Istoria Angliei anglo-saxone acoperă Anglia medievală timpurie de la sfârșitul Britanniei romane

și stabilirea regatelor anglo-saxone din secolul al V-lea până la Cucerirea normandă din 1066.

Din jurul anului 500 d.Hr. se crede că Anglia era împărțită în 7 regate mici, cunoscute ca
„Heptarhia”: Northumbria, Mercia, East Anglia, Essex, Kent, Sussex, Wesse. Temele dominante
din secolul al VII-lea până în secolul al X-lea au fost răspândirea creștinismului și unificarea
politică a Angliei. Creștinismul a pătruns din trei direcții: de la Roma în sud, și respectiv Scoția și
Irlanda în nord și vest.

Aceste regate anglo-saxone tindeau să se unească prin război. Încă de pe timpul lui Ethelbert din
Kent, un rege nu putea fi recunoscut ca Bertwalda („Lord of Britain”). În general, titlul a revenit
regilor din Northumbria, în secolul al VII-lea; în secolul al VIII-lea, celor din Mercia; în secolul al
IX-lea, lui Egbert a Wessex-ului, care în 825 a învins pe Merciani în Bătălia de la Ellendun. În
secolul următor, familia sa a domnit în Anglia.

Inițial Anglia a fost mai degrabă un termen geografic care a descris partea Britaniei ocupată de
anglo-saxoni, decât un nume dat unui stat cu o națiune individuală. A devenit unită politic prin
expansiunea regatului Wessex, al cărui rege Athelstan a adus pentru prima dată toată Anglia sub
un singur conducător în 927, deși unificarea nu a devenit permanentă până în 954, când Edred l-
a înfrânt pe Eric Bloodaxe și a devenit Regele Angliei.

Painting of figures, on foot and horseback with swords and bows. In the background are water
and buildings.

Bătălia de la Azincourt a avut loc pe data de 25 octombrie 1415, la Azincourt, Franța în timpul
Războiului de O Sută de Ani.

În 1016, Anglia a fost cucerită de regele danez Canute cel Mare și a devenit centru
guvernamental pentru imperiul său, care a durat foarte puțin. Odată cu ascensiunea lui Edward
Confesorul, moștenitor al dinastiei engleze autohtone, în 1402, Anglia a devenit din nou un regat
separat. Legăturile și natura sa au fost total schimbate după Cucerirea Normandă din 1066. Cele
câteva sute de ani ce au urmat au poziționat Anglia ca o parte majoră a expansiunii și decăderii
imperiilor; în Franța, Regii Angliei au folosit Anglia ca o sursă de trupe timp de ani de zile pentru
a-și mări proprietățile personale în Franța (Războiul de 100 de Ani) începând cu Edward al III-lea;
de fapt, coroana engleză nu a renunțat la ultimul ei punct de sprijin pe continent, în Franța, până
când nu a fost pierdut Calais-ul în 1558, în timpul domniei Mariei Tudor (insulele Canalului sunt
încă dependente de coroană, dar nu sunt parte a Regatului Unit).
În secolul al XIII-lea, Țara Galilor (Wales) a fost luată prin cucerire sub controlul monarhilor
englezi. Acestei cuceriri i s-a dat o formă prin Statutul lui Rhuddlan din 1284 și astfel Țara Galilor
a fost anexată legal Regatului Angliei prin Actele Legilor din Wales, din 1535-1542. Țara Galilor a
împărțit cu Anglia o identitate legală deoarece entitatea care s-a alăturat a fost inițial numită
Anglia iar apoi Anglia și Țara Galilor.

În vara anului 1348, "Moartea Neagră", epidemia de ciumă, a lovit întâi Anglia, apoi Europa.
Ciuma a ucis între o treime și două treimi din populația Europei. Anglia singură a pierdut 70% din
populația ei, care a trecut de la 7 milioane la 2 milioane în 1400. Molima s-a întors în repetate
rânduri în Anglia, bântuind-o de-a lungul secolelor al XIV-lea–al XVII-lea. Marea Molimă (The
Great Plague) din Londra din anii 1665-1666 a fost ultima care a izbucnit.

Modernism

Henric al VIII-lea al Angliei a devenit Conducătorul suprem al Bisericii Angliei.

În timpul Reformei engleze din secolul al XVI-lea, autoritatea externă a bisericii Romano-Catolice
din Anglia a fost abolită și înlocuită cu Actele (Hotărârile) Supremației Regale și întemeierea
Bisericii Anglicane sub guvernarea supremă a monarhului englez. Aceasta s-a întâmplat în timpul
domniei lui Henric al VIII-lea. Reforma engleză a fost diferită de celelalte reforme din Europa prin
faptul că-și avea rădăcinile în politică mai mult decât în teologie.

Reforma engleză a netezit calea spre răspândirea anglicanismului în biserică și alte instituții.
Perioada cunoscută ca Războiul Civil (1642-1651) a fost martora uneltirilor politice și conflictelor
armate între suporterii Parlamentului Lung (Roundheads) și regele Carol I (Regaliștii) între 1642-
1645 și 1648-1649, urmată de conflictul dintre suporterii Parlamentului Rump și regele Carol al
II-lea între 1649-1651. Războiul s-a terminat cu victoria parlamentară prin Bătălia de la
Worchester la 3 septembrie 1651. Ea a condus la procesul și execuția lui Carol I, exilul fiului său
Carol al II-lea, înlocuirea monarhiei engleze cu Commonwealth-ul Angliei (1649-1653) și
conducerea țării de Oliver Cromwell pe timpul Protectoratului (1653-1659).

Regele Carol al II-lea al Angliei a restaurat monarhia și pacea după Războiul Civil Englez.
După moartea lui Oliver Cromwell în 1659, o scurtă revenire, o încercare condusă de fiul lui
Cromwell, un om slab, la conducerea Commonwealth-ului a avut loc înainte ca Parlamentul să-l
invite pe Carol al II-lea să se reîntoarcă în Anglia în 1660 și să restaureze monarhia. În timpul
acestui interregn, monopolul bisericii din Anglia asupra creștinismului s-a sfârșit și influența
dominantă Protestantă s-a consolidat în Irlanda.

Din punct de vedere constituțional, războaiele au stabilit un precedent ca monarhii britanici să

nu poată guverna fără aprobare parlamentară, deși lucrul acesta va deveni bine consolidat abia
în secolul următor odată cu Revoluția Glorioasă.

Deși aflate în conflict de secole, Regatul Angliei și Regatul Scoției se apropiaseră tot mai mult de
la Reforma Protestantă a secolului al XVI-lea și în 1603, cu urcarea pe tronul Angliei a regelui
scoțian Iacob al VI-lea, cele două țări au intrat într-o uniune personală, fiind conduse de aceeași
dinastie Stuart. După câteva încercări de a uni regatele, s-a căzut de acord asupra unui Tratat de
Uniune la 22 iulie 1706 de către parlamentarii englezi și cei scoțieni și a fost pus în aplicare prin
Actele Unirii care a dus la unirea politică a celor două state și crearea Regatului Unit al Marii
Britanii la 1 mai 1707. Irlanda s-a unit în 1801, iar Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei a
existat până în 1922, când Irlanda, cu excepția Irlandei de Nord, a devenit independentă, ceea ce
a avut drept rezultat numele de azi al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.