Sunteți pe pagina 1din 3

Doi ochi albaştri...

Odată, la New York, un reporter cam aiurit a scris despre Tiriac câteva cuvinte care ne-au făcut să râdem
o seară întreagă. Le-am notat într-un carneţel, ca să pot râde şi eu de Ion, la bătrâneţe, când televiziunea o
să ne cheme, poate, la un prim plan nu care cumva să murim fără să lăsăm micului ecran vocile noastre
hodorogite. Iată cele câteva cuvinte:
"If he walked down the streets of Harlem the natives would lock the doors"'.( "Dacă ar străbate străzile Harlemului,
localnicii şi-ar zăvori uşile.”)
Reporterul se gândea, bineînţeles, la înfăţişarea nu prea blândă a lui Ion, mai ales de când şi-a lăsat
mustaţă a la Sicilia zic eu, sau a la han tătar zice Koch...
După cum vedeţi însă, chestia cu uşile Harlemului e cam trasă de păr. Un om care îşi aminteşte de nişte
fulgi de zăpadă şi care îi mai compară cu fulgii de pe ilustrate nu e chiar atât de fioros cum spune da, mi-
am adus aminte Mark Asher, de la "Washington Post".
Şi totuşi, Ion ştie să fie şi fioros, uneori, îmi aduc aminte, odată, la Viareggio îmi pare, jucam cu
Franulovici. Eram în zi bună. Toate voleurile mele cădeau pe linie. Zeliko alerga de pomană. După trei
seturi eu conduceam cu 2-l... Ne-am luat prosoapele şi ne-am dus spre vestiar. Am intrat să ne odihnim şi
să ne spălăm, în vestiar eram patru. Noi doi, Tiriac şi Bora Iovanovici. Zeliko era înfuriat pe scor. Atât de
înfuriat, încât m-a înjurat aşa, pe nepusă masă. M-am uitat la el: nu-mi venea să-mi cred urechilor. Atunci
l-am văzut pe Tiriac ridicându-se fără grabă de pe bancă, cu spatele curbat ăsta e semn de mânie şi cu
mâinile atârnânde... A făcut un pas. Încă unul. S-a apropiat de Zeliko. Franulovici s-a ridicat. Ion s-a uitat
crunt în ochii lui. L-a apucat de umeri. L-a scuturat şi l-a aruncat, cum ai arunca un manechin care îţi stă
în cale. Zeliko, în cădere, a răsturnat un scaun de nuiele, a ajuns pe masă şi s-a trezit tocmai în colţul
vestiarului, îndoind o cutie mare de carton, care adăpostise, probabil, un televizor... A rămas aşa câteva
secunde, uimit, neştiind ce să facă. Apoi s-a ridicat şi s-a îndreptat spre Bora Iovanovici, cerând, parcă,
răzbunare. Dar Bora i-a pus palma la gură: "Taci, Zeliko! N-ai dreptate. Treci să te masez!"
Zeliko s-a întins pe masa lui de masaj. Eu mă şi urcasem pe bancheta din colţul nostru. Tiriac îşi desfăcea
calm, cu mişcări pe care n-am să le înţeleg niciodată, nasturele gulerului de la cămaşă. Apoi şi-a scos
haina albă. A pus-o, grijuliu, pe speteaza scaunului. Şi-a suflecat mânecile şi a început să-mi maseze
coapsa. Mă uitam puţin speriat în ochii lui, care nu spuneau însă nimic. Părea absent. Lăsa impresia că nu
se întâmplase nimic, în timp ce îmi masa coapsa, l-am auzit spunând ca pentru sine:
"îţi mulţumesc, Bora". M-am uitat pe furiş spre masa lui Franulovici. Iovanovici a întors puţin capul, şi
atât.
Amândoi am terminat aproape în acelaşi timp scurta noastră şedinţă de masaj. Apoi, Tiriac şi Bora au
trecut în baie, ca să se spele. I-am auzit vorbind. Mai întâi Iovanovici:
Nu fi supărat, "Ţiri". Nişte copii, acolo, îţi dai seama ce-am fi făcut noi, în doi, dacă am fi avut talentul
lor?
Am fi câştigat de şase ori la rând "Cupa Davis".
Apoi am auzit la micul megafon din vestiar vocea arbitrului care ne poftea pentru setul patru. Mi-am luat
rachetele şi am ieşit. Zeliko venea după mine. L-am auzit bombănind, în spate: "Ce te-ai face tu, Ilie, fără
tăticu?" Nu i-am răspuns nimic. Nu-i trecuse încă supărarea...
Am câştigat destul de uşor setul patru. Ne-am strâns mâinile. La intrarea în vestiar ne aşteptau Bora
Iovanovici şi Ion. Erau tot împreună, în faţa uşii, Ion m-a oprit şi m-a dat la o parte, făcându-i loc lui
Franulovici. Seara am luat masa în patru...
Mi-a părut rău de cele întâmplate. Dar Tiriac nu face niciodată concesii. El susţine că lucrurile trebuie
puse la punct întotdeauna, încă din plecare, pentru ca fiecare să ştie pe ce contează.
... îmi aduc aminte, era într-o seară, la Stockholm. Ultima seară de noiembrie 1969. Pierdusem finala cu
Pilici*. Eram însă vesel, pentru că se sfârşea un sezon frumos, cu finala de la Cleveland, cu "primii 16" la
Forest Hills. Mai mult decât atât, a doua zi urma să plecăm acasă, pentru o lună întreagă.
În seara aceea de sfârşit de noiembrie, neam dus într-un fel de Folies Bergeres al Stockholmului. Eram în
trei. Tiriac, eu şi Gimeno. Ne simţeam foarte bine. Eu, parcă pluteam, deşi băusem doar o jumătate de
pahar din şampania oferită de patronul localului, care-mi adusese şi ediţia de seară a lui "Dagens
Nyheter", unde se scria despre "publik favoriten Ilie Năstase".
La o masă, alături de noi, şedeau două perechi, în faţa mea se ridica spatele lat al unuia dintre partenerii
celor două fete. La un moment dat, peste umărul "vikingului" cu plete roşii, am zărit doi ochişori albaştri
cum numai în Suedia poţi găsi. Şi ochişorii mi-au zâmbit. (Sau mi-au lăsat impresia că zâmbesc). De fapt,
zâmbetul ar fi putut să-i fie adresat vikingului, mai ales că ne aflam pe aceeaşi linie. Aşa se face că n-am
putut rezista tentaţiei şi-am înclinat paharul, cu discreţie, în cinstea ochişorilor albaştri. Şi ochişorii mi-au
mulţumit, zâmbind: acum numai încăpea nici o îndoială.
În acest timp, Tiriac privea spre scena plină cu dansatoare. O privire absentă, pe care o invidiez foarte
mult, pentru că eu nu sunt în stare să privesc un grup de fete ca şi cum aş trece în revistă câţiva cai înainte
de curse. Gimeno, în schimb, a observat jocul meu cu ochişorii albaştri şi mi-a spus la ureche: "Dragă Ilie,
ţi-aş recomanda să fii mai prudent. E adevărat că suedezii pot bea zece schotchuri la rând, dar să ştii că
scenele lor de gelozie sunt la fel de primejdioase ca şi cele de la Valencia". I-am răspuns râzând: "N-am
nici o grijă, Andreas. E Ion cu noi". Auzind aceste ultime cuvinte, Ion ne-a privit de parcă s-ar fi trezit
chiar atunci din somn: "Despre ce e vorba?" Gimeno i-a povestit în câteva cuvinte meciul meu cu
ochişorii albaştri. Ion a ascultat şi mi-a zâmbit. "Ilie, aici te aperi singur. Să fie limpede. E o problemă
pentru care merită să încasezi un upercut. Să nu contezi pe mine".
Am renunţat la ochişorii albaştri. Gimeno a făcut mare haz. Ne-am continuat seara ca între bărbaţi. Ne-am
sculat de la masă în momentul în care orchestra a invitat lumea la dans. Semnalul l-a dat Tiriac, cu precizia lui
de totdeauna: "Avionul de Copenhaga pleacă mâine la 7,30. La prânz suntem acasă".
... Iertaţi-mă pentru această lungă introducere. Am impresia că până la urmă am să mă specializez în
introduceri. De fapt, de la început am vrut să vă povestesc despre cele ce s-au întâmplat după victoria mea
asupra lui Ballogh, atunci, la Cluj, dar "fulgii de zăpadă" pomeniţi de Ion mi-au amintit de Harlem şi de
Stockholm. Adevărul e că nici nu prea vreau să-mi amintesc de zilele care au urmat Clujului. Timp de vreo doi
ani, sau trei, adică până spre primăvara lui '62, am continuat să fiu "nimeni". De ce? Pentru că mă băteau toţi.
Şi Dron, şi Popovici, şi Boaghe, şi Necula. Odată, la Braşov, am făcut un dublu cu Popovici. Rezultatul? Ne-au
bătut Baciu şi Necula. Ţin minte, în vara lui '61, Dimache era gata gata să mă facă o "lăptăreasă" (n. r. 6-0).
Abia am reuşit şi eu să adun patru mingi de un ghem, în setul doi.
Eram, cum s-ar spune, clientul tuturor. Altă dată, în "Cupa Ştiinţa", doctorul Mita mi-a făcut cadou un
6-2,6-0.Mi-era şi ruşine să apar pe teren. Şi aveam 16 ani.
Ce fac, Costele?, l-am întrebat într-o zi pe fratele meu, care era încă în echipa naţională de tenis.
Nu faci nimic, îi dai înainte. La treaba asta, vorba lui Gogu, primii zece ani sunt mai grei.
Nu-mi merge forhand-ul.
Ba îţi merge foarte bine. Dacă vrei, îţi dau eu forhand-ul meu, şi mi-l dai tu pe al tău.
Şi atunci, de ce pierd mereu?
Pentru că ai încă mingea foarte scurtă. Şi ce trebuie să fac?
Să bei câte un pahar de lapte, seara, înainte de culcare.
Râzi de mine, Costele.
Nu râd deloc. Ai nevoie de zahăr şi de lapte. Adică de forţă. Când mingea o să se ducă spre linia de fund,
atunci tu n-ai să mai fii fratele meu.
Nu înţeleg.
Atunci eu am să fiu fratele tău.
Costel încerca să-mi dea curaj, dar în "Sportul" apărea un singur nume: Năstase. Mult mai târziu, prin
toamna lui '62, Radu Voia sau "Ticu" Comarnischi aveau să scrie C. Năstase, amintindu-şi că există şi un
I. Năstase, care nu trebuie confundat cu Năstase cel mare. Ba nu! Mint!! în martie 1962, când Burcescu
m-a bătut cu 6-4,6-3, "Sportul" sa îndurat de mine, scriind că "Ilie Năstase a înregistrat unele progrese".
Era în luna când Tiriac pleca în Africa de Nord, la Cairo, pentru un mare turneu internaţional, unde avea
să-l bată pe Neale Fraser, câştigătorul Wimbledonului din 1960.
Pentru că veni vorba, aş vrea să-i spun lui Gimeno că în primăvara lui '62... Oh, dar mai bine să vă
povestesc ceva în legătură cu prima mea întâlnire cu Gimeno... O întâlnire de care se leagă şi o poveste
întreagă, cu Franulovici, la Philadelphia... Deocamdată însă, trebuie să mă opresc aici. îmi închipui că Ion
Tiriac e nerăbdător să-şi aducă aminte şi să vă povestească şi dumneavoastră despre victoria asupra lui
Neale Fraser. Eu sunt primul gata să ascult povestea din nou. Probabil că fără această victorie Ilie Năstase
ar fi rămas şi astăzi un "nimeni".