Sunteți pe pagina 1din 10

Tatiana Timotin

Adnotare
Ernest Gellner – Condiţiile Libertăţii. Societatea civilă şi
rivalii ei
Constantin Marin – Societatea civilă: Între mit politic şi
pledoarie socială

Ernest Gellner , profesor şi cercetător la Universitatea Central Europeană din Praga


este considerat unul dintre cei mai valoroşi intelectuali ai Europei Centrale. Lucrarea
Condiţiile libertăţii. Societatea civilă şi rivalii ei se remarcă prin subtilitate şi profunzime
şi se construieşte în jurul unui singur concept- societatea civilă. Cartea este astfel construită
astfel încât să suscite interesul tuturor categoriilor de populaţii care doresc să înţeleagă
esenţa democraţiei şi să-i determine perspectivele.
Constantin Marin în cartea sa Societatea civilă. Între mit politic şi pledoarie
socială oferă cititorilor posibilitatea de a cunoaşte particularităţile procesului numit
societate civilă, avantajele şi dezavantajele acestui concept nou pentru societăţile post-
totalitare precum şi valorile pe care le imprimă acest ideal. Fondată pe filierele abordărilor
clasice şi ale reconsiderărilor moderne occidentale, cartea oferă un model de înţelegere şi
de dimensionare a societăţii civile adecvat ţărilor aflate în tranziţie spre democraţie.
Din primele capitole ale lucrării, Gellner dezvăluie apariţia unui nou ideal pentru
societăţile ultimului deceniu. Este vorba de societatea civilă. În acest sens autorul ne
propune o definiţie simplă şi directă, dar şi de mare valoare. Conform acestuia: „ Societatea
civilă reprezintă acel ansamblu de instituţii non-guvernamenatale diverse, suficient de
puternic pentru a contrabalansa statul şi care, fără a a-l împiedica să-şi îndeplinească rolul
de menţinere a păcii şi de a judeca imparţial cu privire la interesele majore, este totuşi
capabil să-l împiedice să domine şi să atomizeze restul societăţii.”
În timp, ceea ce definea societatea civilă a căpătat valoare, în special în acele părţi
ale lumii unde lipsea cu desăvârşire. Lipsa acesteia a început să se resimtă în societăţile în
care toate aspectele vieţii au fost centralizate, unde ierarhia politică şi ideologică nu
permitea adevărul, corectitudinea. În aceste societăţi omul a devenit un supus orice gest de
nesupunere catalogându-l drept „ duşman al poporului”. Autorul face referire cu precădere

1
la societăţile est-europene pentru care societatea civilă a devenit în timp o condiţie pentru
dezvoltarea armonioasă a societăţii, o valoare pe care cetăţenii acestor societăţi o preţuiesc,
în timp ce pentru vest-europeni reprezintă o condiţie umană normală. Drept exemplu,
Gellner vorbeşte despre societatea atlantida care s-a bucurat de tot ceea ce poate oferi
societatea civilă cetăţenilor. În această comunitate, societatea civilă era atribuită unor
indivizi lipsiţi de constrângeri sociale, alegându-şi singuri ţelurile şi ajungând la un consens
cu ceilalţi concetăţeni în ceea ce priveşte ordine socială. Cu toate acestea, existenţa unei
astfel de societăţi nu părea ceva extraordinar pentru vestici, numai descoperirea acestui
ideal în Europa de Est, a reamintit locuitorilor din statele liberale despre importanţa
acesteia.
În contextul societăţilor post-totalitate, Constantin Marin oferă o definiţie care ar
reflecta semnificaţia societăţii civile în aceste regiuni. Astfel, „ societatea civilă în spaţiile
posttotalitare urmează a fi concepută ca un macrosistem social polidimensional deschis, în
cadrul căruia funcţionează şi interacţionează sisteme intrasociale, fiecare fiind articulat în
una dintre dimensiunile ei: politică, economică, socială, juridică, instituţională, culturală,
comunicaţională.”. Autorul susţine ideea că societatea civilă prin vocaţia sa are menirea de
a promova supremaţia omului în deliberarea afacerilor publice, şi este o valoare
primordială pentru societăţile care aspiră le democraţie.
Dacă privim aceste două noţiuni depistăm elementul comun – democraţia. Gellner
se bazează pe faptul că dacă cetăţeanul va contrabalansa statul şi, implicit, va împiedica
instaurarea unui regim totalitar, acest lucru va determina instaurarea democraţiei.
Constantin Marin defineşte prin elementele democratice o societate deschisă , integrare
europeană, instaurarea „imperiului societăţii civile”. Referindu-se la societăţile în care
societatea civilă este la etapa incipientă, C. Marin condiţionează evoluţia de mai departe a
societăţii civile de nivelul democraţiei din ţara respectivă.
Constantin Marin în lucrarea sa abordează noţiunea de societate civilă prin prisma a
două filiere. Societatea civilă abordată prin filiera lato sensu este interpretată ca
„ rezultantă a factorilor metasociali şi o realitate socială artificială contractuală, deci,
politică”. Interpretările propuse în această carte fac referire pe de o parte la identitatea
statului şi societăţii civile, iar pe de altă parte la delimitarea acestor construcţii sociale.
Astfel, societatea civilă a fost tratată atât ca o construcţie orizontală între oameni liberi şi
egali, cât şi una verticală ce delimitează autoritatea suverană de cetăţenii subiecţi.
Societatea civilă stricto sensu marchează gradul avansat de maturitate a organizării
democratice a corpului social şi de implicare a cetăţeanului în afacerile publice. Ea

2
semnifică disponibilitatea societăţii, a puterii şi cetăţeanului de a conlucra în beneficiul
comun şi al fiecărei părţi constitutive a societăţii.
Ideea separării societăţii civile de stat a început să fie promovată prin Benjamin
Constant care a optat pentru separarea celor două entităţi. El pleda pentru colaborarea
dintre acestea şi totodată considera că statul este o consecinţă a societăţii civile, că anume
aceasta i-a condiţionat existenţa. În acelaşi context, autorul recunoştea şi rolul deosebit pe
care îl are statul pentru buna existenţa societăţii civile, acesta reuşeşte să asigure pacea şi
buna organizare a acesteia.
Referindu-se la separarea societăţii civile de stat Hegel atestă existenţa scopurilor
private, egoiste, a intereselor personale concepute ca necesităţi prioritare, acestea
regăsindu-se la membrii societăţii civile. Hegel consideră că statul este interacţiunea a două
elemente: familia şi societatea civilă şi că anume statul este o treaptă superioară de
dezvoltare în comparaţie cu societatea civilă. În stat şi nu în societatea civilă se conţine
voinţa comună a cetăţenilor. Societatea civilă apare doar ca o arenă de interacţiune,
colaborare şi contradicţie a diferitor interese Statul imprimă libertăţi care sunt
caracteristice societăţii civile. Ideea diferenţierii lor la Hegel vine din arealul de acţiune.
Astfel, societatea civilă este o zonă a particularului, în timp de statul este reprezentantul
universalităţii. Menirea statului este de a introduce această universalitate şi în cadrul
societăţii civile şi de a sigura fuzionarea binelui individual şi a celui comun prin eliminarea
oricăror elemente care ar ameninţa pacea civilă.
Revenind la ideile lui Gellner despre separarea statului şi a societăţii civile, autorul
reflectă substratul societăţii civile: crearea unor legături eficiente, specifice, instrumentale.
În acest sens, se remarcă apariţia omului modular considerat o pre-condiţie a societăţii
civile. Rolul acestui om vine din posibilitatea adaptării şi modificării sale în baza relaţiilor
stabilite în interiorul societăţii. Modularitatea omului este răspunsul principal la întrebarea
cum poate societatea civilă să contrabalanseze statul dar fără să fie sufocantă? Răspunsul
pe care îl expune autorul se referă la faptul că societatea civilă semnifică o grupare de
instituţii şi asociaţii suficient de puternice pentru a preveni despotismul, dar în care accesul
spre interior şi spre exterior se produce liber. Modularitatea, cu precondiţiile ei morale şi
intelectuale face posibilă societatea civilă, existenţa segmentelor ne-sufocante, opţionale şi
totuşi eficiente.
Dincolo de aceste preocupări, societatea civilă simte nevoia de a se considera lipsită
de presiuni. Ceea ce omul îşi doreşte personal tinde să se extindă la nivel de grup, iar acest
fapt nu mai poate fi considerat ca libertate. Este nevoie de implicarea mai multor factori

3
pentru a asigura o unitate a scopurilor fără a implica şi elementele de regim totalitar. În
aceste condiţii, modularitatea pare să fie soluţia de compromis care realizează trecerea de la
un regim totalitar la libera alegere. Acest lucru se întâmplă graţie proprietăţilor omului
modular care confruntat cu diferite situaţii, îşi va păstra calităţile. Ceea ce uimeşte este
faptul că omul modular indiferent de contextul cu care interacţionează este un asociat
important dar care nu se bazează pe rigiditate în raport cu asociaţii săi.
Un capitol important în cartea lui E. Gellner face referire la marxism – primul
sistem formal de convingeri seculare care a devenit o religie şi o ideologie în numeroase
sisteme politice. Înainte de apariţia societăţii civile, societăţile erau guvernate de sisteme de
superstiţii şi de constrângeri acceptate de către membrii comunităţii, în lipsa altor
alternative. Apoi societăţile au trecut de la un sistem bazat pe acaparare la o anumită
libertate care le-a permis să devină puternice atât financiar cât şi militar.
Doctrina a reprezentat o atracţie specială în zonele mai puţin dezvoltate ale lumii.
Locuitorilor acestor regiuni li se promitea eliminarea injustiţiilor şi inegalităţilor,
slăbiciunea şi umilinţa, idee care duce spre afirmarea că marxismul ar fi construit pe
măsura spiritului rusesc. Pe de o parte marxismul îşi afirma caracterul ştiinţific definindu-
se ca apogeul şi expresia vie a viziunii ştiinţifice asupra lumii,raportată la om şi societate,
pe de altă parte, marxismul critica aspru compromisurile morale ale societăţii şi promitea o
nouă ordine lipsită de disfuncţii şi ilegalităţi. Astfel, individul aflându-se în limitele unei
singuri ideologii tindea să creadă că face parte dintr-o societate armonioasă, dar, şi că din
punct de vedere ştiinţific este foarte aproape de Occident.
Referindu-se la prăbuşirea marxismului , E. Gellner face referire la intoxicarea cu
sacru a populaţiei care a devenit insuportabilă. Prin sacralizarea tuturor aspectelor vieţii
sociale, marxismul a privat individul de un loc de refugiu în care se evadeze, iar un individ
nu poate suporta povara unei sacralităţi absolute. În fine, autorul separa societatea civilă de
republicile dominate de ritual,de dictaturile absolutiste şi de societăţile patrimoniale.
Apariţia a ceea ce Gellner numeşte un nou ideal este legat de faptul că toate
aspectele vieţii individului erau centralizate, el trebuia să se supună pentru a evita
catalogarea drept „duşman al poporului”. Astfel de societăţi au apărut din cauza influenţei
şi aplicării marxismului care considera societatea civilă o escrocherie. În aceste condiţii era
nevoie de un ideal nou care să distrugă aceste idei promovate de către doctrina marxistă.
Societatea civilă s-a dovedit a fi soluţia pentru a introduce pluralismul instituţional şi
ideologic şi va contrabalansa instituţiile centrale.

4
În capitolul „ Sfârşitul unei ordini mondiale” autorul vorbeşte despre societatea
civilă ca o ordinea amorală în comparaţie cu sistemul bolşevic care reprezintă ordinea
morală. Sub regimul comunist puterea, adevărul şi societatea au fuzionat. Autoritatea
publică nu era privită ca un avantaj, ci ca împlinire şi agent al unei înţelegeri fundamentale,
a naturii condiţiei umane, a schemei istorice precum şi ca agent al aplicării ei. Acea
autoritate a fost garantul dreptăţii absolute, reprezentând-o şi pregătind terenul pentru ea. Şi
totuşi acest sistem a eşuat lamentabil. Acest lucru nu dovedeşte în mod formal că toate
religiile seculare vor eşua şi ele , deşi această idee este destul de frecvent sugerată.
Marxismul a fost atât de bine orchestrat, temele sale nu erau lipsite de atracţie şi a avut cu
siguranţă şansa lui. Este destul de dificil de precizat cu exactitate ce ia fost fatal –
absolutismul său doctrinal sau caracterul catastrofic al doctrinelor sale economice.
Referindu-se la conceptul de socialism pe care îl abordează în capitolul „ Definiţia
socialismului” , E. Gellner atribuie acestei noţiuni o serie de caracteristici: lăcomia, dorinţa
de înavuţire, proprietatea competitivă, stăpânirea. Acestea nu doar că sunt nocive dar nu
sunt nici compatibile cu adevărata esenţă a omenirii: cei care susţin dorinţa de înavuţire şi
de posesie individuală sânt înstrăinaţi de adevărata lor natură. Absolutizarea lăcomiei este o
lege a falsei conştiinţe, impusă de o ordine socială temporară şi patologică ce încearcă să se
protejeze şi să se consolideze printr-o minciună, generalizând şi acceptând că propria
viziune este inerentă, or adevărul omenirii se regăseşte în munca lipsită de constrângere şi
în cooperare. Astfel caracterizează autorul doctrina marxistă, o societate eliberată de astfel
de defecte va fi nu doar una mai umană şi moral superioară, ci şi mai eficientă sau destul de
eficientă pentru exigenţele umane. Intuiţia centrală inclusă în idealul socialismului era că
înlăturarea controlului privat şi renunţarea la avariţie vor duce la o ordine socială
satisfăcătoare, atât de satisfăcătoare încât se va putea renunţa la orice constrângere politică.
Această idee fusese cândva modificată, astfel s-a admis faptul că o deformare sub forma
cultului personalităţii fusese posibilă şi că ea trebuie să fie eliminată.
Până la urmă putem concluziona că această combinaţie dintre căutarea virtuţii şi
industrialism este dezastruoasă. Societăţile marxiste sânt ideocraţii, adică regimuri care nu
se mulţumesc să îndeplinească o funcţie socială cu cel mai redus cost , ci sânt preocupate
de aplicarea unei ordini morale, de răspândirea virtuţii pe pământ. O societate industrială
prin definiţie este una în care activitatea economică este dominantă şi crucială. Dat fiind
caracterul inevitabil al centralizării politice, a priva societatea civilă de o bază economică
independentă înseamnă a o distruge.

5
Constantin Marin abordează teoriile marxiste legate de societatea civilă. Astfel,
Marx, menţinându-se pe coordonatele dihotomiei societate civilă / stat, oferă
instituţionalizării sociale o interpretare contrară celei hegeliene. Întâi de toate, el a insistat
asupra primatului societăţii civile în raport cu statul. Considerând-o “adevăratul focar” şi
“arenă a întregii istorii” Marx a identificat premisa şi baza societăţii civile în familia simplă
şi familia compusă, aşa numitul mod de trai tribal. Societatea civilă marxistă în virtutea
relaţiilor economice este o construcţie deschisă care “depăşeşte hotarele statului şi a
naţiei” şi totodată se revarsă în interior sub forma “naţionalităţii” şi se instituţionalizează în
forma “statului” Până la fondarea societăţii civile oamenii prelucrau natura, de acum încolo
se produce “prelucrarea oamenilor de către oameni”. În felul acesta el sugerează originea
statului şi relaţiile lui cu societatea civilă.
Societatea civilă în viziunea marxistă, aşadar, este un fenomen istoric care
perpetuează în timp. Conştientizarea ei, însă, se produce în sec. al XVIII-lea, când relaţiile
de proprietate s-au eliberat de comunităţile antice şi medievale. Tot atunci, notează Marx,
apare şi expresia de societate civilă. Pe de altă parte, susţine el, contrar opiniei anterioare,
societatea civilă nu există plenar decât în societatea burgheză. Astfel el ajunge la concluzia
că societatea civilă şi societatea burgheză sunt identice.
Statul, în viziunea marxistă, nu este o realitate independentă, ci derivata sau
“excrescenţa” societăţii civile burgheze. Afirmarea lui este condiţionată de evoluţiile
produse în proprietatea privată. Aceasta, precizează Marx, a trecut prin câteva trepte de
dezvoltare: proprietatea funciară feudală, proprietatea mobiliară corporativă, capitalul de
manufactură, ca în cele din urmă, sub incidenţa marii industrii şi a concurenţei generale, să
se afirme în proprietatea privată pură. În această stare ea a înlăturat chiar şi aparenţele
comunităţii şi a eliminat intervenţiile statului asupra dezvoltării proprietăţii. În rezultat,
constată Marx, “statul a căpătat o existenţă independentă alături de societatea civilă şi în
afara ei”.
Din aceste idei lansate desprindem caracterul negativ al marxismului pe care îl
evidenţiază Gellner, şi anume că marxismul a impus constrângeri, a limitat drepturile
individului, iar societatea respectivă era dominată de inegalităţi şi injustiţii. Pe de altă parte,
C. Marin reflectă ideile marxismului potrivită cărora societatea civilă are tangenţe cu
societatea burgheză.
Amplificarea rolului societăţii civile, într-o anumit măsură, semnifica restrângerea
competenţelor statului. Acest lucru era realizat cu precădere în domenii în care organizaţii
ale acestuia îşi asumă responsabilităţi sporite şi promovarea spaţiilor publice de deliberare

6
şi urma să împiedice atomizarea societăţii şi a individului, precum şi instituirea unei
societăţi puternice şi echilibrate politic, economic, social.
În capitolul „ Pluralismul ideologic şi Duplicitatea liberală” E. Gellner stabileşte
câteva elemente care ar asigura eficienţa societăţii civile: centralizarea politic-coercitivă,
asumare de responsabilităţi, rotaţie a sarcinilor, pluralism economic şi recompense relativ
modeste pentru cei ce conduc aparatul politic. Însă, raportând la realitate care conform lui
Lewis Wolpert include viaţa de zi cu zi, situaţia se schimbă. Lumea în care oamenii
gândesc în mod serios şi la care se referă gândirea serioasă nu mai coincide cu lumea în
care individul îşi trăieşte viaţa de zilnică. Cunoaşterea profundă, şi, implicit, obiectele sale
nu pot constitui un fundament pentru o ordine socială stabilă şi sigură sau un mediu de
viaţă din cauza caracterului lor instabil, supus contestaţiilor şi adesea greu de descifrat.
Vechile imperative ale vieţii încă se aplică. Indivizii trebuie să trăiască în aceeaşi lume şi să
împărtăşească anumite concepte comune, cel puţin până la un punct, iar societatea trebuie
să aibă ritualuri proprii. Lumea-egal-împărţită-la-toţi nu mai putea fi luată în serios. Ea este
provizorie, acceptată ca soluţie pentru viaţa de zi cu zi, dar inutilă în confruntarea cu
probleme grave. Acest fapt intră şi el în esenţa societăţii civile.
Referindu-ne la eficienţa societăţii civile este necesar să vorbim despre spaţiul
public pe care îl abordează C. Marin. Autorul interpretează spaţiul public ca zonă societală
de valorificare a libertăţii şi solidarităţii civile, a iniţiativei şi acţiunii sociale a cunoscut în
evoluţiile sale un itinerar lung marcat de diferite etape şi forme de manifestare. Iniţial, el a
desemnat la grecii antici arealul de realizare a izonomiei, adică de egalitate a cetăţenilor în
faţa legii. În epoca luminii spaţiul public a constituit terenul social de control al statului
modern din partea societăţii civile. În etapa contemporană el prezintă sfera socială în care
se coagulează şi se instituţionalizează societatea civilă autonomă faţă de stat. Deşi au fost
amplasate în segmente temporale distincte, aceste forme de spaţiu public au promovat, în
temei, aceeaşi valoare – potenţialul politic al cetăţeanului.
Potrivit teoriei habermasiene despre spaţiul public pe care o abordează autorul, în
societatea burgheză există două mediumuri: banii şi puterea. Lor le corespund sistemul
economic şi cel administrativ. În viziunea lui, “lumea trăită” este instituţionalizată în sfera
privată şi spaţiul public. Sfera privată cuprinde proprietatea, piaţa, sistemul economic
modern în general şi familia. În ea se realizează reproducerea materială a omului privat.
Sfera privată, al cărei subiect este omul care interacţionează cu sistemul economic, asigură
temeiurile emancipării cetăţeniei.
Calificat drept o piesă principală a democraţiei spaţiul public cuprinde cel mai larg

7
spectru social – cetăţenii în totalitatea lor. Arendt în acest context afirma că spaţiul public e
lumea care ne uneşte pe toţi.
Spaţiul public în redefinirile recente formează “arena, independentă de guvern” şi
“autonomă faţă de forţele economice partizane”.El este contrapus factorilor coercitivi extrasociali.
Astfel acţiunea lui este orientată în intenţia de a se afirma în calitate de sursă de legitimitate atât
spre frustrarea puterii politice, cât şi spre diminuarea influenţelor negative asupra societăţii pe care
le are sau le poate avea sectorul economic. Spaţiul public comportă două idei esenţiale. El, pe de o
parte, este domeniul de exprimare şi deliberare liberă, iar, pe de alta – o scenă publică. Din această
perspectivă el este estimat ca spaţiul de obiectivizare a existenţei politice a cetăţenilor. Ca sferă de
exprimare liberă spaţiul public reprezintă zona de comunicare în care se produce apelul la
argumente raţionale
În capitolul „ Democraţie sau societate civilă” E. Gellner insistă asupra noţiunilor
de democraţie şi societate civilă şi analizează măsura în care acestea ar putea avea acelaşi
caracteristici. Astfel, atunci când vorbeşte de societatea civilă autorul aminteşte că
societăţile şi organizările lor nu sunt şi nici nu pot fi cu adevărat alese prin voinţa
membrilor lor. Oamenii se nasc şi trăiesc în cadrul instituţiilor şi culturii societăţii lor, ei
sunt modelaţi prin cultura în care trăiesc şi nu ajung în ea complet formaţi şi capabili să
aleagă o societate care să le fie pe plac. Modelul normativ sugerat prin noţiunea de
democraţie are câteva asocieri ca cele mai sus-menţionate. El propune indivizi care sunt
deopotrivă pre-sociali şi totuşi complet formaţi, capabili să evalueze opţiunile sociale din
exterior.
Deşi democraţia este cu adevărat implicată, instituţiile şi contextul social sunt
singurele care o fac posibilă şi care într-adevăr contează. Fără o serie de pre-condiţii
instituţionale, termenul „democraţia” pierde din claritatea semnificaţiei şi din aplicabilitate.
Dacă termenul este utilizat pur şi simplu ca un nume de cod pentru acel set de instituţii, nu
i se aduce niciun prejudiciu. Autorul conchide că datorită faptului că evidenţiază acele
precondiţii instituţionale şi contextul istoric necesar, societatea civilă este probabil un
slogan mai bun şi mai edificator decât democraţia.
În contextul continuării analizei privind trecerea de la un sistem totalitar la societate
civilă, C. Marin analizează experienţa unui stat care a trecut printr-un regim totalitar şi felul
cum se realizează această trecere. Expozeul retrospectiv al istoriei politice a societăţii
comuniste din spaţiul geoistoric al Republicii Moldovei demonstrează, aşadar, că populaţia
autohtonă, supusă unei masive dezrădăcinări sociale, politice, economice şi spirituale de
către regimurile totalitarist şi autoritarist, n-a fost în măsură să dispună de libertăţile

8
imanente ale omului şi să se constituie într-o societate autentică civilă. Conştiinţa de sine şi
de propriul potenţial de creaţie socială ea începe s-o dobândească abia în ultimul deceniu al
secolului trecut când s-a declanşat procesul de democratizare a vieţii sociale.
În Republica Moldova acest proces a constituit rezultanta unui efort ambivalent: al
mişcării de renaştere naţională şi al mişcării de emancipare socială. De remarcat că în faza
iniţială factorul naţional a fost determinant în acţiunile antitotalitariste. Perioada ce a urmat
s-a caracterizat astfel prin derularea atât a procesului de constituire a statalităţii naţionale,
cât şi a celui de creare a premiselor pentru implementarea pe terenul social autohton a
valorilor democratice.
Societatea civilă ca o nouă filozofie de organizare a vieţii socializate, însă pătrunde
cu greu în spaţiul social autohton. Acest fapt este cauzat de multiple circumstanţe. Prima
este determinată de faptul că actualmente în Moldova lipseşte o forţă politică puternică de
orientare liberală capabilă să inducă în societatea autohtonă conştientizarea oportunităţii
vitale a acestei idei şi care ar pune-o în circuitul societal.
Societatea civilă urmează totodată să fie concepută ca o lucrare polifonică cu
implicaţii multiple de ordin social, politic, economic, cultural, întinsă într-un cadru
temporal semnificativ, ce penetrează şi determină însăşi existenţa umană, atât în ipostaza
de fiinţă privată, cât şi în cea de cetăţean.
În contextul analizei celor două lucrări este esenţială vorbim despre dimensiunile
economice şi politice pe care le abordează autorii. Astfel, C. Marin găseşte dimensiunea
politică drept prima proprietate de care s-a învrednicit societatea civilă în etapa iniţială de
conceptualizare. Atunci, identificată cu statul, ea a fost tratată ca o expresie a ruperii
omului de starea naturală şi evoluarea lui în ipostaza de fiinţă socială, sau, după cum
spunea Aristotel, în zoon politicon. Însuşi actul de constituire a societăţii civile a fost
estimat ca unul cu valoare politică sau inaugurator al politicului, inexistent în istoria
presocială umană.
Gellner, pe de altă parte menţiona că cea mai simplă formulă pentru societatea
civilă este centralizarea politic-coercitivă, asumare de responsabilităţi, rotaţie a sarcinilor,
pentru că ierarhiile politice se supun acelei legi care, probabil, guvernează majoritatea
societăţilor umane. Fie că este vorba de o unitate individuală sau de un grup, menţinerea
unei poziţii în cadrul unei subunităţi ar trebui să constituie preocuparea fundamentală şi
dominantă.
Analizând dimensiunea economică, C. Marin marchează semnificatul societăţii
civile pe care aceasta l-a păstrat, deşi cu diferită intensitate, în decursul întregii perioade de

9
conceptualizare. Aristotel a fost primul care a remarcat valenţele ei economice, estimând
proprietatea ca unul dintre “cele mai puternice mobiluri” ale ei. Hobbes, Locke şi
Rousseau, rezervând factorului economic contribuţii diferite în evoluarea fiinţei umane din
starea naturală în cea socială, practic au fost solidari în tratarea proprietăţii ca izvor al
societăţii civile.
De cealaltă parte E. Gellner analizează această dimensiune prin prisma
pluralismului economic - adică existenţa unor unităţi cu adevărat independente, productive
şi care să controleze proprietatea ceea ce ar asigura creşterea economică. Autorul afirmă că
cele mai eficiente economii moderne sunt acelea care practică cooperarea dintre stat şi
economie care funcţionează pe baza reţelelor şi presiunilor informale, fără a priva unităţile
productive de autonomia sau libertatea lor de mişcare, recunoscând rolul catalizator al
statului precum şi natura politică inevitabilă a deciziilor economice majore.
Deci, observăm importanţa proprietăţii private în cadrul societăţii civile şi legătura
indispensabilă dintre stat şi sfera economică. Astfel, se impune relaţiile de colaborare care
ar duce la o bună funcţionare a întregului sistem de organizare a societăţii.
În concluzie constatăm valoare lucrărilor prin prisma analizei societăţii civile
abordată din mai multe perspective şi dimensiuni. Cărţile abordează acest concept nou
pentru societăţile posttotalitare şi oferă diferite abordări ceea ce contribuie la formarea unei
opinii cît mai concludente despre acest nou ideal numit societate civilă.

10