SCRIITORUL MILITANT ÎN REVISTA LUCEAFĂRUL

STILUL HARVARD

INTRODUCERE

A propune azi, un subiect de cercetare centrat pe discursul unei generații atât de depărtate
ca patos de cea prezenta, generație deseori catalogată drept cea a 'insomniacilor' de dinainte de
unirea din 1918 reprezintă o inițiativă la care, vorba cronicarului, 'se sparie gandul'.

Chiar dacă existau niște afinități istorice cu subiectul ales, la partea populată cu
personajele sale s-a ajuns mai greu. Invadarea acelei lumi a presupus depășirea unor bariere
acumulate în răstimpul de un secol și mai bine care mă depășea de subiectul cercetării mele.

A te apropia azi de o lume care răspundea într-un mod atât de inflamat la ideea națională
trebuie să urmeze o linie a precauției.

Un discurs comunist care a excelat, în a două să parte, la construirea unui retorici

naționaliste irespirabile, îmbibate de aerul mucegăit al proletcultismului, a generat după 1989, în
formulă unei contrareacții, modă deconstrucțiilor aceluiași domeniu.

Ambele abordări mi s-au părut, însă, excese la fel de nocive și am încercat poziționări în
tratarea subiectului de undeva de deasupra acestora .

M-am oprit asupra revistei Luceafărul, pentru că ea a fost reprezentativă pentru întreagă
atmosferă culturală a Transilvaniei, începutului de secol al XX-lea. Tentată de o comparație cu
celelalte publicații apărute în segmentul sau de timp nu am putut decât confirmă ipoteză cu care
pornisem la drum.

Revistă Luceafărul nu a beneficiat, așa cum ar fi meritat de altfel, de niște analize

aprofundate care să încerce să explice o lume și un spațiu generator de atâtea idei care au marcat
o vârstă culturală.
 Atât Mihail Triteanu prin al sau studiu Luceafărul: Indice bibliograpfic analitic 1902-
1920 cât și Ion Neața cu Luceafărul vor oferi perspective legate de istoricul revistei, destul de
rigide că interpretare. Acestea sunt cele două studii consacrate strict subiectului 'Luceafarului'.
Despre el se va mai vorbi în cadrul unor lucrări generale de istorie literară că: Literatură
Transilvaniei de Ion Breazu, Literatură română în secolul al XX-lea, Început de secol ambele de
Dumitru Micu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent de George Călinescu,
Literatură română între 1900-1918 de Constantin Ciopraga, Studii literare de Dumitru Popovici,
Istoria literaturii române contemporane de Eugen Lovinescu. De cele mai multe ori, numele
revistei va fi folosit pentru a contura curentele sămănătoriste sau poporaniste și a sugera circuitul
acestora și în Transilvania. Chiar dacă încadrarea Luceafărului în unul din aceste curente necesită
cercetări de altă natură decât își propune lucrarea de față, totuși, de câte ori a permis chestiunea
tratată, am încercat să arăt limitele unei astfel de încadrări.

Prin urmare, apelul la revistă, în lucrările mai sus amintite s-a făcut fără a există un
interes susținut la nivelul continutisticii sale, cât mai ales că element adjuvant pentru niște
curente literare supralicitate de școală comunistă.

De o majoră importantă pentru conturarea climatului epocii, foarte aproape de

fenomenul tratat au fost lucrările: Zece ani de mișcare literară în Transilvania de Ilarie Chendi,
Octavian Goga, Amintiri de la Luceafărul de Octavian C.Taslauanu, Meditație în septembrie de
Ion Agarbiceanu, Cinci ani de mișcare literară de Sextil Pușcariu, Almanahul scriitorilor de la noi
în îngrijirea lui Sebastian Bornemisa, Fragmente autobiografice de Octavian Goga.

De la un astfel de demers nu avea cum să lipsească perspectiva istorică, a epocii în care

cei din redacția Luceafărului trăiesc și scriu. Am apelat, în acest sens, la Istoria Transilvaniei de
Ioan Lupas, Mișcarea românească din Transilvania de Liviu Maior, Istoria românilor volumul
scos de Academia Română, iar pentru partea de formare a scriitorilor din jurul Luceafărului la:
Istoria formării intelectualității din Transilvania de Cornel Sigmirean, Almanahul societății Petru
Maior, Asociațiile culturale ale tineretului studios român din monarhia habsburgică 1860-1918
de Eugenia Glodariu.
 Mărturisesc că înainte de a-mi alege revistă pe care urmă să fac cercetarea, știam cu
certitudine perioada pe care doream să o aprofundez. Începutul de secol XX în Transilvania mi
s-a părut o perioadă de everfescenta maximă, de un dinamism aparte, de un idealism prin care
mai respirau încă ultimele pulsații de romantism. De la constatările pline de pesimism regasibile
în scrierile politico-culturale se trece la o nebunie retorică, se leapăda hainele pasivismului, ale
convenționalului atitudinal și se trece la o altă temperatură, a tinerilor marcați de optica
imediatului.

Deceniul tratat devine astfel unul extrem de interesant pentru o societate care își
construiește reperele. Implicarea scriitorilor prin atitudini verbale, și nu numai, la suportul ideii
naționale, la canalizarea energiilor creatoare spre deziderate ce au centru neamul, va fi una dintre
constantele întregii perioade antebelice.

Analiza propusă în această lucrare s-a făcut pe bază unei cercetări primare, constând în
parcurgerea întregii colecții Luceafărul din 1902 până în 1914 și a unei cercetări secundare, care
a urmărit o valorificare a bibliografiei existente pe această temă, parte din ea menționată mai sus.

Lucrarea a fost structurată pe trei capitole, astfel: Imaginea societății transilvănene la

începutul secolului al XX-lea, Profilul scriitorului militant, Analiza discursului militant.

Primul dintre capitole își propune o contextualizare, primordială în acest demers, o

introducere în palierele vieții transilvănene, o prezentare a decorului generator de atitudini și de
poziționări. Această analiză devine cu atât mai necesară cu cât prezentul este el însuși un
personaj solid al celor două capitole. Aceste pagini devin o frescă a societății transilvănene,
încercând o refacere a unor trasee culturale, din perspectivă diacronică, precum și un incipit în
surprinderea relației speciale dintre cultură și politic din acea perioadă.

Capitolul tratează, de asemenea, chestiunea formării tinerilor din redacția Luceafărului și

a constantelor regasibile în această devenire a lor (de la mediul familial, la majoritatea preoțesc,
până la formarea educațională în centrele consacrate din Transilvania și apoi din monarhia
Austro-Ungară, domeniile de studiu spre care aceștia se îndreaptă, implicarea lor în diverse
societăți culturale și apoi în chestiunile gazetărești motivați de ideea mobilizării în slujba
idealurilor naționale) .
 Este prezentat apoi, istoricul revistei, punctând momentele importante din viața acesteia.

Pe această bază se va contura apoi, al doilea capitol, axat pe prezentarea proiecțiilor și

autoproiectiilor scriitorului transilvănean la început de secol, insistandu-se pe componența sa
militantă, de altfel și cea mai expusă.

Ipostaza scriitorului cetății va fi cea consacrată în rândurile Luceafărului, ea find însă

asumată că o fază necesară în ordinea culturii, răspunzând unor demandamente ale vremii care
odată depășite vor permite întoarcerea către scrisul frumos. Soluția adoptată de către tinerii de la
revistă, chiar dacă centrată pe componența național-etică, nu va anula partea estetică. Rețeta lor
constă în aducerea artei la 'durerile prezentului' și însușirea 'scrisului cu sange', adică a unei
formule încărcate de tonalități mesianice și patos.

Analiza urmărește apoi o identificare a pilonilor de la care scrisul acesora se revendică,

anume Mihai Eminescu și ziarul Tribuna, pentru a se opri ulterior asupra noii ipostaze încercate
de cei de la Luceafărul, cea de scriitor-redactor.

Se punctează de asemenea și polemicile culturale generate de revistă, amintind aici cele

declanșate de U.T.Mihaiu și Octav.C. Taslauanu.

Capitolul înregistrează și excesele pe care astfel de atitudini militante le-au generat în

societatea transilvăneană. Din cauza acestora discursul naționalist se desacralizează,
responsabilii, fiind catalogați drept uzurpatori, falși profeți.

Al treilea capitol încearcă să surprindă niște constante prezente la nivelul discursului

militant asumat de scriitorii prezenți în redacția Luceafărului. Sunt surprinse aici, nivelurile de
militantism prezente, de la cel vizual ( prin copertă aleasă, tablourile și fotografiile publicate), la
cel mascat , ascuns printre rânduri, cel care se construiește în timpuri de cenzură și reclamă
autocenzura, și în fine cel propriu-zis. Cel din urmă, se va construi în jurul unui câmp semantic
compus din următoarele noțiuni : națiune, neam, unitate, cultură națională, jertfă, sacrificiu,
curent românesc, specific național . Aceștia vor fi termenii în jurul cărora se va construi discursul
militant consacrat în paginile Luceafaului. Această calitate a sa va fi dată de forțele care intră în
susținerea sa, anume scriitorii, în prima linie, în inedita lor ipostază de scriitori-redactori. Ei sunt
cei care îmbracă discursul militant cu temele mai sus enumerate sau le valorifică pe următoarele :
cultul 'marilor barbati', relația cu istoria, cu prezentul etc. Legat de această ultimă chestiune,
există ambiguitatea raportării la prezent, o interesantă găselniță a scriitorilor de la revistă care
vor reuși prin poziționări total diferite față de acesta să obțină același efect de mobilizare.

Capitolul va urmări, de asemenea o analiză a nivelului simbolisticii biblice ce apare în

paginile revistei, termeni ca 'apostolat cultural', 'falsi profeti', 'invierea neamului' ( Triteanu,1972)
fiind recurenți.

Acestea sunt, în linii mari direcțiile pe care cercetarea de față și-a propus sa le
urmărească în lucrarea care are atât valențe de frescă transilvăneană de început de secol al XX-
lea, cât și de aprofundare a unei tipologii- cea a scriitorului militant și al unui mecanism de
acțiune al acestuia-discursul militant.
 CAPITOLUL I

IMAGINEA SOCIETĂTII TRANSILVĂNENE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL

XX-LEA

Acest prim capitol urmărește o punere în context, o zugrăvire în linii mari a decorului în
care vor avea loc partiturile actantilor, respectiv a scriitorilor grupați în jurul revistei Luceafărul.
Imaginea spațiului în care aceștia concep teorii, își fundamentează idei, își stabilesc orizontul de
așteptare este esențială.

Suprinderea unor coordonate ale vieții culturale, politice, sociale, religioase ale
Transilvaniei începutului de secol al XX-lea vine să confere sens unor acte și direcții ale tinerilor
mai sus amintiți.

În condițiile în care avem de-a face cu analiza unor indivizi profund ancorați în real și în
imediat, cel mai firesc mod de a-i chestiona mi s-a părut a fi cel care începe cu expunerea
broderiei din jurul lor.

Peisajul românesc al Transilvaniei de dupa 1867, anul consacrarii dualismului austro-

ungar, este strabatut de credinta înaltarii prin scoala, prin cultura, idee ce devine un adevarat
laitmotiv al tuturor programelor politico-culturale ale perioadei.

Mirajul științei de carte pe care îl aduce secolul al XVIII-lea prin Samuil Micu,
Gheorghe șincai, Petru Maior, reactivat apoi prin discursul lui Simion Barnuțiu de la Blaj în 1848
va fi pompat puternic după 1867 în condițiile în care tentativele de maghiarizare generează o
contrareacție în stimularea și mai convinsă a creșterii culturale în sprijinul ideii naționale.

Asistăm la un caz de mobilizare excepțională a întregii societății românești pentru apărarea

identității naționale. Datorită excluderii politice s-a constituit o adevărată societate civilă
românească, conștientă și implicată la toate nivelurile. ( Constantin Ciopraga, 1970 )
 Extinderea rețelei școlare poate fi văzută și ca o consecință a unei mentalități colective
românești, prezente în epoca, ce legă ideea evoluției societății de rolul școlii și al culturii.
(Cornel Sigmirean, 2000 )

Se afirmă acum o serie de fundații al căror scop e încurajarea tinerilor în a-și urma
studiile în străinătate : Fundația 'Emanoil Gojdu', Fundația 'Andrei Şaguna', Astra, Fundația
'Pantaziana'. Cine parcurge paginile ziarelor de epocă va rămâne impresionat de listele cu
subscripții, donații, de testamentele unor persoane prin care consimțeau să renunțe la parte din
veniturile lor în scopul ridicării culturale. În timpuri de 'infirmitate culturala', ca cele trăite de
societatea transilvăneană a perioadei, se concentrează o serie de energii care vor introduce încă
din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea această idee, a rolului major al culturii, în
discursul public. Chestiunea își va găsi ecoul scontat dacă ne gândim că societatea românească
din Transilvania înregistrează în această perioadă o extraordinară creștere sub raport cultural
demonstrată de întreaga dinamică a frecventării universității de către tinerii ardeleni. ( Coord.
Gh.Platon, op.cit., Liviu Maior 1992 )

Perioada analizată, cea de la 1867 până la începutul secolului al XX-lea reprezintă

perioada de formare a intelectualității moderne române. Acum este momentul în care marile
centre culturale Sibiu, Brașov, Blaj, Cluj-Napoca, Alba Iulia, Orăștie, Făgăraș,Arad, Bistrița sunt
împânzite de societăți culturale. Pe lângă punctul de referință al perioadei, Astra sibiană înființată
în 1861, mai existau 'societăți de lectura' la Brașov, Cluj-Napoca, Caransebeș, Timișoara, Blaj,
Satu Mare, Arad sau Virtus Romana Rediviva la Năsăud. Toate acestea nu fac decât sa continue
vechea tradiție a casinelor și cluburilor înființate la începutul secolului. everfescenta
organizărilor culturale este de către studenții din Transilvania centrele frecventate cu de
aceștia, prin înființarea la Viena 1871 societății România Juna, iar în 1862 la Budapesta a
societății Petru Maior. Acestea două devin puncte reper în formarea tinerilor studenți, niște
mecanisme reprezentative pentru ceea ce va însemna mai târziu construcția unui discurs
identitar. Cu toate că național-politicul nu reprezenta o latură declarată a acestor societăți se
constată că, în ultima instanță, lui îi erau subordonate aproape toate manifestările lor. ( S.
Puşcariu, 2006)
 De altfel pentru perioada supusă analizei, cea cuprinsă în intervalul 1867-1918
chestiunile culturale se suprapun până la identificare cu cele politice. Granițele devin atât de fine,
încât nu mai poate fi vorba de delimitări chirurgicale între cele două sfere, fiecare fiindu-i
celeilalte un energizant. Într-o scrisoare adresată în 1903 unui prieten, Sextil Pușcariu afirma că
prin politică nu înțelege pe cea de partid, ci 'politica unei epoci', 'calea principală pe care s-au
pornit, într-o epoca anumită, acțiunile mari spre ajungerea idealului național' . ( Ibidem, 25 )

În 1881, considerat 'an temelie' prin apariția Partidului Național Român se produce o
coagulare mai articulată a dezideratelor românești, care se adună într-un discurs centrat pe niște
concepte forțe: cultura și limba română, reprezentarea românilor în diverse posturi, vot liber,
școlarizarea elementului românesc, popularizându-le și conștientizând masele de necesitatea lor.

PNR-ul va fi însă întotdeauna receptat ca făcând o politică națională,fără aluzii

regionaliste, gândind fiecare acțiune a să în termenii panromânismului. Această unică direcție în
politica Transilvaniei va favoriza conlucrarea cu alte zone ale societății transilvănene (cultură,
școală, economie). Conceperea Memorandumului în 1892 și înaintarea lui la Viena, în speranța
că acolo își vor găsi rezolvarea problemele românilor, va marca o turnură în ceea ce va constitui
de acum înainte modul de gestionare a chestiunilor naționale. Arestarea celor care au pus la cale
actul ce nu va ajunge niciodată să fie citit de autoritățile austriece va însemna o lovitură pentru
cei ce credeau în calea legitimistă de rezolvare a problemelor politice sau pentru nostalgicii
1
imaginii 'bunului imparat'. Se produce o reorientare discursului de la o autoritate care
reglementa situația (Curtea de la Viena) la constatarea tot faptului salvarea nu poate veni decât
din interior, prin proprii. atrage după o implicare o creștere discursului . Anii de după
eșecul Memorandumului anii unei epuizări de soluții salvatoare, când după momentul de mult
premeditat de la care se așteptau schimbări majore vine o care o regrupare de .

Anii de început ai secolului al XX-lea sunt anii în care se asistă la apariția unei clase de
mijloc românești, prin creșterea efectivelor de notari, primari, juriști, învățători, preoți,
funcționari bancari de origine română. ( Ioan Lupaş, 1988 ) Apare astfel, o continuă diversificare
a societății românești din Transilvania, o energizare a ei.

1
 Sub raport literar, primii ani ai noului secol, veneau cu moștenirea deloc flatantă a
deceniilor trecute în care s-a trăit într-o acalmie totală, literatura stagnând și din cauză că era
folosită, așa cum a procedat și școala ardeleana, pentru a legitima un statut, pentru a justifica în
prima linie dreptul de existență și de cultură națională a românilor. Este un prim simptom pentru
configurarea literaturii și a limitelor pe care noțiunea le suportă în spațiul transilvănean. școala
ardeleana anticipa, prin formula cu care îmbrăca aspectele literare, o corupere a literarului,
pregătind terenul pentru anii de început ai secolului până la Primul Război Mondial.

Revenind la literatura secolului al XIX-lea, Dumitru Popovici aprecia că aceasta se prezintă

că o mișcare de flux și reflux. ( Constantin Ciopraga, 1970 )

În anii 1860-1880 școlii latiniste încep să-i fie tot mai des imputate excesele, atrăgându-și
două mari capete de acuzare : 1.prin limba artificială și neînțeleasă de popor se realiza o tot mai
mare discrepanță între știutorii de carte și marile mase; 2.amenința să producă o sciziune între
activitatea literară a scriitorilor din România și cei din Transilvania, existând riscul să-i izoleze
de primii și atentându-se astfel la unitatea de limbă, unitatea de cultură și chiar unitatea
națională.

Primele redute cucerite de junimism sunt, la nivel intern Brașovul care funcționează ca și cordon
de transmisie, de intermediar cultural între Transilvania, cel receptiv centru la trecerea de la
etimologism la fonetism, iar la nivel extern, Viena, centru studențesc redutabil, care prin
societatea , ce din toate provincile , reușea prim planul preocupărilor lor chestiuni legate de
unitate , atacând limbii.

Ioan Slavici George Coșbuc devin repere fundamentale pentru literatura Transilvaniei
de la sfârsitul secolului al XIX-lea, generând dupa ei valuri întregi de epigoni.

Analizând domeniul presei, dacă ne ghidăm după constatarea lui Ioan Lupas putem spune
că perioada care ne interesează, cea cuprinsă între secole, constituie 'epoca de înflorire a
ziaristicii românești-transilvanene' ziarele inaugurând lupta națională-politică și introducând
poporul ca factor activ în viața de stat. Presa se constituie acum într-un exercițiu al elitei, dar nu
unul elitist, mesajul ei ajungând până în rândul mulțimii, construind primele manifestări ale unei
școli politice.⁹ O statistică sumară ne arată că din cele treizeci și nouă de publicații periodice
care iau ființă în Transilvania între anii 1890-1902, opt sunt de profil literar sau cultural, iar
restul de treizeci și unu au un caracter politic, social sau economic. ( Eugen Lovinescu, 1973 )

Această trecere în revistă a peisajului transilvănean, surprins în varietatea planurior sale,

este necesară pentru a putea intui și înțelege decorul în care se desfășoară activitatea actantilor,
reprezentativi pentru lucrarea de față, respectiv a studenților, care în vara anului 1902 se hotărăsc
să înființeze o revistă.

Mare parte dintre tinerii care pleacă la studii superioare în Monarhia Austro-Ungară și nu
doar ei, o fac, perfect racordați la ideea de misie sacră ce la revine lor, generației care trebuie
să-și asume continuarea acelei tradiții a elitei combatante, un fir roșu al istoriei Transilvaniei.
Pentru tinerii studioși, vor spune ei, "nu era altă scăpare decât a-i smulge civilizației tot ce-ți
putea da, și încărcat de pradă, scuturând praful din drum a te întoarce din nou după zidul din
bătrâni, a duce mai departe firul unei continuități milenare...".( Idem )

Contactul cu Occidentul este acceptat pentru că răspunde dezideratelor naționale.

Studenții români vor accepta ideea universităților străine pentru că modelul civilizator intern
lipsea. Ceea ce ei practică se poate numi un soi de 'haiducie culturala', lucrurile fiind văzute prin
optica unui utilitarism cultural cu finalitate națională. ( Dumitru Micu, 2000)
 SCRIITORUL MILITANT ÎN REVISTA LUCEAFĂEUL

STILUL ISO 690 CITARE ÎN TEXT ŞI BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

A propune azi, un subiect de cercetare centrat pe discursul unei generații atât de depărtate
ca patos de cea prezenta, generație deseori catalogată drept cea a 'insomniacilor' de dinainte de
unirea din 1918 reprezintă o inițiativă la care, vorba cronicarului, 'se sparie gandul'.

Chiar dacă existau niște afinități istorice cu subiectul ales, la partea populată cu
personajele sale s-a ajuns mai greu. Invadarea acelei lumi a presupus depășirea unor bariere
acumulate în răstimpul de un secol și mai bine care mă depășea de subiectul cercetării mele.

A te apropia azi de o lume care răspundea într-un mod atât de inflamat la ideea națională
trebuie să urmeze o linie a precauției.

Un discurs comunist care a excelat, în a două să parte, la construirea unui retorici

naționaliste irespirabile, îmbibate de aerul mucegăit al proletcultismului, a generat după 1989, în
formulă unei contrareacții, modă deconstrucțiilor aceluiași domeniu.

Ambele abordări mi s-au părut, însă, excese la fel de nocive și am încercat poziționări în
tratarea subiectului de undeva de deasupra acestora .

M-am oprit asupra revistei Luceafărul, pentru că ea a fost reprezentativă pentru întreagă
atmosferă culturală a Transilvaniei, începutului de secol al XX-lea. Tentată de o comparație cu
celelalte publicații apărute în segmentul sau de timp nu am putut decât confirmă ipoteză cu care
pornisem la drum.
 Revistă Luceafărul nu a beneficiat, așa cum ar fi meritat de altfel, de niște analize
aprofundate care să încerce să explice o lume și un spațiu generator de atâtea idei care au marcat
o vârstă culturală.

Atât Mihail Triteanu prin al sau studiu Luceafărul: Indice bibliograpfic analitic 1902-
1920 cât și Ion Neața cu Luceafărul vor oferi perspective legate de istoricul revistei, destul de
rigide că interpretare. Acestea sunt cele două studii consacrate strict subiectului 'Luceafarului'.
Despre el se va mai vorbi în cadrul unor lucrări generale de istorie literară că: Literatură
Transilvaniei de Ion Breazu, Literatură română în secolul al XX-lea, Început de secol ambele de
Dumitru Micu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent de George Călinescu,
Literatură română între 1900-1918 de Constantin Ciopraga, Studii literare de Dumitru Popovici,
Istoria literaturii române contemporane de Eugen Lovinescu. De cele mai multe ori, numele
revistei va fi folosit pentru a contura curentele sămănătoriste sau poporaniste și a sugera circuitul
acestora și în Transilvania. Chiar dacă încadrarea Luceafărului în unul din aceste curente necesită
cercetări de altă natură decât își propune lucrarea de față, totuși, de câte ori a permis chestiunea
tratată, am încercat să arăt limitele unei astfel de încadrări.

Prin urmare, apelul la revistă, în lucrările mai sus amintite s-a făcut fără a există un
interes susținut la nivelul continutisticii sale, cât mai ales că element adjuvant pentru niște
curente literare supralicitate de școală comunistă.

De o majoră importantă pentru conturarea climatului epocii, foarte aproape de

fenomenul tratat au fost lucrările: Zece ani de mișcare literară în Transilvania de Ilarie Chendi,
Octavian Goga, Amintiri de la Luceafărul de Octavian C.Taslauanu, Meditație în septembrie de
Ion Agarbiceanu, Cinci ani de mișcare literară de Sextil Pușcariu, Almanahul scriitorilor de la noi
în îngrijirea lui Sebastian Bornemisa, Fragmente autobiografice de Octavian Goga.

De la un astfel de demers nu avea cum să lipsească perspectiva istorică, a epocii în care

cei din redacția Luceafărului trăiesc și scriu. Am apelat, în acest sens, la Istoria Transilvaniei de
Ioan Lupas, Mișcarea românească din Transilvania de Liviu Maior, Istoria românilor volumul
scos de Academia Română, iar pentru partea de formare a scriitorilor din jurul Luceafărului la:
Istoria formării intelectualității din Transilvania de Cornel Sigmirean, Almanahul societății Petru
Maior, Asociațiile culturale ale tineretului studios român din monarhia habsburgică 1860-1918
de Eugenia Glodariu.

Mărturisesc că înainte de a-mi alege revistă pe care urmă să fac cercetarea, știam cu
certitudine perioada pe care doream să o aprofundez. Începutul de secol XX în Transilvania mi
s-a părut o perioadă de everfescenta maximă, de un dinamism aparte, de un idealism prin care
mai respirau încă ultimele pulsații de romantism. De la constatările pline de pesimism regasibile
în scrierile politico-culturale se trece la o nebunie retorică, se leapăda hainele pasivismului, ale
convenționalului atitudinal și se trece la o altă temperatură, a tinerilor marcați de optica
imediatului.

Deceniul tratat devine astfel unul extrem de interesant pentru o societate care își
construiește reperele. Implicarea scriitorilor prin atitudini verbale, și nu numai, la suportul ideii
naționale, la canalizarea energiilor creatoare spre deziderate ce au centru neamul, va fi una dintre
constantele întregii perioade antebelice.

Analiza propusă în această lucrare s-a făcut pe bază unei cercetări primare, constând în
parcurgerea întregii colecții Luceafărul din 1902 până în 1914 și a unei cercetări secundare, care
a urmărit o valorificare a bibliografiei existente pe această temă, parte din ea menționată mai sus.

Lucrarea a fost structurată pe trei capitole, astfel: Imaginea societății transilvănene la

începutul secolului al XX-lea, Profilul scriitorului militant, Analiza discursului militant.

Primul dintre capitole își propune o contextualizare, primordială în acest demers, o

introducere în palierele vieții transilvănene, o prezentare a decorului generator de atitudini și de
poziționări. Această analiză devine cu atât mai necesară cu cât prezentul este el însuși un
personaj solid al celor două capitole. Aceste pagini devin o frescă a societății transilvănene,
încercând o refacere a unor trasee culturale, din perspectivă diacronică, precum și un incipit în
surprinderea relației speciale dintre cultură și politic din acea perioadă.

Capitolul tratează, de asemenea, chestiunea formării tinerilor din redacția Luceafărului și

a constantelor regasibile în această devenire a lor (de la mediul familial, la majoritatea preoțesc,
până la formarea educațională în centrele consacrate din Transilvania și apoi din monarhia
Austro-Ungară, domeniile de studiu spre care aceștia se îndreaptă, implicarea lor în diverse
societăți culturale și apoi în chestiunile gazetărești motivați de ideea mobilizării în slujba
idealurilor naționale) .

Este prezentat apoi, istoricul revistei, punctând momentele importante din viața acesteia.

Pe această bază se va contura apoi, al doilea capitol, axat pe prezentarea proiecțiilor și

autoproiectiilor scriitorului transilvănean la început de secol, insistandu-se pe componența sa
militantă, de altfel și cea mai expusă.

Ipostaza scriitorului cetății va fi cea consacrată în rândurile Luceafărului, ea find însă

asumată că o fază necesară în ordinea culturii, răspunzând unor demandamente ale vremii care
odată depășite vor permite întoarcerea către scrisul frumos. Soluția adoptată de către tinerii de la
revistă, chiar dacă centrată pe componența național-etică, nu va anula partea estetică. Rețeta lor
constă în aducerea artei la 'durerile prezentului' și însușirea 'scrisului cu sange', adică a unei
formule încărcate de tonalități mesianice și patos.

Analiza urmărește apoi o identificare a pilonilor de la care scrisul acesora se revendică,

anume Mihai Eminescu și ziarul Tribuna, pentru a se opri ulterior asupra noii ipostaze încercate
de cei de la Luceafărul, cea de scriitor-redactor.

Se punctează de asemenea și polemicile culturale generate de revistă, amintind aici cele

declanșate de U.T.Mihaiu și Octav.C. Taslauanu.

Capitolul înregistrează și excesele pe care astfel de atitudini militante le-au generat în

societatea transilvăneană. Din cauza acestora discursul naționalist se desacralizează,
responsabilii, fiind catalogați drept uzurpatori, falși profeți.

Al treilea capitol încearcă să surprindă niște constante prezente la nivelul discursului

militant asumat de scriitorii prezenți în redacția Luceafărului. Sunt surprinse aici, nivelurile de
militantism prezente, de la cel vizual ( prin copertă aleasă, tablourile și fotografiile publicate), la
cel mascat , ascuns printre rânduri, cel care se construiește în timpuri de cenzură și reclamă
autocenzura, și în fine cel propriu-zis. Cel din urmă, se va construi în jurul unui câmp semantic
compus din următoarele noțiuni : națiune, neam, unitate, cultură națională, jertfă, sacrificiu,
curent românesc, specific național . Aceștia vor fi termenii în jurul cărora se va construi discursul
militant consacrat în paginile Luceafaului. Această calitate a sa va fi dată de forțele care intră în
susținerea sa, anume scriitorii, în prima linie, în inedita lor ipostază de scriitori-redactori. Ei sunt
cei care îmbracă discursul militant cu temele mai sus enumerate sau le valorifică pe următoarele :
cultul 'marilor barbati', relația cu istoria, cu prezentul etc. Legat de această ultimă chestiune,
există ambiguitatea raportării la prezent, o interesantă găselniță a scriitorilor de la revistă care
vor reuși prin poziționări total diferite față de acesta să obțină același efect de mobilizare.

Capitolul va urmări, de asemenea o analiză a nivelului simbolisticii biblice ce apare în

paginile revistei, termeni ca 'apostolat cultural', 'falsi profeti', 'invierea neamului' ¹ fiind recurenți.

Acestea sunt, în linii mari direcțiile pe care cercetarea de față și-a propus sa le
urmărească în lucrarea care are atât valențe de frescă transilvăneană de început de secol al XX-
lea, cât și de aprofundare a unei tipologii- cea a scriitorului militant și al unui mecanism de
acțiune al acestuia-discursul militant.

¹1 . Mihail Triteanu . Luceafarul. BUCURESTI: Ed. Enciclopedica Româna, Bucuresti, 1972, p. 9.

 CAPITOLUL I

IMAGINEA SOCIETĂTII TRANSILVĂNENE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL

XX-LEA

Acest prim capitol urmărește o punere în context, o zugrăvire în linii mari a decorului în
care vor avea loc partiturile actantilor, respectiv a scriitorilor grupați în jurul revistei Luceafărul.
Imaginea spațiului în care aceștia concep teorii, își fundamentează idei, își stabilesc orizontul de
așteptare este esențială.

Suprinderea unor coordonate ale vieții culturale, politice, sociale, religioase ale
Transilvaniei începutului de secol al XX-lea vine să confere sens unor acte și direcții ale tinerilor
mai sus amintiți.

În condițiile în care avem de-a face cu analiza unor indivizi profund ancorați în real și în
imediat, cel mai firesc mod de a-i chestiona mi s-a părut a fi cel care începe cu expunerea
broderiei din jurul lor.

Peisajul românesc al Transilvaniei de dupa 1867, anul consacrarii dualismului austro-

ungar, este strabatut de credinta înaltarii prin scoala, prin cultura, idee ce devine un adevarat
laitmotiv al tuturor programelor politico-culturale ale perioadei.

Mirajul științei de carte pe care îl aduce secolul al XVIII-lea prin Samuil Micu,
Gheorghe șincai, Petru Maior, reactivat apoi prin discursul lui Simion Barnuțiu de la Blaj în 1848
va fi pompat puternic după 1867 în condițiile în care tentativele de maghiarizare generează o
contrareacție în stimularea și mai convinsă a creșterii culturale în sprijinul ideii naționale.
 Asistăm la un caz de mobilizare excepțională a întregii societății românești pentru
apărarea identității naționale. Datorită excluderii politice s-a constituit o adevărată societate
civilă românească, conștientă și implicată la toate nivelurile. ²

Extinderea rețelei școlare poate fi văzută și ca o consecință a unei mentalități colective

românești, prezente în epoca, ce legă ideea evoluției societății de rolul școlii și al culturii.³

Se afirmă acum o serie de fundații al căror scop e încurajarea tinerilor în a-și urma
studiile în străinătate : Fundația 'Emanoil Gojdu', Fundația 'Andrei Şaguna', Astra, Fundația
'Pantaziana'. Cine parcurge paginile ziarelor de epocă va rămâne impresionat de listele cu
subscripții, donații, de testamentele unor persoane prin care consimțeau să renunțe la parte din
veniturile lor în scopul ridicării culturale. În timpuri de 'infirmitate culturala', ca cele trăite de
societatea transilvăneană a perioadei, se concentrează o serie de energii care vor introduce încă
din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea această idee, a rolului major al culturii, în
discursul public. Chestiunea își va găsi ecoul scontat dacă ne gândim că societatea românească
din Transilvania înregistrează în această perioadă o extraordinară creștere sub raport cultural
demonstrată de întreaga dinamică a frecventării universității de către tinerii ardeleni. ⁴

Perioada analizată, cea de la 1867 până la începutul secolului al XX-lea reprezintă

perioada de formare a intelectualității moderne române. Acum este momentul în care marile
centre culturale Sibiu, Brașov, Blaj, Cluj-Napoca, Alba Iulia, Orăștie, Făgăraș,Arad, Bistrița sunt
împânzite de societăți culturale. Pe lângă punctul de referință al perioadei, Astra sibiană înființată
în 1861, mai existau 'societăți de lectura' la Brașov, Cluj-Napoca, Caransebeș, Timișoara, Blaj,
Satu Mare, Arad sau Virtus Romana Rediviva la Năsăud. Toate acestea nu fac decât sa continue
vechea tradiție a casinelor și cluburilor înființate la începutul secolului. everfescenta
organizărilor culturale este de către studenții din Transilvania centrele frecventate cu de
aceștia, prin înființarea la Viena 1871 societății România Juna, iar în 1862 la Budapesta a
societății Petru Maior. Acestea două devin puncte reper în formarea tinerilor studenți, niște
mecanisme reprezentative pentru ceea ce va însemna mai târziu construcția unui discurs

² Constantin Ciopraga . Literatura româna între 1900 si 1918. Iasi : Ed. Junimea, 1970, p. 58.
³ Cornel Sigmirean. Istoria formarii intelectualitatii românesti din Transilvania si Banat în epoca moderna. Cluj-Napoca:
Editura Presa universitara Clujeana, 2000, p. 232 .
⁴ Keith Hitchins. Constiinta nationala si actiune politica. Cluj-Napoca,: Editura Dacia, 1992, p. 21.
identitar. Cu toate că național-politicul nu reprezenta o latură declarată a acestor societăți se
constată că, în ultima instanță, lui îi erau subordonate aproape toate manifestările lor. 2

De altfel pentru perioada supusă analizei, cea cuprinsă în intervalul 1867-1918

chestiunile culturale se suprapun până la identificare cu cele politice. Granițele devin atât de fine,
încât nu mai poate fi vorba de delimitări chirurgicale între cele două sfere, fiecare fiindu-i
celeilalte un energizant. Într-o scrisoare adresată în 1903 unui prieten, Sextil Pușcariu afirma că
prin politică nu înțelege pe cea de partid, ci 'politica unei epoci', 'calea principală pe care s-au
pornit, într-o epoca anumită, acțiunile mari spre ajungerea idealului național' . ⁶

În 1881, considerat 'an temelie' prin apariția Partidului Național Român se produce o
coagulare mai articulată a dezideratelor românești, care se adună într-un discurs centrat pe niște
concepte forțe: cultura și limba română, reprezentarea românilor în diverse posturi, vot liber,
școlarizarea elementului românesc, popularizându-le și conștientizând masele de necesitatea lor.

PNR-ul va fi însă întotdeauna receptat ca făcând o politică națională,fără aluzii

regionaliste, gândind fiecare acțiune a să în termenii panromânismului. Această unică direcție în
politica Transilvaniei va favoriza conlucrarea cu alte zone ale societății transilvănene (cultură,
școală, economie). Conceperea Memorandumului în 1892 și înaintarea lui la Viena, în speranța
că acolo își vor găsi rezolvarea problemele românilor, va marca o turnură în ceea ce va constitui
de acum înainte modul de gestionare a chestiunilor naționale. Arestarea celor care au pus la cale
actul ce nu va ajunge niciodată să fie citit de autoritățile austriece va însemna o lovitură pentru
cei ce credeau în calea legitimistă de rezolvare a problemelor politice sau pentru nostalgicii
3
imaginii 'bunului imparat'. Se produce o reorientare discursului de la o autoritate care
reglementa situația (Curtea de la Viena) la constatarea tot faptului salvarea nu poate veni decât
din interior, prin proprii. atrage după o implicare o creștere discursului . Anii de după
eșecul Memorandumului anii unei epuizări de soluții salvatoare, când după momentul de mult
premeditat de la care se așteptau schimbări majore vine o care o regrupare de .

25 S.Puscariu . Latinitate si ortodoxie. Cluj-Napoca: Editura Napoca Star, 2006 , p. 2.

6. Ibidem, p.25.
37 Ioan Lupas. Din istoria Transilvaniei. Bucuresti: Editura Eminescu, 1988 , p.221.
8 Constantin Ciopraga . Literatura româna între 1900 si 1918. Iasi: Editura Junimea, 1970 , p.58.
 Anii de început ai secolului al XX-lea sunt anii în care se asistă la apariția unei clase de
mijloc românești, prin creșterea efectivelor de notari, primari, juriști, învățători, preoți,
funcționari bancari de origine română.⁷ Apare astfel, o continuă diversificare a societății
românești din Transilvania, o energizare a ei.

Sub raport literar, primii ani ai noului secol, veneau cu moștenirea deloc flatantă a
deceniilor trecute în care s-a trăit într-o acalmie totală, literatura stagnând și din cauză că era
folosită, așa cum a procedat și școala ardeleana, pentru a legitima un statut, pentru a justifica în
prima linie dreptul de existență și de cultură națională a românilor. Este un prim simptom pentru
configurarea literaturii și a limitelor pe care noțiunea le suportă în spațiul transilvănean. școala
ardeleana anticipa, prin formula cu care îmbrăca aspectele literare, o corupere a literarului,
pregătind terenul pentru anii de început ai secolului până la Primul Război Mondial.

Revenind la literatura secolului al XIX-lea, Dumitru Popovici aprecia că aceasta se prezintă că o

mișcare de flux și reflux. ⁸ În anii 1860-1880 școlii latiniste încep să-i fie tot mai des imputate
excesele, atrăgându-și două mari capete de acuzare : 1.prin limba artificială și neînțeleasă de
popor se realiza o tot mai mare discrepanță între știutorii de carte și marile mase; 2.amenința să
producă o sciziune între activitatea literară a scriitorilor din România și cei din Transilvania,
existând riscul să-i izoleze de primii și atentându-se astfel la unitatea de limbă, unitatea de
cultură și chiar unitatea națională.

Primele redute cucerite de junimism sunt, la nivel intern Brașovul care funcționează ca și cordon
de transmisie, de intermediar cultural între Transilvania, cel receptiv centru la trecerea de la
etimologism la fonetism, iar la nivel extern, Viena, centru studențesc redutabil, care prin
societatea , ce din toate provincile , reușea prim planul preocupărilor lor chestiuni legate de
unitate , atacând limbii.

Ioan Slavici George Coșbuc devin repere fundamentale pentru literatura Transilvaniei
de la sfârsitul secolului al XIX-lea, generând dupa ei valuri întregi de epigoni.

Analizând domeniul presei, dacă ne ghidăm după constatarea lui Ioan Lupas putem spune
că perioada care ne interesează, cea cuprinsă între secole, constituie 'epoca de înflorire a
ziaristicii românești-transilvanene' ziarele inaugurând lupta națională-politică și introducând
poporul ca factor activ în viața de stat. Presa se constituie acum într-un exercițiu al elitei, dar nu
unul elitist, mesajul ei ajungând până în rândul mulțimii, construind primele manifestări ale unei
școli politice.⁹ O statistică sumară ne arată că din cele treizeci și nouă de publicații periodice
care iau ființă în Transilvania între anii 1890-1902, opt sunt de profil literar sau cultural, iar
restul de treizeci și unu au un caracter politic, social sau economic. 10

Această trecere în revistă a peisajului transilvănean, surprins în varietatea planurior sale,

este necesară pentru a putea intui și înțelege decorul în care se desfășoară activitatea actantilor,
reprezentativi pentru lucrarea de față, respectiv a studenților, care în vara anului 1902 se hotărăsc
să înființeze o revistă.

Mare parte dintre tinerii care pleacă la studii superioare în Monarhia Austro-Ungară și nu
doar ei, o fac, perfect racordați la ideea de misie sacră ce la revine lor, generației care trebuie
să-și asume continuarea acelei tradiții a elitei combatante, un fir roșu al istoriei Transilvaniei.
Pentru tinerii studioși, vor spune ei, "nu era altă scăpare decât a-i smulge civilizației tot ce-ți
putea da, și încărcat de pradă, scuturând praful din drum a te întoarce din nou după zidul din
11
bătrâni, a duce mai departe firul unei continuități milenare...". Contactul cu Occidentul este
acceptat pentru că răspunde dezideratelor naționale. Studenții români vor accepta ideea
universităților străine pentru că modelul civilizator intern lipsea. Ceea ce ei practică se poate
numi un soi de 'haiducie culturala', lucrurile fiind văzute prin optica unui utilitarism cultural cu
finalitate națională.4

Compararea Rezultatelor
49 Eugen Lovinescu . Istoria literaturii române contemporane . vol I. Bucuresti : Editura Minerva, 1973, p.13.
10
Idem . Istoria literaturii române contemporane . p.58.
11
Dumitru Micu . Literatura româna în secolul al XX-lea . Bucuresti: Editura Fundatiei Culturale Române, 2000 , p.32.
În elaborarea acestei lucrări, am utilizat numeroase motoare de căutare cum ar fi : Google, Yahoo
Search, Open Directory Project, Webcrawler, Internet Public Library și The Virtual Library.

Yahoo Search, din punctul meu de vedere, și-a bazat sugestiile pe căutări agregate de la
toţi utilizatorii şi nu și-a bazat sugestiile pe istoricul meu de căutare. Așadar, nu mi-a oferit
informația dorită, încă de la prima pagină, ci de abia de la a doua pagină sau chiar a treia pagină
am putut obține informația necesară realizării lucrării mele.
 Folosind directorul Open Directory Project nu am putut găsi materialele necesare pentru
realizarea lucrării.
 Un motor de meta-căutare este o unealtă de căutare care trimite cererea noastră simultan către mai
multe motoare de căutare clasice, servicii de directoare web și uneori spre colecții de tip invisible web,
motoarele de meta-căutare. Folosind metamotorul de căutare WEBCRAWLER, am observat că după
colectarea rezultatelor de la toate serviciile apelate, acesta mi-a eliminat legăturile aflate în duplicat și,
conform unui algoritm propriu a combinat rezultatele într-o singură listă, acordându-le și o rată de
relevanță.

Folosind Internet Public Library și The Virtual Library, nu am putut găsi materialele necesare.
 Bibliografie

Lucrări de referinţă :
1. Breazu, Ion, Literatura Transilvaniei. Bucuresti: Editura Casa Scoalelor, 1944.

2. Ciopraga, Constantin, Literatura româna între 1900 si 1918. Iasi: Editura Junimea, 1970.

3. Glodariu, Eugenia, Asociatiile culturale ale tineretului studios român din monarhia
habsburgica 1860-1918. Cluj-Napoca: Editura Biblioteca Musei Napocensis XVII, 1998.

4. Hitchins, Keith , Constiinta nationala si actiune politica . Cluj-Napoca,: Editura Dacia,

1992.

5. Lovinescu ,Eugen , Istoria literaturii române contemporane vol I. Bucuresti: Editura

Minerva, 1973.

6. Lupas, Ioan, Din istoria Transilvaniei. Bucuresti: Editura Eminescu, 1988.

7. Micu ,Dumitru, Literatura româna în secolul al XX-lea . Bucuresti: Editura Fundatiei

Culturale Române, 2000.

8. Platon , Gheorghe, coordonator, Istoria românilor, vol. VII . Bucuresti : Editura

Enciclopedica, 2003.

9. Popovici, Dumitru , Studii literare. Sibiu: Editura Universitara, 1942.

10. Puscariu, Sextil, Latinitate si ortodoxie. Cluj-Napoca: Editura Napoca Star, 2006.

11. Sigmirean, Cornel, Istoria formarii intelectualitatii românesti din Transilvania si Banat în
epoca moderna. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitara Clujeana, 2000.

12. Triteanu, Mihail, Luceafarul. Bucuresti: Ed. Enciclopedica Româna ,1972.

Articole în periodice :

1. Cronica, Luceafarul, 1908, VI, nr. 16, p. 397.

2. Taslauanu, O., C., Din ornamentica româneasca. Luceafarul, 1905, III, nr. 6, p.1.

3. Ciato, AL. , Spre ideal. Luceafarul, 1902, I, nr. 3, p.64.

4. Cronica, Luceafarul, 1911, IX, nr.18, p.415.

5. Cronica, Luceafarul, 1908, VI, nr.6, p.135.

Surse electronice:

1. http://www.revistaluceafarul.ro

2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Luceaf%C4%83rul_(revist%C4%83)

3. http://www.poezie.ro/index.php/author/27677/Revista_Luceafarul