Aci sosi pe vremuri

Ion Pilat

INTRODUCERE:
Tradiționalismul este cea de-a 2a direcție care se manifestă în viața literară
interbelică, având ca premisă estetică afirmarea specificului național și a
trăsăturilor etnice ce individualizează poporul român.
Această orientare are rolul de a valorifica tradiția, recuperând sentimentul
originii poporului român și spiritul ortodocsist.
Această doctrină estetică este promovată de Nichifor Crainic prin articolul
”Sensul tradiției”, publicat în revista Gândirea în anul 1929.
Criticul literar proclamă spiritualitatea tradiției prin 3 domenii de excelență:
istoria națională, mitologia și religia ortodoxă.
Reprezentanți ai tradiționalismului sunt Ion Pilat, Vasile Voiculescu, Nichifor
Crainic, Cezar Petrescu și Mihail Sadoveanu.
Reprezentat al acestui curent literar, Ion Pilat este creatorul unei opere
importante din care amintim volumele ”Vise păgâne” și ”pe Argeș în jos”, volum
în care se regăsește poemul ”Aci sosi pe vremuri”.

SURSA DE INSPIRAȚIE:
Sursa de inspirație a lui Ion Pilat este lumea satului prezentată într-o
perspectivă bucolică căreia i se asociază o sensibilitate metafizică, regasindu-se
astfel în aceasta sentimentul iubirii, nostalgia trecerii ireversibile a timpului și
simboluri poetice, menite să amplifice mesajul operei.

STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE:
Poemul prezintă o structură compozițională de 19 distihuri și un vers liber, în 3
secvențe ce structurează ființa lirică a poetului în 3 ipostaze. Prima ipostază este
cea a trecutului relevat prin imaginea iubirii bunicilor ce trăiește încă în conștiința
ființei. Cea de-a 2a ipostază prezintă imaginea generică a ființei umane, supusă
trecerii timpului, iar ultima ipostază cea a prezentului a cărui valoare este
conferită de sentimentul iubirii, singura emoție menită să eternizeze în timp ființa
umană.

TEMĂ:
Universul tematic relevă complexitatea și originalitatea viziunii artistice prin
care poetul asociază iubirii sentimentul trecerii timpului. Așadar relevă
coordonatele esențiale ale devenirii umane: nașterea, dragostea și moartea.
Condiția umană prezentată de poet este definitorie prin relație cu timpul
efemer, evidențiindu-se forța iubirii și puterea ei asupra morții.
deoarece definește relația stabilă între om și natură sub forma unei comuniuni de
factură metafizică.

TITLU:
Titlul redă o perifrază complexă, din punct de vedere semantic fixând cadrul
spațio-temporal al iubirii care va fi evocat.
Forma populară ”aci” a adverbului te loc este însoțită de perfectul simplu
pentru a creea imaginea dinamică a trecerii timpului, iar locuțiunea adverbială
”pe vremuri”, surprinde trecutul, motiv literar dominant în prima parte a
poemului.
Prin adverbul ”aci” esdte individualizat un spațiu poetic semnificativ în
conștiința eului liric care se regăsește în incipitul poeziei prin metafora ”casa
amintirii”.

INCIPIT:
Opera debutează cu evocarea acestui spațiu sacru altcătuit din 2 sintagme
semnificative: ”casă” ce sugerează imaginea stabilității și ocrotirii, și motivul
amintirii ce aduce în prim plan conștiiința eului liric.
Prin acest incipit se creează imaginea trecutului și un subtext liric bazat pe
evocare și lirismul rolurilor.

TEXTUL:
Imaginea trecutului dar și a trecerii timpului, sunt asociate unui spațiu mitic creat
prin arhaisme din care se deduce ideea de stabilitate și eternitate.
 Personificarea ”în drumul lor spre zare, îmbătrâniră plopii”, anticipează
imaginea celor 2 personaje lirice ce domină prima parte a poemului: bunicul și
bunica.
Acest cadru al trecutului este creat prin iubirea bunicilor, al căror sentiment
este amplificat de imagini artistice ce configurează un cadru natural romantic:
”Câmpia ca un lac”, ”sub lună”, repere ale unui univers ce surprinde comuniunea
omului cu natura.
Poetul reține trăirile bunicului ”Nerăbdător i-a recitat”, dar și fragilitatea și
sensibilitatea iubitei sale ”subțire o fată în largă crinolină, ea îl asculta tăcută cu
ochi de peroza”.
Motivul ochiului spiritualizează iubirea, iar referințele culturale îi oferă o
perspectivă estetică ”și totul e romantic”.
În finalul acestei secvențe apar alături de evocarea 2 evenimente esențiale,
nunta și moartea, 2 repere estetice, clopotul și turnul vechi din sat ce amintesc
de trecerea timpului.
Cea de-a 2a secvență a operei, surprinde imaginea generică a ființei
umane, supusă cauzalității trecerii timpului. Se înregistrează acum și o schimbare
a registrului stilistic. Lirismul subiectiv este înlocuit cu cel gnomic individualizat
prin mărcile persoanei a2a și semnificațiile de meditație filozofică a versurilor.
În ultima parte a poemului se reia prin simetrie compozițională, ideea iubiri
și a relației cu timpul din perspectiva prezentului.
Începutul secvenței lirice aduce laolaltă trecutul și prezentul ”că ieri sosi bunica
și vi acuma tu”. Eul liric își descrie iubirea valorificând același univers, lumea
satului. Iubita este de asemenea descrisă din perspectiva fragilității inocenței, iar
trăirile sale sunt amplificate prin evocarea poetului simbolist Horia Furtună.

FINAL:
Finalul operei înscrie poezia în același registru grav melancolic determinând
nostalgia trecerii timpului, în turnul vechi din sat.

Din punct de vedere stilistic, poemul este caracterizat prin expresivitatea

limbajului. Epitetele și comparațiile ample generează o relație subtilă între trecut
și prezent. Prozodia este specifică tradiționalismului, rima fiind împerecheată,
ritm iambic și măsura de 13-14 silabe.
Poemul prezintă trăsăturile tradiționalismului datorită temelor abordate: timpul
efemer, orientarea spre trecut prin motivul amintirii și al casei părintești, și prin
descrierea cadrului natural rural. Aceste elemente redate în acest poem liric ăn
care se îmbină lirismul obiectiv cu cel subiectiv altcătuiesc o profundă meditație
pe tema timpului, a iubirii, a vieții și a morții.
Din punct de vedere estetic, poezia valorifică trăsăturile lirismului subiectiv
reflectând emoții și sentimente ale poetului într-un limbaj poetic original, ce
relevă aspecte tradiționaliste prin expresivitatea figurilor de stil, imaginarul
poetic ce evocă artistic universul rustic, și trecutul, o experiență vie în conștiința
poetului.