CAP.I.

DATE GENERALE DESPRE BOALĂ

I.1 Prezentarea noţiunilor de anatomie şi fiziologie a glandelor parotide

Parotidele
Sunt glande endocrine dispuse pe faţa posterioară a lobilor tiroidieni. În număr de
4, sunt 2 superioare şi 2 inferioare, având formă
ovalară
Au o greutate de 40 mg, o lungime de 8-9 mm,
o lăţime de 4-5 mm şi 2-3 mm grosime.

I.1.1. Anatomia şi fiziologia glandei parotide

Glandele salivare sunt denumite glandulae-oris.
În cavitatea bucală se deschid numeroase glande, al
căror produs este saliva.
Glanda parotidă, cea mai voluminoasă glandă
salivară, este situată sub meatul auditiv extern şi
înapoia mandibulei, într-o excavaţie profundă numită
fosa retromandibulară şi care, prin conținutul ei, devine lojă parotidiană.
Localizare
Cele superioare sunt situate la nivelul marginii postero-mediale a lobilor tiroidieni,
deasupra intrării în tiroidă a arterei tiroidiene superioare.
Cele inferioare sunt situate pe partea postero-internă, dedesubtul pătrunderii în
tiroidă a arterei tiroidiene inferioare.
Mai pot fi situate pe faţa externă a tecii pericarotidiene, în interiorul tecii şi între
teaca şi capsula glandei.
Regiunea parotidomaseterică este o regiune pereche situată în partea laterală şi
posterioară a feţei. Polul superior al glandei are raport cu articulaţia temporomandibulară şi
cu partea cartilaginoasă a meatului acustic extern. Aceste raporturi au semnificaţie clinic
deoarece procesele inflamatorii se pot propaga la nivelul articulației temporomandibulară,
iar în otitele externe procesul inflamator poate duce la apariţia parotiditei.

Structura glandei
La exterior este acoperită de o dependenţă a lamei superficiale a fasciei cervicale,
numită fascia parotidiană. Ea pleacă de la marginea muşchiului sternocleidomastoidian şi
căptuşeşte pereţii posteriori și anteriori ai spaţiului parotidian.
Stratul profund este denumit, capsula parotidiană, şi este mai groasă şi mai

6
rezistentă în partea inferioară a glandei şi mai subţire în partea
laterală a glandei. Capsula parotidiană este legată de fasciile
muşchilor vecini.
Glanda parotidă este o glandă tubuloacinoasă cu secreţie
seroasă. Din capsulă se desprind septuri care separă glanda în
lobi şi lobuli. În interiorul glandei se află arteriole, vene, vase
limfatice, terminaţii nervoase. Canalul parotidian se formează
în partea inferioară a glandei, prin confluarea canalelor intralobare sau prin unirea a două
trunchiuri colectoare.
Aspect exterior: glanda parotidă
are o culoare cenuşie, care în timpul
activităţii devine roşiatică. Este foarte
lobulată. Prin culoarea cenuşie,
consistenţa mai fermă şi aspect lobulat,
glanda se deosebeşte uşor de ţesutul
celular subcutanat.
Volum şi greutate: glanda parotidă
cântăreşte 25-30 Kg, volumul glandei este
foarte variabil, ea putând oscila între limite foarte largi.
Vascularizația este dată de:
 Arterele - sunt reprezentate de ramurile parotidiene temporale superficiale,
transversă a feţei.
 Venele drenează vasele retromandibulare şi jugulara externă.
 Limfaticele drenează în nodulii recurențiali sau jugulari interni.
Inervaţia este:
· simpatică - fibrele preganglionare au origine în coarnele laterale ale
măduvei toracice superioare
· parasimpatică - fibrele pleacă de la nucleul salivar inferior.
Ambele componente stimulează secreţia salivară, iar ganglionul otic este centru de
releu parasimpatic la care sosesc fibrele parasimpatice preganglionare
Secreţia glandelor parotide
Paratiroidele secretă parathormonul.
Parathormonul are o acţiune de sens contrar vitaminei D, stimulând mobilizarea
calciului şi fosforului din oase şi eliminarea urinară a fosforului. Prin mobilizarea calciului
din oase, paratiroidele determină menţinerea concentraţiei sale sanguine normale şi pe
această cale starea normală a excitabilităţii neuromusculare.
Reglarea secreţiei paratiroidiene se face pe cale umorală şi neuroumorală.
Modificarea concentraţiei calciului sanguin acţionează direct şi indirect prin
intermediul hipotalamus-sistem nervos vegetativ asupra paratiroidelor în sensul modificării

7
cantitative a parathormonului secretat de ele.
Scăderea concentraţiei sanguine a calciului determină pe aceste două căi sporirea
secreţiei de parathormon şi astfel intensificarea proceselor de mobilizare a calciului şi a
fosforului din oase şi de eliminare urinară a
fosforului având ca efect revenirea la normal a
calcemiei (concentraţiei calciului sanguin).
Creşterea calcemiei inhibă pe cele două
căi secreţia de parathormon, de unde retenţia
urinară a fosforului, intensificarea depunerii sale
şi a calciului în oase şi astfel reducerea la normal
a calcemiei.
Hiperparatiroidismul se manifestă prin osteoză paratiroidiană cu decalcifierea
oaselor, deformarea şi fracturarea lor, afectarea tubului digestiv şi a rinichilor (prin
depunerea în aceste organe a calciului şi fosforului mobilizat din oase), prin creşterea
calcemiei şi prin intensificarea eliminării urinare a fosforului.
Hipoparatiroidismul se manifestă prin tetanie, retenţie urinară a fosforului,
intensificarea mineralizării oaselor, scăderea consecutivă a calcemiei şi creşterea în
consecinţă a excitabilităţii neuromusculare cu efecte multiple printre care crize spasmodice
de contractură a muşchilor striaţi.

I.2 Prezentarea teoretică a oreionului

I.2.1. Definiție
Oreionul este o boală infecto-contagioasă, de obicei benignă, determinată de virusul
urlian care afectează în special copiii, având ca manifestare principal inflamarea glandelor
salivare, în special a parotidelor.

I.2.2. Etiologie
Virusul urlian aparţine familiei Paramyxoviridae care cuprinde şi alte virusuri
patogene umane, printre care virusurile paragripale, virusul rujeolic, virusul respirator
sinccițial şi metapneumovirusul uman. Virusul urlian are o formă sferică cu diametrul
cuprins între 90 şi 300 nm. Structura virusului cuprinde nucleocapsida înconjurată de
anvelopa virală, alcătuită din 3 straturi.

8
 Stratul extern conţine mai multe tipuri
de glicoproteine având activitate de
hemaglutinine, neuraminidaze şi de fuziune
cu celula gazdă. De asemenea conţine
antigenul viral (V), faţă de care organismul
gazdă dezvoltă anticorpi în stadiile tardive
ale infecţiei. Nucleocapsida conţine genomul
viral alcătuit dintr-o moleculă de ARN
monocatenar, precum şi proteina capsidară,
având activitate de polimerază ARN.
Nucleocapsida reprezintă antigenul solubil
(S), anticorpii dezvoltaţi faţă de acesta fiind detectaţi
precoce în cursul bolii.
Virusul urlian este inactivat sub acţiunea
eterului, razelor ultraviolete şi a căldurii (56°C în 20
de minute). Rezistă câteva zile la 4°C şi timp
îndelungat (luni-ani) la -65°C. Virusul poate fi
cultivat pe culturi celulare (celule renale de maimuţă, celule embrionare umane sau celule
HeLa) şi pe oul de găină embrionat, producând efecte citopatice: rotunjirea celulelor,
apariţia de incluzii eozinofilice intracitoplasmatice şi fuziunea celulelor cu formarea de
sinciţii multinucleate.

I.2.3. Patogenie
Virusul urlian determină o infecţie generalizată. După ce intră în orofaringe începe
replicarea virală care determină viremie secundară şi implică glandele sau ţesutul nervos.
Virusul poate fi izolat din salivă, sânge, urină şi lichid cerebrospinal.
Calea de transmitere este prin picăturile Phluger respiratorii. Are o incubaţie de 14-
25 de zile după care debutează sindromul prodromal şi durează între 3-5 zile. După
prodrom simptomele depind de organul afectat. Cea mai întâlnită afectare este parotidita
care apare în 30-40% din cazuri. Alte localizări ale infecţiei urliene sunt testiculele,
pancreasul, globii oculari, ovarele, sistemul nervos central, articulaţiile şi rinichii.
Pacientul este considerat infecţios 3 zile înainte de instalarea simptomelor şi 4 zile după
rezolvarea parotiditei active. Infecţia poate fi asimptomatică la 20% dintre pacienţi.
Răspunsul tisular la invazia viremică este necroza celulară şi inflamaţia cu celule
mononucleare. Glandele salivare prezintă edem şi descuamarea ţesutului epitelial necrotic
care tapetează ductele. Poate apărea hemoragia focală şi distrugerea epiteliului care

9
conduce la blocarea ductelor.

I.2.4. Diagnostic clinic (simptomatologie)

Oreionul este frecvent diagnosticat prin istoricul de expunere la boală şi simptome
cum sunt glandele parotide umflate şi sensibile. Dacă este nevoie se poate efectua un test
din sânge care poate confirma diagnosticul. Acest test măsoară nivelul de anticorpi pe care
corpul i-a produs împotriva virusului care produce boala. Acesta poate fi identificat prin
cultură virală dintr-o probă de urină, salivă sau lichid cefalorahidian obţinut prin puncţie
lombară.
Incubaţia este de 14-18 zile
Debutul este brusc cu febră 38-39 oC, dureri de cap, dureri musculare, tensiune
dureroasă a lojii parotidiene, de obicei bilateral, laringită catarală, dureri la masticaţie,
secreţia salivară este redusă, limba este încărcată, cu miros fetid.
Tumefacţia cedează în 7-10 zile fără să supureze
La 5-12 zile de la afectarea parotidelor pot apărea localizări extrasalivare de tipul
orhitei urliene uni sau bilaterală cu dureri în testicul şi creşterea bruscă a temperaturii,
greaţă, vărsături, agitaţie cu regresie în 10 zile la băieţi, ooforită la fete cu dureri în
abdomenul inferior prin inflamarea ovarului, mastită la ambele sexe, pancreatită sau
afectarea sistemului nervos cu meningită, encefalită sau mielită urliană.
Simptomele debutează la 14-24 de zile după infectare. Cei mai mulţi copii dezvoltă
frisoane, cefalee, anorexie, stare de rău general şi febră moderată. Aceste simptome sunt
urmate la 12-24 de ore de mărirea de volum a glandelor parotidiene, care este mai
pronunţată în ziua a doua şi zilele 5 şi 7 de boală. Tumefierea determină durere la
masticaţie şi deglutiţie, mai ales la consumul de băuturi acide, cum ar fi sucurile de fructe.
Glandele sunt sensibile la atingere. În acest stadiu temperatura se ridică până la 39,4-40 de
grade C şi rămâne în platou 1-3 zile.
Aproximativ 20% dintre băieţii infectaţi după pubertate dezvoltă şi inflamaţia
testiculelor - orhita. Inflamaţia testiculelor determină durere severă. Odată vindecate,
testiculele afectate pot fi mai mici, dar producţia de testosteron şi fertilitatea este de obicei
neafectată.

10
 Oreionul conduce şi la inflamaţia meningelui care acoperă creierul - meningita, în
1-10% dintre cazuri. Meningita determină cefalee, vărsături şi redoarea bucală.
Diagnosticarea oreionului este realizată cu uşurinţă la pacienţii cu parotidită
bilaterală acută şi la cei cu un istoric de expunere recentă. Când parotidita este unilaterală
sau lipseşte, sau atunci când sunt implicate alte localizări decât glanda parotidă este
necesar diagnosticul de laborator (mai jos).
Nenumăratele cauze ale inflamării bilaterale a parotidei, în afara virusului oreionic,
includ infecţii cu alte virusuri, cum ar fi virusul paragripal tip 3, virusurile coxsackie şi
virusul gripal A, boli meolice, ca diabetul zaharat şi uremia şi medicamente ca
fenilbutazona şi tiouracilul. Inflamarea unilaterală a parotidei se poate datora unei tumori,
unui chist sau unei obstrucţii ductale datorată calculilor sau stenozelor. Alte condiţii
asociate cu inflamarea cronică a parotidei includ sarcoidoza, sindromul Sjogren şi infecţia
cu virusul imunodeficienței dobândite (HIV). Parotidita supurată, de obicei produsă de
Staphylococcus aureus, este cel mai adesea unilaterală.
Şi alte boli vor fi luate în considerare când apar manifestări de oreion în alte organe
decât a parotidei. Torsiunea
testiculară poate produce o masă
scrotală dureroasă asemănătoare
cu cea întâlnită în orhita urliană.
Alte virusuri (de ex.
enterovirusurile) pot produce
meningite aseptice care nu pot fi
distinse clinic de cele datorate
virusului oreionic.

I.2.5. Diagnostic
paraclinic
Virusul urlian este izolat
uşor după inocularea
specimenelor clinice adecvate
într-o varietate de sisteme gazdă, cum ar fi celule renale de maimuţă rhesus şi fibroblaştii
plămânului embrionului uman. Virusul poate fi identificat rapid prin folosirea celulelor
dezvoltate în ou de găină embrionat şi a anticorpilor monoclonali marcaţi cu fluoresceină.
Virusul urlian poate fi izolat din săli, faringe şi urină, iar în timpul primelor zile de boală, şi
din LCR-ul pacienţilor cu meningită urliană. Excretarea virusului în urină poate persista
timp de 2 săptămâni. Nici o variaţie de număr a celulelor sanguine periferice nu este

11
caracteristică oreionului.
Testul imunoenzimatic (ELISA), foarte sensibil, este folositor pentru diagnosticarea
oreionului şi pentru determinarea susceptibilităţii la boală. Oreionul acut poate fi
diagnosticat fie prin examinarea serului de fază acută şi convalescenţă pentru o creştere
semnificativă a titrurilor anticorpilor, fie prin atestarea prezenţei IgM specifici într-o
mostră de ser. Folosirea testului cutanat la antigen pentru evaluarea imunităţii la oreion a
fost înlocuită de testele serologice.
La examenul serologic se evidențiază:
 leucopenie cu limfocitoză, VSH normal,
 valori crescute ale amilazemiei, +/- glicemiei.

I.2.6. Diagnostic diferențial

O mare varietate de afecţiuni, infecţioase sau neinfecţioase, poate fi confundată cu
parotidita urliană. Diagnosticul diferenţial cu alte parotidite infecţioase este cel mai dificil
din cauza prezenţei sindromului inflamator în ambele situaţii.
Alte virusuri care pot determina parotidită acută includ: virusul paragripal 3, virusul
gripal A, virusul Coxsackie. Unii pacienţi cu infecţie HIV prezintă tumefiere parotidiană
bilaterală persistentă.
Parotiditele bacteriene (septice) sunt cauzate de obicei de către stafilococul auriu
sau bacterii Gram negative. În acest caz, glanda parotidă are o consistenţă dură, căldura
locală şi sensibilitatea locală sunt crescute, iar tegumentul supradiacent este eritematos.
Masarea parotidei poate exterioriza puroi prin orificiul Stenon.
Cauze neinfecţioase care determină creşterea în volum a parotidelor includ:
• Cauze generale (afectare bilaterală):
- medicamente: fenilbutazonă, tiouracil, ioduri, fenotiazine;
- afecţiuni metabolice: diabet zaharat, malnutriţie, ciroză, uremie.
• Cauze locale (afectare unilaterală): tumori, chiste, obliterări ale ductelor prin
calculi sau stricturi.
• Cauze rare: sindrom Mikulicz, sindrom Parinaud, sarcoidoză, sindrom Sjogren.

I.2.7. Evoluție. Prognostic

Prognosticul este foarte bun, cazurile mortale (prin encefalită) fiind excepţionale
(0,3%); Evoluţia este mai severă la adult. Prognosticul poate fi întunecat de unele sechele,
ca cele neuropsihice, consecutive encefalitei sau nevritelor de nervi cranieni (surditate) sau
ca sterilitatea, care poate urma unei orhite bilaterale.

I.2.8. Tratament
a) igieno-dietetic
Se fixează în funcţie de febră, de durerile la înghiţit şi de toleranţa digestivă. În
forme ce încep cu febră mare şi dureri de gât se recomandă lichide în cantităţi mici şi
repetate, la temperatura camerei (ceaiuri moderat îndulcite, supe strecurate, sucuri de

12
fructe, zeama de compot, lapte). Pe lângă acestea în primele 7-10 zile se va menţine un
regim cu lapte şi derivate, vegetale, carne rasol. Se vor evita mesele prea copioase, excesul
de grăsimi şi de dulciuri. Din cauza reducerii mişcărilor de masticaţie şi a febrei, în gură se
poate dezvolta o candidoză, aşa că este bine ca bolnavul să bea cât mai multe lichide şi să-
şi clătească gura de mai multe ori cu ceai de muşeţel, cu bicarbonat de sodiu şi/sau să se
pună în gură picături de glicerină cu stamicină.
În cazul copiilor este recomandat suptul de batoane de îngheţată, gheaţă sau acadele
îngheţate. Hrana trebuie să fie de consistenţă redusă pentru a nu fi nevoie de mestecare.
Alimentele şi lichidele acre trebuie evitate. Din cauza infecţiei, glandele salivare sunt
foarte sensibile şi poate fi dificilă înghiţirea alimentelor.

b) medical
Nu există un antiviral care să vindece boala. Aceasta este autolimitată dacă nu se
instalează complicații severe.
În cazurile fără complicaţii, oreionul este tratat prin repaos la pat şi îngrijire la
domiciliu.
Tratamentul la domiciliu cuprinde medicamente ce
pot fi cumpărate fără reţetă şi sunt folosite pentru a reduce
febra şi durerea. Paracetamolul sau alte antiinflamatoare
nonsteroidiene (Advil, Motrin, Aleve) sunt frecvent folosite.
Nu se administrează aspirină la persoanele mai tinere de 20
de ani pentru că poate provoca o boală rară dar gravă, numită
sindromul Reye. Apariţia complicaţiilor necesită internarea
în spital. Atunci când apar complicaţii cum sunt orhita,
meningita, pancreatita sunt tratate cu medicamente antalgice
(care reduc durerea). Folosirea altor medicamente, cum este interferonul pentru orhita
severă este în stadiu experimental. Nu se folosesc antibiotice.
Parotidita necomplicată se tratează cu antialgice şi antipiretice pentru a combate
febra şi cefaleea.
Meningita urliană se tratează cu puncţie rahidiană, antinevralgice şi
antiinflamatorii, în caz de hipercitoză persistentă.
Corticosteroizii (cură de 7-14 zile) se utilizează în: encefalită, meningoencefalită,
mielită, nevrite şi poliradiculonevrită (urliene).
Orhita urliană se tratează cu: repaus complet la pat, prişniţ local şi corticoterapie pe
cale orală.
Copiii cu oreion nu trebuie să meargă la grădiniţă, şcoală sau alte locuri publice
timp de 9 zile de la debutul bolii (creşterea în dimensiuni a glandelor parotide) sau 3 zile

13
după ce dimensiunea glandelor a revenit la normal. Nu este necesar ca pacientul să fie
separat de familie deoarece de obicei restul familiei a fost deja expusă. Pentru durerea de
cap se administrează paracetamol.
Dacă creşterea în volum a glandei provoacă durere se aplică gheaţă sau comprese
calde (se alege metoda care convine mai mult bolnavului). Între piele şi compresa rece sau
caldă se pune un prosop subţire pentru a proteja pielea. Aceste comprese se menţin 20 de
minute. Pe testiculele inflamate se poate aplica o compresă rece intermitentă sau se poate
încerca o metodă gentilă de susţinere. Cazurile noi de oreion trebuie raportate de către
medic.
Medicaţia folosită specifică afecţiunii:
Paracetamol – 500 mg comp.
I.: dureri uşoare şi medii, cefalee, artralgii şi ca tratament simptomatic al febrei.
C.I.: alcoolism şi în sarcină
R.A.: rash cutanat, parestezii, rar hematoame, scaune negre, colică renală
Advil – 200 mg draj.
I.: dureri de cap, musculare
C.I.: la persoanele cu tratament anticoagulant şi alergici
R.A.: prurit cutanat
Motrium – 200 mg comp.
I.: dureri şi inflamaţii în sfera ORL, cefalee
C.I.: ulcer digestiv, antecedente de hemoragii digestive, la gravide în primele 3 luni
de sarcină, insuficienţă renală sau hepatică
R.A.: inapetenţă, greaţă, diaree, vărsături
Metoclopramid - 10 mg comp.
I.: senzaţie de greaţă, sughiţ, esofagită
C.I.: sarcină, feocromocitom, insuficienţă renală
R.A.: uneori somnolenţă, diaree

Imunizarea prin vaccinare

Înainte de vârsta de 7 ani toți copiii trebuie vaccinați.
Vaccinul împotriva oreionului face parte din triplul vaccin ROR care mai cuprinde
vaccinul antirubeolă şi antirujeolă. Beneficiile acestui vaccin depăşesc cu mult riscurile
sale. Până nu de mult se credea că acest vaccin produce autism (boala în care copilul are
deficienţe majore de comunicare, fiind izolat într-o lume a sa), dar studii recente au
demonstrat că nu există un asemenea risc. De asemenea riscul de reacţii alergice asociate
cu vaccinul antioreion este extrem de scăzut. Dacă se va efectua o călătorie într-o ţară în
care oreionul este răspândit, este bine să se verifice statusul imunitar al individului (dacă
persoana respectivă are anticorpi protectori împotriva virusului care produce oreionul).
Oreionul este o boală infecţioasă şi contagioasă, produsă de virusul urlian,
caracterizată clinic prin inflamaţia nesupurativă a glandelor salivare şi, uneori, a altor
ţesuturi şi organe (pancreas, sistemul nervos, testicule). De obicei se localizează la glandele

14
parotide (de aici se trage şi numele de "parotidită"), situate la unghiul mandibular, sub
urechi.

Tratament profilactic
Vaccinul împotriva oreionului face parte din triplul vaccin ROR care mai cuprinde
vaccinul antirubeolă şi antirujeolă. Beneficiile acestui vaccin depăşesc cu mult riscurile
sale. Până nu de mult se credea că acest vaccin produce autism (boala în care copilul are
deficienţe majore de comunicare, fiind izolat într-o lume a sa), dar studii recente au
demonstrat că nu există un asemenea risc. De asemenea riscul de reacţii alergice asociate
cu vaccinul antioreion este extrem de scăzut. Dacă se va efectua o călătorie într-o ţară în
care oreionul este răspândit, este bine să se verifice statusul imunitar al individului (dacă
persoana respectivă are anticorpi protectori împotriva virusului care produce oreionul).
Oreionul este o boală infecţioasă şi contagioasă, produsă de virusul urlian,
caracterizată clinic prin inflamaţia nesupurativă a glandelor salivare şi, uneori, a altor
ţesuturi şi organe (pancreas, sistemul nervos, testicule). De obicei se localizează la glandele
parotide (de aici se trage şi numele de "parotidită"), situate la unghiul mandibular, sub
urechi.
Complicaţii
Oreionul poate determina encefalita la 1 din 1000-5000 de cazuri. Encefalita
determină stare de somnolenţă, comă sau convulsii. Cei mai mulţi bolnavi se vindecă
complet, totuşi unele persoane vor rămâne cu sechele permanente ale nervilor sau
creierului, cum ar fi paralizie nervoasă a muşchilor faciali, care afectează o singură
jumătate a feţei.
Inflamaţia pancreasului poate apărea la sfârşitul primei săptămâni de infecţie.
Afecţiunea determină durere abdominală, greaţă şi vărsături, care variază de la severe la
moderate. Aceste simptome dispar întro săptămână, iar persoana se recuperează complet.
O dată ce infecţia a debutat, aceasta îşi va urma evoluţia.

15