*continuare curs 5

 Folosirea lui X - era folosit în latină cu 2 pronunțări: (ks), (gz)

În zonele periferice ale Imperiului se manifestă curând tendința de reducere a lui X la SS

X > SS

*X era pronunțat, cel puțin, în anumite cuvinte în România Orientală.

lat. coxa < rom. coapsă < fr. cuisse < it. coscia < sardă. coscia < provensală. cuesso

Gramaticii insistau în favoarea pronunțării corecte a lui ks și corectau grafiile greșite,

mărturii ale lipsei de siguranță.

Appendix Probi: se specifică miles non mileks.

Sunt și situații în care X ajunge în limba română la S, după cum ne-o dovedesc cuvinte,
precum:

lat. dixit > rom. zise

lat. texo > rom. țesu
lat. maxila > rom. măsea
 orice cuvânt cu X este neologism.

 Semivocala ,,iot’’ era pronunțată în latina clasică į, ca în italienescul IONIO.

În epica imperial, ,,iot-ul’’ , inițial, tinde să se confunde cu dį sau gį sau chiar cu g. Astăzi,
,,iot-ul se păstrează în sardă și în spaniolă.

lat. jugum > rom. gįuc > jug

lat. jocus > rom. gįoc > joc

lat. jacere > rom. zăceara > a zace

1
  Dovezi ale consonantismului lui I se găsesc în grafiile unor inscripții latinești târzii,
unde apar forme ca ZANUARIO, în loc de IANUARIO.
 Ѵ (flavus – flauus (blond), existând un singur semn care servea pentru vocala U, ori
pentru semivocală și pentru cv.
 Trecerea lui V la B (betacism) este deosebit de frecventă atât în inscripții, cât și în
tendințele fonetice ale limbilor romanice, în special când urmau consoanele lichide (R
sau L).

lat. verbex > berbex > rom. berbece > fr. Brebis

 Există și reversal acestui fenomen (vetacism). În Peninsula Iberică, se întâlnețte

această confuzie între B și V.

lat. cervus > rom. cerb

lat. corvus > rom. corb

 Grupul consonantic (gn) trebuie să fi fost pronunțat în latina clasică ca un (ŋn).

 G avea deci valoarea lui φ înainte de velară, și anume : (ŋn) velar.

Valoarea nazală a lui G e dovedită de trecerea ui E la I în DIGNUS (provenit dintr-un dec-

no).

În sardă, grupul consonantic (gn) se păstrează ca un N geminat, fapt evidențiat de exemple

precum:

lat. ligna >sarda. lina

lat. cognatus > sarda. Kunatu

În română, acest grup consonantic trece la (MN).

lat. lignum > rom. lemn

lat. signu > fr. signe > it. segno > cat. signe > port. signo > prov. signe > rom. sămn > rom.
semn

lat. pugnus > rom. pumn

lat. insegnore > rom. însemnare

2
  Un alt grup consonantic major este grupul (CT) care trece la (PT).

lat. lactem > rom. lapte > fr. lait > sp. leche > it. latte > port. Leito

lat. noctem > rom. noapte > fr. nuit > sp. Noche

lat. pectus > rom. piept

lat. octo > rom. optu > opt

lat. pectem > rom. pieptene

lat. fructum > rom. frupt > a (se) înfrupta

*fructe- neologism

 Grupul (TL) , în latina arhaică, trecuse la (CL)

vezi Appendix Probbi

lat. astula > ascla> rom. așchie

Această tendință se manifestă în toate limbile romanice, chiar și în epoci posterioare, astfel
încât, atunci când româna a împrumutat, cu mult timp înainte, cuvinte ungurești, TL a
transformat acest grup în CL.

ung. hitten > rom. viclean

 (NS) – în latină, se redusese deja, de multă vreme, la S. inscripțiile ne oferă și în

acest caz mărturii bogate.

lat. mensis > rom. masă

NS > SS > S

Lat. densus > rom. des

Lat. insula > rom. ostrov (cuvânt slav)

mențiune specială merită consoanele care se găseau în finala absolută – dispunerea

unor consoane finale, mai ales a consoanei M, este atestată încă din epoca cea mai
veche a limbii.

3
În general, în limba română M final nu lasă urme decât în câteva cuvinte monosilabice.

lat. rem > rom. ren

La posesive avem MEUM, TUUM, SUUM – MON, TON, SON (fr.)

S de la Nominativ (sg.) trebuie să fi fost destul de slab pentru că era omis adesea în
inscripții.
 În limba română, se observă că G a dispărut complet, precum și în italiană, în timp ce
în celelalte limbi romanice se formează ca format al pluralului (în Galia, Iberia).
 Româna și italiana au un plural vocalic, nu au păstrat S.

Casă- rom. case, it. casa

 T final cade în aproape toate orice provincie romanizată, fapt atesta în numeroase
inscripții.

lat. caput > rom. cap > fr. chef

 T intervocalic se sonorizează în Romana Occidentală (trece la D), dar se păstrează ca

atare în Romania Orientală.

lat. rota > rom. roată > fr. roué > sp. rueda > it. ruoata

4
 Lexic

Fără îndoială că lexicul latinei populare sau comune, care stă la baza limbilor romanice
trebuie să fi fost fundamental comun cu latina clasică atât ca formă, în afara diferențelor
fonetice, cât și ca sens.

Cuvinte ca: acetum, acus, canis erau întrebuințate fără împortante divergențe semantice atât
în latina clasică, cât și în cea populară.

Alte cuvinte au suferit, după cum s-a văzut anterior, transformări fonetice.

1. În latina populară, pentru FOC se întrebuința un cuvânt vechi indo-european - IGNIS.

FOCUS = vatra din casă, cu timpul, în latina populară, FOCUS a început să ia locul lui
IGNIS și era întrebuințat în sintagma:

Focum fachele  a aprinde focul

Limbile romanice nu păstrează nicio urmă din IGNIS, dar concordă toate în păstrarea
urmașilor lui FOCUS:

Rom. foc

It. foc

Fr. feu

Sp. fuego

Port. fogol

2. Pentru a desemna CALUL, denumirea cea mai răspânditănera EQUS (EQUA – feminin)-
vechi nume indo-european.

Încă din secolul II î.e.n, apare, însă, CABALLUS, care era folosit cu înțelesul de CAL DE
POVARĂ sau MÂRȚOAGĂ.

5
Gramaticii latini consemnează faptul că termenul era popular. Astăzi, limbile romanice nu
mai păstrează, decât rareori, urmași ai femininului, însă nu și a masculinului.

lat. caballus > rom. cal > it. cavallo > fr. chevall > sp. caballo > cat. cavall – femininul nu se
păstrează.

EQUA – rom. iapă, sardă. Ebba

3. Latinescul PAGANUS avea în latina clasică 2 sensuri deosebite:

1. locuitor de la țară (locuitor al unui PAGUS (sat))

2. limbajul militar (de civil) care se opunea lui castrensis

Sensul inițial al lui PAGANUS nu s-a păstrat decât sporadic în limbile romanice și atunci cu
înțelesul creștin.

4. Adjectivul ORBUS însemna:

Privat, lipsit de..., privat de... (chiar și de părinți – orfanus).

Ovidiu folosea sintagma ORBUS LUMINE (privat de lumină), iar în latina comună s-a
specializat cu sensul de ORB, de aici pornesc formele romanice.

It. orbo

5. lat. laxare > laxus > a lărgi, a întinde, a rupe legăturile  capătă înțelesul de A
PĂRĂSI, A SE DUCE, A PERMITE (A LĂSĂ SĂ SE FACĂ CEVA).

6. Verbul PLICARE (a apleca, a îndoi) – cu acest sens s-a păstrat în fr. plier, rom. a plia,
însă în română, în afara sensului de a se înclina (mă plec în fața dvs.), mai are un sens mai
răspândit (A MERGE) - a fost împrumutat din limbajul militar, întrebuințat în sintagma:

Plicare tentoria = se pliau corturile