie politică”, pe domnul Constantin
Brâncoveanu îl caracteriza, conform mărturiilor contemporanilor – certificate în mod cât se poate
de elocvent de sfârşitul său martiric – un caracter moral exemplar şi o fire profund evlavioasă
manifestată atât prin ctitoriile şi daniile sale bisericeşti, dar şi prin trăirea sau practicarea ardentă
a vieţii spirituale ortodoxe (rugăciune, post, participarea la viaţa liturgică)149. Această dimensiune
a vieţii lui Brâncoveanu trebuie avută în vedere pentru a putea înţelege acţiunile voievodului, care
nu au fost motivate doar de un pragmatism ori o ideologie politică de factură bizantină, ci au avut
fost motivate de o adâncă conştiinţă identitară eclesiologică şi duhovnicească ortodoxă.
Chiar dacă a urmărit o strategie diplomatică care să nu-l pună într-o stare conflictuală religioasă cu
Imperiul Habsburgic şi nici cu papalitatea150, Brâncoveanu s-a străduit, pe cât i-a stat în putinţă, să spri-
jine avântul apologetic al ierarhiei ortodoxe greceşti şi româneşti în faţa propagandei catolice sau pro-
testante atât la Locurile Sfinte, în întregul Orient apropiat, cât şi în Transilvania. Un mijloc de apărare a
fost subvenţionarea tipăririi de cărţi anticatolice, realizate de diferiţi teologi greci şi români, publicate, în
Ţara Românească în timpul domniei sale, în limba greacă şi în limba română. Astfel, la nici doi ani de la
urcarea sa pe tron, în 1690, apăreau la Bucureşti „pe spesele” (cheltuiala) domnului, „pentru a se împărţi
drum a fost ucis de soldaţii turci, trupul fiindu-i aruncat în râul Tungia, lângă Adrianopol. În 1992 a fost canonizat
ca mucenic de către Biserica Ortodoxă Română. Despre el există o literatură foarte bogată, fiind cunoscut în
istoriografia ecleziastică, laică, în cultura şi istoria literaturii române. În anul 2010 Patriarhia Română a iniţiat
reeditarea integrală a operelor sale, până în prezent fiind publicate două volume. Vezi: SFÂNTUL ANTIM IVIREANUL,
Didahii, ediţie îngrijită de Mihail Stanciu şi Gabriel Ştrempel, Editura Basilica, Bucureşti, 2010, 248 p.; Idem,
Scrieri, ediţie îngrijită de Mihail Stanciu şi Gabriel Ştrempel, Editura Basilica, Bucureşti, 2011, 208 p.
147
Născut în Peloponez, lângă Corint, în 1641 a studiat la Constantinopol, apoi a ocupat diferite funcţii în administraţia
Patriarhiei apostolice a Ierusalimului, al cărei patriarh a devenit la vârsta de 27 de ani. Învăţătura, energia şi înalta sa
probitate l-au făcut cea mai influentă şi mai respectată figură a Răsăritului creştin din veacul al 17-lea. Este autorul
unei „Mărturisiri de credinţă”, aprobată de Sinodul Patriarhiei Ierusalimului, format din 71 de ierarhi, în martie 1672,
şi a mai multor cărţi istorice şi dogmatice publicate în Ţările Române care prezintă un vădit caracter antiprotestant şi
anticatolic, prin care respinge înnoirile dogmatice occidentale şi demonstrează că Ortodoxia este păstrătoarea credinţei
apostolice şi patristice. A petrecut perioade îndelungate de timp la Curţile domneşti de la Iaşi, unde a montat o tiparniţă
pe cheltuiala patriarhiei, şi Bucureşti, unde a apărut postum, în 1715, monumentala sa „Istorie a patriarhilor Ierusali-
mului”, de fapt o istorie a întregii Biserici Ortodoxe, a sinoadelor, schismelor şi personalităţilor sale de prim rang, cu
numeroase digresiuni pe teme de istorie şi de teologie. Scrierea este una polemică, Dositei nepierzând nicio oportuni-
tate în a evidenţia greşelile dogmatice ale latinilor, datând începutul schismei cu Occidentul în epoca Bisericii primare.
Marele medievist Steven Runciman apreciază că Dositei „merită să fie considerat un mare istoric”, adăugând că „a fost
egalul oricărui erudit din epoca sa”. Despre viaţa şi activitatea sa vezi: STEVEN RUNCIMAN, Marea Biserică în captivitate.
Un studiu referitor la Patriarhia Constantinopolului din perioada premergătoare cuceririi turceşti până la Războiul
de Independenţă, traducere din limba engleză de Mihai-Silviu Chirilă, Editura Sophia, Bucureşti, 2013, pp. 380-387;
şi lucrarea mai veche semnată de DUMITRU STĂNILOAE, Viaţa şi activitatea patriarhului Dosofteiu al Ierusalimului şi
legăturile lui cu Ţările Româneşti, Editura Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1929, VI + 69 p.
148
Pentru o explicitare istorică şi teologică a acestei sintagme vezi: STEVEN RUNCIMAN, Teocraţia bizantină, tradu-
cere din limba engleză şi studiu introductiv Vasile Adrian Carabă, Editura Nemira, Bucureşti, 2012, 175 p.
149
Vezi în acest sens caracterizarea pe care i-o schiţează Antim Ivireanul în prefaţa cărţii „Chipurile Vechiului şi
Noului Testament”, în ANTIM IVIREANUL, Scrieri…, pp. 21-25.
150
Vezi în acest sens epistola lui Brâncoveanu către papa Clement al XI-lea, prin care domnul muntean îl felicita pe
papă pentru alegerea sa recentă ca „mare pontif”, în PAUL CERNOVODEANU, În vâltoarea primejdiilor…, p. 88.
91
gratuit Ortodocşilor”, precum se stipula în prefeţe, două cărţi, una anticatolică şi cealaltă anticalvină.
Actualitate
Este vorba despre Manual în contra schismei papiştaşilor, operă a ieromonahului grec Maxim Pelopo-
nesianul, care dezbătea punctele dogmatice esenţiale ale polemicii ortodoxo-catolice, anume „innovata
supremaţie a Papei, purcederea sfântului Duh, despre azime, despre preschimbare, adică transsubstan-
ţiere a tainelor, despre focul purgatoriu” şi „despre desfătarea drepţilor”. Cea de a doua reunea două
lucrări, Întîmpinare la principiile catolice şi la chestiunile lui Ciril Lukaris, semnată de Meletie Sirigul
şi Manual în contra rătăcirii calvine, redactat de patriarhul Dositei al Ierusalimului, care menţiona în
prefaţă că în cursul călătoriei sale din 1680 prin Ţara Românească a fost rugat de „Ortodoxii din Ardeal,
ca să le dăm ore-care scrieri, ca să poată răspunde Calvinilor, carii îi supărau peste măsură”, arătând,
aşadar, că era la curent cu situaţia delicată a ortodoxiei transilvane151. În anul următor, vedea lumina ti-
parului la Buzău, din porunca şi sub privegherea lui Brâncoveanu, cum ţinea să precizeze logofătul Radu
Greceanu în prefaţa lucrării, prima traducere românească a Pravoslavnicii Mărturisiri a săborniceştii
şi apostoleştii Besearecii Răsăritului a mitropolitului Kievului Petru Movilă152 în scopul îndreptării şi
pentru o mai bună cunoaştere de către „tot pravoslavnicul creştin şi fiiu al adevăratei maici Beserecii Ră-
săritului” a propriei învăţături de credinţă153. Dacă acest volum avea misiunea de a-i familiariza pe clericii
şi mirenii români cu propria identitate ortodoxă, neavând neapărat o ţintă precisă apologetică sau de
atac faţă de confesiunile eterodoxe, voievodul îşi manifesta în mod clar atitudinea de condamnare a acţi-
unilor prouniatiste, derulate în Transilvania de mitropolitul Atanasie Anghel, de sinodul protopopilor şi
de călugării iezuiţi, sprijinind pe „toată cheltuiala” sa publicarea ediţiei româneşti, a manualului antilatin
al lui Maxim Peloponezianul, în „tipografia domnească” de la Snagov „la anul mântuirii lumii 1699 în
luna lui aprilie”, intitulat Carte sau lumină cu drepte dovediri din dogmele Bisericii Răsăritului asupra
dejghinării papistaşilor, „pentru ca să să dea dar pravoslavnicilor”. În prefaţa cărţii era sintetizat de fapt
modul în care liderii ortodocşi (domnul, ierarhii greci şi români) percepeau acţiunile aderenţilor la unire
din Transilvania, acţiuni ce erau văzute în mod clar ca „dejghinări” şi „înnoiri” ale Sfintelor Scripturi şi
ale Sfinţilor Părinţi ce vor duce la o „despărţire de săborniceasca besearecă”. Totodată erau dezavuaţi
iniţiatorii proiectului de defăimare a „patriarhilor şi bogoslovilor (de Dumnezeu cuvântătorilor, adică
teologilor n.n.) Besearecii Răsăritului” prin „hulele şi rătăcirile latinilor celor împotriva noastră”, specifi-
cându-se că aceştia nu erau nici mai mult nici mai puţin decât „eretici”, cartea însăşi fiind „vreadnică de
Papa ereticul”154, deci dedicată combaterii papalităţii şi misionarismului romano-catolic. Apărută la cinci
luni după adoptarea manifestului unirii de către sinodul ţinut la Alba Iulia în octombrie 1698155, cartea
despre dezbinările papistaşilor, apărută sub patronaj brâncovenesc, avea menirea de-a condamna gre-
şelile şi înnoirile dogmatice ale latinilor sistematizate tocmai în cele patru puncte ale sinodului unionist
de la Ferrara-Florenţa (1437-1438)156, luat drept model de către Roma pentru toate unirile (Brest, Ujgo-
151
Vezi prezentarea acestor cărţi în BRV, pp. 297-315, citatul patriarhului Dositei despre ardeleni la p. 310.
152
Descendent al familiei Movileştilor din Moldova ajunge egumen al renumitei Lavre a Peşterilor şi apoi mitro-
polit al Kievului. A desfăşurat o prodigioasă activitate teologică, didactică şi tipografică, de numele său legându-se
întemeierea Academiei duhovniceşti kievene. Renumele i-a fost adus de alcătuirea lucrării „Ortodoxa Confessio
Fidei catholica et Apostolica Ecclessiae Orientalis”, redactată sub forma unui catehism cu întrebări şi răspunsuri,
publicată cu o serie de corectări, realizate de Meletie Syrigul, şi cu binecuvântarea patriarhiei ecumenice, în mai
multe ediţii şi limbi europene. Despre viaţa, activitatea şi mărturisirea de credinţă a mitropolitului Petru Movilă
există o literatură foarte bogată. A se vedea: GHEORGHE BOBÂNĂ, Petru Movilă, profilul unui destin, Editura Ştiinţa,
Chişinău, 1996, 108 p.; MARIUS COVALCIC, Petru Movilă şi raporturile slavilor de est cu Ţările Române, Editura
Risoprint, Cluj-Napoca, 2005, 370 p.
153
PETRU MOVILĂ, Mărturisirea Ortodoxă, text grec inedit ms Parisianus 1265, text român ed. Buzău 1691, editată
de Niculae M. Popescu, Gheorghe I. Moisescu, cu o precuvântare de Tit Simedrea, Editura Junimea, Iaşi, 2001,
LXVIII + 352 p.; predoslovia lui Greceanu şi citatele la pp. 186-188.
154
BRV, pp. 370-372.
155
Vezi manifestul în IOAN LUPA , Documente istorice transilvane..., pp. 464-467.
156
A fost organizat de papalitate la iniţiativa împăratului Ioan VIII Paleologul care necesita sprijin militar din partea
Occidentului pentru a salva Constantinopolul de la căderea sub turci. După dezbateri îndelungi delegaţia bizantină,
prezidată de împărat, a semnat unirea cu Roma pe baza unui tomos care sintetiza patru puncte dogmatice acceptate
de greci: primatul jurisdicţional al papei, corectitudinea dogmatică a adaosului Filioque din Crezul Niceo-constanti-
92
rod, Croaţia, Transilvania) parafate cu diferitele biserici locale ortodoxe din Europa Central-Orientală în
Actualitate
cursul secolelor XVI-XVII. Polemica nu era însă îndreptată doar împotriva teologiei sinodului florentin
şi a accepţiunii florentine a conceptului de unire bisericească, ci împotriva tuturor erorilor dogmatice ro-
mane, având scopul de a-i lămuri pe ortodocşii români de pericolul schimbării legii şi de necesitatea de a
rămâne fideli „sfintei lui Hristos săborniceşti şi apostoliceşti răsăritului beseareci”, astfel o unire cu latinii
atrăgea după sine căderea în rătăcire sau erezie. A doua carte în limba română, dedicată de această dată
exclusiv preoţilor, avea menirea „ca pe cele protrivnice besericii să le dezrădăcineze [...] şi pravoslavia în
tot chipul să o întărească […] după aşăzământul sfinţilor Părinţi”, şi a fost publicată de episcopul Mitrofan
al Buzăului în 1703 din porunca şi „cu toată cheltuiala” mitropolitului Teodosie şi purta titlul Învăţătură
preoţilor pe scurt de şapte taine ale Besearecii157.
Au urmat alte două lucrări dogmatice cu un caracter anticatolic explicit, publicate în limba
greacă la Bucureşti în 1703 şi la Râmnic în 1705. Prima era semnată de Sevastos Chimenitul din
Trapezunt şi apărea cu cheltuiala postelnicului Gheorghe Castriotul „spre a se da în dar Ortodoxi-
lor”, fiind intitulată Învăţătură dogmatică a prea sfintei Biserici răsăritene şi universale, iar cea
de a doua, Tomul Bucuriei, avându-l drept autor pe Dositei al Ierusalimului, cuprindea epistolele
cunoscutului patriarh umanist şi antifilioquist, Fotie al Constantinopolului (820-891)158, o serie de
scrisori şi scrieri ale diferiţilor patriarhi şi teologi răsăriteni împotriva primatului papei, în special,
şi al latinilor, în general159. Din prefaţă reiese că lucrarea trebuia să vină în sprijinul ortodocşilor din
Polonia, unde patriarhul aflase că „papolatrii [...] au poruncit ca preoţii ortodocşi să se facă uniaţi şi
să primească aceste patru: să spună simbolul cu adaosul, şi câţi se vor face preoţi să nu se însoare,
şi proscomidie la liturghie să nu facă, şi să aibă drept cap al Bisericei pe Papa Romei, fără de păcat
şi atotputernic”, dar şi a „sârbilor, vlahilor şi grecilor din Ungaria, Ardelia (Transilvania), Sârbia şi
Horvaţia (Croaţia)”, unde iezuiţii au impus crezul cu adaosul filioque, azimile, purgatoriul şi procla-
marea infailibilităţii papei. În continuare, Dositei polemiza tranşant şi extrem de agresiv mai ales cu
cardinalul Kollonich, primatul Ungariei, „fiindcă a silit şi tiranisit în amintitele provincii pe Ortodo-
xii atât hirotoniţi cât şi laici să urmeze papismul”, precizând totodată că această unire cu papalitatea
„nu este altceva decât rumperea de la Dumnezeul cel adevărat [...] şi unirea vădită cu dracul”. Patri-
arhul preciza, de asemenea, că lucrarea sa se axează mai ales asupra dezavuării celor două „innovări
ale latinilor”, „blasfemia despre fiinţa Sfântului Duh şi adaosul ei în Simbol” şi „monarhia cu care se
laudă Papa”, învăţături pe care se va strădui să le demonteze160.
Ultima lucrare de teologie fundamentală, „afierosită” „preapiosului, preaînălţatului şi de
Dumnezeu încoronatului Constantin Basarab Voievod Brâncoveanu şi praînţeleptului fiului său
Domnului Domn Ştefan Voevod”, a fost publicată în limba greacă la Târgovişte în 1710 pe cheltu-
iala mitropolitului Atanasie al Dristei. Intitulată Panoplia dogmatică a Împăratului Alexie Com-
nen, cartea reunea o serie de scrieri patristice selectate de monahul Eftimie Zigabenul cu scopul
„resturnării şi sfărâmării dogmelor celor impii şi a învăţăturilor Eresiarhilor atei, a celor rău înfu-
riaţi contra sfintei teologii”, condamnând, aşadar, în bloc toate marile erezii din istoria Bisericii,
inclusiv greşelile latinilor161.
nopolitan, existenţa purgatoriului şi validitatea obiceiului latin al săvârşirii Liturghiei cu pâine nedospită sau azimă.
Acordul a fost semnat de către majoritatea bizantinilor, cu excepţia episcopului Marcu al Efesului. Despre sinod, vezi
ampla monografie a lui Joseph Gill, publicată în 1959 la Cambridge University Press. JOSEPH GILL s.j., Conciliul de la
Florenţa, traducere de Blanka Sidonia Gorun-Kovács, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2011, 334 p.
157
BRV, pp. 433-435.
158
Despre el vezi ASTERIOS GEROSTERGIOS, Sfântul Fotie cel Mare, traducere din limba engleză de Marius Popescu,
Editura Sophia, Bucureşti, 2005, 109 p.
159
Acest volum a fost precedat de alte două tomuri anticatolice, semnate de acelaşi patriarh, publicate la Iaşi în
tiparniţa patriarhiei Ierusalimului: Tomul împăcării (1692-1694) şi Tomul iubirii asupra latinilor (1698), care
discutau mai ales chestiunea primatului papal, a purcederii Sfântului Duh, a Euharistiei şi a Botezului. Cf. BRV,
pp. 338-339, 369.
160
Ibidem, pp. 450-451, 463-466.
161
Ibidem, pp. 482-483.
93
Acestor lucrări de teologie dogmatică li se adaugă, chiar dacă nu au avut un conţinut polemic
Actualitate
anticatolic explicit, toate cărţile bisericeşti şi liturgice publicate în Ţara Românească în perioada dom-
niei lui Brâncoveanu, care prin prefeţele şi cuprinsul lor pur ortodox au avut menirea de a consolida
conştiinţa apartenenţei comunităţilor „rumânilor, moldoveanilor şi ugrovlahilor” – cum se specifica
în prefaţa „Bibliei de la Bucureşti” din 1688 – la comuniunea „pravoslavnicilor fraţi întru Domnul” şi
la „tainele ceale înalte ale dreptei credinţei noastre”, cum se afirma în prefeţele Evangheliei din 1693,
respectiv a Octoihului din 1712162. Că toate aceste volume au circulat prin intermediul negustorilor
şi al preoţilor români, dar şi al companiilor greceşti din Sibiu şi Braşov163, care străbăteau drumurile
spre Transilvania, nu încape nicio îndoială, difuzarea lor fiind certificată de cercetările axate asupra
cărţii româneşti vechi enumerate mai sus. De fapt, atitudinea comunităţilor româneşti din Şchei,
Făgăraş, Sibiu şi Alba Iulia, precum şi a liderilor celor două companii greceşti, din sânul cărora s-au
ridicat voci hotărâte ale mirenilor164 împotriva Unirii cu Roma, uzitând elemente şi argumente clare
de natură dogmatică, canonică şi liturgică165, dovedeşte că în rândurile acestora s-au difuzat masiv
cărţile dogmatice anticatolice – greceşti şi româneşti – şi liturgice amintite, opozanţii unirii având o
conştiinţă dogmatică clară a identităţii lor eclesiale.
Prima acţiune pragmatică a lui Brâncoveanu şi a ierarhiei ortodoxe în faţa pericolului repre-
zentat de mişcarea unionistă în Transilvania o reprezintă reţinerea la Bucureşti a lui Atanasie An-
ghel pentru o perioadă de mai bine de şapte luni înainte de hirotonire, timp în care a fost catehizat şi
instruit atât de către domn, cât mai ales de mitropolitul Teodosie şi de patriarhul Dositei, în faţa că-
rora a depus un jurământ solemn, pe mitropolit recunoscându-l ca superior şi exarh al său, iar de la
patriarh primind o instrucţiune amplă în 22 de puncte166. Un aspect deosebit de interesant, mai pu-
ţin sesizat de istoriografie, este legat de modul în care se intitulează Atanasie în faţa celor doi ierarhi,
respectiv de atitudinea pe care o afişează Teodosie şi Dositei faţă de statutul ierarhic şi canonic al lui
Atanasie. Din cuprinsul jurământului, al instrucţiunii şi al Condicii Sfinte a Mitropoliei Ţării Româ-
neşti se sugerează faptul că noul vlădică ardelean, respectiv eparhia sa urmau să poarte titulatura de
„Episcopul Ţării Ardealului”167 şi „Sfânta Episcopie a Ardealului”168, ceea ce înseamnă că eparhia era
mai strâns legată de jurisdicţia Mitropoliei Ungrovlahiei, ierarhul de la Alba Iulia devenind sufraga-
nul mitropolitului de la Bucureşti. Măsura era indubitabil menită să frâneze posibilul avânt prouniat
al lui Atanasie, care cel puţin în dipticele bucureştean era recunoscut doar ca episcop, nu mitropolit.
Ideea este certificată de titulatura „de arhiepiscop şi mitropolit al Transilvaniei”, pe care Teodosie
şi-o înscrie pe epistola expediată lui Atanasie Anghel, în 3 mai 1702169, prin care îi readucea aminte
cine este superiorul său ierarhic şi sublinia că una din urmările acţiunilor uniatiste este pierderea
legitimităţii sale arhiereşti. Din aceeaşi scrisoare reiese, totodată, că Atanasie nu înceta să îşi pună
nădejdea, în continuare, în patronajul domnului Brâncoveanu asupra eparhiei ardelene, deoarece
îi cerea mitropolitului muntean expedierea unor cărţi şi obiecte bisericeşti. Mitropolitul i-a răspuns
162
Vezi o prezentare schematică a acestor cărţi, precum şi prefeţele lor în Ibidem, pp. 283-489.
163
Despre acestea vezi: OLGA CICANCI, Companiile greceşti din Transilvania şi comerţul european în anii 1636-
1746, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1981, 207 p.
164
Despre atitudinea unuia dintre ei, Pater Ianoş, mare proprietar de moşii în Ţara Românească, socrul
agentului lui Brâncoveanu în Transilvania şi la Viena, Teodor Dindar, vezi: ALEXANDRU LĂPĂDATU, „Pater Ia-
noş”, în Prinos lui D. A. Sturdza la împlinirea celor şapte-zeci de ani, Institutul de Arte grafice „Carol Göbl”,
Bucureşti, 1903, pp. 303-310.
165
Vezi, de exemplu: Pater Ianoş către Atanasie Anghel, Alba Iulia, 13 martie 1701, în Ibidem, pp. 306-309;
Obştea braşovenilor către mitropolitul Atanasie, Braşov, 1701 (concept), în LAURENŢIU STREZA, VASILE OLTEAN,
Sfântul Constantin Brâncoveanu şi braşovenii..., pp. 374-376.
166
Despre cuprinsul acesteia vezi: MIHAI SĂSĂUJAN, „Instrucţiunea Patriarhului Dositei pentru Atanasie”, în Unirea
românilor transilvăneni cu Biserica Romei..., pp. 196-212. Cf. Ibidem, p. 204.
167
Cf. Ibidem, p. 204.
168
PAUL BRUSANOWSKI, Titulatura şi poziţia canonică a ierarhilor români din Alba Iulia..., p. 138, nota 43.
169
Teodosie către Atanasie, Bucureşti, 3 mai 1702, în ANDREAS FREYBERGER, Relatare istorică despre unirea Biseri-
cii româneşti cu Biserica Romei, versiune românească şi studiu introductiv de Ioan Chindriş, Clusium, 1996, pp.
131-137.
94
că „nu e nici voia Măriei sale domnul Ţării Româneşti şi nici a noastră”, din moment ce „ai primit
Actualitate
uniaţia” şi „eşti în mare legătură cu aceia care sunt duşmanii dogmelor noastre”, să i se acorde în
continuare sprijin dacă nu repudiază uniaţia şi nu revine în sânul ortodoxiei170. Dialogul epistolar
dintre Atanasie Anghel şi mitropolitul Teodosie denotă însă că la un an după ce semnase la Viena o
declaraţie de supunere, în 16 articole, faţă de cardinalul Kollonich, prin care se angaja, la articolul
6, că „mă leapăd de astăzi încolo şi pentru viitor de orice corespondenţă, legătură şi prietenie cu
toţi schismaticii şi ereticii, inclusiv cu principele Ţării Româneşti, cu care toţi nu voi avea de acum
înainte nici un schimb de scrisoare”, Atanasie nu intenţiona să rupă total aceste legături cu liderii
ortodocşi din Muntenia. Conform aceluiaşi articol declarativ, Atanasie însuşi preciza statutul său
ierarhic şi jurisdicţional-canonic prin ieşirea de sub ascultarea mitropolitului de la Bucureşti, pe
care nu-l mai recunoaşte ca „arhiepiscop şi mitropolit al meu”, şi trecerea sub autoritatea ierarhică
a „arhiepiscopului de la Strigoniu, pe care-l recunosc a fi mitropolit al meu”171. Episcopul român nu
făcea altceva decât să consfinţească din punctul de vedere al dreptului canonic ieşirea din Biserica
Ortodoxă şi integrarea în structura Bisericii Romano-catolice.
Mitropolitul Teodosie nu a mai aşteptat retractările lui Atanasie, ci cu acordul domnului şi-a
asumat păstorirea ierarhică a ardelenilor care şi-au manifestat dorinţa de a rămâne statornici în
ortodoxie, semnul clar trimis acestora fiind epistola adresată braşovenilor, în iulie 1702, în care
alături de patriarhul Dositei, Atanasie şi toţi aderenţii lui erau afurisiţi şi anatemizaţi, braşovenii
fiind îndemnaţi să rămână „deplin în preavoslavnica credinţă”172. Mitropolitul nu venea decât în
sprijinul atitudinii braşovenilor de respingere cu consecvenţă a unirii, timid, în faza ei primară,
clar şi limpede, după episodul rehirotonirii lui Atanasie, petrecut la Viena în martie 1701, în urma
căruia refuză autoritatea sa ierarhică, apelând la protecţia arhierească a mitropolitului Teodosie,
respectiv la cea domnească a voievodului Brâncoveanu la curtea căruia trimiseseră o delegaţie,
formată din trei preoţi şi doi gocimani, încă din aprilie 1699, pentru a cere sfat şi sprijin173. Mitro-
politul şi domnul Ţării Româneşti nu au pregetat în a le acorda ajutor şi sprijin, spiritual, material
şi diplomatic, între braşoveni şi Curtea de la Bucureşti fiind întreţinut un dialog continuu în anii
tulburării uniatiste, episod de altfel foarte bine cunoscut în istoriografie174. Atitudinea tranşantă a
voievodului Constantin Brâncoveanu şi a ierarhiei din Ţara Românească şi din Levant, în frunte
cu patriarhul ecumenic Calinic II, faţă de mişcarea uniatistă atanasiană se vede în mod limpede în
primăvara anului 1702, când toţi s-au dezis în mod sinodal şi solemn de ierarhul apostat şi de ade-
renţii acestuia prin pronunţarea afurisirii lui „Satanasie” şi a excomunicării celor dimpreună cu
dânsul, printr-un tomos al Patriarhiei Ecumenice. Important de notat este şi faptul că în respecti-
vul act al cancelariei patriarhale constantinopolitane mitropolitul Teodosie era numit „mitropolit
al Transilvaniei”, ceea ce-i conferea legitimitatea şi obligaţia canonică de a-şi asuma luarea sub
omoforul său a ortodocşilor ardeleni175.
Implicarea directă a voievodului Ţării Româneşti în chestiunea unirii românilor este certifica-
tă documentar de lucrarea iezuitului Andreas Freyberger, redactată în primul deceniu al secolului
XVIII, şi de o cronică braşoveană anonimă de la sfârşitul veacului al XVIII-lea. Conform celor două
izvoare, Constantin Brâncoveanu a expediat împăratului Leopold I de la Viena o scrisoare în cur-
170
Ibidem, p. 133.
171
Declaraţia lui Atanasie în faţa cardinalului Kollonich, Viena, 20 martie 1701, în Ibidem, pp. 89-97, art. 6 la p.
93.
172
Afurisenia patriarhului Dositei şi a mitropolitului Teodosie asupra lui Atanasie Anghel, Bucureşti, 3 iulie
1702 în LAURENŢIU STREZA, VASILE OLTEAN, Sfântul Constantin Brâncoveanu şi braşovenii..., pp. 379-381.
173
Ibidem, pp. 183-184.
174
Ibidem, pp. 177-197; RADU TEMPEA, Istoria sfintei besereci..., pp. 61-73; Nicolae Iorga, Istoria românilor din
Ardeal şi Ungaria..., pp. 350-360; DANIEL DUMITRAN, „Rezistenţa ortodoxă împotriva unirii religioase în Braşov şi
Ţara Bârsei”, în Annales Universitatis Apulensis. Series Historica, nr. 9/II, Alba Iulia, 2005, pp. 53-61.
175
Mitropolitul Teodosie către Atanasie Anghel, Bucureşti, 3 mai 1702, în ANDREAS FREYBERGER, Relatare istorică
despre unirea Bisericii româneşti cu Biserica Romei..., pp. 137-141; şi cu mici nuanţe în RADU TEMPEA, Istoria
sfintei besereci..., pp. 69-71.
95
sul anul 1702, prin intermediul ambasadorului britanic la Constantinopol, lordul William Paget, în
Actualitate
care solicita Curţii ca românii din Transilvania să nu fie siliţi să treacă la unire. Dacă Freyberger se
rezuma să noteze că împăratul a răspuns că „Bunul principe nu are temei să-i ceară Împăratului
ce să hotărască în ţările sale în privinţa religiei, căci până acum Împăratul nu i-a cerut niciodată
principelui Valahiei ce să facă în această privinţă la el acasă”176, cronica ardeleană consemnează că
Măria Sa a aflat de la împărăţie că „nu este poruncă ca să se facă silă la Uniaţie, numai cine vrea,
de bună voie, să se unească şi aşa aflând ştire acest fericit domn cu taină s-au întărit braşovenii şi
făgărăşenii, de nu s-au plecat la unire”177. Chiar dacă nu cunoaştem scrisoarea originală a principelui
Brâncoveanu către împăratul Leopold, nu încape nicio îndoială că aceasta fusese expediată şi că un
răspuns fusese, de asemenea, primit, însuşi voievodul scriindu-le braşovenilor o epistolă în 5 iulie
1701 prin care îi încuraja să se întărească şi să păzească legea strămoşească pravoslavnică „curată
şi nezmintită”, căci „noi vedem şi şi de la curtea împărătească de la Beci (Viena n.n) avem ştire, că
dumnealui episcopul n-are voe împărătească, ca să facă silă oamenilor, fără că numai cei ce vor vre
de voia lor”. Totodată, voievodul Brâncoveanu le reamintea românilor din Şcheii Braşovului că în
virtutea dreptului său de ctitor, din moment ce biserica Sf. Nicolae „iaste făcută de răposaţii domni
ai aceşti ţări”, obştea care se serveşte de sfântul lăcaş „trebuiaşte să păzească şi să urmeze legea, care
au ţinut până acum”, asigurând-i că „noi cu ceia ce va fi de pre partea noastră a vă păzi şi a vă ajuta,
cu ceia ce să va pute, nu vom lipsi”. Din aceeaşi epistolă aflăm apoi că şi „părinţii de la Făgăraş şi alţi
creştini pravoslavnici” nu au trecut la unire, ci continuă să păzească cu cinste legea lor strămoşească,
domnul martir subliniind că „mult ne-am bucurat” la aflarea acestei veşti, pe care o consideră totuşi
firească „de vreme ce noi acea sfântă beserecă o am rădicat şi o am făcut cu acea nădejde că o închi-
năm preasfinţitei săborniceştii a răsăritului besereci”178.
Ajutorul pe care-l promisese ardelenilor s-a manifestat pe două căi. Prima, de natură diploma-
tică, a avut menirea de a obţine de la împărat afirmarea libertăţii ortodocşilor de a-şi păstra religia,
ceea ce s-a şi acceptat, Curtea emiţând două rescripte imperiale, în 12 septembrie şi 12 decembrie
1701, prin care confirma dreptul ortodocşilor de a se uni cu oricare dintre cele patru Biserici recepte
sau „dacă voiesc a rămânea în riturile ce observă până acum, să fie liberi a o face”179 şi a doua de na-
tură economică prin conferirea către braşoveni şi făgărăşeni a unor danii şi scutiri fiscale180. O altă
măsură pe care domnul a gândit-o, dar nu a reuşit să o implementeze, a fost încercarea de a trimite
comunităţilor ortodoxe un episcop, dorinţă transmisă Vienei de către domn împreună cu patriarhul
Calinic II, prin intermediul aceluiaşi ambasador britanic, dar şi către ţarul Rusiei, prin care se spera
sprijinirea acestui demers la Viena181. Eşuarea acestui proiect se explică, pe de o parte, prin opoziţia
iezuiţilor şi a cardinalului Kollonich, care nu doreau şubrezirea autorităţii ierarhice a lui Atanasie
prin primirea unui ierarh ortodox în Ardeal, iar, pe de alta, prin încetarea dialogului cu Viena pe
acest subiect, pe fondul răscoalei antihabsburgice a curuţilor maghiari, a situaţiei internaţionale
complicate din sud-estul Europei şi implicit a dorinţei lui Brâncoveanu de a nu-şi strica relaţiile cu
imperialii de la care obţinuse dreptul de a se refugia, în caz de nevoie, pe domeniile sale din Transil-
vania182. Chiar dacă nu a reuşit să trimită ardelenilor un nou episcop ortodox, domnul Brâncoveanu
şi mitropoliţii Teodosie şi Antim au zădărnicit forţarea ortodocşilor din Braşov, Ţara Bârsei şi Făgă-
raş de a accepta autoritatea spirituală a lui Atanasie Anghel. Astfel corespondenţa comunităţii din
Şchei cu ierarhii de la Bucureşti ne descoperă că aceştia „se află aici legaţ la scaunul exarhiei şi mi-
tropoliei noastre a Ungrovlahiei, încă de la anul 1701, din zilele răposatului fratelui nostru împreună
176
ANDREAS FREYBERGER, Relatare istorică despre unirea Bisericii româneşti cu Biserica Romei..., p. 147.
177
LAURENŢIU STREZA, VASILE OLTEAN, Sfântul Constantin Brâncoveanu şi braşovenii..., p. 191.
178
Constantin voievod către braşoveni, 5 iulie 1701, în Ibidem, pp. 367-368.
179
PAUL CERNOVODEANU, Epoca lui Constantin Brâncoveanu..., p. 256.
180
LAURENŢIU STREZA, VASILE OLTEAN, Sfântul Constantin Brâncoveanu şi braşovenii..., pp. 95-98, 168-176.
181
MIRCEA PĂCURARIU, Legăturile Bisericii Ortodoxe..., pp. 44-45.
182
PAUL CERNOVODEANU, Epoca lui Constantin Brâncoveanu..., p. 257.
96
sfinţitor kyr Theodosie”183, care la fel ca şi Antim Ivireanul le-a hirotonit candidaţii la preoţie, le-a
Actualitate
trimis cărţi de cult, dar mai ales semnul vădit al legăturii lor eclesiale: antimise şi sfântul şi marele
mir184. Situaţia aceasta, recunoscută şi de către autorităţile imperiale şi bisericeşti unite, avea să
dureze până în anii 1724-1728 când, în urma încorporării Olteniei în Imperiul Habsburgic, parohiile
braşovene şi cele din Ţara Bârsei au trecut oficial în jurisdicţia episcopiei de la Râmnic185.
Concluzii
Numele voievodului martir Constantin Brâncoveanu a fost şi rămâne, cum s-a văzut, strâns
legat de Transilvania faţă de ai cărei locuitori români şi neromâni a arătat o bunăvoinţă constantă,
preocupându-se mai ales prin ridicarea unor lăcaşuri de cult să se înscrie în tradiţia antecesorilor
săi de pe tronul Ţării Româneşti, manifestându-şi astfel înaltul său patronaj asupra instituţiei
mitropolitane ardelene, a ierarhilor, clericilor şi mirenilor ortodocşi pe care i-a încurajat, spri-
jinit şi ocrotit în păstrarea identităţii lor confesionale ortodoxe şi culturale româneşti. Prin cti-
toriile sale de la Sâmbăta de Sus, Făgăraş, Ocna Sibiului şi Poiana Mărului, podoabe ale artei şi
arhitecturii româneşti a epocii ce-i poartă numele, prin daniile în bani, cărţi şi obiecte preţioase
bisericeşti oferite cu dărnicie mai ales braşovenilor şi făgărăşenilor, prin acţiunile întreprinse la
Curtea imperială vieneză de a se acorda ortodocşilor libertatea de a rămâne statornici în legea lor
strămoşească, dar mai ales prin susţinerea financiară oferită publicării a zeci de cărţi de cult şi de
dogmatică, care au circulat şi s-au difuzat masiv în arealul geografic transilvan, sfântul voievod
Constantin Brâncoveanu şi-a adjudecat pe drept apelativul de „luminătoriu al credinţei pravoslav-
nice” şi „patronaş adevărat” al Bisericii Ortodoxe din Transilvania, în memoria căreia a fost înscris
pe veci prin trecerea sa în galeria sfinţilor români.
Abstract
MIRCEA-GHEORGHE ABRUDAN, Saint Prince Constantin Brâncoveanu, „luminary of the orthodox

faith” and „true Patron” of the Transylvanian Orthodoxy
The name of the martyr prince Constantin Brâncoveanu was and still is, as seen, closely connected
to Transylvania, towards whose people, romanian and not romanian, he showed a constant benevo-
lence, being preoccupied, mainly through building churches, to keep the tradition of his predeces-
sors on the throne of Wallachia, thus manifesting his patronage over the transilvanian institution,
the orthodox hierarcs, clerics and laymen which he encouraged, supported and protected in pre-
serving their romanian orthodox and cultural identity. Through his foundations from Sâmbăta de
Sus, Făgăraş, Ocna Sibiului and Poiana Mărului, jewels of the romanian art and architecture of a
time that bears his name, through his gifts of money, books and precious religious items generously
offered especially to the people of Brasov and Fagaras, through his intercessions at the Viennese
imperial Court to grant the Orthodox their freedom to remain in their ancestral law, and especially
through the financial support he provided to the publication of tens of religious and dogmatic books,
that have circulated and have spread heavily in the Transylvanian area, the saint prince Constantin
Brâncoveanu has rightfully won the nickname „luminary of the orthodox faith” and „true Patron” of
the Transylvanian Orthodox Church which placed his name among those of the saints.
KEYWORDS: Connstantin Brâncoveanu, Transylvania, foundations, donations, support, patronage
183
Antim Ivireanul către obştea din Şchei, 3 august 1709, în LAURENŢIU STREZA, VASILE OLTEAN, Sfântul Constantin
Brâncoveanu şi braşovenii..., pp. 381-382.
184
LAURENŢIU STREZA, VASILE OLTEAN, Sfântul Constantin Brâncoveanu şi braşovenii..., pp. 95-98, 168-176.
185
MIRCEA PĂCURARIU, Legăturile Bisericii Ortodoxe..., pp. 44-45.
97

Sfântul Voievod Constantin Brancoveanu Luminătoriul Credinței Pravoslavnice" Și Patronaș Adevarat" Al Ortodoxiei Transilvănene PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sfântul Voievod Constantin Brancoveanu Luminătoriul Credinței Pravoslavnice" Și Patronaș Adevarat" Al Ortodoxiei Transilvănene PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Actualitate

Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu,

S fârşitul dramatic al lungii şi prosperei domnii a voievodului Constantin Brâncoveanu al Ţării

să ocrotească şi să încurajeze rezistenţa ortodocşilor în faţa Unirii cu Biserica Romei.

Politica religioasă a lui Constantin Brâncoveanu

În predoslovia Chiriacodromionului7, publicat la Alba Iulia în anul 1699 cu blagoslovenia

J.v. Socec, Bucureşti, 1903, p. 375 (în continuare BRV).

nă, anul CXV, nr. 1-6, Bucureşti, 1997, pp. 117-162.

ctitorului şi astfel a scutului reprezentat de dreptul de patronat al membrilor acesteia – drept

Fig. 1 Ruina bisericii mănăstirii Sâmbăta de Sus la sfârşitul sec. 19

• Biserica Sfântul Nicolae din Făgăraş

Fig. 3 Biserica Sfântul Nicolae din Făgăraş

şi neapărându-se măriia sa de un lucru dumnezeiesc ca acesta, stătut-au bucuros după rugă-

• Biserica Sfinţii Arhangheli din Ocna Sibiului

Fig. 4 Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril din Ocna Sibiului

În forma sa actuală, monumentul are o dimensiune de 18 m lungime şi 5 m lăţime, urmând

• Biserica din Poiana Mărului

Subcapitolul dedicat ctitoriilor brâncoveneşti nu poate fi încheiat fără a se menţiona că aceste

B) DANIILE CĂTRE MITROPOLIA ARDEALULUI

Tehnopress, Iaşi, 2005, p. 64.

C) APĂRĂTOR ҶI PATRON AL „CREDINҷEI PRAVOSLAVNICE” ÎN FAҷA UNIATISMULUI

şi a patriarhului Dositei Notara al Ierusalimului (1669-1707)147 – întâi, în combaterea retoricii şi

MIRCEA-GHEORGHE ABRUDAN, Saint Prince Constantin Brâncoveanu, „luminary of the orthodox

KEYWORDS: Connstantin Brâncoveanu, Transylvania, foundations, donations, support, patronage

S-ar putea să vă placă și