Vocalismul

Date de examen:

 10.06, ora 16.00

 12.06, ora 08.00

În fonetica latinei vulgare s-au produs schimbări de o importanță semnificativă. Pentru

romani, cantitatea era însemnată, deoarece nu numai metrica se baza pe cantitate, dar aceasta
avea o valoare de opoziție fonematică, care deseori era suficientă pt a se realiza o distincție
de sens.

De pildă:

Pōpulus (plop) – Pŏpulus (popor)

Līber (liber) – Lĭber (carte)

Vēnit (el veni) – Věnit (el vine)

 Cantitatea din prima silabă, în epoca clasică, determină poziția accentului, care în
latina arhaică cădea totdeauna pe prima silabă. Mai târziu, în latina vorbită, vocalele
lungi încep să fie pronunțate închis și vocalele scurte deschis se trece de la calitate
la cantitate.
 Când latina a început să se extindă în Europa și Africa și s-a suprapus peste limbi
care în sistemul lor vocalic nu cunoșteau opoziția fonematică, între vocale lungi și
vocalele scurte, rostul cantității a început să se piardă.

De pildă, africanii confundau ōs (gura) cu ŏs (os).

1
  Slăbind și dispărând diferența de durată a rămas ca distincție diferența de deschidere
mai precis diferența de timbru.
 În ceea ce privește accentul, o importantă schimbare avea să aducă cu sine urmări
fonetice în evoluța romanică. Este vorba de cazurile destul de numeroase în care E

sau I din penultima silabă erau urmați de o vocală scurtă, accentul trecea atunci pe

această vocală și E sau I aveau valoare de semivocală.

Ex. lat. muliérem > lat. populară. mulįerém > rom. muiere (s-a alterat timbrul)

 Uneori I este absorbit de consoana precedentă:

lat. parietem > parįétem > it. parete > rom. părete

 Un fen paralel are loc și pentru U care trece în semivocala U, dar aici accentul îl
regăsim, în general, pe prima silabă.

lat. batuere > latina populară bátuere > it. battere > rom. batere

 O tendință fonetică care avea rădăcini mai vechi este sincoparea vocalei posttonice
când se găsea într-o o oclusivă și o lichidă sau nazală, sau între acestea și o oclusivă,
sau între 2 nazale.

lat. domina >lat.pop. domna > rom. doamnă (metafonie)

lat. oculus > lat.pop oclus > rom. ochi > it. oco

lat. vetulus > vetlus > veclus >rom.vechi> fr.vieie, sp.viejo, it.vechio,porrt.velho,catalană.vell

lat. calidus (sincopare) > lat.pop. caldus > rom. cald

 Sincopa nu avusese loc în același timp în toate cuvintele și pe întreg teritoriul

romanizat, lucru dovedit de faptul că uneori limbile romanice nu concordă în
menținerea sau eliminarea vocalei.

lat. pulĭcen > rom. purice

lat. nebula > rom. negură

Forma cu sincopare:

2
lat. nebla > it. nebbia > sp. niebla

 O altă tendință a latinei vorbite era căderea lui ,,iot’’ sau a lui U semivocalic atunci
când se aflau inițial în hiat.

lat. quietus > lat.pop. quetus > it. cheto

lat. februarius > lat.pop.febrarius > rom. făurar

3
 Consonantismul

 Consoana aspirantă H trebuie să fi fost în latină foarte slabă încă din epoca antică.

Probabil că încă din timpul lui Cicero, H nu se mai pronunța decât în cuvinte de
origine greacă (scrise cu ch, th, ph și numai de către persoane culte, influențate de
pronunția greacă).
 Quintilian consideră pronunțarea deprendere pentru deprehendre ca o abreviere
normală. Cu timpul H începe să fie omis și la inițială de cuvânt, începând din secolul
al III-lea. În inscripțiile din teritoriile romanizate, întâlnim tot mai adesea forme fără
H.

Habeo- abeo- a avea

Honorem- onorem-onoare

 De asemenea, uneori întâlnim și forme hipercorecte:

ossa- hossa

 În limbile romanice, H este o problemă de ortografie, rezultată din școală.

Reintroducerea lui H se datorează tradiției scolastice medievale.

 În limba română, H nu este moștenit, ci apare în structura unor împrumuturi

 Halat - turcă
 Halbă – germană
 Hamal – turcă
 Hambar – turcă
 Halva – turcă
 Hartă – greacă
 Hatâr – turcă
 Har
 Hrean – slavă
 Hram – slavă

4
 - Limba latină este armonică, iar limba slavă reprezintă o aglomerare de consoane.
 Hotar –.maghiară
 Huzur – turcă
 Hat – turcă
 Horn – ucraineană
 Horincă

 c/k nu se deosebeau în pronunția latină clasică.

 Folosirea lui c era întâlnită atnci când era urmat de vocala A, însă cu timpul a slăbit

treptat. În unele grafii, întâlnim K în loc de C.

Pax, -is,-em- pakem

 Palatalizarea și asimilarea lui c au început mai devreme în hiat, după cum se observă
în unele inscripții:

lat.conscientia - consiensia

 În ceea ce privește pe g, compartarea sa față de aspetcul palatal era perfec paralelă

cu cea a lui c, desi atestările epigrafie.

g>z

c>s

 lat. septuaginta > septuazinta, g intervocalic tindea să fie eliminat, astfel, ego apare
EO, care stă la baza formelor romanice de astăzi.
 Cădera consoanei s-a petrecut înainte de palatalizare, după cum arată cazul:

lat. magistro > it. maestro > rom. măestru

lat. quadragessima > it. quaressima > rom. păresimi

 În ceea ce privește consoana labio-velară qu se observă tendința de eliminare a

apandicelui labial, înainte de alte vocale decât a, tendința este semnal de gramatici.

Equs non ocus

5
  Această tendință continuă în limbile romanice .

lat. laquesu > laceus > rom. laț

lat. quinque > sp. cinque > rom. cinci

 Româna și sarda prezintă labializarea lui qu.

lat. acqua > sarda. abba > rom. apă

 Aceleași 2 limbi au ca fenomen paralel, labializarea lui gu

lat. lingua > sarda. limba > rom. limbă

 Celelalte limbi romanice nu prezintă această labializare.