Sunteți pe pagina 1din 117

Cauze cu minori în materie

civilă şi penală

– Practică judiciară –

Autor
Dana TITIAN
Consilier al Procurorului General
Argument

În domeniul justiţiei pentru minori, până la această dată, în România au avut loc unele
reforme prin aderarea la Convenţia O.N.U. privind drepturile copilului (ratificată de România prin
Legea nr. 18/199)/ care este un instrument deosebit de complex axat pe drepturile copilului , pe
rela’ia copilului cu familia , prin Legea nr. 272/2004, prin Legea nr. 273/2004, prin aderarea la
Convenţia europeană asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii (adoptată de
România prin Legea nr. 100/1992), prin Legea nr. 216/2003 de aderare la Convenţia europeană
asupra recunoaşterii şi executării hotărârilor în materia încredinţării de copii, Luxembourg 1980,
prin Legea nr. 364/2004 de aplicare a Convenţiei de la Haga în materia aspectelor civile ale răpirii
internaţionale de copii, pentru a le cita pe cele mai importante.
Magistraţii responsabili de soluţionarea cauzelor cu minori trebuie să aibă în vedere, atunci
când dispun măsuri de protecţie specială, încredinţarea copilului spre creştere şi educare, relaţiile
personale cu părinţii sau alte rude, stabilirea programului de vizitare, drepturile personale şi
patrimoniale ori adopţia, ca acea măsură să aducă echilibrul, să ajute copilul, pentru că numai
astfel răspunsul judiciar concordă cu interesul superior; simpla „plasare” nu garantează acest
interes superior.
Doctrina şi jurisprudenţa au încercat să definească noţiunea de interes superior al copilului,
întrucât reglementările naţionale şi internaţionale fac referire la această noţiune, atunci când
analizează o măsură de protecţie, dar nu o definesc. S-a încercat delimitarea noţiunii de interes
superior al copilului de cea de interes al copilului.
Un copil ar trebui să aibă două feluri de interese, unul obişnuit şi unul superior? Pare o
absurditate!
Consider, alături de alţi autori, că dezvoltarea armonioasă, respectarea drepturilor
fundamentale reprezintă interes superior al copilului.
Interesul copilului este sufletul, iar esenţa unei măsuri de protecţie este finalitatea unică şi
superioară. Sarcina identificării şi aprecierii corecte a interesului superior al copilului revine
judecătorului şi nu numai, ci, în egală măsură, tuturor celor implicaţi (asistenţi sociali, poliţişti,
avocaţi, procurori, asistenţi maternali, lucrătorilor din centre de plasament şi, evident şi nu în
ultimul rând, părinţilor).
În doctrină s-a arătat că legiuitorul intern era obligat să definească în termeni cât mai exacţi
interesul superior al copilului.
Nu ne raliem acestui punct de vedere, deoarece prinderea noţiunii în tipare schematice nu
ar fi avut finalitatea scontată. Realitatea vieţii zilnice este mult mai amplă şi neprevăzută decât
poate legiuitorul la un moment dat să prevadă. În jurul fenomenului „interes superior al copilului”
s-au conturat şi se conturează explicitări atunci când se adoptă o soluţie pentru un copil, deoarece
legiuitorul a evitat o definiţie.
În această materie, încercarea de a încremeni fenomenul în definiţii nu este necesară,
semnificativ fiind faptul că în limbaj obişnuit expresia este frecventă în tot ceea ce înseamnă
măsuri în raport cu un copil şi pentru un copil.
Prin lucrare am urmărit să evidenţiez aspectele practice şi de aceea am fixat cât mai fidel
analiza cauzelor prezentate soluţionate de instanţele de judecată şi am formulat comentarii numai
acolo unde am apreciat că soluţia dată are la bază o interpretare care nu corespunde textului de
lege aplicabil.

2
Partea I. Cauze cu minori în materie civilă

Capitolul I. Măsuri de protecţie specială a copilului aflat în dificultate.


Aprecierea interesului superior al copilului

1. Înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgenţă cu măsura plasamentului la


un serviciu de tip rezidenţial. Delegarea drepturilor părinteşti cu privire la persoana şi
bunurile minorului pe durata plasamentului. Obligarea tatălui la plata contribuţiei de
întreţinere în favoarea minorului

Plasament în regim de urgenţă


Plasament la serviciu de tip rezidenţial
Drepturi părinteşti. Delegare
Contribuţie de întreţinere. Obligare la plată

C. fam., art. 86, art. 89, art. 93, art. 94


Legea nr. 272/2004, art. 62 alin. (4),
art. 63 alin. (2), art. 66 alin. (2)

Măsura de protecţie a minorului aflat în dificultate va fi dispusă de judecător având


în vedere criteriul interesului superior al acestuia. Se va ţine seama de necesitatea asigurării
pentru copil a condiţiilor dezvoltării sale fizice, pregătirii şcolare, climatului de stabilitate şi
siguranţă.
Pe durata plasamentului, instanţa va dispune delegarea drepturilor părinteşti cu
privire la persoana şi bunurile minorului, chiar dacă părinţii nu au fost decăzuţi din
drepturile părinteşti.

Trib. pentru Minori şi Familie Braşov, sentinţa civilă nr. 21 din 31 martie 2005,
irevocabilă prin decizia civilă nr. 55 din 13 mai 2005 a Curţii de Apel Braşov,
Secţia pentru minori şi familie,
nepublicată

Prin cererea de chemare în judecată, modificată ulterior, reclamanta Direcţia Generală de


Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Braşov a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii N.V. şi D.G.,
primul în calitate de părinte, iar cel de-al doilea în calitate de reprezentant legal şi şef la serviciul
de tip rezidenţial, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună înlocuirea măsurii
plasamentului în regim de urgenţă cu măsura plasamentului la serviciul de tip rezidenţial – Centrul
de Plasament „Casa I.” Rupea – în ceea ce-l priveşte pe minorul N.R.G., delegarea drepturilor
părinteşti cu privire la persoana şi bunurile minorului, precum şi obligarea pârâtului N.V. la plata
contribuţiei lunare de întreţinere în favoarea minorului, în temeiul art. 86, art. 89, art. 93 C. fam.,
coroborate cu art. 63 din Legea nr. 272/2004.

3
În motivarea cererii se arată că minorul a mai fost instituţionalizat în anul 1998, iar în anul
2003 minorul a fost reintegrat în familia pârâtului N.V. Se mai arătă că, datorită tratamentului la
care a fost supus de către pârât, copilul a fugit din familia acestuia, reclamanta emiţând dispoziţia
de plasament în regim de urgenţă în 2005, prin care minorul a fost instituţionalizat la Centrul de
Plasament „D.” Ghimbav.
Pârâtul N.V. a depus la dosar întâmpinare, solicitând admiterea în parte a cererii de
chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost modificată de către reclamantă, cu consecinţa
respingerii petitului având ca obiect obligarea sa la plata contribuţiei lunare de întreţinere în
favoarea minorului, motivând că mai are un alt copil în întreţinere şi că, de fapt, nu este tatăl
minorului N.R.G.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul a constatat următoarele:
Minorul N.R.G. este născut la data de 4.11.1989 în Municipiul Braşov şi, aşa cum rezultă
din conţinutul certificatului de naştere, este fiul pârâtului N.V. şi al numitei N.C., aceasta din urmă
decedând la data de 28.11.1991.
Este de menţionat că pârâtul nu a formulat acţiune în tăgada paternităţii, iar potrivit
dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 119/1996, coroborate cu art. 15 din aceeaşi lege, dovada stării
civile a minorului este pe deplin făcută în cauză şi este opozabilă pârâtului, care este înscris la
rubrica „tată” în actul de naştere al minorului.
Datorită faptului că mama minorului este decedată din anul 1991, iar pârâtul din prezenta
cauză s-a dezinteresat în mod constant de acesta, Direcţia pentru Protecţia Drepturilor Copilului a
emis mai multe hotărâri prin care s-au luat măsuri de protecţie cu privire la minor.
Minorul N.R.G. personal a solicitat reclamantei luarea unei măsuri de protecţie cu privire
la persoana sa şi internarea lui în Centrul de Plasament „D.” Ghimbav, iar audiat fiind în Camera
de Consiliu, acesta a declarat că a fugit de acasă din cauza comportamentului pârâtului, care-l
punea să muncească zilier la diverse persoane, astfel încât nu putea să-şi continue şcoala.
Minorul a mai declarat că îi place în Centrul de Plasament Ghimbav, deoarece acolo are
posibilitatea să picteze, să-şi continue studiile, prin lecţii şi meditaţii, şi că în continuare doreşte să
meargă la Centrul de Plasament „Casa I.” din Rupea, deoarece acolo mai are o soră.
Din punct de vedere psihologic, aşa cum s-a concluzionat în raportul de evaluare detaliată,
minorul prezintă o inteligenţă peste medie, relevă frustrări, anxietate, impulsivitate şi
influenţabilitate, manifestă o accentuată nevoie de confort fizic şi senzorial, având o perspectivă a
viitorului incertă. Aşa cum a evidenţiat psihologul, legătura afectivă cu pârâtul N.V. este foarte
slabă, minorul fiind ataşat de un alt bărbat pe care-l consideră adevăratul său tată. Acelaşi psiholog
a mai concluzionat că în raport de interesul superior al minorului se impune înlocuirea măsurii
plasamentului în regim de urgenţă cu măsura de plasament la serviciul de tip rezidenţial – Centrul
de Plasament „Casa I.” Rupea.
Faţă de cele expuse anterior, constatându-se că cererea de chemare în judecată, astfel cum
a fost modificată de către reclamantă, este întemeiată, Tribunalul, văzând prevederile art. 66 alin.
(2), ale art. 62 alin. (4) din Legea nr. 272/2004, a admis şi, pe cale de consecinţă, a dispus
înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgenţă şi delegarea drepturilor părinteşti în favoarea
conducătorului de tip rezidenţial, iar cu privire la bunurile minorului în favoarea Preşedintelui
Consiliului judeţean Braşov.
Deoarece, aşa cum s-a menţionat anterior, dovada stării civile a minorului este făcută în
cauză, iar paternitatea pârâtului, până la proba contrară, este cert stabilită, Tribunalul, văzând
dispoziţiile art. 63 din Legea nr. 272/2004, ale art. 86, art. 94 C. fam., l-a obligat pe pârâtul N.V. la
plata în favoarea minorului a unei contribuţii lunare de întreţinere în sumă de 700.000 lei, în
funcţie de venitul minim pe economia naţională, începând cu data de 24.02.2005 – data emiterii
dispoziţiei de plasament în regim de urgenţă al minorului – şi până la încetarea măsurii de
plasament cu privire la acelaşi minor.
În recursul formulat, pârâtul N.V. a învederat instanţei că nu are venituri şi a susţinut că nu
este tatăl minorului, tatăl fiind un alt bărbat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, curtea a constatat că recursul este nefondat.

4
Potrivit art. 51 alin. (2) C. fam., nimeni nu poate contesta starea civilă a copilului care are
folosinţa unei stări civile conforme cu certificatul său de naştere. În calitate de drept personal
nepatrimonial, starea civilă a unei persoane este opozabilă tuturor şi nu poate fi modificată decât în
condiţiile legii. Deşi recurentul aminteşte de introducerea unei acţiuni în tăgada paternităţii, la
dosar nu se află nici o dovadă în acest sens, aşa încât, în mod legal, prima instanţă, examinând
certificatul de naştere al minorului, l-a reţinut pe recurent ca tată al copilului.
Legat de plata contribuţiei lunare la care a fost obligat recurentul, este de observat, în
primul rând, că aceasta a fost fixată luând în considerare lipsa unor venituri lunare ale recurentului,
la venitul minim pe economie. În al doilea rând, apărarea sa privind întreţinerea mai multor
persoane, printre care şi un minor, nu se verifică în actele de la dosar. Copilul pe care îl consideră
în întreţinerea sa este, aşa cum rezultă din raportul de evaluare detaliată, fiul fiicei majore a
concubinei sale. Aşa fiind, el nu poate fi considerat, din punct de vedere al art. 86-88 C. fam.,
persoană aflată în întreţinere, care să poată duce la reducerea contribuţiei lunare.
Pentru considerentele de mai sus, curtea a respins recursul.

2. Înlocuirea măsurii de plasament în regim de urgenţă cu măsura plasamentului la


un serviciu de tip rezidenţial. Decăderea totală a părinţilor din drepturile părinteşti.
Condiţii. Delegarea drepturilor părinteşti cu privire la persoana şi bunurile minorului

Plasament în regim de urgenţă


Plasament la serviciu de tip rezidenţial
Drepturi părinteşti. Decădere
Drepturi părinteşti. Delegare

C. fam., art. 109


Legea nr. 272/2004, art. 38 lit. c),
art. 58 alin. (1) lit. c), art. 62 alin. (4),
art. 66 alin. (2)

1. Faţă de minorul aflat în pericol, sub aspectul sănătăţii fizice, psihice, mentale, se
dispune o măsură de plasament în regim de urgenţă. Ulterior, se poate dispune înlocuirea
plasamentului în regim de urgenţă cu o altă măsură de plasament, ori de câte ori din probele
administrate în cauză rezultă că această măsură este în interesul superior al minorului.
2. Decăderea totală din drepturile părinteşti se dispune atunci când părinţii dau
dovadă de neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, astfel că pentru
protejarea interesului minorului este necesară scoaterea sa de sub orice influenţă provenind
de la părintele sancţionat.
Astfel, dacă tatăl este agresiv sau alcoolic, iar mama a dat dovadă de o totală lipsă de
preocupare faţă de copil, rezultă că acest comportament se impune a fi caracterizat drept
neglijenţă în sensul art. 109 C. fam.

Trib. pentru Minori şi Familie Braşov, sentinţa civilă nr. 44 din 3 mai 2005, irevocabilă
prin nerecurare, nepublicată

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi


Protecţia Copilului Braşov a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C.G., C.E. şi R.C., primii doi în
calitate de părinţi ai minorei C.E., iar ultimul pârât în calitate de şef al Centrului de Plasament
„Casa P.”, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună înlocuirea măsurii plasamentului în
regim de urgenţă cu măsura plasamentului la serviciul de tip rezidenţial – Centrul de Plasament
„Casa P.” –, în ceea ce o priveşte pe minora C.E., decăderea totală a părinţilor minorei din
drepturile părinteşti, precum şi delegarea exercitării drepturilor părinteşti cu privire la persoana

5
copilului către şeful Centrului de Plasament, iar cu privire la bunurile acestuia către preşedintele
Consiliului judeţean Braşov.
În motivarea cererii se arată că minora C.E. a fost neglijată de către părinţii ei, care i-au
pus în pericol grav dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală, precum şi integritatea corporală.
Se mai motivează că tatăl este deosebit de agresiv şi din această cauză reclamanta a sesizat
instanţa judecătorească, pentru ca pe calea unei ordonanţe preşedinţiale să se dispună scoaterea
minorei din mediul în care trăia şi internarea ei într-un centru de plasament.
S-a pronunţat în acest sens sentinţa civilă nr. 11/S/2005 a Tribunalului pentru Minori şi
Familie Braşov, ce a fost pusă în executare cu ajutorul reprezentanţilor poliţiei.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul a constatat următoarele:
Minora C.E. este născută la data de 16.01.1999 în municipiul Braşov şi mai are o soră, pe
minora C.N. Cu privire la minora C.E., prin sentinţa civilă nr. 11/S din 24 februarie 2005
(irevocabilă prin decizia civilă nr. 36/R/MF/C din 25 martie 2005, pronunţată de Curtea de Apel
Braşov, Secţia pentru minori şi familie), s-a dispus plasarea în regim de urgenţă la Centrul de
Plasament „Casa P.”, părinţii fiind obligaţi să o predea pe fetiţă reprezentanţilor reclamantei. S-a
reţinut în considerentele sentinţei civile susmenţionate că minora s-a aflat în pericol, atât sub
aspectul sănătăţii fizice, trăind într-un focar de infecţie şi nefiind monitorizată din punct de vedere
medical, cât şi sub aspectul sănătăţii psihice, datorită violenţelor la care a asistat, fiind abuzată
emoţional. S-a mai reţinut în considerentele aceleiaşi sentinţe civile că în locuinţă persista un
miros greu suportabil şi lipseau cu desăvârşire cele mai elementare condiţii igienico-sanitare. În
bucătărie existau expuse cabluri electrice aflate sub tensiune şi neizolate, astfel încât în
permanenţă exista pericolul de electrocutare. La data când minora împreună cu sora ei au fost
ridicate de către organele de poliţie din locuinţa susmenţionată, s-a constat că ambii copii
prezentau un evident aspect neîngrijit, aveau obrajii livizi, ca efect al alimentaţiei
necorespunzătoare şi a lipsei de vitamine. De altfel, psihologul a concluzionat că în structurile
subconştiente minorele prezintă în mod cert simptome clare ale abuzurilor fizice şi emoţionale,
deoarece au fost martore la scenele de cruzime derulate între părinţii lor. Aşa cum rezultă din
adresa emisă de Poliţia municipiului Braşov, tatăl, pe fondul consumului de alcool şi din cauza
geloziei, şi-a înjunghiat concubina (mama minorelor). Audiată fiind în Camera de Consiliu,
minora C.E. a confirmat abuzurile fizice şi psihice la care a fost supusă, relatând instanţei că de
multe ori a fost bătută cu bâta şi cu cureaua de către tatăl ei, care consuma în mod excesiv băuturi
alcoolice (ţuică) şi care o bătea şi pe sora ei, dar şi pe concubină (mama minorelor).
Minora C.E. a locuit împreună cu sora ei într-o cameră unde nu exista lumină artificială, iar
în ceea ce priveşte pregătirea hranei, fetiţa a arătat că îşi făcea singură mâncare, îşi spăla singură
hăinuţele, iar mama ei nu o ajuta la treabă, deoarece stătea în pat. Afirmaţiile minorei sunt
confirmate atât de sesizarea scrisă făcută de bunicul acesteia, cât şi de conţinutul raportului privind
situaţia ambelor minore şi contrazic declaraţiile date de tată la interogatoriul luat, potrivit cu care
copiii erau bine hrăniţi cu ouă, carne, brânză, ciorbiţă, salam, fructe şi că în realitate celor două
minore nu le-a lipsit nimic. Este dovedit în cauză atât abuzul fizic, cât şi cel emoţional, în formă
gravă şi continuată, exercitat de ambii părinţi ai minorei, care sunt consumatori de băuturi
alcoolice şi care prin modul lor de viaţă, caracterizat prin violenţă, lipsă de preocupare pentru
igiena locuinţei şi pentru educarea fetiţelor, au pus în pericol în mod serios creşterea şi dezvoltarea
acestora, fiind imperios necesară intervenţia autorităţilor pentru protecţia drepturilor acestora.
Relevantă în acest sens este şi atitudinea mamei (concubina pârâtului C.G.), care, în ciuda faptului
ca a fost înjunghiată cu cuţitul de acesta, în prezenţa minorelor, a refuzat să depună plângere
penală împotriva pârâtului pentru agresiune, fiind de altfel internată în spital în stare de ebrietate.
Faţă de cele expuse anterior, Tribunalul, văzând dispoziţiile art. 66 alin. (2) din Legea nr.
272/2004, coroborate cu dispoziţiile art. 38 lit. c) din aceeaşi lege, a admis cererea de chemare în
judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii, constatând că este în interesul
minorei C.E. să rămână în Centrul de Plasament „Casa P.” din Codlea, acolo unde beneficiază de
un plan amplu individualizat de protecţie.
A dispus decăderea totală din exerciţiul drepturilor părinteşti a părinţilor, precum şi

6
delegarea exerciţiului acestor drepturi către şeful serviciului de tip rezidenţial, respectiv către
Preşedintele Consiliului judeţean Braşov, în ceea ce priveşte persoana minorei şi bunurile acesteia,
până la încetarea măsurii de plasament dispusă în cauză.

3. Înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu plasament la un centru de tip


rezidenţial. Evaluarea posibilităţilor de reintegrare a copilului în familie la solicitarea
părinţilor. Refuzul categoric al minorului de a se întoarce în familie. Decăderea din dreptul
de a avea legături personale cu copilul

Plasament în regim de urgenţă


Plasament la serviciu de tip rezidenţial
Drept de a avea legături personale cu minorul. Decădere

Legea nr. 272/2004, art. 38 lit. c), art.


56 lit. c), art. 65, art. 66 alin. (1) şi (2),
art. 89 alin. (1), art. 94 alin. (4)

Măsura de plasament în regim de urgenţă se dispune faţă de copilul abuzat fizic sau
psihic de părinţi. Instanţa de judecată sesizată, conform art. 66 din Legea nr. 272/2004, în 48
ore de la data dispunerii plasamentului în regim de urgenţă, va analiza motivele care au
determinat luarea măsurii de protecţie în regim de urgenţă şi va dispune, după caz,
menţinerea acesteia, înlocuirea cu măsura plasamentului, instituirea tutelei sau reintegrarea
copilului în familie, pronunţându-se cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti.
Când judecătorul constată că interesul superior al copilului de a creşte într-un mediu
stabil din punct de vedere material şi afectiv nu poate fi realizat în familia părinţilor săi
datorită absenţei mediului familial liniştit, moral şi empatic, va dispune o măsură de
plasament la asistent maternal profesionist sau centru de tip rezidenţial. Acest tip de mediu
are efect compensator şi stimulator pentru potenţialul copilului şi răspunde modelului
familial.
Luând cu prioritate în considerare interesul superior al copilului, instanţa va dispune
decăderea ambilor părinţi sau numai a unuia dintre ei din dreptul de a avea legături
personale cu minorul, atunci când sunt probe că prezenţa lor sau a unuia dintre ei în viaţa
propriului copil duce la periclitarea sănătăţii fizice sau psihice a copilului.

Trib. pentru Minori şi Familie Braşov, sentinţa civilă nr. 137 din 27 iunie 2005,
irevocabilă, nepublicată

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi


Protecţia Copilului Braşov, în contradictoriu cu părinţii copilului B.T. şi pârâtul D.G., şeful
centrului de plasament în calitate de reprezentant legal al copilului, a solicitat menţinerea
plasamentului în regim de urgenţă a copilului B.T. şi delegarea exercitării drepturilor părinteşti. În
motivarea cererii se arată că, în fapt, copilul B.T. a intrat în atenţia Direcţiei Generale de Asistenţă
Socială şi Protecţia Copilului Braşov ca urmare a sesizării formulate de către doamna U.C., la care
copilul a locuit după ce a fugit de acasă din cauza abuzului fizic şi psihic la care a fost supus de
către tată. Direcţia a hotărât, cu acordul copilului, internarea acestuia la Centrul de Zi şi Adăpostul
de Noapte pe perioada evaluării posibilităţilor de reintegrare în familie. Comportamentul abuziv al
tatălui a fost declanşat de săvârşirea de către copil a unei infracţiuni de furt de la magazin, de unde
a sustras un CD. Minorul a afirmat, de asemenea, că tatăl a avut şi o tentativă de abuz sexual
asupra sa. În timp au existat situaţii în care tatăl a adoptat un comportament extrem de agresiv în
relaţia cu şcoala la care minorul urmează cursurile, dar şi cu reprezentanta direcţiei. Deşi părinţii
doresc în mod imperativ reintegrarea copilului în familie, acest lucru nu este posibil, datorită

7
refuzului categoric al minorului de a se întoarce în familie.
Reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului a formulat o
precizare de acţiune, în sensul că solicită modificarea primului petit al acţiunii, şi anume înlocuirea
măsurii de plasament în regim de urgenţă cu aceea de plasament la un asistent maternal
profesionist.
Ulterior, reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului a
formulat o nouă precizare de acţiune, în sensul că solicită modificarea primului petit al acţiunii, şi
anume înlocuirea măsurii de plasament în regim de urgenţă cu aceea de plasament la un serviciu
de tip rezidenţial şi, în considerarea dorinţei copilului şi interesului superior al acestuia, decăderea
părinţilor din dreptul de a avea legături personale cu minorul.
Printr-o ultimă modificare de acţiune, reclamanta a solicitat instituirea măsurii de protecţie
– plasament la un alt serviciu de tip rezidenţial, şi anume Organismul privat Autorizat „S.M.”.
În cursul judecaţii a fost luat un interogatoriu părinţilor copilului, a fost efectuată o anchetă
socială, s-a comunicat situaţia şcolară a minorului, a fost audiat un martor şi minorul.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că minorul B.T s-a născut la data
de 16 decembrie 1989 în localitatea Braşov şi este fiul lui B.I şi B.M. Prin dispoziţia nr. 58 din 25
aprilie 2005 a directorului Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Braşov, în
baza art. 65 din Legea nr. 272/2004, s-a dispus plasamentul în regim de urgenţă al copilului B.T.
până la înlocuirea măsurii de protecţie de către instanţa judecătorească, cauza instituţionalizării
fiind aceea că minorul a fost abuzat fizic şi psihic de către tată.
Potrivit art. 66 din Legea nr. 272/2004, în situaţia plasamentului în regim de urgenţă dispus
de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, aceasta este obligată să
sesizeze instanţa judecătorească în termen de 48 de ore de la data la care a dispus această măsură.
Instanţa judecătorească va analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate de către direcţie şi
se va pronunţa, după caz, cu privire la menţinerea plasamentului în regim de urgenţă sau la
înlocuirea acestuia cu măsura plasamentului, instituirea tutelei ori cu privire la reintegrarea
copilului în familia sa, instanţa fiind obligată să se pronunţe şi cu privire la exercitarea drepturilor
părinteşti.
Din analiza acestui articol rezultă faptul că instanţa judecătorească, în urma sesizării sale
de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, poate opta la alegere (după
caz) între soluţiile indicate de textul de lege, nefiind obligată să se oprească la soluţia propusă de
către direcţie prin sesizarea formulată.
Pe parcursul procesului, părinţii, în mod constant, au solicitat reintegrarea copilului în
familie. În urma analizării motivelor care au stat la baza măsurii adoptate de către direcţie, instanţa
a apreciat că în interesul superior al copilului este înlocuirea măsurii de protecţie a plasamentului
în regim de urgenţă cu măsura de protecţie specială a plasamentului la un serviciu de tip
rezidenţial, şi nu reintegrarea acestuia în familie. Pentru a ajunge la această concluzie, s-au avut în
vedere următoarele:
Deosebit de importante sunt concluziile planului individualizat de protecţie, în sensul că
obiectivul general este menţinerea plasamentului în regim de urgenţă. Concluziile raportului cu
privire la situaţia copilului sunt în sensul că se propune plasamentul copilului la un asistent
maternal profesionist din nevoia psihologică a copilului de a trăi într-un mediu familial liniştit,
empatic şi moral. Acest tip de mediu ar avea un efect compensator şi stimulator pentru potenţialul
bun al minorului şi, totodată, ar răspunde nevoii de model parental. Din punct de vedere
psihologic, copilul este anxios şi agitat, prezentând frustrări afective majore care declanşează
frecvent atacuri de panică în prezenţa tatălui. Ulterior au fost modificate concluziile acestui raport,
în sensul că în privinţa situaţiei copilului au fost continuate demersurile de a găsi o soluţie optimă
de plasare a copilului în cadrul căreia obiectivele de integrare socială şi continuarea educaţiei sale
şcolare să fie realizate cât mai bine, propunându-se astfel plasamentul la Asociaţia „S.M.”. Copilul
B.T. are vârsta de 16 ani, a fost ascultat în Camera de Consiliu de către instanţă, a precizat că a
fost prins furând din magazin de către organele de poliţie, după care, bănuind că tatăl sau vrea să îi
aplice o corecţie, a fugit de acasă două zile. Minorul l-a caracterizat pe tatăl său ca fiind un om

8
rău, violent atunci când bea, că a existat o încercare de abuz sexual din partea tatălui asupra sa,
ocazie cu care a fost lovit de către tată. Copilul şi-a exprimat dorinţa de a rămâne în continuare în
centrul de plasament până îşi termină liceul, nedorind să se mai întoarcă acasă la domiciliul
părinţilor.
Potrivit raportului de evaluare psihologică, minorul B.T. este un preadolescent care
prezintă o inteligenţă situată în zona medie normală, are o conduită emoţional-expresivă dominată
de conflicte şi tensiuni intra-psihice, care îşi au originea în frustrări afective acute, iar ca efect al
acestor frustrări, minorul se află în faza de a renunţa afectiv la relaţia parentală, paralel cu
reorientarea acestui flux către alte modele. Sentimentele de jenă faţă de statutul socio-economic şi
cultural scăzut al părinţilor, la care se adaugă stigmatul de recidivist cu trecut violent al tatălui şi în
mod cert incapacitatea părinţilor de a oferi căldură afectivă şi modele educaţional-morale solide au
produs în timp „abandonul afectiv”. În cuprinsul interogatoriului luat mamei minorului, aceasta a
precizat faptul că minorul este un copil influenţabil şi de aceea crede că acesta a fugit de acasă, că
nu a mers la şcoală să se intereseze de situaţia şcolară a copilului, că soţul său a fost condamnat în
trecut pentru că i-a omorât tatăl şi a mai fost cercetat pentru săvârşirea unei tentative la
infracţiunea de viol asupra fiicei. În cuprinsul interogatoriului luat tatălui minorului, acesta a
precizat faptul că a existat o împrejurare în care l-a lovit pe fiul său, apoi minorul a fugit de acasă.
Tatăl a arătat că nu înţelege de ce nu vrea să stea copilul acasă.
Martorul a declarat că după părerea lui, fratele său a fugit de acasă din cauza notelor rele.
Martorul a arătat că fratele său, copilul B.T., nu era prea bine îngrijit de către părinţi. Instanţa a
constatat că martorul a fost subiectiv în declaraţiile sale datorită prezenţei părinţilor săi în sală.
Totuşi, din declaraţia acestuia a rezultat că tatăl a fost violent în copilărie cu martorul şi cu sora
acestuia, martorul declarând că nu crede că fratele lui, B.T., a asistat la violenţele aplicate asupra
sa şi a surorii sale.
Raportat la toate aceste aspecte, instanţa a tras concluzia că minorul B.T este un copil
abuzat, în sensul celor prevăzute de art. 89 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, tatăl său exercitând
acţiuni asupra acestui copil, prin care au fost periclitate integritatea corporală, sănătatea fizică şi
psihică a copilului.
Deoarece copilul beneficiază astfel, în baza art. 56 lit. c) din Legea nr. 272/2004, de
măsurile de protecţie specială, instanţa a apreciat că, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr.
272/2004, interesul superior al copilului este de a trăi într-un mediu stabil atât din punct de vedere
material, cât şi afectiv, care nu poate fi realizat în familia părinţilor săi.
Faţă de aceste considerente, ţinând seama şi de poziţia exprimată de minor în momentul
ascultării acestuia, instanţa a admis cererea de chemare în judecată privind înlocuirea măsurii de
protecţie a plasamentului în regim de urgenţă şi, în consecinţă, a înlocuit măsura de protecţie
specială a plasamentului în regim de urgenţă cu măsura de protecţie specială a plasamentului la
serviciul de tip rezidenţial Asociaţia „S.M.” a copilului B.T.
În baza art. 62 alin. (4) din Legea nr. 272/2004, a dispus delegarea drepturilor şi
obligaţiilor părinteşti privitoare la persoana copilului către şeful Asociaţiei „S.M.”, iar cele
privitoare la bunurile copilului către Preşedintele Consiliului judeţean Braşov, până la încetarea
măsurii de plasament cu privire la acest copil.
Potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi
Protecţia Copilului este obligată să sesizeze instanţa judecătorească în situaţia în care consideră că
sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru decăderea, totală sau parţială, a părinţilor ori a
unuia dintre ei din exerciţiul drepturilor părinteşti.
Conform art. 38 lit. c) din Legea nr. 272/2004, luând în considerare, cu prioritate, interesul
superior al copilului, care este un copil abuzat de către tatăl său, instanţa a admis în parte cererea
formulată de reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului privind
decăderea părinţilor din dreptul de a avea legături personale cu copilul şi, în consecinţă, a dispus
decăderea tatălui din dreptul de a avea legături personale cu copilul şi a respins cererea formulată
privind decăderea mamei din dreptul de a avea legături personale cu copilul, neexistând probe că
minorul ar avea un sentiment de teamă faţă de mama sa sau că prezenţa acesteia în viaţa fiului său

9
ar conduce la periclitarea sănătăţii fizice sau psihice a copilului sau la alte astfel de urmări.

4. Încetarea măsurii de plasament. Condiţii. Schimbarea împrejurărilor care au


determinat luarea măsurii de protecţie specială pentru copii. Redobândirea exerciţiului
drepturilor şi obligaţiilor părinteşti cu privire la persoana şi bunurile copiilor

Măsură de plasament. Încetare


Drepturi părinteşti. Redobândire

Legea nr. 272/2004, art. 24 alin. (2), art. 68 alin. (2)

Când temeiurile care au impus luarea unei măsuri de protecţie cu privire la un minor
nu mai subzistă, măsura va fi revocată, iar părinţii vor redobândi drepturile şi obligaţiile cu
privire la persoana şi bunurile copilului.

Trib. pentru Minori şi Familie Braşov, sentinţa civilă nr. 38 din 26 iulie 2005, irevocabilă
prin nerecurare, nepublicată

T.H., în contradictoriu cu Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului


Braşov, şi U.A., şef Centru de Plasament, a solicitat încetarea măsurii de protecţie – plasament la
serviciul de tip rezidenţial – cu privire la minorii T.C şi T.M. şi reintegrarea copiilor în familia
naturală.
În motivarea cererii de chemare în judecată se arată că prin sentinţele civile nr. 5/S/2005 şi
nr. 6/S/2005 ale Tribunalului pentru minori şi familie Braşov s-a instituit măsura de plasament la
Centrul de Plasament „B.” şi delegarea exercitării drepturilor părinteşti, deoarece copiii au fost
găsiţi fără supraveghere, reclamantul locuind la acea dată în altă localitate. Între timp, condiţiile
care au impus luarea acestei măsuri s-au schimbat, reclamantul mutându-se în locuinţa deţinută
anterior, pe care a renovat-o şi reamenajat-o şi şi-a revizuit atitudinea faţă de obligaţiile părinteşti.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că măsura de plasament s-a impus,
deoarece copiii au fost găsiţi fără supraveghere, mama fiind decedată, iar tatăl locuind în altă
comună la o soră a sa. Atât din declaraţiile minorilor care au fost audiaţi în Camera de Consiliu, în
baza art. 24 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, cât şi din depoziţiile martorilor, ei îşi doresc
reintegrarea în familie, iar tatăl lor conştientizează responsabilitatea pe care o are, urmând chiar un
program de consiliere, care l-a ajutat să-şi îmbunătăţească relaţia cu familia sa. Cu sprijinul
financiar al uneia din surorile celor doi minori, stabilită în Italia, reclamantul a renovat şi
reamenajat locuinţa şi a racordat-o la reţeaua de distribuţie a gazului metan.
Faţă de aceste considerente, instanţa apreciază că interesul superior al celor doi copii, în
raport cu dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 272/2004, este de a fi reintegraţi in familie, astfel că
acţiunea a fost admisă şi s-a dispus încetarea măsurii de protecţie –plasament la serviciul de tip
rezidenţial – şi reintegrarea în familie, tatăl redobândind exerciţiul drepturilor părinteşti.

5. Plasament în regim de urgenţă pentru copilul care a împlinit 14 ani şi care este
cercetat penal. Menţinerea măsurii. Delegarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti cu privire
la persoana şi bunurile copilului

Plasament în regim de urgenţă


Minor cercetat penal
Drepturi părinteşti. Delegare

10
Legea nr. 272/2004, art. 2, art. 53 alin. (2) şi
(3), art. 56 lit. b), art. 58 alin. (1) lit. c),
art. 62 alin. (4), art. 66 alin. (2)

Instanţa de judecată sesizată cu o cerere prin care se solicită menţinerea măsurii


plasamentului în regim de urgenţă pentru copilul care a împlinit 14 ani şi care este cercetat
pentru comiterea unei infracţiuni de furt calificat va proceda la luarea consimţământului
acestuia, deoarece, conform art. 53 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, la pronunţarea hotărârii
instanţa trebuie să aibă în vedere şi punctul său de vedere.
De asemenea, judecătorul va lua măsura adecvată situaţiei copilului, atunci când din
probele administrate rezultă că părinţii nu mai au autoritate asupra copilului lor (aceasta
fiind şi una din împrejurările care au favorizat comiterea faptelor penale). Aşa fiind,
opţiunea pentru reintegrarea copilului în familie în contextul menţionat nu ar reprezenta o
măsură care să răspundă pentru moment interesului superior al copilului, în sensul
dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 272/2004.

Trib. pentru Minori şi Familie Braşov, sentinţa civilă nr. 187 din 26 iulie 2005,
irevocabilă prin nerecurare, nepublicată

Prin cererea de chemare în judecată, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia


Copilului Braşov, în contradictoriu cu părinţii copilului V.M. şi şeful Centrului de Plasament ,,A.”,
a solicitat instituirea măsurii de protecţie a plasamentului în regim de urgenţă al copilului V.M. la
serviciul de tip rezidenţial, delegarea exerciţiului drepturilor şi obligaţiilor părinteşti, în ceea ce
priveşte persoana copilului, către şeful centrului de plasament, iar în ceea ce priveşte bunurile
copilului, Preşedintelui Consiliului judeţean Braşov.
În motivarea cererii se arată că în fapt copilul provine dintr-o familie legal constituită şi a
locuit împreună cu părinţii săi. V.M. a fost reţinută de către reprezentanţii Secţiei nr. 1 Poliţie,
fiind cercetată pentru furt calificat. Copilul a fost dus la „Adăpostul de Zi şi de Noapte” şi ulterior
a fost plasat în regim de urgenţă la Centrul de Plasament „A.”. Instanţa, analizând motivele care au
stat la baza măsurii adoptate, a constatat faptul că prin raportul de evaluare detaliată cu privire la
situaţia copilului s-a opinat pentru plasamentul la Centrul de Plasament, având în vedere faptul că
acest copil este cercetat pentru săvârşirea unei infracţiuni de furt calificat. Se mai reţine în
cuprinsul raportului de evaluare că minora are o relaţie bună de ataşament cu mama sa, aceasta
vizitând-o la centru săptămânal, ies împreună în oraş. Familia încearcă să accepte şi ideea că fata
lor va avea un copil, dar continuă să fie afectaţi de faptele ei. Astfel, şi-au exprimat poziţia, au
hotărât ca minora să mai rămână un timp în centrul de plasament unde beneficiază de asistenţă de
specialitate. Mama se interesează de situaţia acesteia permanent şi a fost de acord cu strategia
educaţional-terapeutică stabilită de echipa multidisciplinară din Centrul de Plasament. Analizând
întreaga situaţie a copilului V.M., a rezultat că a locuit cu părinţii săi şi cu sora sa mai mare până
în anul 2002; după absolvirea clasei a V-a, a abandonat cursurile şcolare, a plecat de mai multe ori
de la domiciliu, dar de fiecare dată s-a întors singură după 4-5 zile, refuzând să spună părinţilor săi
unde a fost. Din luna ianuarie, părinţii acesteia împreuna cu sora au fost plecaţi în Ungaria la
muncă. Fiind lăsată singură la domiciliu, minora a vândut aproape toate bunurile din locuinţă, apoi
a plecat.
Potrivit expertizei, nu prezintă semne sau simptome de boală psihică în evoluţie, având
discernământul faptelor comise. Mama copilului V.M. a arătat că nu a mai avut autoritate asupra
fiicei sale de mai mult timp, a lăsat-o fără supraveghere acasă, exprimându-şi dorinţa ca fiica sa să
rămână în centrul de plasament şi să nu vină acasă, deoarece nu are autoritate asupra ei. Tânăra
este însărcinată, a fost ascultată în Camera de Consiliu şi a arătat că ar vrea să rămână în centrul de
plasament, că nu vrea să meargă acasă, pentru că a făcut mult rău şi crede că o vor pedepsi părinţii.
Potrivit art. 53 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, măsurile de protecţie specială a copilului care a
împlinit vârsta de 14 ani se stabilesc numai cu consimţământul acestuia, astfel că la pronunţarea

11
hotărârii instanţa ţine seama de poziţia copilului. Având în vedere toate acestea, instanţa a
constatat faptul că la acest moment menţinerea plasamentului în regim de urgenţă ar fi o măsură
adecvată situaţiei acestui copil. Potrivit art. 58 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, plasamentul
copilului constitute o măsură de protecţie specială, având caracter temporar, iar dacă intervin
modificări în ceea ce priveşte situaţia copilului şi a familiei sale, se poate lua o altă măsură de
protecţie specială sau se poate dispune reintegrarea copilului în familia sa. În concluzie, deoarece
copilul V.M. beneficiază astfel, în baza art. 56 lit. b) din Legea nr. 272/2004, de măsurile de
protecţie specială, s-a apreciat că, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 272/2004, interesul
superior al copilului este de a i se crea un mediu stabil atât din punct de vedere material, cât şi
afectiv. Faţă de aceste considerente, instanţa, în baza art. 58 alin. (l) lit. c) din Legea nr. 272/2004,
a menţinut măsura de protecţie specială a plasamentului în regim de urgenţă la serviciul de tip
rezidenţial al copilului V.M., în baza art. 62 alin. (4) din Legea nr. 272/2004, a dispus delegarea
drepturilor şi obligaţiilor părinteşti privitoare la persoana copilului către şeful Centrului de
Plasament, iar cele privitoare la bunurile copilului către Preşedintele Consiliului judeţean Braşov,
până la încetarea măsurii de plasament cu privire la acest copil.

6. Măsură de plasament. Copil abuzat fizic şi emoţional de tatăl său. Aprecierea


interesului superior al copilului de a fi separat de ambii părinţi

Minor abuzat fizic şi psihic


Separarea minorului de părinţi. Condiţii

Legea nr. 272/2004, art. 64 alin. (3),


art. 66 alin. (2)

În cazul în care judecătorul constată că atitudinea violentă a tatălui, manifestată


asupra copilului şi mamei acestuia, creează un climat de tensiune şi un mediu familial ostil,
nu poate da curs solicitării de reintegrare a minorului în familie, chiar dacă relaţiile dintre
mamă şi copil sunt bazate pe afecţiune.

Trib. pentru Minori şi Familie Braşov, sentinţa civilă nr. 7 din 15 februarie 2005,
irevocabilă prin decizia civilă nr. 38 din 1 aprilie 2005 a Curţii de Apel Braşov,
Secţia pentru minori şi familie, nepublicată

Prin cerere s-a solicitat înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgenţă cu măsura
plasamentului la un serviciul de tip rezidenţial în ceea ce o priveşte pe minora E.R. şi delegarea
drepturilor părinteşti cu privire la persoana minorei şi cu privire la bunurile acesteia către şeful
serviciului de tip rezidenţial, respectiv către preşedintele Consiliului judeţean Braşov.
În motivare s-a arătat că plasamentul în regim de urgenţă al minorei s-a impus, deoarece a
fost găsită pe stradă lipsită de supraveghere şi a fost supusă abuzului fizic şi emoţional de către
părinţii ei. Mama minorei a solicitat respingerea cererii, motivând că fetiţa nu a fost abuzată, nu a
fost ameninţată niciodată, iar neînţelegerile dintre minoră şi părinţii ei se datorează faptului că
aceasta nu-i ascultă, absentează de la şcoală, prezintă involuţie şcolară, deşi în trecut era o elevă cu
rezultate foarte bune la învăţătură. Se mai arată că fetita a minţit în privinţa abuzului la care a fost
supusă, deoarece vede în părinţii săi pe cei care nu-i permit libertatea de a face ce vrea. Minora a
fost audiată în Camera de Consiliu şi, coroborând declaraţia sa cu probele testimoniale
administrate în cauză, a rezultat că în familia fetiţei există deseori situaţii conflictuale, certuri,
scandaluri care se produc pe fondul consumului excesiv de alcool al tatălui, care este violent
verbal cu soţia şi cu minora în cauză, le jigneşte, le vorbeşte urât şi de mai multe ori le-a dat afară
din casă, astfel încât mama, împreună cu fetiţa, au fost nevoite să se refugieze la rude. Datorită
abuzului fizic şi emoţional constant la care a fost supusă minora, relaţiile dintre aceasta şi tatăl ei

12
sunt foarte reci, iar minora a declarat că doreşte să rămână cu mama ei, şi nu cu tatăl, deoarece de
câte ori îl vede este îngrozită şi o apucă tremuratul. Din punct de vedere psihologic, s-a constatat
că minora manifestă un echilibru emoţional fragil, cu acumularea de pulsiuni agresive, iar sfera
afectiv relaţională este marcată de tensiune şi iritabilitate, stare însoţită de trăiri anxios-fobice faţă
de părinţi. Minora este un copil frustrat în trebuinţele sale de bază, luptă pentru independenţa
afectivă faţă de un mediu familial pe care îl consideră ostil. Psihologul a precizat că minora are
nevoie de evadare din mediul auster în care a trăit, iar evadarea îmbracă forma unei conduite
duplicitare, a chiulului de la şcoală şi unor dispute frecvente cu substrat agresiv faţă de sora mai
mică. În plus, s-a constatat că are probleme serioase de sănătate – epilepsie generalizată secundară
şi hipotrofie congenitală la membrul inferior drept –, ceea ce necesită acordarea unui tratament
medical de specialitate care nu-i poate fi acordat în mediul familial de origine. Chiar dacă relaţia
dintre minoră şi mama ei este o relaţie caracterizată totuşi prin afectivitate, s-a apreciat că în
împrejurările actuale date, interesul minorei este în sensul de a fi deocamdată separată de părinţii
ei, cel puţin până la schimbarea împrejurărilor care au dus la această situaţie. Este dovedit în cauză
abuzul fizic şi emoţional exercitat continuu asupra minorei, în special de către tatăl său, care este
alcoolic, violent şi care evident nu se poate ocupa de creşterea şi educarea fetiţei. La rândul ei,
mama nu o poate izola pe minoră de mediul familiei ostil existent, astfel încât reintegrarea fetiţei
în familie nu se impune în momentul de faţă. În consecinţă, s-a dispus înlocuirea măsurii
plasamentului în regim de urgenţă al minorei cu măsura de plasament la serviciul de tip rezidenţial
şi delegarea drepturilor părinteşti privitoare la persoana minorei către şeful serviciului de tip
rezidenţial, iar cele privitoare la bunurile minorei către Preşedintele Consiliului judeţean Braşov,
până la încetarea măsurii de plasament cu privire la minoră.

7. Măsură de plasament în regim de urgenţă dispusă la solicitarea copilului abuzat


fizic şi emoţional de către mamă şi concubinul acesteia. Aprecierea interesului superior al
copilului de a fi reintegrat în familie şi de a se dispune încetarea măsurii plasamentului în
regim de urgenţă

Plasament în regim de urgenţă


Minor abuzat fizic şi psihic
Reintegrare în familie
Legea nr. 272/2004, art. 2,
art. 64 alin. (1) şi (3), art. 65 alin. (1),
art. 66 alin. (1)

Măsura de plasament în regim de urgenţă se dispune pentru protecţia specială şi cu


caracter temporar a copilului abuzat sau neglijat de părinţi.
Dacă situaţia familială se schimbă, respectiv se îmbunătăţeşte, rezultă că plasamentul
în regim de urgenţă şi-a atins scopul pentru care a fost reglementat şi instituit, iar copilul va
fi reintegrat în familie, cu reluarea drepturilor părinteşti asupra persoanei şi bunurilor sale.

Trib. pentru Minori şi Familie Braşov, sentinţa civilă nr. 4 din 14 februarie 2005,
modificată prin decizia civilă nr. 39 din 1 aprilie 2005 a Curţii de Apel Braşov,
Secţia pentru minori şi familie, nepublicate

Prin cerere, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Braşov a solicitat
menţinerea măsurii plasamentului în regim de urgenţă la Centrul de Primire în Regim de Urgenţă
cu privire la minora O.C.N., care, conform susţinerii sale, a fost abuzată fizic şi emoţional de către
mama şi concubinul acesteia, pe fondul consumului de alcool, fapt ce a determinat-o să ceară
sprijinul autorităţilor competente. Minora a fost adusă la Centru şi a fost instituită măsura
plasamentului de urgenţă. Din ancheta socială rezultă că mama fetiţei consumă frecvent băuturi

13
alcoolice, împreună cu concubinul ei, ceea ce determină frecvente scandaluri la care a fost nevoită
să asiste şi minora. Concluziile anchetei sociale nu se coroborează cu cele ale raportului efectuat în
cauză de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Braşov, care opinează
pentru reintegrarea minorei în familie, însă cu condiţia de „a nu mai exista abuzuri fizice sau
psihice asupra minorei, de a nu se mai consuma băuturi alcoolice, de a nu se fuma în camera unde
doarme minora”. În cauză, raportul de evaluare psihologică indică faptul că minora are un plan
afectiv marcat de tensiune şi conflicte, determinate de mari frustrări în trebuinţele sale de bază
(iubire, protecţie, siguranţă), prezintă o stare depresivă cu substrat nevrotic, a cărei cauzalitate se
regăseşte în repetatele abuzuri fizice şi emoţionale la care a fost supusă. Minora a declarat că i-ar
plăcea să fie acasă, împreună cu mama ei, dar judecătorul instanţei de fond a apreciat că este în
interesul superior al acesteia menţinerea măsurii dispuse de către reclamantă, deoarece doar într-un
cadru instituţionalizat îi pot fi asigurate minorei dreptul la învăţătură (încălcat de către pârâţi prin
violenţele exercitate), dreptul la sănătate şi bunăstare, dreptul la dezvoltarea sa fizică, mentală şi
spirituală. Pe de altă parte, măsura de protecţie specială dispusă în condiţiile art. 64 alin. (1), art.
65 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 are prin excelenţă un caracter temporar, astfel încât, la
schimbarea împrejurărilor, instanţa poate face aplicarea dispoziţiilor art. 68 din legea
susmenţionată. Astfel, Tribunalul pentru Minori şi Familie a menţinut măsura plasamentului în
regim de urgenţă, aşa cum a fost dispusă.
Urmare a recursului promovat de mama minorei, Curtea de Apel Braşov a modificat
hotărârea instanţei de fond şi a dispus reintegrarea minorei în familie, reluarea drepturilor
părinteşti asupra persoanei şi bunurilor sale, cu motivarea că plasamentul în regim de urgenţă şi-a
atins scopul pentru care a fost reglementat.

Notă: Apreciez soluţia instanţei de control judiciar drept greşită. Climatul în care trăia
minora era departe de a fi caracterizat drept unul familial – mama fetiţei şi concubinul consumau
alcool, provocau scandaluri la care asista şi fetiţa, asupra căreia se exercitau abuzuri fizice şi
psihice. Aceste împrejurări au dus la deteriorarea stării de sănătate a minorei, care prezintă stare
depresivă cu substrat nevrotic, frustrări. În plus, starea sa de sănătate este mai mult decât precară,
fiind operată la rinichi, având probleme la ficat şi plămâni. Aşa fiind, concluzia Curţii de Apel
Braşov că situaţia nu este chiar atât de gravă apare ca superficială şi nesocoteşte interesul superior
al copilului. Pentru minora în cauză, prioritară este asigurarea unui mediu liniştit, refacerea stării
de sănătate grav afectată de condiţiile mizere în care era obligată să trăiască, alături de cea care i-a
dat viaţă şi care cheltuia banii pe băutură şi ţigări, şi mai apoi stabilirea unor relaţii de familie.
Mama recurentă trebuia să dovedească un comportament schimbat, o preocupare constantă şi
serioasă pentru copilul său pentru a se da curs cererii sale de reintegrare a fetiţei în familie. În plus,
între considerente şi dispozitiv se constată că există contradicţie. Astfel, în motivare se arată că
recursul mamei este nefondat, iar în dispozitiv se admite recursul. Prin soluţia pronunţată, instanţa
de control judiciar nu a făcut altceva decât să menţină minora în acelaşi mediu familial care i-a
cauzat atâta suferinţă.

8. Plasament în regim de urgenţă. Aprecierea interesului superior al copilului de a fi


reintegrat în familie ţinând seama de condiţiile materiale şi financiare ale părinţilor şi de
împrejurările care au determinat luarea măsurii de protecţie specială

Plasament în regim de urgenţă


Reintegrare în familie
Legea nr. 272/2004, art. 56 lit. c),
art. 62 alin. (4), art. 65,
art. 66 alin. (2), art. 89 alin. (2)

Judecătorul va analiza motivele care au stat la baza plasamentului în regim de

14
urgenţă şi se va pronunţa asupra menţinerii acestei măsuri, înlocuirii cu măsura
plasamentului, instituirii tutelei, reintegrării copilului în familie, neavând obligaţia de a se
opri la soluţia propusă prin cererea de chemare în judecată.
Aprecierea interesului superior al copilului se va face de către judecător după o
analiză punctuală a situaţiei copilului şi familiei, astfel ca măsura să asigure respectarea
dreptului la sănătate, dezvoltare fizică, mentală, învăţătură.
Argumentul conform căruia copilul a fugit din centrul de plasament şi s-a dus la
familia sa nu poate fi reţinut de judecător atunci când alege măsura de protecţie specială.

Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, sentinţa civilă nr. 136 din 27 iunie 2005,
irevocabilă prin nerecurare, nepublicată

Prin cererea de chemare în judecată, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia


Copilului Braşov, în contradictoriu cu părinţii copilului C.D. şi reprezentantul legal al copilului, a
solicitat menţinerea plasamentului în regim de urgenţă la Centrul de Plasament unde a fost internat
la cererea organului de poliţie, deoarece este cercetat cu privire la complicitate la infracţiunea de
furt. Copilul se află în evidenţa direcţiei de mai mult timp, fiind internat în regim de urgenţă în mai
multe rânduri, deoarece a fost găsit fără supraveghere în zona Gării. Pe parcursul judecăţii, motivat
de faptul că acest copil a fugit din centru de plasament şi se află în familia naturală, s-a solicitat
reintegrarea în familie. Analizând motivele care au stat la baza măsurii adoptate de către direcţie,
instanţa a apreciat că în interesul superior al copilului este înlocuirea măsurii de protecţie a
plasamentului în regim de urgenţă cu măsura de protecţie specială a plasamentului la un serviciu
de tip rezidenţial, şi nu reintegrarea acestuia în familie. Pentru a ajunge la această concluzie, a avut
în vedere concluziile raportului de evaluare detaliată cu privire la situaţia copilului, în care se arată
că, deşi părinţii îşi doresc întoarcerea copilului în familie, la fel ca şi minora, condiţiile de trai
materiale şi financiare sunt inexistente. Copilul în vârstă de 13 ani, audiat în Camera de Consiliu,
şi-a exprimat dorinţa de a se întoarce la domiciliul tatălui, care obişnuieşte să consume băuturi
alcoolice şi o bate pe mama ei, care mai părăseşte din când în când domiciliul. Copilul a mai
precizat că obişnuieşte să-şi petreacă timpul prin gară, sa consume aurolac pentru a uita de foame
şi frig, că i-ar plăcea să stea în Centrul de Plasament, dar că vrea să îşi petreacă sărbătorile în
familie. Tatăl minorei a precizat că fiica sa a început să se drogheze şi să frecventeze un anturaj
dubios împreună cu alţi tineri mai mari ca vârstă decât ea, ştie că merge cu punga prin gară de
aproape un an de zile şi consumă aurolac.
Raportat la toate aceste aspecte, instanţa a reţinut că minora este un copil neglijat în sensul
celor prevăzute de art. 89 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, mama sa părăsind-o de la vârsta de 6
luni, iar tatăl său omiţând a lua măsurile necesare, subordonate responsabilităţii creşterii, îngrijirii
sau educării acestui copil, fapt care i-a pus în pericol viaţa (consumul de droguri), dezvoltarea
fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, sănătatea fizică şi psihică (lipsa condiţiilor igienico-
sanitare, lipsa de supraveghere, neşcolarizarea acesteia). Deoarece copilul beneficiază, în baza art.
56 lit. c) din Legea nr. 272/2004, de măsurile de protecţie specială, instanţa a apreciat că, potrivit
dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 272/2004, interesul superior al copilului este de a creşte într-un
mediu stabil atât din punct de vedere material, cât şi afectiv şi a respins cererea de reintegrare a
copilului în familia sa, astfel cum a fost modificată de reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă
Socială şi Protecţia Copilului Braşov în contradictoriu cu părinţii şi, în baza art. 66 alin. (2) din
Legea nr. 272/2004, ţinând seama de principiul interesului superior al copilului, a înlocuit măsura
de protecţie specială a plasamentului în regim de urgenţă cu măsura de protecţie specială a
plasamentului la serviciul de tip rezidenţial Centrul de Plasament, cu delegarea drepturilor şi
obligaţiilor părinteşti privitoare la persoana copilului către şeful Centrului de Plasament, iar cele
privitoare la bunurile copilului către Preşedintele Consiliului judeţean Braşov, până la încetarea
măsurii de plasament cu privire la acest copil.

15
9 Protecţia specială a copilului cu handicap. Criteriile pentru stabilirea gradului de
handicap

Minor cu handicap
Grad de handicap. Criterii de stabilire

Legea nr. 272/2004, art. 24 alin. (1)


Ordinul nr. 752/2002, art. I lit. c) pct. 14

Când minorul suferă de un handicap, dar totuşi se poate descurca singur, neavând
nevoie de un însoţitor, instanţa poate schimba gradul de handicap, ţinând cont şi de
împrejurarea că minorul practică un sport de performanţă.

Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, sentinţa civilă nr. 65 din 16 mai 2005,
nepublicată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, contestatoarea A.I., în calitate de


reprezentantă a copilului A.Z., născut la data de 15.09.1989, în contradictoriu cu intimatul
Consiliul judeţean Braşov – Comisia pentru Protecţia Copilului –, a atacat hotărârea prin care
copilului i s-a schimbat încadrarea din handicap gradul I având nevoie de însoţitor în categoria
„Accentuat” fără a avea nevoie de însoţitor. S-a arătat că minorul s-a născut fără trei degete la
mâna stângă şi fără două degete la mâna dreaptă, ceea ce echivalează practic cu lipsa unei mâini.
Din anul 1991, copilul a suferit nouă operaţii chirurgicale în străinătate, susţinute din veniturile
familiei, iar în cursul anului 2005 este programat pentru o nouă intervenţie chirurgicală. Cu toate
acestea, deşi i s-au format degetele lipsă, nu şi le poate îndoi. Tatăl copilului a fost nevoit să
renunţe la serviciu pentru a-l putea ajuta la îmbrăcat, la încălţat, la mâncat şi la celelalte activităţi,
fiind angajat în calitate de însoţitor, însă potrivit noii încadrări în grad de handicap nu se mai
prevede obligativitatea însoţitorului. Având în vedere că minorul are vârsta de 14 ani şi are
capacitate de exerciţiu, deşi restrânsă, instanţa a apreciat că acesta va figura în calitate de
contestator, fiind asistat de reprezentantul legal – mama sa. Copilul a fost audiat în Camera de
Consiliu, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 272/2004. Instanţa a reţinut că, prin hotărâre,
Comisia pentru Protecţia Copilului Braşov a dispus încadrarea copilului în gradul de handicap
accentuat, conform raportului de evaluare. Potrivit art. I lit. c) pct. 14 din Ordinul nr. 752/2002
privind criteriile pe baza cărora se stabileşte gradul de handicap pentru copii şi se aplică măsuri de
protecţie specială a acestora, emis de Ministerul Sănătăţii şi Familiei în aplicarea O.U.G. nr.
102/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 519/2002, ale H.G. nr. 22/2001, ale O.U.G. nr.
12/2001, aprobată şi modificată prin Legea nr. 252/2001, şi ale H.G. nr. 216/2001, este apreciată
ca deficienţă funcţională gravă deficienţa locomotorie de statică şi mers care face bolnavul
nedeplasabil prin forţa proprie, mobilizarea fiind posibilă numai cu ajutorul altei persoane, caz în
care se recomandă încadrarea în gradul grav de handicap, fiind necesar un însoţitor pentru a
asigura îngrijirea şi supravegherea permanentă a bolnavului. În speţă, în urma intervenţiilor
chirurgicale suferite, minorului i s-au refăcut degetele lipsă, care, deşi sunt mat scurte decât
celelalte şi nu se pot îndoi, îl ajută pe acesta în toate activităţile întreprinse. Audiat fiind în Camera
de Consiliu, copilul a declarat că se descurcă bine atât în activitatea de scriere, cât şi în exerciţiile
fizice pe care le face la ora de sport, dificultăţi având la îndeletnicirile mai meticuloase, cum ar fi
încheierea hainelor, legarea şiretelor, tăierea pâinii. De altfel, instanţa a constatat cu propriile
simţuri că minorul poate ridica şi deplasa cu uşurinţă obiecte, iar din fişa psihologică a reieşit că
practică un sport de performanţă, care solicită folosirea mâinilor, respectiv boxul.
Faţă de aceste considerente, instanţa a constatat neîntemeiată contestaţia formulată şi a
respins-o.

16
10. Menţinerea măsurii de plasament în regim de urgenţă la un centru de tip
rezidenţial sau asistent maternal până la rezolvarea situaţiei locative de către mama
copilului. Oportunitatea acestei măsuri

Plasament în regim de urgenţă

C. fam., art. 119, art. 120


Legea nr. 272/2004, art. 2, art. 66

Măsurile de protecţie specială se dispun faţă de copilul abuzat sau neglijat. Greutăţile
financiare şi locative ale mamei copilului nu pot singure să impună concluzia că minora nu
poate rămâne lângă mama sa, câtă vreme probele administrate au dovedit că aceasta i-a
oferit toată grija părintească.
Faptul că are o situaţie materială precară şi că nu reuşeşte să depăşească această
condiţie impun luarea unor măsuri de ajutorare a sa din partea autorităţilor competente.
Prin luarea copilului nu se va rezolva situaţia materială a mamei, ci se va crea o suferinţă
ambilor.

Trib. pentru Minori şi Familie Braşov, sentinţa civilă nr. 32 din 11 aprilie 2005,
modificată prin decizia civilă nr. 67 din 17 iunie 2005 a Curţii de Apel Braşov,
Secţia de minori şi familie, nepublicată

Prin cerere, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Braşov a solicitat,
în contradictoriu cu pârâţii T.I. şi D.G., prima în calitate de părinte, iar cel de-al doilea în calitate
de şef serviciu de tip rezidenţial, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună menţinerea
măsurii plasamentului în regim de urgenţă cu privire la minora T.N. la Centrul de Primire în
Regim de Urgenţă, delegarea drepturilor părinteşti cu privire la persoana şi bunurile minorei către
şeful serviciului de tip rezidenţial, respectiv către Preşedintele Consiliului judeţean Braşov.
În motivarea cererii s-a arătat ca minora a fost depistată locuind în condiţii improprii
împreună cu mama sa într-o rulotă, fără cele mai elementare condiţii de igienă, astfel că s-a luat
măsura plasamentului în regim de urgenţă la Centrul de Plasament.
Mama fetiţei a solicitat reintegrarea minorei în familia naturală. Analizând probele
administrate, instanţa de fond a constatat că minora este născută la data de 20.05.1994, tatăl său
fiind decedat. În urma unei sesizări făcute de un consilier local, cazul minorei a intrat în atenţia
Direcţiei care, în urma verificărilor efectuate, a constatat că minora împreună cu mama locuia în
condiţii absolut inumane, într-o rulotă lipsită de sursă de apă şi alte utilităţi, lângă tomberoanele de
gunoi. Datorită situaţiei deosebit de dificile în care se afla minora, membrii Comisiei pentru
Protecţia Copilului Braşov i-au acordat un termen de o lună mamei pentru a-şi rezolva problemele
locative, acesteia aducându-i-se la cunoştinţă că, în caz contrar, se va lua o măsură în regim de
urgenţă pentru minoră. Mama împreună cu fetiţa ei a locuit o perioadă de 2 luni în comuna Racoş,
însă ulterior mama împreună cu minora au revenit în aceeaşi rulotă, astfel că s-a instituit măsura
plasamentului în regim de urgenţă cu privire la minoră, apreciind că aceasta se află în situaţie de
risc şi că protecţia specială se impune faţă de condiţiile deosebit de grele în care aceasta a fost
depistată locuind împreună cu mama ei. Audiată fiind la interogatoriu, mama a arătat că de
aproximativ doi ani şi jumătate nu mai lucrează, trăind din strânsul cartoanelor, obţinând sume de
bani care nu au caracter permanent, minora nu a urmat nici o formă de şcolarizare, că aceasta nu a
avut păduchi şi că fetiţa era spălată cu apă adusă cu găleata. Audiată fiind în Camera de Consiliu,
în prezenţa unui psiholog, minora a declarat că nu ştie să scrie şi să citească, că se spală cu apă
adusă din afara rulotei de către mama ei şi că foloseşte o toaletă improvizată. A mai arătat minora
că mama ei a născut o fetiţă care în prezent este dată în îngrijire unei alte femei şi că îşi doreşte să
rămână împreună cu mama, pentru că îi este mai bine cu ea. În perioada plasamentului în regim de
urgenţă, minora a beneficiat de un sistem de servicii complex, asigurat de către reclamantă,

17
constând în alfabetizare, deprinderea noţiunilor elementare de igienă personală, integrare în
colectivitate, înlăturarea tendinţei de vagabondaj şi asigurarea stimulării cognitive a minorei.
Astfel, judecătorul instanţei de fond a constatat că interesul minorei – astfel cum acesta
este definit de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 272/2004 – este în sensul ca aceasta să beneficieze
în continuare de măsura de protecţie specială a plasamentului în regim de urgenţă, independent de
poziţia exprimată de minoră, avându-se în vedere că mama nu este capabilă sa-i ofere acesteia
condiţii adecvate de creştere şi educare, fetiţa fiind neşcolarizată din culpa mamei, or, în centru de
plasament beneficiază de cursuri de alfabetizare, absolut necesare la vârsta ei (10 ani).
Mama minorei a declarat recurs, arătând că doreşte să-şi ia fetiţa acasă pentru că poate să o
îngrijească. Minora nu a mers la şcoală, întrucât nu a avut certificat de naştere. Chiar dacă locuiesc
într-o rulotă, relaţia mamă-fiică este afectuoasă şi foarte puternică. În plus, copilul nu s-a putut
acomoda în centrul de primire unde se află copii cu dizabilităţi, chiar supraveghetorii declarând că
le este foarte greu să se aplece asupra tuturor.
Instanţa de control judiciar a apreciat că greutăţile financiare ori locative nu înseamnă că
minora este abuzată sau neglijată. Dimpotrivă, s-a dovedit grija părintească a mamei faţă de copil
şi existenţa unei afecţiuni reciproce deosebite, astfel că a apreciat interesul copilului ca fiind
realizat dacă rămâne lângă mama sa.

Notă: Curtea de Apel Braşov a pronunţat o soluţie concordantă interesului superior al


copilului, pe care l-a apreciat cu obiectivitate şi sensibilitate. Nu are relevanţă situaţia materială a
mamei în acest caz. Evident că această mamă şi-ar dori – ca orice părinte responsabil – să ofere
condiţii de trai cel puţin decente copiilor săi. Nu poate fi sancţionată pentru că este săracă. Dacă
am admite punctul de vedere exprimat de judecătorul instanţei de fond, ar însemna că oricărui
părinte sărac i se ia copilul, iar situaţia sa nu este cu nimic diferită de a părintelui care cheltuieşte
şi puţinii bani pe care îi are pe băutură şi ţigări şi uită total că are răspunderi materne şi paterne.
Mama minorei în cauză câştiga foarte puţin, dar din ce avea oferea minorei, se preocupa de
problemele şi frământările specifice vârstei, fapt ce a fost exprimat sugestiv de fetiţă, care a arătat
că e fericită cu mama sa (acestea erau posibilităţile ei şi nu este corect să fie sancţionată ca mamă
pentru că nu poate mai mult). Revine sarcina autorităţilor să-i întindă o mână de ajutor pentru a
depăşi această situaţie.

11. Plasament în regim de urgenţă la asistent maternal profesionist. Copil adoptat.


Imposibilitatea executării hotărârii judecătoreşti prin care s-a încuviinţat adopţia.
Aprecierea interesului superior al copilului

Plasament în regim de urgenţă


Asistent maternal profesionist
Minor adoptat
Adopţie. Imposibilitatea executării hotărârii de încuviinţare

Legea nr. 272/2004, art. 9 alin. (3), art. 30,


art. 54 alin. (3), art. 65, art. 66 alin. (1) şi (2),
art. 89 alin. (1), art. 94 alin. (3)
H.G. nr. 1437/2004, art. 16 alin. (1) lit. b)
Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 6
Convenţia cu privire la drepturile copilului 1

Când există o hotărâre de încuviinţare a adopţiei, care însă nu poate fi pusă în


executare din cauza opunerii complexului educaţional unde se află minorul şi când s-a
dovedit că acesta este supus unui abuz fizic şi emoţional în centrul respectiv, instanţa
1
România a aderat la Convenţie prin Legea nr. 18/1990.
18
dispune integrarea minorului în familia adoptatoare.

Trib. pentru Minori şi Familie Braşov, sentinţa civilă nr. 20 din 28 martie 2005 2

Prin cerere, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, în contradictoriu


cu P.C., P.A., Complexul Educaţional P.S., P.M., a solicitat menţinerea plasamentului în regim de
urgenţă cu privire la minora G.F., născută la data de 31.03.1991.
În motivarea cererii se arată că minora a sesizat Comisia pentru Protecţia Copilului
susţinând că este supusă abuzurilor fizice şi emoţionale şi că nu mai doreşte să se întoarcă în
complex, deoarece nu are o relaţie apropiată cu mama socială şi a fost foarte afectată de faptul că a
fost transferată de la Liceul de Muzică la o altă şcoală, despărţindu-se astfel de colega ei de bancă,
ce este cea mai bună prietena a sa. Urmare a audierii sale de către Comisia pentru Protecţia
Copilului Braşov, s-a dispus plasamentul în regim de urgenţă la asistent maternal. Complexul
Educaţional a arătat că cele susţinute în plângere sunt neadevărate. Se constată că părinţii minorei
sunt, în baza sentinţei civile nr. 434/S din 28 septembrie 2000 a Tribunalului Braşov, irevocabilă,
prin care s-a încuviinţat adopţia, pârâţii P.C. şi B.A., care au încercat în mod repetat punerea în
executare a acestei hotărâri judecătoreşti în scopul integrării copilului în familie, dar situaţia nu s-a
materializat, datorită opoziţiei la executare, formulată de Complexul Educaţional prin numeroasele
procese intentate, motiv pentru care Statul Român a fost obligat la daune în favoarea acestor
pârâţi, conform hotărârii C.E.D.O. din 22 iunie 2004, pentru încălcarea art. 6. Din înscrisurile
depuse reiese abuzul comis asupra copilului, a cărui sănătate şi chiar viaţa îi sunt puse în pericol în
eventualitatea întoarcerii acestuia în centru. Faţă de poziţia exprimată de către minoră şi în raport
cu vârsta acesteia şi gradul de dezvoltare intelectuală, se impune integrarea ei în familie, prioritate
ce trebuia avută în vedere şi de planul individualizat de protecţie, conform art. 54 alin. (3) din
Legea nr. 272/2004. Examinând situaţia copilului, se constată că aceasta a fost declarată
abandonată, delegându-se exercitarea drepturilor părinteşti către Leagănul de Copii, apoi s-a
dispus internarea la Complexul Educaţional pârât. Ulterior, s-a încuviinţat adopţia minorei de către
P.C. şi B.A., cetăţeni italieni, hotărâre ce nu a putut fi executată. Fetiţa a menţionat că ştie că este
adoptată şi îşi doreşte o familie, dar conducerea complexului nu i-a permis să păstreze legătura cu
părinţii adoptivi. Astfel, instanţa a reţinut că s-a dovedit abuzul fizic şi emoţional la care a fost
supusă, în sensul dispoziţiilor art. 89 alin. (l) din Legea nr. 272/2004, prin încălcarea dreptului ei
de a fi crescută în condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi
socială, cu respectarea personalităţii şi individualităţii sale, fără a fi supusă pedepselor fizice sau
tratamentelor umilitoare ori degradante, prevăzut atât în legislaţia naţională (Legea nr. 272/2004),
cat şi de cea internaţională (Convenţia cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin
Legea nr. 18/1990). De aceea, instanţa a considerat că interesul superior al fetiţei, în sensul
dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 272/2004, este de a fi integrată în familia adoptatoare. Relevant în
acest sens a fost considerat faptul că, deşi nu a fost informată în legătură cu derularea procesului
de adopţie, i-a împărtăşit mamei sociale dorinţa de a fi adoptată, declarând că nu a formulat
personal niciodată o cerere de desfacere a adopţiei. Plasarea ei în familia substitutivă a asistentului
maternal nu a făcut decât să-i consolideze dorinţa de a trăi alături de părinţii săi adoptivi, care sunt
aşa cum i-a visat atâtea zile şi nopţi, înţelegând mai mult ca oricând că prioritare nu sunt nevoile
materiale, ci cele afective şi spirituale şi cel mai important este să existe oameni cărora le pasă de
tine şi care în momentul de tristeţe să te poată sfătui şi mângâia. Faţă de aceste considerente, având
în vedere dreptul copilului de a trăi alături de părinţi, prevăzut de art. 30 din Legea nr. 272/2004,
s-a dispus integrarea minorei in familia acestora.

12. Exercitarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti. Părinte care nu a fost decăzut


din aceste drepturi

2
Hotărârea a devenit irevocabila la data de 21.12.2005.
19
Drepturi părinteşti. Exercitare

Legea nr. 272/2004, art. 40 alin. (1), art. 62 alin. (2)

În temeiul art. 62 alin. (2), coroborat cu art. 40 alin. (1) din Legea nr. 272/2004,
părintele nedecăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti are obligaţia exercitării acestora în
cazul instituirii măsurii plasamentului, deoarece exerciţiul drepturilor părinteşti este
transmis persoanelor desemnate de lege doar când a fost instituită tutela.

C.A. Alba Iulia, Secţia pentru minori şi familie, decizia civilă nr. 186/2005,
în Culegere de practică judiciară pe trimestrul III 2005, p. 38

Prin sentinţa civilă nr. 502/CC/2005, pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr.
4718/2005, a fost admisă cererea formulată de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia
Copilului Hunedoara şi s-a dispus instituirea măsurii plasamentului minorului C.I.A. la asistentul
maternal profesionist S.T.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti s-au stabilit în favoarea Preşedintelui Consiliului
judeţean Hunedoara.
Instanţa de fond a stabilit faptul că minorul se află în dificultate şi necesită o măsură de
protecţie, fiind lipsit de ocrotire părintească, prin aceea că mama este decedată, iar tatăl este
dezinteresat de soarta copilului.
Faţă de împrejurarea că minorul este în dificultate şi interesele superioare ale acestuia
impun, instanţa de fond a dispus ca exercitarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti să fie atributul
Preşedintelui Consiliului judeţean Hunedoara.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen Direcţia Generală de Asistenţă
Socială şi Protecţia Copilului Hunedoara, care critică hotărârea sub aspectul acordării drepturilor şi
obligaţiilor părinteşti Preşedintelui Consiliului judeţean Hunedoara, pentru considerentul că tatăl
minorului nu este decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti. Recursul a fost considerat fondat,
pentru următoarele considerente:
Minorul a fost încredinţat asistentului maternal S.T. şi apoi prin hotărârea instanţei de fond
atacată s-a instituit măsura plasamentului în favoarea aceluiaşi asistent maternal, situaţiei fiindu-i
incidente prevederile art. 62 alin. (2), coroborat cu art. 40 alin. (1) din Legea nr. 272/2004,
conform cărora drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate şi, respectiv, îndeplinite de către
tatăl natural al minorului, în condiţiile în care nu sunt incidente temeiurile legale pentru instituirea
tutelei.
În speţă, nu a fost instituită tutela, împrejurare faţă de care hotărârea este nelegală sub
aspectul delegării exerciţiului drepturilor şi obligaţiilor părinteşti în favoarea Preşedintelui
Consiliului judeţean Hunedoara şi se încadrează în cazul de nulitate prevăzut de art. 304 pct. 9 teza
II C. proc. civ.

Notă: Consider că soluţia instanţei de recurs este greşită şi echivalează cu o aşa-numită


măsură de protecţie specială a copilului, care în fapt este lipsită de sens. Măsurile de protecţie
specială se dispun tocmai pentru că un copil este lipsit temporar de grija părintească. Faptul că un
părinte nu a fost decăzut din drepturile părinteşti nu echivalează cu o exercitare în concret a
acestora de către acel părinte. Câtă vreme un părinte lipseşte din viaţa copilului său, pe durata
respectivă delegarea drepturilor părinteşti operează la persoana care în concret se ocupă de copilul
ai cărui părinţi temporar sau permanent nu îşi îndeplinesc obligaţiile. Acesta este sensul măsurii de
ocrotire urmărit de legiuitor, să aducă ordine şi echilibru în viaţa copilului ai cărui părinţi l-au
neglijat. Instanţa trebuia să dispună şi obligarea părintelui la plata contribuţiei de întreţinere, în
considerarea dispoziţiilor Codului familiei. Prin soluţia pronunţată şi care este irevocabilă, instanţa
a dat un răspuns judiciar care nu a adus echilibru şi nu a garantat interesul superior al copilului, ci
doar l-a „plasat”, interpretând greşit dispoziţiile art. 2 alin. (2), art. 38, art. 66 alin. (2) din Legea

20
nr. 272/2004. Trimiterile făcute la tutelă nu au incidenţă în cauză, deoarece copilul faţă de care s-a
impus măsura de protecţie este un copil neglijat.

13 Cerere de intervenţie în acţiunea formulată de asistentul maternal profesionist.


Admisibilitate

Cerere de intervenţie. Calitate procesuală activă


Asistent maternal profesionist

Legea nr. 272/2004, art. 2 alin. (2), art. 56 lit. b), art. 64 alin. (1) teza finală,
art. 65, art. 66, art. 68 alin. (3)

Pe fondul exercitării drepturilor şi obligaţiilor părinteşti privitoare la persoana


copilului pe toata perioada cât minorul se află sub incidenţa măsurii de protecţie a
plasamentului în regim de urgenţă, coroborat cu împrejurarea recunoaşterii explicite în
favoarea asistentului maternal a dreptului de sesizare a aspectelor ce ţin de monitorizarea
aplicării măsurilor de protecţie specială, reglementat de art. 68 alin. (3) din Legea nr.
272/2004, asistentul maternal are calitate procesuală activă în cauză, în limita celor anterior
precizate.
În aceste condiţii, cererea de intervenţie formulată de asistentul maternal în acţiunile
civile derivate din dispoziţiile Legii nr. 272/2004 este admisibilă.

C.A. Alba Iulia, Secţia pentru minori şi familie, decizia civilă nr. 117/2005,
nepublicată

Prin sentinţa civilă nr. 276 din 26 aprilie 2005, pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul
nr. 689/2005, a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă
Socială şi Protecţia Copilului Sibiu în contradictoriu cu pârâţii R.F. şi M.V. şi s-a dispus instituirea
măsurii plasamentului pentru minora R.L. la asistentul maternal profesionist G.M.M.
S-a stabilit ca drepturile şi obligaţiile părinteşti să fie exercitate pe durata plasamentului de
către Preşedintele Consiliului judeţean Sibiu.
A fost respinsă în principiu şi în fond cererea de intervenţie formulată de intervenientul
B.V.M.
Instanţa de fond a reţinut faptul că, faţă de împrejurarea că minora a fost abandonată de
mamă în unitatea medicală, iar părinţii şi rudele acesteia manifestă dezinteres faţă de ea, sunt
incidente dispoziţiile art. 56 lit. b), coroborat cu art. 65 din Legea nr. 272/2004 şi s-a instituit în
regim de urgenţă măsura plasamentului familial la asistentul maternal profesionist B.V.M., ţinând
seama de interesul superior al copilului.
Cererea de intervenţie formulată de asistentul maternal profesionist B.V.M. a fost respinsă,
motivat de lipsa calităţii procesuale a acestuia, în sensul că acesta este lipsit de drepturile şi
prerogativele părintelui asupra copilului plasat în grija asistentului maternal.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs intervenientul B.V.M., după ce, în prealabil, a
formulat cerere la instanţa de fond de comunicare a hotărârii.
Raportat la data comunicării cu intervenientul -recurent a hotărârii atacate, recursul a fost
declarat în termenul legal, iar instanţa de control judiciar a admis cererea acestuia de repunere în
termenul de recurs.
Intervenientul-recurent solicită admiterea recursului şi instituirea măsurii plasamentului
minorei în favoarea sa, motivat de faptul că în acţiunea introductivă de instanţă Direcţia Generală
de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sibiu a solicitat instituirea măsurii plasamentului în
favoarea sa, iar ulterior s-a indicat numele altei persoane – asistent maternal, în favoarea căreia s-a
pronunţat instanţa.

21
Curtea de Apel a decis în sensul că recursul intervenientului este fondat, iar cererea de
intervenţie este întemeiată.
Cererea asistentului maternal B.V.M. a fost apreciată ca fiind o cerere în interesul minorei,
care i-a fost încredinţată în regim de urgenţă, ca urmare a abandonării acesteia de către părinţii săi,
minora având şi o stare precară a sănătăţii, conform actelor medicale.
Situaţia prezentată este reglementată de dispoziţiile art. 64 alin. (1) teza finală din Legea
nr. 272/2004, minora fiind abandonată de către părinţii săi.
Prin Dispoziţia nr. 15/26.01.2005 a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia
Copilului Sibiu s-a instituit măsura plasamentului de urgenţă al minorei la asistentul maternal
B.V.M.
Potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, „pe toata durata plasamentului
în regim de urgenţă se suspendă de drept exerciţiul drepturilor părinteşti, până când instanţa
judecătorească va decide cu privire la menţinerea sau înlocuirea acestei măsuri şi cu privire la
exercitarea drepturilor părinteşti. Pe perioada suspendării, drepturile şi obligaţiile părinteşti
privitoare la persoana copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de către (...) asistentul
maternal care a primit copilul în plasament în regim de urgenţă (...)”.
Dispoziţia art. 2 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 consacră caracterul imperativ al
principiului interesului superior al copilului impus oricăror persoane cărora le-a fost plasat acesta
în mod legal.
Pe fondul exercitării drepturilor şi obligaţiilor părinteşti privitoare la persoana copilului pe
toata perioada cât minorul se află sub incidenţa măsurii de protecţie a plasamentului în regim de
urgenţă, coroborat cu împrejurarea recunoaşterii explicite în favoarea asistentului maternal a
dreptului de sesizare a aspectelor ce ţin de monitorizarea aplicării măsurilor de protecţie specială,
reglementat de art. 68 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, asistentul maternal are calitate procesuală
activă în cauză, în limita celor anterior precizate.
Este de menţionat că aceste dispoziţii exced cadrului general reglementat de art. 56 C.
proc. civ. Sub alt aspect, instanţa de fond avea obligaţia de a analiza motivele care au stat la baza
măsurii adoptate de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sibiu şi să
se pronunţe cu privire la menţinerea plasamentului în regim de urgenţă sau la înlocuirea acestuia
cu măsura plasamentului în condiţiile arătate de art. 66 din Legea nr. 272/2004.
Instanţa de fond nu a motivat care sunt acele împrejurări care au determinat schimbarea
asistentului maternal profesionist, limitându-se a admite o cerere informă (sub forma unei precizări
orale) provenită de la reprezentantul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului,
aceasta fiind lipsită de eficienţă juridică în raport de prevederile art. 132 C. proc. civ., raportat la
art. 112 din acelaşi cod.
În cauză fiind incident cazul de nulitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost
admis recursul intervenientului şi modificată sentinţa recurată sub aspectul persoanei asistentului
maternal profesionist la care se instituie măsura plasamentului minorei.

14. Revizuire. Apărarea cu viclenie a intereselor copilului faţă de care s-a dispus o
măsură de protecţie specială. Exercitarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti pe durata
măsurii de plasament. Formularea cererii de revizuire de către procuror. Calitate
procesuală

Revizuire. Apărarea cu viclenie a minorului


Drepturi părinteşti. Exercitare
Procuror. Calitatea procesuală activă

C. proc. civ., art. 322 pct. 6, art. 324 pct. 5


C. fam., art. 113
Legea nr. 272/2004, art. 40 alin. (1), art. 62 alin. (2) şi (4)

22
Este admisibilă cererea de revizuire formulată de procuror împotriva unei hotărâri
irevocabile prin care s-a luat o măsură de protecţie specială faţă de un copil lipsit de ocrotire
părintească, dar prin care exerciţiul drepturilor părinteşti nu a fost delegat pe durata
măsurii în favoarea celui care se ocupă de ocrotirea sa.
Soluţia se impune, deoarece părintele care a abandonat copilul cu mulţi ani în urmă
nu trebuie să beneficieze de exerciţiul drepturilor părinteşti, câtă vreme nu şi-a executat
îndatoririle elementare. Aplicarea Legii nr. 272/2004 are la bază tocmai raţionamentul
conform căruia copilul lăsat sau rămas fără ocrotirea părinţilor trebuie protejat prin măsuri
de protecţie specială.
Fiind vorba de ocrotirea interesului legitim al unui minor, procurorul are calitate
procesuală activă şi poate promova revizuirea unei astfel de hotărâri.

C.A. Alba Iulia, Secţia pentru minori şi familie, decizia civilă nr. 48 din 30 martie 2006,
nepublicată

În cauză, la solicitarea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului


Hunedoara, s-a luat o măsură de protecţie specială la Fundaţia „C.A.” Criscior pentru minora
C.E.M., născută la data de 29.03.1989 în Deva, fiica lui C.M. (decedat) şi a numitei S.M., care a
fost abandonată de mama sa în anul 1997, când a lăsat-o la un vecin, care a sesizat autorităţile
locale. De la instituirea măsurii de plasament a avut o evoluţie şcolară bună, dar mama minorei nu
a vizitat-o şi, în plus, nu i se cunoaşte domiciliul sau reşedinţa, verificările efectuate pentru
localizarea ei nu au putut stabili unde se află.
Prin decizia civilă nr. 12 din 7 februarie 2006, Curtea de Apel Alba Iulia a modificat
hotărârea instanţei de fond prin care s-a dispus măsura de protecţie, urmare a recursului Direcţiei
Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Hunedoara, numai sub aspectul exercitării
drepturilor părinteşti şi a menţinut exercitarea acestora de către mama minorei. S-a motivat că,
nefiind decăzută din drepturile părinteşti, mama beneficiază în continuare de drepturile şi
obligaţiile părinteşti. De asemenea, s-a arătat în motivare că în mod greşit s-a delegat exerciţiul
drepturilor părinteşti în favoarea Preşedintelui Consiliului judeţean Hunedoara, prin hotărârea
instanţei de fond.
Împotriva deciziei instanţei de recurs a formulat revizuire Parchetul de pe lângă Curtea de
Apel Alba Iulia, în conformitate cu dispoziţiile art. 324 pct. 5 C. proc. civ., invocând motivul de
revizuire prevăzut de art. 322 pct. 6 C. proc. civ.
S-a arătat că în modalitatea solicitată de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia
Copilului Hunedoara nu se asigură o efectivă apărare a drepturilor şi intereselor copilului prin
menţinerea exerciţiului drepturilor părinteşti în favoarea mamei fetiţei.
S-a arătat că acest demers al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului
nesocoteşte situaţia faptică, în conformitate cu care copilul este lipsit de îngrijirea ambilor părinţi
(prin decesul tatălui şi plecarea mamei în urmă cu 8 ani, când a lăsat fetiţa unui vecin şi de atunci
nu mai există practic nici o legătură între aceasta şi minoră).
Argumentul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Hunedoara,
conform căruia mama nu a fost decăzută din drepturile părinteşti, nu echivalează cu exercitarea în
concret a acestor drepturi şi îndatoriri. Or, protecţia specială a unui copil se instituie tocmai
datorită faptului că părinţii săi, permanent sau temporar, nu îşi îndeplinesc obligaţiile părinteşti.
Curtea, examinând revizuirea formulată, prin prisma dispoziţiilor art. 326 C. proc. civ.,
raportat la art. 322 pct. 6 din acelaşi cod, a reţinut admisibilitatea cererii în raport cu faptele pe
care se întemeiază şi, urmare a admiterii cererii de revizuire, a schimbat hotărârea atacată, în
conformitate cu dispoziţiile art. 327 C. proc. civ., în sensul delegării drepturilor părinteşti
conducătorului Fundaţiei şi a celor privind bunurile fetiţei Preşedintelui Consiliului judeţean
Hunedoara.
Considerentele pe care le-a reţinut instanţa de revizuire au fost: minora este nu doar un

23
copil neglijat, ci este un copil abandonat pur şi simplu la un vecin, fără ca mama să dea nici un fel
de amănunte cu privire la locul unde va pleca şi când se întoarce. Din acel moment petrecut în
urmă cu aproximativ 8 ani, nimeni nu a reuşit să afle nimic despre ea şi nici nu s-a interesat de
soarta fetiţei. Urmare a demersului vecinului, autorităţile abilitate au luat faţă de E.M. măsurile
legale de ocrotire, prin aceeaşi acţiune solicitându-se instituirea plasamentului la Fundaţia din
Criscior, unde beneficiază de un plan de protecţie.
În acest context, intimata Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului
Hunedoara trebuia să solicite instanţei de judecată şi decăderea mamei din drepturile părinteşti,
deoarece erau îndeplinite, cu prisosinţă, condiţiile legale pentru o asemenea măsură. Dar Direcţia
Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Hunedoara, dimpotrivă, a promovat recurs şi a
solicitat instanţei menţinerea exerciţiului drepturilor părinteşti în favoarea mamei, solicitare ce
echivalează cu o lipsă de apărare a minorei.
Motivul că, nefiind decăzută din drepturile părinteşti, mama exercită aceste drepturi
reprezintă o susţinere lipsită de orice logică, câtă vreme din probe rezultă că mama lipseşte de 8
ani din viaţa fetiţei şi nu exercită faptic nici obligaţiile care îi revin.
Din chiar cuprinsul Capitolului III – „Protecţia specială a copilului lipsit, temporar sau
definitiv, de ocrotirea părinţilor săi” – rezultă că măsurile de protecţie specială se dispun pentru
minorul lăsat sau rămas fără ocrotire părintească. Deci însuşi rostul actului normativ este cel de
protecţie. Dacă limităm formularea unor acţiuni la obţinerea unor hotărâri judecătoreşti care sunt
lipsite de sens pentru persoana în cauză, atunci şi sensul „ritualului judiciar” este departe de
satisfacerea nevoilor copilului. Aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 272/2004 are la bază un
raţionament care trebuie adaptat situaţiei de fapt în care se află fiecare copil lipsit de ocrotire
părintească, iar soluţia trebuie să aducă ordine şi echilibru, evident conform ansamblului datelor,
în viaţa copilului căruia părinţii nu i-au dat nimic.
În cauză, situaţia de fapt a minorei este cea a copilului neglijat, abandonat, lipsit de cea mai
elementară formă de ocrotire din partea mamei.
A lăsa în favoarea acesteia exerciţiul drepturilor părinteşti echivalează nu doar cu
încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2), art. 38 şi art. 66 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, dar şi cu o
măsură lipsită de sens.
Or, o măsură de protecţie specială în acest sens trebuie să ajute copilul, iar răspunsul
judiciar trebuie să aducă echilibrul; „simpla plasare” nu garantează interesul superior al copilului.
Aşadar, în sensul dispoziţiilor art. 38 şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, delegarea
drepturilor părinteşti pe perioada plasamentului cu privire la persoana copilului în favoarea şefului
instituţiei de ocrotire Fundaţia „C.A.”, iar cu privire la bunurile copilului în favoarea Preşedintelui
Consiliului judeţean Hunedoara reprezintă măsuri concrete de ocrotire pe durata măsurii
plasamentului fetiţei.

15. Protecţia specială a copilului aflat în dificultate. Obligativitatea citării părinţilor


minorului la domiciliul acestora

Copil aflat în dificultate. Protecţie specială


Procedură de citare viciată

Legea nr. 272/2004, art. 56, art. 58, art. 61, art. 62, art. 124, art. 125, art. 129
C. proc. civ., art. 80, art. 95

Chiar dacă din referatul de anchetă socială efectuat de Direcţia pentru Protecţia
Copilului rezultă că mama minorului este internată în spital, iar tatăl acestuia este plecat la
muncă în Spania, instanţa are obligaţia, conform dispoziţiilor art. 85 şi art. 90 C. proc. civ.,
să-i citeze pe ambii părinţi la domiciliul acestora, şi nu doar la uşa instanţei, o atare
procedură fiind aplicabilă doar dacă nu se cunoaşte domiciliul părţii.

24
C.A. Alba Iulia, Secţia pentru minori şi familie, decizia nr. 23 din 28 februarie 2006,
nepublicată

Prin cererea înregistrată sub nr. 6230/2005 pe rolul Tribunalului Hunedoara, Direcţia
Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Hunedoara a solicitat, în contradictoriu cu
B.S., T.E.I., instituirea măsurii de protecţie specială a plasamentului minorului B.S. la asistent
maternal profesionist B.R. S-a susţinut că minorul este născut la 3.04.2004 şi, fiind în dificultate
datorită dezinteresului tatălui şi situaţiei mamei, care prezintă grad de handicap şi slabe garanţii
morale, a fost încredinţat în regim de urgenţă la asistent maternal profesionist. Cum minorul se
află în continuare în dificultate, necesită o măsură de protecţie specială.
Prin sentinţa civilă nr. 768 din 26 octombrie 2005, Tribunalul Hunedoara a admis cererea
şi a dispus instituirea măsurii speciale de plasament a minorului B.S. la asistent maternal
profesionist B.R.
Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat recurs în termen legal tatăl minorului,
pârâtul B.S., care a solicitat să-i fie încredinţat copilul. A mai arătat că nu este de acord cu măsura
dispusă de instanţă, deoarece nu a fost citat pentru a-şi exprima punctul de vedere cu privire la
măsura solicitată de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Hunedoara.
Curtea de Apel, judecând recursul, a reţinut că acţiunea se încadrează în dispoziţiile Legii
nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului – art. 124. Potrivit art. 125 din
acest act normativ, cauzele prevăzute de art. 124 se soluţionează cu citarea reprezentantului legal
al copilului, a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Hunedoara şi cu
participarea obligatorie a procurorului. Modul de soluţionare a cauzelor privind stabilirea
măsurilor de protecţie specială se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de
procedură civilă, fapt ce rezultă din dispoziţiile art. 129 din lege. Prin urmare, soluţionarea acestor
cauze nu poate avea loc dacă părţile nu au fost legal citate, dispoziţiile referitoare la citare având
caracter imperativ (art. 85 C. proc. civ.).
În cauză, instanţa de fond a procedat la judecarea cauzei, deşi procedura de citare cu
părinţii copilului a fost realizată doar prin afişare la uşa instanţei. În condiţiile în care din actele
dosarului rezultă că domiciliile părinţilor copilului erau cunoscute, instanţa avea obligaţia,
conform art. 85 şi art. 90 C. proc. civ., să-i citeze pe ambii părinţi la aceste domicilii. Concluzia se
impune, deoarece din cuprinsul art. 95 C. proc. civ. rezultă că citarea prin publicitate, inclusiv prin
afişare la uşa instanţei se face numai atunci când prin tot ce s-a întreprins nu s-a putut afla
domiciliul părţii respective, ceea ce nu este cazul în speţă. Chiar dacă din actele depuse la dosar de
reclamantă rezultă că mama copilului se află la Sanatoriul Geoagiu pentru tratament, iar tatăl,
recurentul, este plecat în Spania, instanţa de fond trebuia să-i citeze la domiciliul cunoscut.
Nesocotind dispoziţiile legale referitoare la citare, instanţa de fond a încălcat, implicit, şi dreptul la
apărare al părinţilor copilului, ceea ce atrage nulitatea hotărârii pronunţate şi impune casarea cu
trimitere spre rejudecarea cauzei.
În consecinţă, recursul a fost admis, a fost casată sentinţa recurată şi a fost trimisă cauza în
vederea rejudecării la instanţa de fond.

16. Deschiderea procedurii adopţiei interne. Condiţii. Declararea copilului


abandonat. Suspendarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti ale mamei naturale a copilului.
Delegarea exerciţiului drepturilor şi obligaţiilor părinteşti. Participarea procurorului

Adopţie internă. Deschiderea procedurii


Drepturi părinteşti. Suspendarea exercitării
Drepturi părinteşti. Delegare
Procuror. Prezenţă obligatorie

25
Legea nr. 273/2004, art. 22 alin. (2) şi (3), art. 23 alin. (3) lit. a) şi b)

Dacă mama copilului nu doreşte reintegrarea acestuia în familie, iar celelalte rude
până la gradul IV inclusiv nu doresc să întreţină copilul, instanţa dispune deschiderea
procedurii adopţiei interne, dispunând în acelaşi timp suspendarea drepturilor părinteşti în
privinţa mamei şi delegarea acestora organelor desemnate prin lege.

Trib. pentru Minori şi Familie Braşov, sentinţa civilă nr. 38 din 26 iulie 2005 a Camerei
de Consiliu, irevocabilă, nepublicată

Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Braşov a formulat acţiune


pentru deschiderea procedurii adopţiei interne. Se depune în mod obligatoriu ancheta socială
efectuată de reclamantă, raportul privind consilierea familiei biologice a copilului, o declaraţie a
mamei copilului prin care aceasta arată că nu doreşte să ia copilul acasă, deoarece nu are cu ce să o
întreţină şi o declaraţie a mamei copilului prin care arată că este de acord cu plasamentul copilului
la asistent maternal profesionist sau cu deschiderea procedurii de adopţie şi i se ia în acest sens
consimţământul.
În cauză, prin hotărâre, Comisia pentru Protecţia Copilului Braşov a dispus instituirea
măsurii de protecţie a plasamentului minorei D.R. la asistent maternal profesionist, iar în urma
reevaluării cazului şi a planului individualizat de protecţie, s-a propus deschiderea procedurii de
adopţie.
În probaţiune au fost depuse următoarele înscrisuri: planul individualizat de protecţie,
raportul de evaluare detaliată, certificatul de naştere al minorului, raport de reevaluare, planul de
servicii personalizat, Hotărârile nr. 2953/2004 şi nr. 134/2003, declaraţii ale rudelor până la gradul
IV inclusiv, fişa de vizită, adrese, raport de anchetă socială privind situaţia copilului şi raportul
privind consilierea familiei biologice a copilului în vederea deschiderii procedurii de adopţie.
Minora provine din afara căsătoriei, nefiind recunoscută de către tată, mama s-a dezinteresat de
copil o perioadă mai mare de 6 luni, iar prin sentinţa civilă nr. 464/2002, copilul a fost declarat
abandonat.
Instanţa constată faptul că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 273/2004
privind regimul juridic al adopţiei, după cum urmează:
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Braşov a făcut demersuri
pentru reintegrarea minorului în familie, atât în cea restrânsă, cât şi în cea lărgită, acestea au eşuat,
deoarece mama copilului nu doreşte reintegrarea acestuia în familie, iar celelalte rude până la
gradul IV inclusiv nu doresc să întreţină copilul. A fost întocmit raportul prevăzut de art. 14 din
Legea nr. 273/2004, mama fiind consiliată şi informată asupra consecinţelor adopţiei. Planul
individualizat de protecţie şi raportul de evaluare detaliată au stabilit necesitatea adopţiei interne a
copilului, care are probleme medicale, s-a integrat în familia asistentului maternal şi a stabilit
puternice legături de ataşament cu toţi membrii familiei. Pe perioada plasamentului la asistentul
maternal, fetiţa nu a fost vizitată de părinţi sau rude până la gradul IV inclusiv.
Având în vedere că reclamanta a făcut dovada demersurilor prevăzute de art. 22 alin. (1) şi
(2) din Legea nr. 273/2004 privind reintegrarea copilului în familie, demersuri care au eşuat, iar
mama copilului şi-a exprimat consimţământul la adopţie, potrivit art. 12 alin. (3) şi (4) din Legea
nr. 273/2004, instanţa, în baza art. 23 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, va admite cererea formulată
de reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Braşov şi, în
consecinţă, va încuviinţa deschiderea procedurii adopţiei interne a copilului D.R., cu suspendarea
exerciţiului drepturilor şi obligaţilor părinteşti ale mamei naturale a copilului, în baza art. 23 alin.
(3) lit. a) din Legea nr. 273/2004.
Va dispune delegarea exerciţiului drepturilor şi obligaţiilor părinteşti Consiliului judeţean
Braşov, în baza art. 23 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 273/2004.

26
17. Încuviinţarea deschiderii procedurii adopţiei interne. Citarea mamei copilului
prin publicitate. Neîntocmirea raportului de consiliere a mamei şi absenţa consimţământului
acesteia datorită imposibilităţii de a fi identificată. Aprecierea interesului superior al
copilului

Adopţie internă. Deschiderea procedurii


Citare prin publicitate
Raport de consiliere. Lipsă

Legea nr. 273/2004, art. 14, art. 22 alin. (2), art. 23 alin. (3) lit. b)
C. proc. civ., art. 95 alin. (2)

Dacă demersurile pentru integrarea familiei eşuează şi nu s-a putut întocmi nici
raportul de consiliere prevăzut de art. 14 din Legea nr. 273/2004, deoarece mama nu a putut
fi identificată, instanţa dispune deschiderea procedurii de adopţie.

Trib. pentru Minori şi Familie Braşov, sentinţa civilă nr. 37 din 26 iunie 2005 a Camerei
de Consiliu, irevocabilă prin nerecurare, nepublicată

Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Braşov a solicitat deschiderea


procedurii adopţiei interne, cu privire la copilul B.N.L., faţă de care s-a dispus instituirea măsurii
de protecţie – încredinţare la asistent maternal profesionist –, iar în urma reevaluării cazului şi a
planului individualizat de protecţie s-a propus deschiderea procedurii de adopţie, pe motiv că
minora provine din afara căsătoriei, nefiind recunoscută de către tată, mama s-a dezinteresat de
copil o perioada mai mare de 6 luni, iar prin sentinţa civilă nr. 203/2002 copilul a fost declarat
abandonat.
Deşi Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Braşov a făcut demersuri
pentru reintegrarea minorului în familie, atât în cea restrânsă, cât şi în cea lărgită, acestea au eşuat,
deoarece mama copilului nu mai locuieşte la domiciliul legal şi nu a putut fi identificată noua
adresă a acesteia, iar celelalte rude pană la gradul IV inclusiv nu doresc să întreţină copilul. În
cauză nu a putut fi întocmit raportul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 273/2004, necunoscându-se
date despre mama copilului, astfel că necesitatea adopţiei interne a copilului se impune.

18. Adopţie. Autorizarea ca după adopţie minora să poarte prenumele adoptatoarei


alături de numele de familie al acesteia. Inadmisibilitate. Nelegalitatea hotărârii
judecătoreşti

Adopţie. Numele purtat de adoptat


Prenume. Modificare

La încuviinţarea adopţiei, instanţa nu este îndreptăţită să dispună decât modificarea


numelui de familie, nu şi a prenumelui dobândit la naştere şi care poate fi schimbat doar pe
cale administrativă.

Trib. Caraş-Severin, sentinţa civilă nr. 657 din 4 noiembrie 1997,


casată prin decizia civilă nr. 609 din 26 martie 1998,
în Dreptul nr. 6/2000, cu comentarii de I. Imbrescu, A. Vasile, p. 82-85

Tribunalul Caraş-Severin a admis cererea reclamantei şi a încuviinţat adopţia cu efecte


depline a minorei M.F. şi a autorizat ca minora să poarte numele de familie al adoptatoarei, dar şi
prenumele acesteia.

27
Urmare a recursului procurorului (formulat pe motiv că s-a omis menţionarea participării şi
a concluziilor sale), recursul este admis, dar nu pentru motivul invocat, ce s-a reţinut că nu
corespunde realităţii, ci pentru un motiv invocat din oficiu, şi anume că instanţa nu era îndreptăţită
să dispună decât modificarea numelui de familie, nu şi a prenumelui dobândit la naştere şi care
poate fi schimbat doar pe cale administrativă.

Notă: Legislaţia românească a cunoscut o dinamică remarcabilă în această materie, pe de o


parte, prin modificările succesive aduse reglementărilor interne, iar, pe de altă parte, prin
preocuparea de a ratifica sau de a adera la convenţii internaţionale în materie, de unde şi
necesitatea de a adapta, periodic, cadrul legislativ naţional celui internaţional.
De asemenea, problemele de drept internaţional privat ale adopţiei internaţionale au primit
atenţia cuvenită, atât prin crearea normelor de drept intern necesare soluţionării conflictelor de legi
şi a conflictelor de jurisdicţie, cât şi în planul tratatelor noi, de asistenţă judiciară pe care România
le-a încheiat în această perioadă. Însă, indiferent de dispoziţiile legale în vigoare la un moment dat,
nu s-a prevăzut posibilitatea autorizării de către instanţă ca adoptatul să poarte prenumele
adoptatorului, această posibilitate fiind atributul autorităţilor administrative (şi în prezent, conform
Legii nr. 273/2004, se aplică acelaşi principiu). Excepţia reglementată de art. 53 alin. (3) din
Legea nr. 273/2004 se referă la consimţământul copilului care are 10 ani şi la existenţa motivelor
temeinice. Aşadar, nu se poate susţine că doar pe cale administrativă se poate dispune această
schimbare, ci se poate uza de această procedură atunci când nu s-a cerut în faţa instanţei sau, deşi
s-a solicitat, nu s-a putut face dovada motivelor temeinice şi copilul adoptat nu avea vârsta de 10
ani.

19. Adopţie. Hotărâre judecătorească de încuviinţare faţă de ambii soţi adoptatori,


deşi unul decedase anterior pronunţării hotărârii. Consecinţe. Sentinţă de constatare a
nulităţii adopţiei. Cale de atac

Adopţie. Hotărâre de încuviinţare


Adopţie. Nulitate
Adopţie. Cale de atac

1. Dacă ambii soţi au solicitat tribunalului încuviinţarea adopţiei minorei, iar unul
din soţi decedează anterior pronunţării hotărârii şi soţul supravieţuitor nu aduce la
cunoştinţă această împrejurare tribunalului, care hotărăşte încuviinţarea adoptării minorei,
în mod judicios tribunalul a admis acţiunea prin care s-a constatat nulitatea adopţiei
anterior încuviinţate.
2. În cauzele privind constatarea nulităţii adopţiei, singura cale de atac este recursul.

C.A. Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr. 1113 din 11 mai 1999,
în Dreptul nr. 6/2000, p. 148-151, cu notă şi comentarii de D. Gazetovici

În cauză, Tribunalul Bucureşti a constatat nulitatea adopţiei, deoarece pe parcursul


procesului de încuviinţare a adopţiei, soţia supravieţuitoare nu a adus la cunoştinţa instanţei că
soţul său a decedat. Pentru că una din condiţiile de fond ale adopţiei este capacitatea de exerciţiu a
celui care adoptă la data rămânerii definitive a hotărârii de încuviinţare şi cum numai persoana în
viaţă beneficiază de această capacitate, s-a considerat că nu este suficient consimţământul dat la
notariat, anterior sesizării instanţei.
Hotărârea a fost criticată de soţia supravieţuitoare, care a arătat că nu este prevăzut de lege
ca adoptatorul să aibă capacitate deplină de exerciţiu la data rămânerii definitive a hotărârii, că se
face confuzie prin asimilarea datei pronunţării hotărârii de încuviinţare cu data rămânerii
definitive, deoarece capacitatea deplină de exerciţiu a adoptatorului trebuie să existe la momentul

28
declaraţiei autentice. Cum consimţământul a fost dat şi nu a revenit pe parcursul procesului până la
deces, nu se putea reţine că operează o nulitate absolută, ci, eventual, relativă, care nu putea fi
invocată decât de adoptator.
Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că este necesară verificarea existenţei condiţiilor de
formă şi de fond pentru soluţionarea litigiului. În cadrul condiţiilor de fond este necesar
consimţământul celui care adoptă şi care trebuie să provină de la o persoană fizică cu capacitate
deplină de exerciţiu, iar dacă este căsătorit, este necesar şi consimţământul soţului. Trebuie, de
asemenea, determinat momentul la care trebuie îndeplinite cerinţele legale pentru adopţie. Instanţa
încuviinţează actul juridic al părinţilor săvârşit în vederea adopţiei şi care trebuie să fi fost valabil.
Dar cum adopţia necesită două operaţii juridice, dintre care încuviinţarea o desăvârşeşte pe prima,
înseamnă că prima trebuie încheiată valabil, fapt ce nu se poate aprecia decât dacă aceste condiţii
de fond sunt îndeplinite şi la data încuviinţării adopţiei de către instanţă. Neîndeplinirea acestor
două cerinţe legale la una din cele două date opreşte instanţa să încuviinţeze actul părţilor. În
cauză erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege numai la data încheierii actului juridic dintre
soţi şi sesizarea instanţei. Până la cel de-al doilea act al săvârşirii primului, condiţiile au dispărut
faţă de unul dintre adoptatori, care a decedat, iar instanţa nu mai putea încuviinţa adopţia, deoarece
nu se mai poate realiza finalitatea acesteia. Menţinerea adopţiei nu este posibilă şi prin efectele pe
care le-ar produce, dând naştere unui raport juridic, deşi una din părţi nu mai există, dobândirea
drepturilor şi îndatoririlor părinteşti nu s-ar putea realiza. În cauză nu este o nulitate relativă,
deoarece interesul proteguit este unul general al minorului.

Notă: Cauza de faţă a fost soluţionată sub incidenţa dispoziţiilor O.U.G. nr. 25/1997, care
reglementa procedura adopţiei, dar aceeaşi soluţie se impune şi în prezent, deoarece tot două faze
parcurge procedura adopţiei, prin deschidere şi apoi încuviinţare, singura diferenţă fiind că şi
consimţământul adoptatorului se dă în faţa instanţei, în cadrul fazei 1, numită deschiderea
procedurii adopţiei. Aşadar, condiţiile de fond, printre care şi consimţământul, trebuie să existe şi
la data deschiderii şi la data încuviinţării. Or, pentru a-şi da consimţământul, adoptatorul trebuie să
aibă capacitate deplină de exerciţiu (art. 9 din Legea nr. 273/2004 menţionează această condiţie,
iar în vechea reglementare art. 5 din O.U.G. nr. 25/1997). Această condiţie nu o îndeplineşte decât
persoana care este în viaţă. Prin urmare, conform actualei reglementari, dacă persoana adoptatoare
a decedat după deschiderea procedurii adopţiei, instanţa nu poate încuviinţa actul său concretizat
în exprimarea voinţei la momentul deschiderii adopţiei.

20. Exercitarea căii de atac de către avocatul părţii. Limitele mandatului de


reprezentare

Cale de atac. Calitatea procesuală activă


Mandat de reprezentare. Limite

Legea nr. 51/1995, art. 3, art. 28 alin. (1)

În baza delegaţiei avocaţiale de reprezentare, avocatul trebuie să îndeplinească actele


procedurale pentru conservarea dreptului părţii din proces, iar în îndeplinirea obligaţiei de
diligenţă menită să administreze o afacere judiciară, să exercite şi calea de atac.
Reprezentarea nu se limitează, aşadar, doar la susţinerea acţiunii în faţa instanţei de
fond, ci şi la exercitarea căilor de atac.

C.A. Alba Iulia, decizia civilă nr. 21/2006, nepublicată

Judecătoria Hunedoara a admis acţiunea reclamantului M.P. şi i-a reîncredinţat minora


P.D. spre creştere şi educare.

29
În termen legal a declarat apel pârâta S.S. (mama minorei, respectiv fosta soţie a
reclamantului).
Aceasta a fost citată cu menţiunea timbrării pentru termenul din 20.10.2005. La acest
termen, avocatul ales al apelantei a formulat cerere de amânare pe motive medicale. S-a amânat
judecarea cauzei pentru data de 15.12.2005, când apelanta a fost citată cu aceeaşi menţiune a
timbrării. La termenul arătat, s-a constatat că apelanta nu a îndeplinit obligaţia timbrării, astfel că a
aplicat dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, anulând apelul.
Prin motivele de recurs formulate, recurenta a arătat că avocatul său ales a fost în
imposibilitate obiectivă de a se prezenta în faţa instanţei de apel şi a face dovada timbrajului,
deoarece în noaptea de 14/15.12.2005, deplasându-se de la Oradea la Hunedoara pentru a fi
prezent la instanţă şi a achita în numele clientei taxa de timbru, a fost implicat într-un accident
rutier. Astfel, în data de 15.12.2005, s-a aflat la spital pentru investigaţii medicale, fiind în
imposibilitate să ajungă la Tribunalul Hunedoara. A arătat că a expediat prin fax o cerere, dar fiind
ilizibilă, instanţa de apel nu a putut ţine seama de ea.
În recurs a depus actul medical, cererea lizibilă care confirmă că a solicitat amânarea şi
copia procesului-verbal încheiat după accident.
Prin note de şedinţă, intimatul a invocat nulitatea recursului, deoarece este semnat de o altă
persoană decât recurenta (care nici nu avea cum să semneze, deoarece este plecată din ţară), care
nu are împuternicire, aşa încât nu putea exercita calea de atac.
Curtea de Apel, examinând excepţia nulităţii recursului, constată că este neîntemeiată.
Din împuternicirea avocaţială rezultă că avocatul reclamantei-recurente a fost împuternicit
conform contractului de asistenţă juridică să exercite activitatea prevăzută de art. 3 din Legea nr.
51/1995. Aşadar, avocatul a fost împuternicit de recurentă conform art. 28 alin. (1) din Legea nr.
51/1995 să exercite apărarea la fond şi în căile de atac. Concluzia rezultă din faptul că, în baza
delegaţiei avocaţiale de reprezentare, avocatul trebuia să îndeplinească actele procedurale pentru
conservarea dreptului părţii din proces, iar în îndeplinirea obligaţiei de diligenţă menită să
administreze o afacere judiciară, să exercite şi calea de atac. Reprezentarea nu se limitează, aşadar,
doar la susţinerea acţiunii în faţa instanţei de fond, ci şi la exercitarea căilor de atac.
Curtea de Apel, soluţionând aspectul privind plata taxei de timbru, constată că neachitarea
acestei taxe a fost determinată de o împrejurare datorită căreia apărătorul recurentei nu s-a putut
prezenta în faţa instanţei de apel (accidentul rutier).
Prin urmare, recurenta justifică o împrejurare de natură a impune casarea deciziei cu
trimiterea cauzei instanţei de apel pentru rejudecare, conform art. 312 alin. (2) C. proc. civ. Curtea
de Apel nu a examinat criticile legate de fondul litigiului, ci numai aspectul legat de satisfacerea
obligaţiei legale privind taxa de timbru, reţinând că a existat o imposibilitate obiectivă datorită
căreia recurenta, prin avocat, nu a putut-o îndeplini.
Cum instanţa de apel a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, Curtea de
Apel a casat hotărârea şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, conform dispoziţiilor art.
312 alin. (2) teza I C. proc. civ.

21. Înlocuirea măsurii de plasament de la asistenţi maternali profesionişti într-un


centru de tip rezidenţial. Pensionarea asistentului maternal. Aprecierea interesului superior
al copiilor. Facilitarea relaţiilor dintre mamă şi copii

Înlocuirea măsurii de plasament


Asistent maternal profesionist. Pensionare

Legea nr.272/2004, art. 50, art. 60 alin. (3) lit. c), art. 61 alin. (2), art. 137
Ordinul ANPDC nr. 54/2000, art. 1 lit. A
Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 8

30
Judecătorul trebuie să urmărească interesul superior al copiilor de aşa manieră încât
lipsa sentimentelor părinteşti să fie suplinită prin crearea unui cadru în care fraţii să
convieţuiască împreună. Astfel, trebuie să primeze necesitatea asigurării unui mediu stabil, a
unui echilibru în care copiii să se formeze şi să se dezvolte ca „într-o familie” din care pentru
moment părinţii lor lipsesc.
Prin crearea posibilităţii mamei să refacă relaţia cu proprii copii, inclusiv prin
situarea acestora la o distanţă mai mică şi oferirea pentru fraţii care au fost îngrijiţi de
asistenţi maternali diferiţi a şansei să se cunoască şi să trăiască într-o atmosferă apropiată de
a familiei se respectă dreptul copiilor la viaţa de familie în sensul art. 8 din Convenţia
europeană a drepturilor omului.
Evident, familia ideală este cea în care copiii minori sunt împreună cu părinţii. Dar,
când părinţii privează copiii de acest drept, autorităţile intervin, iar măsurile dispuse trebuie
să faciliteze crearea unor condiţii în care fraţii să fie împreună, iar părinţii să dispună de
şansa de a-şi normaliza viaţa de familie alături de proprii copii.

C.A. Alba Iulia, decizia nr. 78 din 27 iunie 2006


irevocabilă, nepublicată 3

Tribunalul Hunedoara, Secţia civilă, a admis în parte cererea Direcţiei Generale de


Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Hunedoara şi a instituit măsura specială de plasament a
minorilor R.I.C., RC., R.L.M. şi R.C.S. la asistenţi maternali profesionişti pe raza judeţului
Hunedoara, a respins cererea privind instituirea măsurii de protecţie specială a plasamentului
minorilor la Complexul de Apartamente „Casa mea” Dorohoi, drepturile şi obligaţiile părinteşti
urmând a fi îndeplinite de mama acestora.
În fapt minorii au fost încredinţaţi asistenţilor maternali profesionişti, deoarece au fost
abuzaţi de tată (acesta fiind decăzut din drepturile părinteşti, prin sentinţa civilă nr. 212/2003 a
Tribunalului Hunedoara).
Măsurile de protecţie faţă de minori au fost dispuse în anul 2002. În 14.11.2005, mama
copiilor a solicitat instituirea măsurii de plasament la un centru din judeţul Botoşani, deoarece
aceasta s-a mutat în acest judeţ. A arătat că au locuit în Aninoasa, dar după arestarea tatălui care a
abuzat fizic şi psihic toţi copiii, inclusiv minora C., căruia i-a rupt piciorul, cum nu dispunea de
mijloace materiale, a plecat în localitatea Viişoara, judeţul Botoşani, iar copiii au rămas la asistenţi
maternali. Doreşte să fie mai aproape de copii. Arată că la Viişoara locuieşte cu alţi doi copii pe
care îi mai are (dintre care unul cu handicap) şi cu mama sa.
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Hunedoara, de asemenea, a
solicitat o măsură de plasament a minorilor la un centru, respectiv Complexul „Casa mea”
Dorohoi, cu motivarea că mama acestora domiciliază în judeţul Botoşani, copii sunt născuţi în
Dorohoi, judeţul Botoşani şi pentru facilitarea reluării relaţiilor dintre mamă şi copii, în sensul
dispoziţiilor art. 61 alin. (2) şi art. 137 din Legea nr. 272/2004.
Un alt argument al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului
Hunedoara în favoarea acestei măsuri a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 1 lit. a) din Ordinul
ANPDC nr. 54/2000 privind criteriile de determinare a comunităţilor locale din care provine
copilul cu handicap şi cel aflat în dificultate.
Instanţa de fond a apreciat că, faţă de ancheta socială, se impune concluzia că mama
copiilor nu dispune de condiţii materiale corespunzătoare, nu se ocupă nici de cei doi copii pe care
îi are acasă în îngrijire, aşa încât numai considerentul că i-ar putea vizita, fiind mai aproape de ei,
nu este suficient pentru a înlocui măsura plasamentului de la asistenţi maternali profesionişti la un
centru în apropierea mamei.
În termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ. a declarat recurs împotriva hotărârii
instanţei de fond Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Hunedoara în
considerarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. S-a arătat că au fost nesocotite dispoziţiile
3
Prin această decizie a fost modificată sentinţa nr. 245 din 15 februarie 2006 a Tribunalului Hunedoara.
31
art. 60 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 272/2006, deoarece prin această hotărâre nu va fi facilitată
exercitarea drepturilor părinteşti, respectiv dreptul mamei de a-şi vizita copiii.
Curtea de Apel Alba Iulia, judecând recursul declarat în cauză, prin prisma criticilor
formulate şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 306 alin. (2) C. proc. civ., l-a admis pentru
considerentele următoare.
Dispoziţiile Legii nr. 272/2004 promovează şi garantează drepturile copilului, iar principiul
interesului superior al copilului trebuie să prevaleze în toate demersurile şi deciziile care privesc
copiii [art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (2) din lege].
În cauză, aşa cum am menţionat, cei patru copii s-au aflat în dificultate şi din anul 2002 s-
au luat măsuri de protecţie în sensul dispoziţiilor art. 50 şi urm. din lege.
Copiii C. şi I. au fost din anul 2004 la asistent maternal profesionist D.A. (anterior,
respectiv din anul 2002, când s-a instituit măsura de protecţie, s-au aflat în Centru de Plasament în
Hunedoara). Fetiţa C.S. – în vârstă de 6 ani – a fost încredinţată în plasament la asistent maternal
profesionist C.T. din anul 2002. Avea un handicap sever şi, datorită tratamentului, dar şi îngrijirii
deosebite asigurate de asistentul maternal, gradul de handicap a fost redus la mediu. Fetiţa L. se
afla la asistent maternal profesionist P.B. din anul 2002.
Întreaga probaţiune administrată în cauză a dovedit că cei patru copii s-au integrat foarte
bine în familiile asistenţilor maternali, unde au găsit căldura şi liniştea familiei de care proprii
părinţi i-au privat. Cei care le-au dat viaţă nu le-au oferit altceva decât violenţă, foame, suferinţă.
Un tată alcoolic, agresiv şi o mamă lipsită de dorinţa şi puterea de a „lupta” pentru binele copiilor
ei au umplut de suferinţă sufletele nevinovate.
Curtea de Apel, analizând situaţia de fapt şi urmând raţionamentul rezultat din dispoziţiile
legale, a apreciat că interesul superior al copiilor este ca cei trei copii – I., L. şi C. – să locuiască
împreună în Complexul „Casa mea” Dorohoi. Copiii au crescut într-o familie în care a fost multă
violenţă, abuzuri fizice, lipsuri materiale. Deci problemele identificate responsabilizează strict
părinţii (tatăl a şi fost decăzut din drepturile părinteşti).
Copiii, aşa cum au apreciat asistenţii maternali, sunt cuminţi, ascultători, silitori la şcoală şi
doresc ca viaţa lor să se deruleze în condiţii normale. Scrisoarea fetiţei A. reprezintă o revoltă la
adresa părinţilor care le-au creat un mediu ostil, violent, lipsit de iubire şi plin de nesiguranţă:
„(…) ne închideau în casă (…) veneau noaptea (…) beţi (…) am trăit rău şi la bunici în Moldova
(…) şi la Aninoasa şi la Uricani (…) vreau să rămân la asistent maternal (…) unde mi-am serbat
ziua (…) învăţ (…) merg în excursii (…)”.
Copiii I. şi L. care au fost permanent împreună în grija asistentului maternal D., care i-a
preluat de la Centrul de Plasament Uricani în anul 2004, de asemenea au precizat că doresc să
rămână la acesta. Ei nu s-au întâlnit cu surorile lor A. şi C. de la momentul luării măsurilor de
plasament.
Asistentul maternal D. a precizat că nu mai poate să aibă grijă de ei prea mult, deoarece se
pensionează.
Aşadar, din viaţa celor patru copii lipsesc părinţii, tatăl fiind în executarea unei pedepse
privative de libertate, iar mama, din 2002 de când a plecat de la Hunedoara la Botoşani (comuna
Viişoara), nu le-a dat nici măcar un telefon.
Poziţia mamei pe parcursul derulării acestui proces a fost oscilantă. La audierea din faţa
instanţei de fond a declarat că doreşte să fie copiii mai aproape de Botoşani, în perspectiva
reintegrării în familie.
În scrisoarea trimisă instanţei de recurs arată că „(…) nu poate să-i viziteze, deoarece mai
are doi copii, să rămână unde sunt (…) şi să-i trimită o poză cu ei (…)”.
Precaritatea situaţiei materiale a mamei este evidentă şi rezultă din ancheta socială
efectuată de autorităţile din localitatea unde are reşedinţa.
Ataşamentul faţă de mamă al copiilor în acest moment nu există. De altfel, din declaraţiile
date, ataşamentul mamei faţă de copii lipseşte.
De aceea, în contextul celor prezentate, Curtea de Apel Alba Iulia, apreciind situaţia reală a
copiilor, stabilind în concret interesul superior al acestora, a apreciat că în acest moment este

32
important ca cei trei fraţi (I., A. şi L.) să fie împreună. Lipsa sentimentelor părinteşti trebuie
suplinită prin crearea unui cadru în care fraţii să convieţuiască împreună. Astfel, în acest moment
primează necesitatea asigurării unui mediu stabil, a unui echilibru în care copiii să se formeze şi să
se dezvolte ca „într-o familie” din care pentru moment părinţii lor lipsesc.
Complexul „Casa mea” este organizat în acest mod, respectiv apartamente în care locuiesc
câte şase copii supravegheaţi de instructori de educaţie.
Soluţia este necesară, deoarece fraţii aflaţi la asistentul maternal D. nu mai puteau rămâne
decât pentru scurt timp la acesta, întrucât în declaraţia dată în faţa instanţei de recurs a precizat că
se pensionează. Pentru fetiţa C.S. cu grad de handicap mediu, prioritară în acest moment este
starea de sănătate şi mai apoi socializarea şi întărirea legăturilor familiale cu fraţii săi.
Cum asistentul maternal C. s-a ocupat ca o adevărată mamă de aceasta de peste 4 ani,
reuşind să îmbunătăţească starea sa de sănătate, Curtea de Apel a apreciat că măsura
instituţionalizării nu este potrivită în acest moment, chiar dacă ar fi cu fraţii săi. Absolut necesară
este, în acest moment, îmbunătăţirea stării sale de sănătate, menţinerea echilibrului („s-a ataşat de
copiii asistentului maternal, nu vrea să audă de mamă şi tată”).
Evaluând întreaga situaţie şi ţinând seama de faptul că relaţia dintre fraţi trebuie dezvoltată
(chiar dacă ei şi-au exprimat opinia să rămână la asistent maternal), dar aplicând dispoziţiile art. 60
din Legea nr. 272/2004, în sensul deschiderii perspectivelor apropierii dintre mamă şi copii, prin
măsurile dispuse se asigură garanţiile satisfăcătoare, în sensul interesului superior al copiilor.
În acest moment, noţiunea de familie are pentru copiii în cauză o semnificaţie restrânsă –
cei responsabili de asigurarea cadrului familial „au uitat de rolul lor de părinţi”.
Urmărind interesul superior al copiilor, Curtea de Apel a reţinut că prin această măsură se
oferă posibilitatea mamei să refacă relaţia cu proprii copii, deoarece ca distanţă vor fi mult mai
aproape şi fraţilor li se oferă şansa să se cunoască şi să trăiască într-o atmosferă apropiată de a
familiei. Prin crearea acestui cadru se respectă dreptul copiilor la viaţa de familie în sensul art. 8
din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Evident, familia ideală este cea în care copiii minori sunt împreună cu părinţii. Dar, când
părinţii privează copiii de acest drept, autorităţile intervin, iar măsurile dispuse trebuie să faciliteze
crearea unor condiţii în care fraţii să fie împreună, iar părinţii să dispună de şansa de a-şi
normaliza viaţa de familie alături de proprii copii.
Apreciind situaţia reală a copiilor, prin prisma faptului că asistentul maternal D. nu mai
putea avea grijă de fraţii I. şi deci se impunea oricum înlocuirea măsurii de plasament, în
Complexul „Casa mea” Dorohoi vor putea dezvolta o legătură frăţească, iar apropierea ca distanţă
de mama lor creează condiţiile reluării şi dezvoltării unor relaţii de familie care au fost întrerupte
cu mai mulţi ani în urmă (evident, nu din vina copiilor).
Curtea de Apel, dispunând în acest mod, a considerat că interesul superior al copiilor este
respectat. Pentru minora C. a primat interesul rezultat din starea de sănătate şi de aceea a rămas la
asistent maternal C.
Pentru toate aceste considerente, Curtea de Apel Alba Iulia a admis ca fondat recursul
formulat de reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Hunedoara
împotriva sentinţei civile nr. 245/2006 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr.
8103/2005 pe care a modificat-o în parte, în sensul că a dispus instituirea măsurii de protecţie
specială de plasament la Complexul de apartamente „Casa mea” Dorohoi, judeţul Botoşani, pentru
copiii R.I.C., R.L.M, R.A.C., a delegat exerciţiul drepturilor părinteşti pe durata plasamentului
celor trei minori conducătorului complexului şi asupra bunurilor preşedintelui Consiliului judeţean
Botoşani, iar pentru minora R.C.S. a delegat exercitarea drepturilor părinteşti pe durata
plasamentului numitei C.T., asistent maternal profesionist, şi cu privire la bunuri a delegat
exerciţiul drepturilor preşedintelui Consiliului judeţean Hunedoara.

33
Capitolul II. Copilul – relaţiile sale cu părinţii şi familia extinsă.
Aprecierea interesului superior al copilului. Criterii

22. Legături personale cu minorul. Dreptul bunicilor paterni şi dreptul părintelui


căruia nu i-a fost încredinţat minorul spre creştere şi educare de a păstra aceste relaţii

Drept de a avea legături personale cu minorul


Program de vizitare. Stabilire

C. fam., art. 43 alin. (3)


Legea nr. 272/2004, art. 14, art. 15

Aprecierea modalităţii de vizitare a minorului de către bunici şi părintele căruia nu i s-


a încredinţat minorul se face prin fixarea unui program în limite suficiente şi rezonabile.
Stabilirea unui program restrictiv de vizitare pe considerentul că părintele sau bunicii
au domiciliul în altă ţară reprezintă o aplicare greşită a dispoziţiilor legale în materie, câtă
vreme se dovedeşte că este în interesul superior al copilului să fie păstrate aceste legături.

C.A. Alba Iulia, Secţia pentru minori şi familiei, decizia civilă nr. 2
din 17 ianuarie 2006, în Culegere de practică judiciară a Curţii de Apel
Alba Iulia pe trimestrul I 2006, p. 76

Prin sentinţa civilă nr. 2062 din 11 mai 2005, Judecătoria Deva a admis în parte acţiunea
civilă introdusă de reclamanţii J.N., J.A. şi J.A. împotriva pârâtei B.G. şi a obligat-o pe aceasta din
urmă să permită reclamanţilor să aibă legături personale cu minorul J.D., născut la 18.04.2000, la
domiciliul lor, timp de 2 săptămâni, în lunile iulie-august ale fiecărui an.
S-a reţinut că minorul a fost încredinţat mamei spre creştere şi educare, iar reclamanţii sunt
tatăl, respectiv bunicii paterni ai acestuia.
Dreptul copilului de a menţine legături personale cu părinţii, rudele şi alte persoane faţă de
care a dezvoltat legături de ataşament este garantat prin dispoziţiile Codului familiei şi art. 14 şi
art. 15 din Legea nr. 272/2004.
Faţă de faptul că minorul şi mama sa locuiesc în Elveţia, s-a apreciat că programul de două
săptămâni în lunile iulie sau august ale fiecărui an asigură realizarea acestui drept al minorului.
Reclamanţii au declarat apel, solicitând schimbarea hotărârii, în sensul stabilirii unui
program de vizită bilunar, de vineri până duminică.
Sentinţa este criticată pentru nelegalitate, apelanţii afirmând că instanţa a încălcat dispoziţiile
Legii nr. 272/2004, nu a avut în vedere faptul că minorul a fost scos din ţară fără acceptul lor, că
nu există certitudine cu privire la ţara în care se află şi că acesta a fost crescut o perioadă
considerabilă de apelanţi.
Prin decizia civilă nr. 277/A din 30 septembrie 2005, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, s-
a respins ca nefondat apelul reclamanţilor, pe considerentul că modalitatea de vizitare stabilită de
instanţa de fond este rezonabilă şi oferă posibilitatea menţinerii unor legături personale ale
minorului cu bunicii paterni, în limite normale şi că programul de vizitare solicitat prin apel, în
condiţiile în care minorul locuieşte cu mama sa în străinătate, pe lângă faptul că este imposibil de

34
realizat, ar fi de natură să lezeze dezvoltarea normală a copilului şi, cum tatăl locuieşte şi el în
străinătate, programul de vizitare profită exclusiv bunicilor paterni.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii J.N., J.A. şi J.A., criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie, solicitând schimbarea hotărârilor anterioare, în sensul stabilirii unui
program de vizitare bilunar, de vineri până duminică, susţinându-se în motivarea recursului că
instanţele au încălcat dispoziţiile Legii nr. 272/2004, nu au avut în vedere că minorul a fost crescut
o perioadă considerabilă de recurenţi şi a fost scos din ţară fără acceptul lor.
Recursul declarat de reclamanţii J.N., J.A. şi J.A a fost considerat fondat, pârâta fiind
obligată să permită reclamanţilor legături personale cu minorul J.D. în prima şi a treia săptămână
din fiecare lună, de vineri de la orele 16.00 până sâmbătă la orele 18.00, precum şi două săptămâni
în vacanţa de vară, în perioada iulie-august a fiecărui an, prin luarea minorului de la domiciliul
pârâtei din ţară şi readucerea lui la acelaşi domiciliu, la sfârşitul programului de vizitare, reţinând
că relaţiile de familie, iar într-un sens mai larg cele între rudele în linie directă sunt recunoscute şi
ocrotite de lege (art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului), astfel că programul stabilit de instanţa de fond este prea restrictiv, ceea ce
nu este în interesul minorului.
Astfel, este de necontestat că minorul a fost crescut până la vârsta de 6 luni şi apoi în
perioada iulie 2002-aprilie 2004 de către bunicii paterni, perioadă în care copilul a dezvoltat relaţii
de ataşament. Dar în condiţiile în care tatăl copilului este plecat în străinătate, este în interesul
minorului de a păstra în continuare aceste legături, în scopul de a se consolida relaţiile de apropiată
rudenie.
Apărările formulate de pârâtă, că programul de vizitare solicitat profită exclusiv bunicilor
paterni şi că în prezent minorul împreună cu mama sa se află în străinătate, nu pot fi primite pentru
menţinerea programului stabilit de instanţa de fond, care a încuviinţat ca legăturile personale cu
minorul să aibă loc timp de două săptămâni în lunile iulie-august ale fiecărui an. Dimpotrivă,
raportat la vârsta minorului, de cinci ani, programul solicitat de către reclamanta-recurentă nu ar
contraveni intereselor copilului, iar, pe de altă parte, programul stabilit de instanţa de fond l-ar
lipsi pe reclamantul J.N. de a-şi exercita dreptul la legături personale cu minorul şi de obligaţia
legală de a veghea şi el la creşterea şi educarea minorului, la învăţătura şi pregătirea lui
profesională [art. 43 alin. (3) C. fam.].
Faţă de aceste considerente, conform art. 312 alin. (1) şi (2), raportat la art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., s-a admis recursul recurenţilor-reclamanţi.

23. Legături personale cu minorul. Dreptul bunicilor materni de a păstra aceste relaţii.
Nemotivarea hotărârii instanţei de apel

Drept de a avea legături personale cu minorul


Hotărâre. Nemotivare

Legea nr. 272/2004, art. 14, art. 15 lit. c), art. 30 alin. (1)
Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 8
C. proc. civ., art. 264, art. 304 pct. 7

1. Aprecierea modalităţii de vizitare a minorului de către bunici se face conform


criteriului interesului superior al minorului, prin stabilirea unui program în limite suficiente
şi rezonabile.
2. Motivarea explicită a hotărârii, chiar dacă nu este cu referire la fiecare motiv de
apel, nu echivalează cu o nemotivare, câtă vreme apelul a fost respins în totalitate şi
cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

C.A. Alba Iulia, Secţia pentru minori şi familie,

35
decizia nr. 26 din 28 februarie 2006, nepublicată

Prin acţiune, G.M. a solicitat în contradictoriu cu P.D. încuviinţarea ca reclamanta să


păstreze legăturile personale cu minora P.D.C., prin luarea acesteia în vizită, de două ori pe lună,
de vineri până duminică.
Cererea a fost întemeiată pe calitatea reclamantei de bunică maternă a minorei. În plus,
reclamanta a arătat că de la naşterea minorei, 23.01.2002, şi până la data de 1.03.2004, a locuit
împreună cu mama sa la domiciliul reclamantei din Sebeş. În toată această perioadă, între bunică şi
minoră s-au creat relaţii afective, deoarece s-a ocupat efectiv de creşterea şi îngrijirea micuţei. Un
alt argument prezentat de reclamantă l-a constituit faptul că părinţii minorei au fost despărţiţi în
fapt din anul 2003, iar mama minorei era bolnavă, aşa încât, chiar dacă locuia împreună cu
aceasta, bunica era cea care se ocupa permanent de fetiţă. La data de 14.02.2004, mama minorei a
decedat, iar pârâtul a mai lăsat fetiţa la reclamantă până la data de 1.03.2004, când a luat-o de la
bunică şi a dus-o la domiciliul său în Alba Iulia. De la acea dată şi până la promovarea acţiunii,
23.03.2005, pârâtul a permis reclamantei o singură dată să viziteze minora, toate celelalte solicitări
de a o vedea i-au fost refuzate. În finalul argumentelor, reclamanta a arătat că pârâtul urmăreşte să
o îndepărteze pe minoră de rudele materne, în special de reclamanta căreia i-a „trântit uşa în nas”
atunci când s-a dus în vizită anunţată. Reclamanta şi-a exprimat îngrijorarea faţă de faptul că
minora nu urmează pregătire în unităţi de învăţământ pentru preşcolari.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 43 C. fam.
Pârâtul, în interogatoriu şi în susţinerea orală a punctului său de vedere, a arătat că într-
adevăr după 1.03.2004 nu a mai permis reclamantei să o mai viziteze pe minoră şi nici nu a mai
dus-o în vizită la domiciliul acesteia, deoarece după decesul soţiei sale relaţiile cu bunica minorei
au fost tensionate.
Prin sentinţa civilă nr. 3767 din 9 iunie 2005, Judecătoria Alba Iulia a admis acţiunea civilă
formulată de reclamantă şi a obligat pârâtul să-i permită legături personale cu minora D.C., prin
luarea la domiciliul său, în prima şi a treia săptămână din lună, de vineri ora 10.00 până duminică
ora 18.00.
Instanţa de fond a reţinut în considerente că reclamanta, în calitate de bunică maternă, s-a
ocupat de creşterea şi îngrijirea minorei de la naşterea acesteia, stabilindu-se relaţii afective
puternice fireşti între bunică şi nepoată.
În temeiul probatoriului administrat (anchetă socială, declaraţii martori), instanţa de fond a
reţinut că reclamanta este puternic ataşată de minoră, iar interesul acesteia din urmă este de a
păstra legături personale cu bunica, în sensul dispoziţiilor art. 14, art. 15 din Legea nr. 272/2004 şi
art. 43 C. fam.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat apel, în termenul legal prevăzut de art. 284 C.
proc. civ., pârâtul P.D., formulând critici de nelegalitate şi netemeinicie, în sensul dispoziţiilor art.
282 şi urm. C. proc. civ.
A arătat că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 43, art. 98, art. 100 C. fam. şi
dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, care prevăd expres drepturile părintelui
căruia nu i s-a încredinţat minorul de a păstra legăturile personale cu acesta, faptul că domiciliul
minorului este la părinţii săi.
S-a mai reţinut că trimiterea făcută la dispoziţiile art. 14 şi art. 15 lit. c) din Legea nr.
272/2004 nu impune ideea de periodicitate a găzduirii, în sensul drepturilor reclamantei de a avea
legături personale cu minora, cum greşit a reţinut instanţa de fond.
Apelantul-pârât a mai învederat că prin admiterea acţiunii reclamantei sunt de fapt încălcate
dispoziţiile art. 6, art. 30 alin. (1), art. 31 alin. (1), art. 32 din Legea nr. 272/2004, care se referă la
obligaţia părintelui de a supraveghea creşterea minorului.
Or, prin faptul că minora va fi în altă localitate de vineri până duminică, o dată la două
săptămâni, conform sentinţei, dispoziţiile anterior menţionate nu mai pot fi respectate. În plus,
potrivit dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 272/2004, copilul nu poate fi separat de părinţii săi sau
de unul dintre ei împotriva voinţei acestora, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 9 din Legea nr.

36
18/1990 de ratificare a Convenţiei cu privire la drepturile copilului, adoptată la New York în
20.11.1989.
Sub un ultim aspect, s-a arătat că prin hotărârea pronunţată instanţa de fond a încălcat
dispoziţiile art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, privitoare la respectarea vieţii
private şi de familie, soluţia pronunţată nefiind echitabilă nici pentru tată, nici pentru minoră.
Bunica a solicitat respingerea apelului, cu motivarea că prin sentinţa instanţei de fond nu
sunt încălcate nici unul din drepturile părinteşti ale tatălui, criticile formulate fiind în realitate o
încercare de a împiedica relaţiile dintre bunică şi minoră, or, tocmai această atitudine contravine
dispoziţiilor art. 14 alin. (3) din Legea nr. 272/2004: „părinţii nu pot împiedica relaţiile personale
ale minorului cu bunicii”.
Prin decizia civilă nr. 460 din 8 noiembrie 2005, pronunţată de Tribunalul Alba, Secţia
civilă, în dosarul nr. 6133/2005, apelul declarat de P.D. a fost respins, instanţa de control judiciar
reţinând că dreptul bunicii de a avea legături personale cu minora, în modalitatea aleasă de instanţa
de fond (prin luarea minorei la domiciliul bunicii), este temeinică şi legală, criticile tatălui au fost
apreciate ca neîntemeiate, întrucât dreptul bunicii materne de a păstra legături personale cu minora
nu se poate limita cu anticipaţie, ci numai dacă se va exercita abuziv.
În recurs, tatăl minorei a arătat că decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii,
deoarece în unele considerente a reţinut că acţiunea reclamantei este întemeiată, iar în altele că este
neîntemeiată.
În motivul următor de recurs, recurentul a criticat decizia instanţei de apel pentru faptul că
nu a răspuns tuturor motivelor de apel pe care le-a formulat, încălcând dispoziţiile art. 261 pct. 5
C. proc. civ. Astfel, s-a arătat că instanţa de apel nu a răspuns motivului privitor la încălcarea art.
14, art. 15 lit. c) din Legea nr. 272/2004, celui privind încălcarea art. 30 alin. (1) din Legea nr.
272/2004 şi celui privind încălcarea art. 8 din Convenţia europeană.
Un ultim motiv de recurs, circumscris dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este cel
privitor la aplicarea greşită a legii, întrucât a fost aplicată norma prevăzută de art. 15 din Legea nr.
272/2004, care nu are incidenţă în cauză.
Curtea, examinând recursul formulat prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, în
limitele impuse de art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a constatat că nu este întemeiat, pentru
considerentele ce vor fi dezvoltate în continuare.
Din lecturarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. rezultă că acest text de lege vizează
nemotivarea hotărârii judecătoreşti şi existenţa unor motive contradictorii ori străine de natura
cauzei.
Decizia instanţei de apel nu cuprinde motive contradictorii. Instanţa de apel, printr-o
motivare explicită, a reţinut că, deşi legea nu prevede un drept în privinţa bunicilor, nu prevede
nici faptul că dreptul de a avea legături personale cu minorul aparţine numai părinţilor.
Aşadar, susţinerea recurentului întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. –
motive contradictorii –, conform căreia instanţa de apel a reţinut că legea nu prevede un drept al
bunicilor, apoi că din interpretarea dispoziţiilor legale rezultă evident şi dreptul bunicilor în acest
sens (al legăturilor personale cu minorul) este total nefondată. În plus, nu corespunde celor reţinute
de instanţa de apel, ci reprezintă doar o interpretare personală a ceea ce a dorit recurentul să reţină
din motivarea instanţei de apel.
În cauză, instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., deoarece a răspuns
motivelor de apel invocate de apelant. De asemenea, decizia instanţei de apel cuprinde motivele de
fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.
Chiar dacă nu s-a pronunţat punctual cu privire la fiecare motiv de apel, respingând
„integral” apelul, nu trebuia să se pronunţe în mod distinct pentru fiecare problemă de drept.
Ultima critică formulată este, de asemenea, nefondată.
În soluţionarea cauzei, instanţele de fond şi de apel au ţinut seama de dispoziţiile legale
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Astfel, instanţele au verificat susţinerile
părţilor prin prisma dispoziţiilor legale cuprinse în Codul familiei, legislaţia specială, care
reglementează explicit protecţia şi promovarea drepturilor copilului (Legea nr. 272/2004) şi

37
Convenţia internaţională.
Concordant probelor administrate în cauză, s-a reţinut, în scopul respectării drepturilor
minorei de a păstra legături cu bunica ei, că admiterea acţiunii produce tocmai efectele pozitive
menţionate în art. 15 din Legea nr. 272/2004.
Susţinerea recurentului că acest text nu se aplică în cauză este lipsită de raţiune. Dispoziţiile
Codului familiei şi legislaţia specială în domeniul promovării drepturilor copilului (Legea nr.
272/2004) prevăd exclusiv acest interes superior al minorei.
Văzând exclusiv interesul superior al minorei, în mod justificat acţiunea bunicii a fost
admisă, iar instanţa de apel, confirmând, pentru considerentele de fapt şi drept concludent reţinute,
soluţia primei instanţe, a făcut o corectă aplicare a legii.
Ca urmare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.

24. Divorţ. Încredinţarea minorului spre creştere şi educare. Criterii de stabilire a


cuantumului pensiei de întreţinere. Dreptul la păstrarea legăturilor personale cu minorul

Divorţ
Pensie de întreţinere. Cuantum
Drept de a avea legături personale cu minorul
Încredinţarea minorului

C. fam., art. 43 alin. (3), art. 86, art. 94, art. 101
Legea nr. 272/2004, art. 14

Este greşită respingerea cererii de stabilire a orelor de vizită în favoarea părintelui


căruia nu i s-a încredinţat minorul, formulată o dată cu promovarea acţiunii de divorţ, cu
motivarea că este prematură, iar dreptul său se naşte la data desfacerii căsătoriei prin
divorţ.
De asemenea, este greşită obligarea părintelui la plata pensiei de întreţinere calculată
la venitul minim pe economie din România, dacă din probele administrate rezultă că
lucrează în străinătate şi realizează un venit mult mai mare.

C.A. Alba Iulia, Secţia pentru minori şi familie,


decizia civilă nr. 5 din 17 ianuarie 2006 4 ,
în Culegere de practică judiciară a Curţii de Apel Alba Iulia
pe trimestrul I 2006

Prin sentinţa civilă nr. 260/2005, pronunţată de Judecătoria Aiud în dosarul nr. 94/2005, a
fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de către M.D.M. împotriva pârâtului M.D.I. şi a fost
admisă în parte cererea formulată de pârâtul M.D.I. împotriva reclamantei M.D.M. şi, în
consecinţă, s-a declarat desfăcută căsătoria părţilor şi s-a dispus ca reclamanta să revină la numele
purtat anterior încheierii căsătoriei, a fost încredinţat reclamantei spre creştere şi educare minorul
M.L.E., cu obligarea pârâtului să plătească reclamantei suma de 125 Euro lunar, în echivalent în
lei, cu titlu de pensie de întreţinere în favoarea minorului, începând cu data de 4.01.2005 şi până la
majoratul acestuia. A fost respinsă cererea privind stabilirea orelor de vizită formulată de tată, pe
motiv că este prematură, cât timp nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească de încredinţare unuia
dintre părinţi.
La încredinţarea minorului s-a avut în vedere acordul părţilor şi concluziile anchetei sociale,
care au format convingerea instanţei că este în interesul superior al copilului ca acesta să fie

4
Curtea de Apel Alba Iulia a admis recursul declarat de pârâtul M.D.I. împotriva deciziei civile nr. 336/A din 23
septembrie 2005, pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul civil nr. 3875/2005, şi a sentinţei civile nr. 260 din 14
martie 2005, pronunţată de Judecătoria Aiud în dosarul civil nr. 94/2005.
38
încredinţat la mamă.
În privinţa stabilirii cuantumului pensiei de întreţinere, s-a luat ca bază de calcul salariul
minim interprofesional stabilit prin Decretul nr. 2338/2004 al Ministerului Muncii şi Problemelor
Sociale al Guvernului Spaniei, deoarece pârâtul a recunoscut că lucrează în Spania.
În expunerea motivelor de apel se susţine, printre altele, că greşit s-a respins ca prematur
capătul de cerere privind dreptul la legături personale cu minorul, deoarece se încalcă prevederile
art. 43 alin. ultim C. fam., dreptul său născându-se din momentul desfacerii căsătoriei prin divorţ.
S-a mai susţinut că a fost obligat nelegal la plata unei pensii de întreţinere în sumă de 125 Euro,
deoarece se încalcă în mod evident şi marcant principiul aplicării legii civile, referitoare la starea
şi capacitatea persoanelor care urmăresc pe români, chiar când ei îşi au reşedinţa în străinătate, şi
că nu i se poate aplica legea spaniolă.
Prin decizia civilă nr. 336/A din 23 septembrie 2005, pronunţată de Tribunalul Alba, s-a
respins ca nefondat apelul pârâtului.
Faţă de împrejurarea că pârâtul este plecat în străinătate, asigurarea şi din partea acestuia a
unei creşteri şi educări nu este posibilă, iar pensia de întreţinere a fost corect stabilită în raport de
dispoziţiile art. 86 şi art. 94 C. fam. şi de alte acte de la dosar, care relevă că salariul mediu net în
Spania unde lucrează pârâtul este de 513 Euro pe lună.
Împotriva aceste hotărâri a declarat recurs M.D.I., solicitând desfiinţarea celor două hotărâri
şi să i se permită dreptul la legături personale cu minorul în prima şi ultima zi de sâmbătă, prin
luarea acestuia de la domiciliu între orele 10-16, iar în vacanţa de vară timp de o lună, cu obligarea
la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorului în sumă de 150 lei (RON) lunar.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că în mod greşit s-a respins cererea formulată
de recurent privind dreptul la legături personale cu minorul, iar în ce priveşte pensia de întreţinere
nu s-a avut în vedere că recurentul desfăşoară activităţi sporadice, neavând un venit constant,
astfel că trebuie să se aibă în vedere venitul minim pe economie din România.
Instanţele de fond şi de apel au reţinut o temeinică stare de fapt prin evaluarea completă şi
judicioasă a probelor administrate în cauză şi au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în ce
priveşte culpa la divorţ.
Potrivit art. 94 C. fam., cuantumul pensiei de întreţinere se stabileşte potrivit cu vinovăţia
celui ce o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti.
Acest principiu, transpus la modul de calcul al pensiei, impune din partea instanţei de
judecată stabilirea tuturor posibilităţilor materiale ale persoanei ce urmează să o plătească,
existente la data judecării acţiunii.
În speţă, recurentul-pârât a recunoscut că se găseşte la muncă în Spania, iar conform
Decretului-lege nr. 2338/2004 al Ministrului Muncii şi Problemelor Sociale, angajatorii spanioli au
obligaţia de a plăti angajatului un salariu minim de 513 Euro pe lună. Or, în atare situaţie, în mod
corect instanţa de fond şi de apel a stabilit pensia de întreţinere luând în calcul acest salariu minim
de 513 Euro pe lună. Este de observat că recurentul-pârât nu a combătut cu nici o probă
înscrisurile depuse de către reclamantă.
În ce priveşte motivele de recurs referitoare la capătul de cerere privind dreptul la legături
personale cu copilul minor, examinând hotărârile atacate, se constată că recursul este fondat sub
acest aspect.
Dreptul de a păstra legături personale cu minorul trebuie să-i fie asigurat părintelui căruia nu
i s-a încredinţat copilul, indiferent dacă acesta va avea sau nu posibilitatea de a-l exercita într-un
mod riguros şi în raport de interesul copilului (art. 43 şi art. 101 C. fam., art. 14 din Legea nr.
272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului).
Astfel, în speţa dedusă judecăţii, instanţele anterioare au respins capătul de cerere formulat
de recurent privitor la dreptul de a păstra legături personale cu minorul, pe considerentul că acesta,
fiind plecat în străinătate, se află în imposibilitate de a şi-l exercita.
Dispunând astfel, instanţele anterioare au pronunţat o soluţie nelegală, întrucât au încălcat
dreptul conferit pârâtului căruia nu i s-a încredinţat copilul de a păstra legături personale cu acesta,
precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.

39
Apreciem că instanţele de judecată nu pot refuza stabilirea programului potrivit căruia se va
exercita acest drept, fiind în interesul superior al copilului de a menţine relaţii personale directe cu
ambii părinţi, părintelui recurent plecat în străinătate trebuie să i se asigure posibilitatea de a-şi
exercita acest drept, cât şi obligaţia legală de a veghea şi el la creşterea şi educarea minorului [art.
43 alin. (3) C. fam.].

25. Dreptul părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul spre creştere şi educare de a
păstra legătura cu acesta. Refuzul părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul de a-şi da
acordul pentru expatrierea definitivă a copilului la solicitarea părintelui căruia i s-a
încredinţat. Aprecierea interesului superior al copilului

Drept de a avea legături personale cu minorul


Minor. Expatriere
Abuz de drept

C. fam., art. 43 alin. (3), art. 97, art. 100


Legea nr. 272/2004, art. 17, art. 22 alin. (4), art. 33
Decretul nr. 31/1954, art. 1, art. 14 alin. (1)
Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 8

Dispoziţiile Codului familiei şi legislaţia specială în domeniul promovării drepturilor


copilului urmăresc exclusiv interesul superior al acestuia. Dacă minorul a fost încredinţat
mamei, refuzul tatălui de a-şi da acordul ca minorul să locuiască cu mama sa în străinătate
este nejustificat şi se situează în sfera abuzului.
Practic, în acest mod o împiedică pe mamă să-şi îndeplinească obligaţiile stabilite pe
cale judecătorească. Expatrierea definitivă nu face imposibilă menţinerea legăturilor
copilului cu tatăl său.

C.A. Alba Iulia, Secţia pentru minori şi familie,


decizia civilă nr. 59 din 2 mai 2006, nepublicată

Prin acţiune, D.I.V., în contradictoriu cu A.D., a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să
ţină loc de acord al pârâtului pentru expatrierea definitivă a minorului A.A., care după divorţul
părţilor a fost încredinţat spre creştere şi educare mamei.
A precizat că lucrează în Italia şi doreşte să-l ia şi pe copil în această ţară, dar potrivit
legislaţiei italiene nu poate să-şi întregească familia şi minorul nu poate sta definitiv în Italia fără
un acord din partea tatălui, de expatriere, chiar dacă există o hotărâre în România, prin care a fost
încredinţat mamei spre creştere şi educare.
Reclamanta a arătat că a luat legătura cu pârâtul, dar acesta refuză să-şi dea acordul, în mod
nejustificat, deşi interesul superior al copilului este să fie cu mama sa. Atitudinea pârâtului a fost
caracterizată de reclamantă drept şicanatorie, reprezentând un abuz de drept în sensul dispoziţiilor
art. 1 din Decretul nr. 31/1954.
Pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, arătând că reclamanta urmăreşte să-l îndepărteze de
copil. Arată că reclamanta nu are contract de muncă, deoarece a avut un contract pentru a obţine
permisul de şedere în Italia şi în realitate nu realizează venituri în acea ţară. Arată că, dacă minorul
ar fi expatriat definitiv, reclamanta nu ar avea posibilităţi materiale şi nici nu ar putea să-l
supravegheze şi să-i asigure condiţii necesare unei dezvoltări armonioase.
Instanţele de fond şi de apel au respins acţiunea, cu motivarea că expatrierea definitivă a
copilului ar face imposibilă menţinerea legăturilor cu tatăl său.
Hotărârile pronunţate în condiţiile redate sunt bazate pe o simplă normalizare generică în
considerente, ceea ce a dus la o aplicare greşită a legii, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 43,

40
art. 98 şi art. 100 C. fam. şi dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, care în esenţă
prevăd dreptul părintelui căruia i s-a încredinţat minorul de a păstra legăturile personale cu acesta,
iar similar acestui drept, părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul îi corespunde dreptul de a
menţine relaţia cu minorul. Acesta are şi obligaţia de a-l întreţine pe minor, evident aceeaşi
obligaţie revenind şi în sarcina părintelui căruia nu i s-a încredinţat minorul.
Aşadar, în scopul respectării drepturilor ambilor părinţi de a păstra relaţia cu copilul lor şi
implicit al respectării dreptului copilului, atitudinea mamei şi tatălui trebuie să producă tocmai
efectele pozitive menţionate de dispoziţiile legale invocate şi incidente în cauză, care urmăresc
exclusiv interesul superior al minorului.
Cum prin hotărâre judecătorească minorul a fost încredinţat spre creştere şi educare mamei,
opoziţia tatălui nu numai că este nejustificată, dar se situează în sfera unui abuz din partea sa.
Practic, o împiedică pe mamă să-şi îndeplinească obligaţiile stabilite prin hotărâre judecătorească.
Pe de altă parte, plecarea minorului în Italia cu mama sa nu poate conduce la concluzia că tatăl va
întrerupe legătura cu fiul său.
Prin hotărârile pronunţate în cauză, instanţele de fond şi de apel au nesocotit dreptul şi
obligaţia mamei căreia i s-a încredinţat copilul spre creştere şi educare de a-şi îndeplini aceste
îndatoriri. În hotărârea judecătorească prin care mamei i s-a încredinţat copilul minor spre creştere
şi educare nu se menţionează că aceasta va avea grijă de copil în România. Per a contrario, se
impune concluzia că mama va avea în grijă copilul oriunde îşi va desfăşura viaţa şi activitatea
profesională, câtă vreme mama desfăşoară o muncă decentă, mediu remunerată şi „strădania” sa
este evident făcută pentru a asigura cele necesare propriului copil. Nici tatălui nu i se poate reproşa
că nu a îndeplinit obligaţia de plată a pensiei de întreţinere, dar acest fapt nu înlătură caracterul
nejustificat al refuzului său de a fi de acord ca minorul să o însoţească pe mamă în Italia.
Fără a analiza în ansamblu argumentele prezentate de părţi şi nesocotind interesul superior al
copilului – care trebuie să fie împreună cu părintele căruia i s-a încredinţat spre creştere şi educare
–, s-a absolutizat dreptul părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul spre creştere şi educare.
Susţinerile instanţelor de fond şi de apel privind dreptul tatălui de a avea relaţii cu copilul
său sunt corecte, dar nu răspund motivelor invocate de mamă, care îşi iubeşte copilul (aşa cum o
face şi tatăl său, conform propriei susţineri) şi care firesc doreşte ca minorul să fie în aceeaşi ţară
cu ea. Pentru mamă, familia, în sensul art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în acest
moment înseamnă copilul care i-a fost încredinţat spre creştere şi educare şi este important să fie
împreună cu acesta. A considera corect refuzul tatălui înseamnă a lăsa fără sens dreptul recunoscut
mamei prin hotărâre judecătorească. De aceea, refuzul tatălui se încadrează în sfera abuzului de
drept.
Prin cele două hotărâri judecătoreşti, instanţele au interpretat dreptul unui părinte de a avea
legături cu propriul copil prin dezavantajarea celuilalt părinte, creând în acest mod o discriminare
indirectă.
Vădind exclusiv interesul superior al copilului minor de a fi împreună cu mama sa, instanţa
de recurs a admis acţiunea.

26. Stabilirea programului de vizitare. Atitudine agresivă a unuia dintre părinţi.


Aprecierea interesului superior al copilului

Program de vizitare. Stabilire


Drept de a avea legături personale cu minorul

C. fam., art. 43 alin. (3)


Legea nr. 272/2004, art. 14, art. 15, art. 16 alin. (2)
Legea nr. 18/1990, art. 36 5
5
Prin Legea nr. 18/1990 a fost ratificată Convenţia cu privire la drepturile copilului, încheiată la New York la
20.11.1989.
41
Stabilirea unui program de vizitare a copilului de către tată, pe considerentul că acesta
nu a avut o atitudine agresivă faţă de copil, ci numai faţă de mamă s-a manifestat violent,
reprezintă o aplicare greşită a dispoziţiilor legale în materie, câtă vreme s-a dovedit că în
interesul superior al copilului nu este păstrarea acestor legături pentru moment.

C.A. Alba Iulia, Secţia pentru minori şi familie,


decizia nr. 32 din 3 martie 2006, nepublicată

Prin acţiune, I.I. a solicitat în contradictoriu cu F.F. (fosta sa soţie) obligarea acesteia să-i
permită legături personale cu minorul I.V., născut la 19.03.2003, al cărui tată este. Reclamantul a
arătat că prin hotărârea de divorţ minorul a fost încredinţat mamei spre creştere şi educare, dar
aceasta îi interzice să-şi vadă şi să-şi viziteze propriul copil, motivând că i-a fost încredinţat spre
creştere şi educare, iar prin hotărârea de divorţ nu s-a stabilit un program de vizită în favoarea
tatălui. Reclamantul a propus prin acţiune un program de vizită prin luarea minorului de la mama
sa sâmbăta şi duminica între orele 10.00-18.00.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, deoarece reclamantul este o fire
violentă, a agresat-o de mai multe ori în timpul căsătoriei în prezenţa copilului. În plus, pârâta a
arătat că în seara de 24.12.2004, reclamantul a provocat un incident grav cu repercusiuni asupra
mai multor membrii ai familiei extinse. Astfel, bunicul matern al minorului a rămas cu o
infirmitate fizică permanentă urmare a violenţelor la care a fost supus de reclamant. La incident a
asistat şi minorul, care de atunci suferă de tulburare anxioasă secundară, retard psihomotor
recuperabil. Pârâta a mai susţinut că de multe ori reclamantul s-a exprimat de maniera „nu dau doi
bani pe copil”. De asemenea, de la incidentul menţionat şi până la promovarea prezentei acţiuni,
reclamantul nu şi-a manifestat dorinţa de a vedea copilul, pârâta ducându-l pe minor la locul de
muncă al reclamantului pentru a-şi vedea tatăl. A mai precizat că după introducerea acţiunii a
invitat-o în oraş cu copilul o singură dată pentru a-i lua cadou de Paşte. La toate acestea, pârâta a
adăugat că reclamantul nu are o locuinţă, ci locuieşte fără forme legale în incinta Spitalului de
Psihiatrie Alba Iulia, unde este angajat, aşa încât în orele propuse pentru vizită nu are unde să-l
ducă pe minor, a cărui vârstă fragedă şi stare de sănătate precară necesită o atenţie specială.
Prin sentinţa civilă nr. 2513 din 28 aprilie 2005, Judecătoria Alba Iulia a admis în parte
acţiunea şi a stabilit un program între orele 11.00-15.00 la domiciliul pârâtei, prima şi a treia
sâmbătă din lună.
Reclamantul a formulat apel şi a criticat sentinţa instanţei de fond pentru faptul că prin
această modalitate nu-i dă posibilitatea să-şi exercite drepturile părinteşti. A arătat că nu a avut o
atitudine necorespunzătoare faţă de copil, aşa că se impunea admiterea acţiunii sale în totalitate. A
mai adăugat că, de vreme ce relaţiile sale cu fosta soţie sunt tensionate, vizitarea minorului la
locuinţa pârâtei, unde stau şi bunicii materni ai copilului, este greşită.
Pârâta a formulat apel şi a criticat sentinţa instanţei de fond pentru greşita aplicare a legii.
Astfel, s-a probat că reclamantul este agresiv şi climatul pe care l-a creat în familie i-a produs
minorului o puternică traumă psihică, aşa cum rezultă din dovezile medicale.
Prin decizia civilă nr. 323 din 13 septembrie 2005, Tribunalul Alba a respins apelurile
declarate, însuşindu-şi probatoriul administrat de instanţa de fond şi concluziile acesteia.
Pârâta a formulat recurs circumscris motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.
proc. civ. Astfel, a arătat că instanţele au făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 43 alin. (3) C.
fam., nu au ţinut seama de atitudinea reclamantului, de efectele asupra minorului, de condamnările
penale pentru agresarea bunicilor materni şi a recurentei, fapte la care minorul a asistat, ceea ce
demonstrează că nu şi-a cenzurat niciodată atitudinea agresivă şi nu a ţinut seama de copil.
Curtea de Apel, examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi din oficiu în limitele
prevăzute de art. 306 C. proc. civ., reţine că este fondat, pentru următoarele motive:
Potrivit dispoziţiilor art. 43 C. fam., părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul
păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, de a veghea la creşterea şi educarea sa.

42
Dispoziţiile Legii nr. 272/2004 privind promovarea şi protecţia drepturilor copilului, care au
caracter special, promovează aceeaşi idee a menţinerii relaţiilor personale ale copilului cu părinţii
şi rudele prin întâlniri şi vizite. Dreptul menţionat se menţine pentru copil şi când este separat de
un părinte – art. 14, art. 15 din legea menţionată. Articolul 16 alin. (2) din aceeaşi lege prevede că,
luând în considerare cu prioritate interesul superior al copilului, se poate limita exercitarea acestui
drept, când există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, morală a
copilului.
Din datele cauzei rezultă că interesul superior al copilului I.V. este evitarea stării de pericol,
asigurarea unei stări de bine, în contextul în care probatoriul administrat a dovedit că a fost prezent
la agresiunile exercitate de tată asupra membrilor familiei extinse. Problemele identificate în cauză
sunt cele ale neînţelegerilor dintre părinţii minorului, dintre tatăl minorului şi bunicii materni. S-a
dovedit că intimatul a avut o atitudine violentă, a creat un mediu ostil, a generat conflicte (există
hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare a intimatului-reclamant). Acesta a avut şi o
tentativă de suicid după ce a pierdut mulţi bani la jocurile de noroc şi a acumulat datorii
importante. Din actele medicale rezultă că minorul are o întârziere în dezvoltare, suferă de crize de
afect, iar medicul specialist a recomandat ca minorul să rămână în mediul familial actual, stările
conflictuale să fie sistate.
Curtea de Apel reţine că în acest context tatăl a creat pentru minor un mediu de nesiguranţă,
de lipsă de iubire şi probleme de sănătate. Sentimentul părintesc de care s-a prevalat nu mai există
atunci când în familie se exercită violenţe, abuzuri fizice. Mama nu poate fi responsabilizată
pentru atitudinea tatălui şi nu poate fi obligată să stea ca un paznic în intervalul orar menţionat în
hotărâri. Rolul său este de a depune eforturi pentru a-i asigura minorului, aflat într-o situaţie
delicată datorită sănătăţii precare, un climat liniştit. Precaritatea sănătăţii minorului, vârsta sa (3
ani) sunt motive temeinice care justifică şi impun limitarea pentru moment a exercitării dreptului
tatălui de a avea legături personale cu minorul. Aprecierea situaţiei reale a copilului, a
împrejurărilor care au determinat-o impune concluzia că pentru minor este necesară această
soluţie. Evaluând relaţia dintre minor şi tatăl său în concret rezultă că în acest moment nu
primează ataşamentul său faţă de tată – care nativ există –, ci faptul că s-ar crea un prejudiciu
copilului dacă ar fi mutat din mediul stabil şi de linişte absolut necesar pentru îmbunătăţirea stării
sale de sănătate.
În temeiul principiului interesului superior al copilului, Curtea de Apel a apreciat că în
conformitate cu dispoziţiile art. 43 C. fam., art. 16 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 şi art. 36 din
Legea nr. 18/1990, satisfacerea nevoilor copilului în acest moment impune în raport cu persoana
sa această măsură. În sensul prevederilor legale menţionate anterior primează starea de bine,
echilibrul necesar copilului, acesta fiind sensul interesului superior al copilului. Pentru aceste
considerente, Curtea de Apel a admis recursul pârâtei, cu consecinţa respingerii acţiunii
reclamantului.

27. Minor cetăţean străin. Părinte cetăţean român. Limitarea drepturilor părinteşti.
Încredinţarea minorului. Competenţă

Element de extraneitate
Cetăţean străin
Drepturi părinteşti. Limitare
Încredinţarea minorului
Competenţă materială

Legea nr. 105/1992, art. 20, art. 36, art. 38, art. 148, art. 152
Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 8

43
Convenţia asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, art. 3, art. 23 6
Convenţia europeană asupra recunoaşterii şi executării hotărârilor în materia încredinţării
copiilor 7

Potrivit dispoziţiilor art. 150 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, instanţele române sunt
competente să judece procesele referitoare la ocrotirea minorului, numai în situaţia în care
minorul este cetăţean român.
În situaţia în care în străinătate s-au dispus măsuri provizorii de ocrotire, mamei
fiindu-i limitate drepturile părinteşti, încredinţarea minorului către aceasta nu se justifică.

C.A. Alba Iulia, Secţia pentru minori şi familie,


decizia civilă nr. 53 din 18 aprilie 2006, nepublicată

În speţă, s-a solicitat de către mamă încredinţarea spre creştere şi educare a minorului M.M,
aflat în Italia alături de tatăl său, cu motivarea că, urmare a separării părinţilor, interesul superior al
copilului poate fi asigurat numai prin această măsură
Instanţele de fond şi de apel au admis acţiunea, arătând că vârsta fragedă a copilului justifică
această soluţie.
Prin motivele de recurs, tatăl minorului, cetăţean italian cu domiciliul în Italia, a arătat că
interesul superior al acestuia este să-i fie încredinţat, deoarece faţă de copil s-a dispus prin
hotărârea Tribunalului pentru minori din Capobasso, Italia, o măsură prin care mamei i s-au limitat
drepturile părinteşti. Acesteia îi este interzis să ia sau să ţină minorul, fără acordul tatălui.
A invocat şi faptul că instanţa română nu are competenţa materială să dispună asupra
măsurilor de ocrotire a minorului, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 36 şi art. 20 din Legea nr.
105/1992, ocrotirea minorului născut din căsătorie este cârmuită de legea domiciliului comun sau
a reşedinţei comune. Or, părţile au avut domiciliul conjugal împreună cu minorul în Italia.
Minorul, de la vârsta de 6 luni, locuieşte numai în Italia, deci toate măsurile cu privire la acesta se
iau de către părinţi, conform dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 105/1992.
Mama minorului a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 150 alin. (2) din Legea nr. 105/1992,
instanţele române sunt competente să judece procesele referitoare la ocrotirea minorului, cetăţean
român cu domiciliul în străinătate (susţinere mamei nu este reală, deoarece din datele de la dosar
rezultă că minorul este cetăţean italian) şi, în plus, pentru minor este cel mai bine să rămână alături
de mamă, indiferent dacă aceasta locuieşte în România, unde sunt bunicii materni ai minorului, sau
în Spania, unde a plecat mama după separarea în fapt de soţ.
Examinând motivele de recurs invocate de recurent privitoare la greşita încredinţare a
minorului mamei spre creştere şi educare, instanţa de recurs a constatat că sunt fondate.
Minorul M.M. (născut la 25.02.2002) este cetăţean italian, de la vârsta de 6 luni locuieşte în
Italia, până în august 2004 a locuit în Italia cu ambii părinţi, iar de la acea dată, după plecarea
mamei reclamante în Spania, locuieşte tot în Italia cu tatăl său şi bunicii paterni.
În plus, autorităţile italiene, competente în conformitate cu dispoziţiile art. 38, art. 20 şi art.
36 din Legea nr. 105/1992, au dispus pe cale provizorie urgentă ca mama minorului să nu-l poată
lua cu ea fără consimţământul tatălui, limitându-se astfel drepturile părinteşti.
Sub acest aspect, trebuie reţinut că măsurile pentru copil, fiind o îndatorire esenţială a
autorităţii naţionale, au fost corect dispuse de autorităţile italiene, deoarece domiciliul minorului –
locul în care acesta trăieşte permanent – este în Italia. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 8 din
Convenţia europeană a drepturilor omului.
Instanţa de apel a arătat că nu poate avea în vedere hotărârea Tribunalului pentru minori din
Capobasso, Italia, deoarece nu a fost recunoscută şi nu s-a îndeplinit cerinţa supralegalizării. S-au

6
Încheiată la Haga în 1980. România a aderat la această convenţie prin Legea nr. 100/1992 (M. Of. nr. 243 din 30
septembrie 1992).
7
Încheiată la Luxembourg în 1980. România a aderat la această convenţie prin Legea nr. 216/2003 (M. Of. nr. 367 din
29 mai 2003).
44
invocat dispoziţiile art. 165-178 din Legea nr. 105/1992 şi dispoziţiile Ordonanţei nr. 66/1999.
Susţinerile instanţei de apel sunt greşite şi nesocotesc Convenţia europeană asupra
recunoaşterii şi executării hotărârilor în materia încredinţării copiilor şi restabilirii încredinţării
copiilor, din 20.05.1980, semnată la Luxembourg, la care România a aderat prin Legea nr.
216/2003.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. b), c) şi d), în sensul Convenţiei, hotărârea referitoare la
încredinţare reprezintă orice hotărâre a unei autorităţi, în măsura în care decide asupra îngrijirii
persoanei copilului; deplasarea fără drept este definită ca deplasarea unui copil peste graniţa
internaţională, prin încălcarea unei hotărâri referitoare la încredinţarea sa, pronunţată într-un stat
contractant şi executorie în acel stat.
În plus, prin Legea nr. 100/1992, România a aderat la Convenţia de la Haga din 25.10.1980,
iar prin Legea nr. 369/2004 a aplicat această Convenţie asupra aspectelor civile ale răpirii
internaţionale de copii, în conformitate cu care „copilul trebuie să se afle în statul domiciliului sau
reşedinţei sale obişnuite (…), iar dacă este reţinut ilicit (…) să fie înapoiat şi nu sunt necesare
legalizări sau formalităţi similare” – art. 23 din Convenţie.
Aşadar, în condiţiile în care, prin hotărârea autorităţii competente italiene, minorul se află în
grija tatălui, instanţele de fond şi de apel române, încredinţându-l spre creştere şi educare mamei,
au încălcat art. 3 din Convenţia asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii din
25.10.1980, care prevăd expres: „deplasarea este ilicită dacă are loc prin violarea unui drept
privind încredinţarea, atribuit unei persoane”.
Aşadar, instanţa de recurs a ţinut seama de faptul că minorul este cetăţean italian, cu
domiciliul comun cu al tatălui şi pe care, în mod provizoriu, mama nu-l poate lua decât cu acordul
tatălui, conform unei hotărâri a autorităţii competente a statului în care acesta îşi are domiciliul.
Pentru toate considerentele prezentate, mama nu formează o unitate familială cu copilul,
simpla sa legătură biologică, în contextul unor elemente juridice şi factuale care justifică
rămânerea copilului la tată, nu este de natură să indice existenţa unor raporturi strânse între acesta
şi mama sa, cum greşit au reţinut instanţele de judecată prin hotărârile pronunţate.

Notă: Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat constant că problema dreptului


privind încredinţarea, separat sau împreună, a copilului se decide în lumina legislaţiei statului pe
teritoriul căruia se află reşedinţa obişnuită a copilului.
Prin urmare, minorul nu poate fi deplasat din Italia, unde este reşedinţa obişnuită (în sensul
Convenţiei), deoarece se încalcă formalităţile impuse de dreptul italian.
Interpretarea dată de instanţele de fond şi de apel române contrazice sensul evident al
Convenţiei de la Haga şi privează art. 3 şi, pe cale de consecinţă, însăşi convenţia de efectul său
util. S-a încălcat şi art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului prin cele două hotărâri,
numai autorităţile naţionale italiene puteau interpreta şi aplica legislaţia internă (cauza Monory c.
României şi Ungariei, Hotărârea din 5 aprilie 2005).

28. Recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine. Caracter definitiv al hotărârii

Recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine

Legea nr. 105/1992, art. 166, art. 167 lit. a) şi c), art. 168 alin. (1)

Chiar dacă în România există proces între părţi pentru încredinţarea minorului, nu se
poate refuza recunoaşterea hotărârii străine prin care minorul fusese încredinţat unuia
dintre părinţi, deoarece dispoziţiile art. 168 alin. (1) din Legea nr. 105/1992 au caracter
facultativ.

C.S.J., Secţia civilă, decizia nr. 2785 din 29 mai 2001,

45
în Buletinul Jurisprudenţei, Baza de date

În cauză, Tribunalul Neamţ a admis cererea de recunoaştere a ordonanţei Tribunalului de


mare instanţă din Nice, afaceri familiale, definitivă conform atestatului legalizat, prin care s-a
respins cererea tatălui de atribuire exclusivă a autorităţii părinteşti asupra minorei şi a decis ca
aceasta să fie încredinţată mamei, rezervând pârâtului dreptul de vizită şi găzduire.
Curtea de Apel Bacău a schimbat sentinţa instanţei de fond şi a respins cererea de
recunoaştere a ordonanţei străine, pe motiv că aceasta era definitivă doar când exista dovada de
declarare a apelului împotriva ei. S-a mai reţinut că recunoaşterea poate fi refuzată când procesul
s-a soluţionat între părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, de către instanţa română.
Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul, deoarece hotărârea pronunţată de Tribunalul
din Nice este definitivă prin neapelare, conform actului grefierului şef al Tribunalului din Nice,
care a certificat că nu s-a declarat apel, aşa încât este îndeplinită cerinţa caracterului definitiv.
Chiar dacă în România există proces între părţi pentru încredinţarea minorului, nu se poate refuza
recunoaşterea hotărârii străine, deoarece art. 168 alin. (1) din Legea nr. 105/1992 prevede că
„recunoaşterea poate fi refuzată”, deci este o prevedere facultativă.

Notă: În prezent, România a aderat la Convenţia europeană asupra recunoaşterii şi executării


hotărârilor în materia încredinţării copiilor şi restabilirii încredinţării copiilor, din 20.05.1980,
semnată la Luxembourg, prin Legea nr. 216/2003, care prevede prin dispoziţiile art. 2 lit. b), c) şi
d) că, în sensul Convenţiei, hotărârea referitoare la încredinţare reprezintă orice hotărâre a unei
autorităţi, în măsura în care decide asupra îngrijirii persoanei copilului; deplasarea fără drept este
definită ca deplasarea unui copil peste graniţa internaţională prin încălcarea unei hotărâri
referitoare la încredinţarea sa, pronunţată într-un stat contractant şi executorie în acel stat. Astfel,
coroborând aceste dispoziţii cu cele prevăzute în Legea nr. 100/1992 prin care România a aderat la
Convenţia de la Haga din 25.10.1980, dar având în vedere şi Legea nr. 369/2004 prin care
România a aplicat această Convenţie asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, în
conformitate cu care „copilul trebuie să se afle în statul domiciliului sau reşedinţei sale obişnuite
(…), iar dacă este reţinut ilicit (…) să fie înapoiat şi nu sunt necesare legalizări sau formalităţi
similare” – art. 23 din Convenţie –, rezultă că actualmente în materia menţionată nu mai sunt
legalizări, ca urmare a procedurii recunoaşterii hotărârii străine de încredinţare. Se va avea în
vedere şi dacă România are sau nu convenţie cu statul în care s-a pronunţat hotărârea de
încredinţare a copilului.

29. Încredinţarea copilului minor spre creştere şi educare. Schimbarea împrejurărilor.


Revenire asupra măsurii

Încredinţarea minorului

C. fam., art. 44

Instanţa de judecată, la cererea părinţilor, chiar a copilului care a împlinit 14 ani, a


autorităţii tutelare sau a instituţiei de ocrotire, dacă se schimbă împrejurările care au
determinat luarea măsurii încredinţării, poate modifica măsura privind drepturile şi
obligaţiile personale şi patrimoniale între părinţii divorţaţi şi copil.

C.S.J., Secţia civilă, decizia nr. 2396 din 10 iulie 1997 8


în Buletinul Jurisprudenţei, Baza de date

8
Prin această decizie au fost modificate decizia nr. 782/1992 a Tribunalului Maramureş şi sentinţa civilă nr.
1811/1992 a Judecătoriei Baia Mare.
46
R.H. a chemat în judecată pe fostul său soţ şi a solicitat reîncredinţarea minorei N.K. spre
creştere şi educare. A arătat că, urmare a divorţului, minora i-a fost încredinţată spre creştere şi
educare, dar plecând în Germania, nu a putut lua fetiţa cu ea, deoarece tatăl s-a opus, astfel încât a
fost încredinţată acestuia. Cum în prezent dispune de condiţii materiale şi are posibilitatea să se
ocupe personal de minoră, a solicitat reîncredinţarea.
Judecătoria Baia Mare şi Tribunalul Maramureş au admis acţiunea mamei.
În cauză, s-a promovat recurs extraordinar 9 , iar Curte Supremă de Justiţie a reţinut că la
încredinţarea copiilor spre creştere şi educare se ţine seama de vârsta copilului, conduita morală a
fiecărui părinte, ataşamentul faţă de copil, condiţiile materiale, afecţiunea copilului faţă de unul
sau altul dintre părinţi.
Judecătorul trebuie să examineze foarte atent toate împrejurările şi poate încredinţa copilul
chiar părintelui care nu dispune de suficiente mijloace materiale, dacă este în interesul copilului,
din moment ce ambii părinţi au obligaţia să contribuie la creşterea şi educarea copilului.
Reîncredinţarea poate avea loc numai dacă părintelui căruia i s-a încredinţat nu mai poate
asigura condiţiile unei dezvoltări corespunzătoare. Luarea copilului de la acel părinte trebuie să
aibă o justificare temeinică, bazată pe motive puternice care să demonstreze că menţinerea la acel
părinte are consecinţe dăunătoare bunei dezvoltări şi educaţii, în caz contrar nefiind indicate
schimbări forţate în modul de viaţă cu care a fost deprins un timp îndelungat şi care nu s-a dovedit
că a fost dăunător. Câtă vreme a rezultat că după plecarea mamei în Germania fetiţa a rămas cu
tatăl şi bunicii paterni care i-au oferit toate condiţiile necesare, fiind dezvoltată fizic, intelectual şi
având legături afective puternice cu aceştia, nu se justifică reîncredinţarea către mamă. Afecţiunea
reală a mamei pentru fiica sa şi dorinţa de a o scoate din ţară nu justifică în sine schimbarea
modului afectiv în care se dezvoltă corespunzător de peste 4 ani.

30. Obligaţie legală de întreţinere. Copil aflat în continuarea studiilor

Obligaţie de întreţinere
Copil aflat în continuarea studiilor
Pensie de întreţinere

C. fam., art. 86, art. 94


Constituţia României, revizuită, art. 49
Legea nr. 19/2000,

Copilul major care îşi continuă studiile este îndreptăţit să primească pensie de
întreţinere până la terminarea studiilor, dar fără să depăşească 25 ani, chiar dacă nu
urmează o formă de învăţământ obligatorie.

I.C.C.J., Secţia civilă, decizia nr. 3799 din 20 mai 2004 10


în Buletinul jurisprudenţei, Baza de date

Judecătoria Sinaia a admis acţiunea reclamantului T.I. în contradictoriu cu tatăl său şi l-a
obligat la plata sumei de 900.000 lei lunar până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de
împlinirea vârstei de 25 ani.
Tatăl pârât a criticat sentinţa instanţei de fond, pe motiv că pe reclamant nu l-a recunoscut ca
fiind fiul său şi, în plus, acesta urmează o formă de învăţământ neobligatorie, aşa încât putea să
lucreze şi să-şi asigure întreţinerea.
Recursul a fost respins pe motiv că paternitatea era stabilită, iar dreptul copilului la pensia de
întreţinere până la împlinirea vârstei de 25 ani rezultă din lege.
9
Articolele 3291-3292 C. proc. civ. referitoare la recursul extraordinar au fost abrogate prin Legea nr. 59/1993.
10
Prin această decizie a fost menţinută sentinţa civilă nr. 786 din 13 octombrie 2003 a Judecătoriei Sinaia.
47
31. Tăgada paternităţii. Efecte cu privire la numele copilului

Tăgada paternităţii
Act de naştere. Rectificare

C. fam., art. 64

Admiterea acţiunii în tăgada paternităţii duce la rectificarea actului de naştere al


copilului, de la rubrica nume şi prenume tată fiind radiate datele privind pe soţul mamei.
Copilul va fi născut ca fiind din afara căsătoriei şi păstrează numele mamei pe care
aceasta l-a avut în momentul naşterii copilului.

C.S.J., Secţia civilă, decizia civilă nr. 2186 din 13 noiembrie 1990 11 ,
în Buletinul Jurisprudenţei, Baza de date

Reclamanta C.P., în contradictoriu cu Primăria Tecuci, a solicitat schimbarea numelui


copilului ei minor, pentru ca acesta să poarte numele mamei, nu pe al fostului său soţ a cărui
acţiune în tăgada paternităţii copilului conceput şi născut în timpul căsătoriei a fost admisă prin
hotărâre judecătorească definitivă.
Judecătoria Panciu a admis acţiunea, iar urmare a recursului extraordinar 12 promovat de
procurorul general, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că acţiunea în tăgada paternităţii duce
la rectificarea actului de naştere al minorului, în sensul radierii numelui şi prenumelui tatălui,
copilul fiind înscris ca din afara căsătoriei. În cauză, copilul fiind născut în timpul căsătoriei,
moment la care mama purta numele de familie al soţului, copilul va păstra acest nume ce va putea
fi schimbat doar pe cale administrativă.

32. Contestarea recunoaşterii paternităţii de către tatăl care a recunoscut copilul

Recunoaşterea paternităţii. Contestare

C. fam., art. 53, art. 57 alin. (2), art. 58

Conform art. 57 alin. (3) C. fam., recunoaşterea nu se poate revoca.


Nu există însă nici o raţiune pentru ca legiuitorul să permită contestarea recunoaşterii
de către mamă sau copil şi să nu o permită celui care a făcut-o, deoarece statutul civil al unei
persoane este de interes general.

C.A. Târgu Mureş, decizia civilă nr. 537 din 7 iunie 2002,
în Culegere de practică judiciară pe anul 2002, Ministerul Justiţiei, Ed. All Beck, Bucureşti,
2003
şi în Buletinul Jurisprudenţei, Baza de date

În cauză, recunoaşterea paternităţii s-a efectuat prin hotărâre judecătorească (sentinţa civilă
nr. 7044/1987), după care s-au operat cuvenitele menţiuni la rubrica „tată” în actul de naştere al
copilului, urmare a acţiunii în tăgada paternităţii formulată de fostul soţ al mamei. Ulterior, în baza
declaraţiei notariale a reclamantului din prezenta cauză, după un an a fost înscris numele său la
rubrica „tată”.
11
Prin această decizie a fost casată sentinţa civilă nr. 1594/1989 a Judecătoriei Panciu.
12
Articolele 3291-3292 C. proc. civ. referitoare la recursul extraordinar au fost abrogate prin Legea nr. 59/1993.
48
Conform art. 57 alin. (2) şi (3) C. fam., recunoaşterea nu se poate revoca, dar contestarea
recunoaşterii nu trebuie confundată cu revocarea ei. Recunoaşterea este o manifestare unilaterală
de voinţă şi nu se poate revoca fără o justificare. Contestarea implică o procedură judiciară în care,
pe bază de probe, se stabileşte dacă autorul recunoaşterii este sau nu tatăl copilului, pentru a se afla
dacă recunoaşterea este conformă cu adevărul. Nu există nici o raţiune pentru ca legiuitorul să
permită contestarea recunoaşterii de către mamă sau copil şi să nu o permită celui care a făcut-o,
deoarece statutul civil al unei persoane este de interes general.

33. Căsătorie. Nulitate. Efecte asupra copiilor

Căsătorie. Nulitate

C. fam., art. 23 alin. (2), art. 24 alin. (2), art. 42

Instanţa, când constată nulitatea căsătoriei, dispune căruia dintre părinţi urmează să-i
fie încredinţaţi copiii, precum şi contribuţia la cheltuielile de creştere şi educare, învăţătură,
pregătire profesională, aplicând prin asemănare dispoziţiile de la divorţ.

C.S.J., Secţia civilă, decizia nr. 58 din 15 ianuarie 1993,


în Buletinul Jurisprudenţei, Baza de date

Prin acţiune, N.D. a invocat nulitatea căsătoriei datorită bolii psihice de care suferea pârâta.
Tribunalul Brăila a declarat nulă căsătoria şi a îndrumat părţile să se adreseze pe calea unei
alte acţiuni la judecătorie pentru încredinţarea minorei şi stabilirea contribuţiei de întreţinere.
Procurorul a formulat recurs, pe motiv că tribunalul trebuia ca, soluţionând petitul privind
nulitatea căsătoriei, să se pronunţe asupra încredinţării minorei.
Recursul a fost admis, deoarece declararea nulităţii căsătoriei nu are urmări în privinţa copiilor,
care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie, şi urmează să se aplice dispoziţiile de la divorţ.

34. Stabilirea paternităţii. Probe ştiinţifice. Dreptul la viaţa de familie al pretinsului


tată chemat în judecată şi care are soţie şi copii. Numele de familie al copilului. Schimbarea
ulterioară a numelui de familie poate fi solicitată numai pe cale administrativă.

Stabilirea paternităţii. Probe


Dreptul la viaţa de familie
Nume de familie. Modificare

C. fam., art. 56, art. 59, art. 60, art. 61, art. 86, art. 96
Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 8

1. Acţiunea de stabilire a paternităţii din afara căsătoriei, reglementată în art. 59 C.


fam., este o acţiune ce aparţine copilului, iar instanţa de judecată trebuie să stabilească, prin
toate mijloacele de probă admise de lege, dacă cel chemat în judecată este sau nu tatăl.
În sensul respectării interesului superior al copilului, scopul unei hotărâri
judecătoreşti nu este stabilirea unui tată pentru copilul din afara căsătoriei, ci stabilirea unei
paternităţi reale. Aşadar, o acţiune în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei nu
are un alt scop (şicanator, răzbunător), ci respectarea dreptului copilului la stabilirea relaţiei
de filiaţie cu adevăratul tată.
2. Legiuitorul nu a legat dovada paternităţii de obligativitatea unor probe ştiinţifice,
întrucât paternitatea porneşte de la o stare de fapt şi aceste probe au confirmat existenţa

49
relaţiilor intime între pârât şi reclamantă în perioada concepţiei.
3. Admiterea acţiunii în stabilirea paternităţii nu poate duce decât la rectificarea
actului de naştere al minorului, în sensul înscrierii la rubrica „tată” a numelui şi prenumelui
acelui faţă de care paternitatea s-a stabilit prin hotărâre judecătorească, dar copilul va
păstra numele pe care mama l-a avut în momentul naşterii sale.

C.A. Alba Iulia, Secţia pentru minori şi familie, decizia civilă nr. 80 din 27 iunie 2006,
irevocabilă, nepublicată

Prin acţiune, C.D. a solicitat în contradictoriu cu B.G. stabilirea paternităţii minorului


C.G.D., născut la data de 17 august 2003, faţă de pârât şi obligarea la plata pensiei de întreţinere în
cuantum legal.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că din anul 1999 a întreţinut relaţii intime cu
pârâtul, deşi acesta era căsătorit, întrucât i-a promis că va divorţa şi vor rămâne împreună. Când a
avut două luni de sarcină, i-a spus pârâtului că vrea să facă întrerupere, dar acesta s-a opus,
promiţându-i că vor fi împreună. A continuat să o viziteze în timpul celor nouă 9 luni de sarcină,
inclusiv la maternitate. Apoi, urmare a faptului că pârâtul a avut discuţii cu cele două fiice majore
ale sale, a refuzat să mai recunoască copilul.
Prin sentinţa civilă nr. 6177 din 26 octombrie 2005, Judecătoria Alba Iulia a admis
acţiunea reclamantei, a stabilit că tatăl minorului este pârâtul, a dispus ca la rubrica „tată” în actele
de stare civilă să fie trecut acesta şi l-a obligat la plata lunară a contribuţiei de întreţinere.
În motivare, instanţa de fond a reţinut că starea de fapt prezentată de reclamantă în acţiune
a fost confirmată prin probele testimoniale administrate în cauză, din care a rezultat că părţile au
avut relaţii apropiate de mai mulţi ani.
Instanţa de fond a reţinut că, în raport cu data probabilă a conceperii copilului, declaraţiile
martorilor audiaţi confirmă că cei doi au întreţinut relaţii intime în acel interval.
S-a reţinut în considerente că pârâtul a manifestat o atitudine de totală lipsă de colaborare,
a refuzat să se prezinte la expertiză, iar în faţa instanţei de judecată numai cu mandat de aducere.
Prin decizia civilă nr. 31/A din 1 februarie 2006, Tribunalul Alba, Secţia civilă, a respins
apelul declarat de pârât, însuşindu-şi concluziile instanţei de fond.
În termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ. a declarat recurs împotriva deciziei
instanţei de apel pârâtul B.G. Criticile formulate de recurent nu au fost încadrate în drept, dar
examinând aceste critici, Curtea de Apel a constatat că sunt circumscrise motivului de modificare
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Şi-a întemeiat recursul pe susţinerea conform căreia este cu neputinţă să fie tatăl minorului
a cărui paternitate s-a solicitat a fi stabilită, deoarece în perioada concepţiei nu a avut relaţii intime
cu aceasta, relaţiile de prietenie fiind situate între anii 1998-1999.
A mai precizat că în realitate reclamanta urmăreşte distrugerea familiei sale, deoarece „s-a
lăudat” în comunitate că-l va despărţi de soţie.
Curtea de Apel Alba Iulia, judecând recursul declarat prin prisma motivelor invocate şi din
oficiu în limitele prevăzute de art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a constatat că este nefondat şi l-a
respins pentru următoarele considerente:
În cauză, existenţa relaţiilor intime dintre părţi a fost dovedită şi recunoscută de către pârât,
care în declaraţia dată în faţa instanţei de fond a precizat că a întreţinut relaţii intime cu
reclamanta, dar nu poate preciza când. A mai arătat că reclamanta nu i-a spus că o să aibă un copil
şi că nu este tatăl acestuia.
Din depoziţiile martorilor audiaţi a rezultat că părţile au fost împreună 4-5 ani, pârâtul i-a
solicitat reclamantei să scape de copil, dar după naşterea acestuia s-a dus cu martora A.P., a
cumpărat haine copilului. La rândul său, mama reclamantei a declarat că pârâtul a recunoscut în
faţa sa că este tatăl copilului.
În acest context probator, s-a dovedit fără putinţă de tăgadă că părţile au întreţinut relaţii

50
intime, inclusiv în perioada de concepţie, aşa cum este aceasta definită în art. 61 C. fam.
Concluzia s-a reţinut atât prin prisma celor anterior menţionate, cât şi prin prisma atitudinii
pârâtului care a refuzat să se prezinte pentru efectuarea expertizei. S-a mai reţinut că acţiunea de
stabilire a paternităţii din afara căsătoriei, reglementată în art. 59 C. fam., este o acţiune ce aparţine
copilului, iar instanţa de judecată trebuie să stabilească, prin toate mijloacele de probă admise de
lege, dacă cel chemat în judecată este sau nu tatăl. În sensul respectării interesului superior al
copilului, scopul unei hotărâri judecătoreşti nu este stabilirea unui tată pentru copilul din afara
căsătoriei, ci stabilirea unei paternităţi reale.
Prin aceste considerente, Curtea de Apel a răspuns notelor scrise depuse de recurent, în
care pe un ton imperativ a anunţat că nu se poate prezenta în faţa instanţei de recurs şi a solicitat să
i se ia de bună declaraţia conform căreia prin acţiune s-a urmărit destrămarea familiei sale.
Recurentul a susţinut că acţiunea reprezintă o încălcare a vieţii sale de familie. Deşi nu a
indicat textul legal, este evident că recurentul a avut în vedere încălcarea art. 8 din Convenţia
europeană a drepturilor omului, care în prezenta cauză nu este aplicabil sub dimensiunea
„respectării vieţii familiale”, deoarece stabilirea adevăratei paternităţi a copilului este de interes
general.
Cum, în cauză, recurentul a negat paternitatea şi a refuzat să se supună testelor, instanţa a
analizat şi a determinat valoarea probelor administrate pentru stabilirea faptelor.
S-a ţinut seama că în cauză există un interes vital pentru aflarea adevărului cu privire la un
aspect important al identităţii personale a copilului care a fost corect valorificat.
Aşadar, o acţiune în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei nu are un alt scop
(şicanator, răzbunător), ci respectarea dreptului copilului la stabilirea relaţiei de filiaţie pe linie
paternă (în acest caz) cu adevăratul tată. Chiar dacă am admite că atitudinea de refuz a pârâtului de
a se prezenta la efectuarea expertizelor (inclusiv HLA, ADN) care ar fi putut concluziona cu o
probabilitate de până la 99% dacă pârâtul este sau nu tatăl copilului şi de negare a acestei relaţii de
filiaţie ar echivala cu o „prezumţie” favorabilă acestuia, această „prezumţie” a fost înlăturată în
totalitate prin probele (chiar dacă nu ştiinţifice) administrate în cauză. Câtă vreme legiuitorul nu a
legat dovada paternităţii de obligativitatea unor probe ştiinţifice, întrucât paternitatea porneşte de
la o stare de fapt şi aceste probe au confirmat existenţa relaţiilor intime între pârât şi reclamantă în
perioada concepţiei, susţinerile din motivele de recurs sunt lipsite de consistenţă.
În prezenta cauză, copilul G.C. este din afara căsătoriei, iar prin procedurile judiciare s-a
stabilit că recurentul este tatăl său natural, adevărul biologic fiind stabilit prin probele
administrate.
În aceleaşi motive de recurs se arată de către B.G. că nu cunoaşte rezultatul raportului de
expertiză medico-legală efectuat de Institutul de Medicină Legală Târgu Mureş. Aceste aspecte,
deşi nu se încadrează într-un motiv de recurs, Curtea de Apel le va examina pentru o completă
examinare a cauzei.
Astfel, fiind parte în cauză şi apelant, recurentul avea obligaţia şi posibilitatea să le
studieze, deoarece au fost înaintate de Institut la dosarul cauzei. De altfel, expertizele medico-
legale sunt înaintate la dosarul cauzei, nu se depun în mai multe exemplare şi nu se comunică
părţilor. În plus, în motivele de apel depuse după dezbateri nici nu a contestat rezultatul acestei
expertize. Oricum, dacă nu ar fi fost de acord cu aceste concluzii, avea posibilitatea să solicite
expertiza HLA, ceea ce recurentul nu a făcut în această cauză (a se vedea C.E.D.O., Hotărârea din
7.02.2002, cauza Miknlic c. Croaţia, publicată în C.L. Popescu, Jurisprudenţa C.E.D.O. 1999-
2002, Ed. All Beck, Bucureşti).
Curtea de Apel a constatat că nu există alte motive de recurs care să fie examinate din
oficiu, dar, ca instanţă de casare, cu un veritabil rol de îndrumare a instanţelor de fond, deşi nu
poate îndrepta hotărârea instanţei de fond, a remarcat o problemă legată de interpretarea
dispoziţiilor art. 64 C. fam.
Astfel, instanţa de fond, în considerentele hotărârii, a arătat că, datorită faptului că
reclamanta a solicitat doar după închiderea dezbaterilor încuviinţarea ca minorul să poarte numele
de familie al pârâtului, o astfel de cerere nerespectând dispoziţiile art. 112 şi art. 113 C. proc. civ.,

51
nu s-a pronunţat asupra ei.
Menţionăm că şi dacă ar fi fost formulată această cerere cu respectarea dispoziţiilor
menţionate, admiterea acţiunii în stabilirea paternităţii nu poate duce decât la rectificarea actului
de naştere al minorului, în sensul înscrierii la rubrica „tată” a numelui şi prenumelui acelui faţă de
care paternitatea s-a stabilit prin hotărâre judecătorească, iar copilul va păstra numele pe care
mama l-a avut în momentul naşterii sale (în acelaşi sens, C.S.J., Secţia civilă, dec. nr. 2186 din 13
noiembrie 1990, în Buletinul Jurisprudenţei, Baza de date)
Concluzia se desprinde din dispoziţiile art. 64 C. fam., conform cărora copilul dobândeşte
numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită. Schimbarea
ulterioară a numelui de familie poate fi solicitată numai pe cale administrativă.
Partea a II-a. Drept procesual penal

La aplicarea măsurilor preventive şi a pedepselor minorilor, judecătorul trebuie să


urmărească reeducarea tânărului, conştientizarea sa asupra pericolului faptei comise,
aplicarea unui complex de măsuri care să-l determine să realizeze consecinţele faptelor sale.
Pedepsele aplicate minorului trebuie să fie fundamental diferite de pedepsele aplicate
majorilor, accentul să fie pus pe necesitatea facilitării integrării în societate, pentru a-l
determina să-şi asume un rol constructiv în viaţă.
Evident, nu trebuie minimalizată gravitatea unei fapte penale, dar trebuie respectat
dreptul oricărui copil care a încălcat legea penală la un tratament care să ţină seama de
vârsta, necesitatea reintegrării în societate – art. 40 alin. (1) din Convenţia pentru
promovarea drepturilor copilului, la care România a aderat prin Legea nr. 18/1990.

Capitolul III. Măsuri preventive aplicabile inculpatului minor. Criterii de apreciere a


gradului de pericol social al faptei

35. Inculpaţi minori arestaţi preventiv. Menţinerea măsurii. Perioada rezonabilă a


detenţiei preventive

Arestare preventivă. Durată rezonabilă


Arestare preventivă. Menţinere

C. proc. pen., art. 1403 alin. (7), art. 160b, art. 171 alin. ultim, art. 3002
Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 5 parag. 3, art. 6 parag. 1

Judecătorul are obligaţia de a veghea la derularea procedurii într-un termen rezonabil.


Însuşirea de către judecător a cererilor de amânare formulate repetat în cauză, total
nejustificate, întârzie procedura cercetării judecătoreşti şi determină depăşirea perioadei
rezonabile de menţinere a arestului preventiv.
Trecerea unei perioade de peste trei luni de la sesizarea instanţei prin rechizitoriu în
care inculpaţilor nu li s-a luat interogatoriu echivalează cu o depăşire a perioadei rezonabile.

C.A. Alba Iulia, Secţia pentru minori şi familie,


decizia penală nr. 77 din 8 iunie 2006,
nepublicată

În cauză, prin încheierea penală din 5 iunie 2006, Tribunalul Alba, Secţia penală, în baza
dispoziţiilor art. 3002 şi art. 160b alin. (3) C. proc. pen., a menţinut măsura arestului preventiv
pentru inculpaţii K.G. (născut la 10.03.1987) şi T.B.R. (născut la 18.04.1984).
Tribunalul Alba a reţinut că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestului preventiv
subzistă şi impun, în continuare, privarea de libertate a inculpaţilor. De asemenea, s-a mai reţinut

52
de către instanţa de judecată că din probatoriul administrat rezultă presupunerea că inculpaţii au
săvârşit fapta pentru care au fost trimişi în judecată, pentru care legea penală prevede pedeapsa
închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea
publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate în rândurile societăţii, generat de rezonanţa
negativă a faptului că persoana asupra căreia planează acuzaţia săvârşirii unei fapte de o gravitate
sporită, cum este cea de tâlhărie, este cercetată în stare de libertate.
Prin motivele de recurs formulate în scris, conform dispoziţiilor art. 38510 C. proc. pen.,
susţinute şi completate oral, personal şi prin apărători, inculpaţii au arătat că motivele care au stat
la baza luării măsurii arestării preventive nu mai subzistă şi se impune revocarea acestei măsuri şi
punerea în libertate, în considerarea dispoziţiilor art. 1403 alin. (7) C. proc. pen. În plus, din
caracterizările depuse în dosarul de fond rezultă că la locul de muncă şi în mediul social se bucură
de apreciere, nu au antecedente penale şi nu sunt persoane violente.
Judecând recursurile inculpaţilor, conform dispoziţiilor art. 38514 C. proc. pen., prin prisma
criticilor formulate şi din oficiu în limitele prevăzute de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., a
constatat că sunt fondate doar pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare:
Potrivit dispoziţiilor art. 3002 C. proc. pen., instanţa verifică legalitatea şi temeinicia arestării
preventive, procedând conform dispoziţiilor art. 160b C. proc. pen.
Cei doi inculpaţi au fost arestaţi preventiv conform motivelor verosimile din care rezultă că
au comis infracţiunea de tâlhărie.
Cauza se afla în cursul cercetării judecătoreşti, măsura arestului preventiv fiind dispusă prin
încheierea penală nr. 9 din 13 februarie 2006 a Tribunalului Alba, menţinută ulterior prin
încheierea din 17 martie 2006, în baza dispoziţiilor art. 3001 alin. (3) şi art. 160 C. proc. pen. şi
apoi, în temeiul dispoziţiilor art. 3002, art. 1602 alin. (3) C. proc. pen., prin încheierile din 3 aprilie
2006, 10 aprilie 2006, 15 mai 2006 şi cea din 5 iunie 2006.
Măsura arestării preventive a inculpaţilor s-a dispus în conformitate cu normele procedurale
şi dispoziţiile art. 5 pct. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, privind cazurile de
excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate, asupra inculpaţilor planând bănuiala că au
comis infracţiunea de tâlhărie.
Dar în cauză se relevă că inculpaţii au făcut obiectul unei lungi instrucţii, nefiind audiaţi,
deşi sesizarea instanţei de judecată prin rechizitoriu s-a făcut în urmă cu 3 luni, situaţie
incompatibilă cu dispoziţiile art. 5 parag. 3 şi art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană, care,
ambele, includ noţiunea de termen rezonabil.
Articolul 5 parag. 3 din Convenţia europeană face vorbire expres la „orice persoană arestată
sau deţinută”, ceea ce demonstrează că acest text se referă la judecarea inculpaţilor arestaţi
preventiv după o procedură condusă cu celeritate.
Or, în cauză, Tribunalul Alba a fost sesizat la data de 16.03.2006 şi a fixat termen pentru
verificarea legalităţii arestului preventiv la data de 17.03.2006, când, în baza dispoziţiilor art. 3001
şi art. 160 C. proc. pen., a menţinut această măsură faţă de inculpaţii-recurenţi.
La termenul de judecată de la data de 29.03.2006, Tribunalul Alba a luat spre examinare
doar cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul minor G.A., iar la
data de 10.04.2006, constatând absenţa apărătorului ales al unuia dintre inculpaţi şi solicitarea
bunicului acestuia de acordare a unui nou termen pentru angajare de apărător, instanţa acordă
termen de judecată la data de 15.05.2006. Se impune a se reţine că apărătorul ales al inculpatului
T. lipsea nejustificat, la dosarul cauzei nu exista nici o cerere de amânare, măcar formală, iar
instanţa a luat măsuri pentru a asigura asistenţa juridică a inculpatului [conform dispoziţiilor art.
171 alin. (4) C. proc. pen.], dar cu toate acestea acordă un termen mult prea lung (de aproape 4
săptămâni), justificând această amânare cu motivarea de a nu se încălca dreptul la apărare al
inculpatului şi menţine, de asemenea, măsura arestului preventiv.
La termenul de judecată din 15.05.2006, Tribunalul Alba admite cererea apărătorului
inculpatului K.G. care, motivând că nu a putut studia dosarul cauzei, solicită un nou termen.
Astfel, se acordă termen la data de 5.06.2006 (de asemenea, un termen deosebit de lung).
În acest context, se constată că Tribunalul Alba nu a avut în vedere, atunci când a admis

53
aceste cereri de amânare, total nejustificate, că nu face altceva decât să neglijeze dispoziţiile art. 5
parag. 3 din Convenţia europeană.
Astfel, inculpaţii-recurenţi au executat o detenţie provizorie de aproape 4 luni, în condiţiile
în care Tribunalul Alba nu a acţionat pentru conducerea procedurii cu toată promptitudinea
necesară, lungimea acestei proceduri nefiind imputabilă nici completării ori complexităţii cauzei şi
nici comportamentului inculpaţilor.
Conform întregii jurisprudenţe a C.E.D.O., în cauzele cu arestaţi, durata detenţiei preventive
nu trebuie să depăşească o perioadă rezonabilă (în acest sens, expres indicăm cauza Stogmüller c.
Austria, Hotărârea din 10 noiembrie 1969).
În cauză, motivele amânării invocate de Tribunalul Alba pentru a menţine starea de arest
preventiv sunt fără substanţă şi pertinenţă.
Judecătorul este în primul rând obligat să vegheze la derularea procedurii într-un termen
rezonabil, mijloacele alese pentru atingerea acestui rezultat fiind lăsate la latitudinea sa. Trebuie
evitate perioadele lungi de inactivitate ale „instrucţiei”, deoarece pe terenul Convenţiei europene
acestea nu pot fi justificate în nici un fel (a se vedea cauza Philis c. Greciei, Hotărârea din 27 iunie
1997).
Concluzionând, Tribunalul Alba a amânat repetat judecarea cauzei, însuşindu-şi cererile de
amânare formulate în cauză, total nejustificate şi care nu au făcut decât să întârzie procedura
cercetării judecătoreşti şi să determine depăşirea perioadei rezonabile de menţinere a măsurii
arestului preventiv.
În cauză, faţă de cererile de amânare formulate (la un termen de bunicul inculpatului B.R., la
un alt termen de apărătorul ales al inculpatului K.G.), Tribunalul Alba trebuia să ia în considerare
dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană şi art. 171 C. proc. pen., care implică obligaţiile
pozitive inerente respectării efective a dreptului individual la apărare, la un proces echitabil,
judecat într-un termen rezonabil.
Astfel, instanţa de judecată trebuia să ia măsuri pozitive pentru asigurarea dreptului la
apărare al inculpatului arestat în cauză. Tribunalul Alba a şi dispus astfel de măsuri, numind un
avocat pentru a asigura apărarea, conform art. 171 alin. (4) teza ultimă C. proc. pen., la verificarea
arestului preventiv. Or, dacă asistenţa juridică a fost asigurată, amânarea de peste 3 săptămâni nu
era necesară.
Este real că instanţa de judecată trebuie să faciliteze ca apărătorul ales să-l apere pe clientul
său şi deci să ţină seama de interesele apărării şi drepturile stipulate de art. 6 din Convenţia
europeană. Dar când absenţa apărătorului ales riscă să ameninţe interesul desfăşurării procesului,
care trebuie soluţionat într-un termen rezonabil, instanţa va veghea la luarea măsurilor pentru
realizarea apărării.
Nu sunt de dorit măsuri coercitive, dar nu trebuie exclusă recurgerea la sancţiuni când
avocatul are un comportament neprofesional, chiar ilegal. De aceea, instanţa trebuie să adopte
măsuri adecvate şi nu să se limiteze la constatarea pur descriptivă a motivului amânării. Simpla
scurgere a timpului, prin amânarea cauzei, urmare a unor cereri total nejustificate, creează
prejudiciu părţilor din proces.
De aceea, câtă vreme instanţa, la termenul din 10.04.2006, a depus eforturi adecvate şi
suficiente, asigurând apărarea inculpatului T.B.R., nu se justifica acordarea unui termen atât de
lung pentru pregătirea apărării. Eventual, lăsarea cauzei la studiu şi apoi reluarea. Total
nejustificată a fost şi solicitarea apărătorului inculpatului K.G., de la termenul din 15.05.2006, care
a determinat o amânare de trei săptămâni, îngreunându-se astfel desfăşurarea procedurii.
Conform Statutului profesiei de avocat din 25.09.2004, avocatul are obligaţia să „stăruie
(…) pentru un proces echitabil, soluţionat în termen rezonabil (…), indiferent de natura cauzei”
(art. 2), „trebuie să asiste clientul” [art. 7 alin. (2)], „să nu absenteze nejustificat” [art. 139 alin.
(6)].
De aceea, instanţa de judecată, în considerarea dispoziţiilor art. 171 alin. (4) teza ultimă C.
proc. pen. şi art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, trebuia să asigure
asistenţa din oficiu, să dispună măsuri coercitive faţă de apărătorii aleşi care nu au respectat

54
obligaţiile rezultate din Statutul profesiei de avocat şi să tranşeze fondul cauzei (Hotărârea nr.
7/2005, Străin şi alţii c. României – cerinţa duratei rezonabile).
Având în vedere aceste considerente, Curtea de Apel Alba Iulia nu a examinat motivele de
recurs invocate de inculpaţi referitoare la nevinovăţia lor, care pot fi avute în vedere pe fondul
cauzei, şi nu în cadrul recursului împotriva încheierii de menţinere a arestului preventiv, ci a
revocat măsura arestului preventiv pentru considerentele expuse.

Notă: Concluziile sunt de actualitate şi după modificările aduse Codului de procedură


penală, respectiv art. 1403 şi 160b aplicabile cauzei, prin Legea nr. 356/2006, întrucât s-a analizat
necesitatea judecării cauzei într-un termen rezonabil, şi nu aspectul legat de admisibilitatea căii de
atac împotriva încheierii privind arestarea preventivă.

36. Trafic de minori. Verificarea regularităţii luării şi menţinerii măsurii arestului


preventiv al inculpaţilor majori. Nepublicitatea şedinţei de judecată

Trafic de minori
Arestare preventivă. Menţinere
Şedinţă de judecată. Publicitate

C. proc. pen., art. 136 alin. (8), art. 148 alin. (1) lit. e), h) şi i) 13

La alegerea măsurii preventive, judecătorul va ţine seama de gradul de pericol social al


faptei, de temeiurile care au determinat luarea măsurii, dacă acestea impun în continuare
privarea de libertate, dar şi implicaţiile fizice, psihice, materiale asupra victimelor minore,
dacă au intervenit sau nu temeiuri noi care să justifice o altă măsură.
Motivele de nevinovăţie invocate de inculpaţi ţin de fondul cauzei, şi nu de legalitatea şi
temeinicia arestului preventiv. Judecarea acestor cauze are loc în şedinţă nepublică.

Trib. Hunedoara, încheierea din 10 ianuarie 2006,


definitivă prin decizia penală nr. 9 din 13 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Alba Iulia,
nepublicate

Prin încheiere a fost menţinută starea de arest preventiv a inculpaţilor V.V.C., I.D., în
temeiul art. 160b şi art. 3001 C. proc. pen. (cauza a fost judecată în şedinţă nepublică).
Instanţa de fond a reţinut că la verificarea regularităţii luării şi menţinerii măsurii arestării
preventive s-a constatat că subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la data luării şi
prelungirii acordate cu privire la aceşti inculpaţi.
Astfel, inculpaţii au săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai
mare de 4 ani şi, în raport de natura şi gravitatea care rezidă în implicaţiile fizice, psihice,
materiale şi morale asupra părţilor vătămate şi asupra societăţii în ansamblu, lăsarea în libertate a
acestor inculpaţi prezintă pericol pentru ordinea publică.
Cei doi inculpaţi au solicitat judecarea în stare de libertate ca urmare a stării de nevinovăţie
în raport de faptele reţinute în sarcina lor.
Recursurile sunt nefondate, sub următoarele considerente:
Conform art. 3001 C. proc. pen., după înregistrarea dosarului la instanţă, în cauzele în care
inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este datoare să verifice din oficiu, în
Camera de Consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei
acestei măsuri.
Când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de
libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa menţine, prin
13
Articolul 148 C. proc. pen. a fost modificat prin Legea nr. 356/2006.
55
încheiere motivată, arestarea preventivă.
Tribunalul Hunedoara a procedat în consecinţă şi a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 3001,
coroborat cu art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., pentru considerentele deja expuse anterior.
Împrejurarea că cei doi inculpaţi susţin că sunt nevinovaţi în săvârşirea infracţiunilor reţinute
în sarcina acestora în rechizitoriu reprezintă o prezumţie legală, respectată de către autorităţi şi
care subzistă până la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare.
În consecinţă, prin luarea şi menţinerea măsurii arestării preventive nu s-a înlăturat această
împrejurare, ci doar s-au verificat condiţiile limitativ prevăzute de art. 148 şi urm. C. proc. pen., în
raport de materialul probator administrat în faza urmăririi penale. Aprecierea probelor se va face
de către instanţa de fond sub aspectul reţinerii sau nu a vinovăţiei acestora.

37. Neepuizarea procedurii de administrare a probelor de către instanţa învestită cu


judecarea cauzei în fond. Menţinerea stării de arest preventiv a inculpaţilor. Pericol concret
pentru ordinea publică. Motive medicale. Caracterul provizoriu al măsurii arestului
preventiv

Probe. Administrare
Arestare preventivă. Menţinere
Pericol social concret
Motive medicale

C. proc. pen., art. 1391, art. 136 alin. (1) lit. d), art. 148 lit. h), art. 160b alin. (1) şi (3), art.
3002
Constituţia României, art. 20 alin. (2)
Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 5 parag. 3

Dacă există probe şi indicii temeinice că inculpaţii trimişi în judecată au comis


infracţiunile de trafic de persoane, inclusiv minore, susţinerile acestora legate de nevinovăţia
lor nu pot fi avute în vedere la analiza temeiurilor care au determinat luarea măsurii
arestului preventiv, deoarece aceasta este o prezumţie legală de care beneficiază până la
momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare.
Când motivele medicale invocate au fost verificate şi medicii au concluzionat că
inculpatul arestat poate fi tratat în reţeaua penitenciarelor, măsura arestării preventive
poate fi menţinută. Durata procedurii se apreciază în funcţie de complexitatea cauzei.

C.A. Alba Iulia, Secţia pentru minori şi familie,


decizia penală nr. 65 din 7 aprilie 2006,
nepublicată

În recursul formulat împotriva încheierii prin care s-a menţinut starea de arest preventiv a
inculpaţilor s-a criticat „argumentul tipizat al parchetului”, care arată că subzistă motivele care au
dus la luarea măsurii arestării preventive şi care nu este concretizat în nici un fel. S-a susţinut că
temeiurile care au dus la arestarea preventivă a inculpaţilor nu mai subzistă, unii dintre martorii
audiaţi în cursul urmăririi penale nu şi-au mai menţinut declaraţiile şi sunt arestaţi de 6 luni, astfel
că s-a depăşit termenul rezonabil, fiind discutabilă menţinerea stării de arest a celor doi inculpaţi.
În plus, au mai invocat faptul că rezonanţa negativă în rândul opiniei publice este inexistentă,
deoarece nu suntem în prezenţa unui mare trafic de persoane, aşa încât opinia publică este
consternată de menţinerea acestora în stare de arest, câtă vreme nu există dovezi că lăsarea în
libertate ar prezenta pericol concret.
Instanţa de fond a reţinut că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive
a inculpaţilor nu s-au schimbat şi din probatoriul administrat nu au fost înlăturate sau desfiinţate

56
temeiurile avute în vedere la data când s-a dispus arestarea preventivă şi ulterior menţinerea
măsurii.
Instanţa de fond a apreciat corect că, în raport cu infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor
prin actul de trimitere în judecată – trafic de persoane şi de minori –, exista presupunerea că
inculpaţii au comis faptele menţionate.
Având în vedere aceste considerente, rezultă că, în acord cu dispoziţiile art. 5 parag. 3 din
Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, este necesară
menţinerea în stare de arest a celor doi inculpaţi, în raport cu stadiul procesual şi cu faptul că nu s-
a epuizat în cauză procedura de administrare a probelor.
Pericolul pentru ordinea publică existent la momentul luării măsurii preventive subzistă şi în
prezent, astfel încât menţinerea măsurii arestului preventiv rămâne legitimă în raport cu cei doi
inculpaţi-recurenţi.
Gradul concret de pericol social al faptelor pentru care cei doi inculpaţi-recurenţi au fost
trimişi în judecată, reţinut iniţial, nu s-a diminuat.

Notă: Judecătorul instanţei de fond a vegheat şi va trebui să vegheze în continuare la


derularea procedurii într-un termen rezonabil şi să aleagă mijloacele procedurale pentru atingerea
acestui rezultat, astfel încât pe viitor atitudinea dilatorie a apărătorilor care au formulat mai multe
cereri de amânare ce au dus la prelungiri ale procedurii, atitudine ce aproape echivalează cu
lăsarea fără ocrotire a acestora, să nu împiedice judecarea cauzei.
Pentru aceste considerente, în raport cu complexitatea cauzei (în cauză sunt propuşi prin
rechizitoriu peste 20 de martori, ce au fost audiaţi pe parcursul mai multor termene de judecată,
amânările au fost determinate de necesitatea efectuării expertizei solicitate de inculpat), cu
aspectele dezvoltate, detenţia provizorie a inculpaţilor-recurenţi corect s-a apreciat că a rămas
legitimă şi sub aspectul termenului rezonabil.
Sub aspectul motivelor medicale invocate de inculpat se impune precizarea că, urmare a
modificărilor şi completărilor aduse Codului de procedură penală prin O.U.G. (M. Of. nr. 764 din
7 septembrie 2006), chiar dacă un motiv medical invocat ar fi real şi s-ar concluziona că inculpatul
nu poate fi tratat în reţeaua medicală a penitenciarelor, în cauză ar deveni incidente prevederile art.
1391, introdus prin actul normativ menţionat, astfel că arestatul preventiv va fi internat sub pază
permanentă în reţeaua medicală a Ministerului Sănătăţii Publice. În concluzie, dacă singurul motiv
invocat pentru revocarea arestului preventiv este de natură medicală, în sensul imposibilităţii
tratării bolii în reţeaua penitenciară, acesta va fi respins şi se va dispune conform prevederilor
legale anterior invocate.

38. Inculpat minor trimis în judecată în stare de arest preventiv alături de alţi inculpaţi
pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie. Menţinerea măsurii preventive. Temeiuri

Arestare preventivă. Menţinere

C. proc. pen., art. 148 lit. h), art. 160, art. 3001 alin. (3)

Verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii privative de libertate efectuată de


judecător după înregistrarea dosarului la instanţă presupune analizarea temeiurilor care au
determinat luarea acestei măsuri şi dacă aceste temeiuri impun în continuare privarea de
libertate.
Sub acest aspect, susţinerea inculpatului minor, conform căreia are copii şi solicită să
fie judecat în stare de libertate, nu reprezintă un motiv care să ducă la concluzia că s-au
schimbat temeiurile iniţiale, deoarece acest aspect a fost cunoscut la luarea măsurii arestului
preventiv. Această împrejurare poate fi avută în vedere ca o circumstanţă atenuantă
personală sau ca un criteriu de individualizare a pedepsei.

57
C.A. Alba Iulia, Secţia pentru minori şi familie,
decizia penală nr. 1 din 4 ianuarie 2006,
nepublicată

Prin încheierea din 30 decembrie 2005, pronunţată de Tribunalul Alba, Secţia penală, în
Camera de Consiliu, s-a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 3001 alin. (3), raportat la art.
160 C. proc. pen., menţinerea stării de arest preventiv în ce priveşte pe inculpaţii B.F.C., S.N.C. şi
B.V., trimişi în judecată pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie.
În considerentele încheierii s-a reţinut, în esenţă, că temeiurile care au determinat luarea
măsurii arestării preventive faţă de inculpaţi subzistă şi în prezent şi impun în continuare privarea
de libertate.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs doi dintre inculpaţii arestaţi, fără a arăta în
scris motivele recursurilor lor.
În şedinţa publică din 4.01.2006, inculpatul-recurent B.F.C. a declarat că îşi retrage recursul,
declaraţie de care s-a luat act în conformitate cu dispoziţiile art. 3854 alin. (2) raportat la art. 369
C. proc. pen.
Inculpatul-recurent minor B.V. a arătat, în susţinerea orală a recursului, că solicită judecarea
în stare de libertate, întrucât are copii minori în întreţinere.
Analizând legalitatea şi temeinicia încheierii recurate în raport cu motivele invocate, s-a
constatat că recursul este nefondat.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect din probele administrate că temeiurile care au
determinat arestarea preventivă a inculpaţilor, respectiv cele reglementate de art. 148 lit. h) C.
proc. pen. impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Împrejurarea că inculpatul-recurent are copii minori în întreţinere a fost cunoscută instanţei
de fond şi considerată irelevantă sub aspectul necesităţii de a se lua măsura arestării preventive.
Această împrejurare poate fi eventual avută în vedere fie ca o circumstanţă atenuantă personală, fie
ca un criteriu de individualizare a pedepsei.
În consecinţă, în temeiul considerentelor expuse şi al dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C.
proc. pen., recursul inculpatului a fost respins.

Notă: Prin modificarea art. 148 C. proc. pen. prin Legea nr. 356/ 2006, conţinutul lit. h) se
regăseşte la lit. f) a aceluiaşi articol, astfel încât cauza prezentată este de actualitate, iar motivarea
îşi păstrează pertinenţa.

39. Arest preventiv. Menţinerea măsurii. Depăşirea duratei arestului preventiv al


inculpaţilor minori. Nelegalitate. Constatarea încetării de drept a măsurii

Arestare preventivă. Menţinere


Arestare preventivă. Durată rezonabilă
Încetarea de drept a măsurii preventive

C. proc. pen., art. 140 alin. (1), art. 1401 alin. (3), art. 160h alin. (3) teza I

Prin desesizarea instanţei de judecată şi restituirea la procuror, cauza se află în faza de


urmărire penală, astfel încât se vor aplica măsurile preventive specifice acestei faze,
arestarea preventivă a inculpaţilor minori neputând depăşi în acest caz un total de 90 zile.

C.A. Alba Iulia, Secţia pentru minori şi familie,


decizia penală nr. 64 din 5 aprilie 2006,
nepublicată

58
În speţă, prin încheierea penală din 29 martie 2006, pronunţată de Tribunalul Sibiu, s-a
menţinut, în baza dispoziţiilor art. 3002, raportat la art. 160b C. proc. pen., măsura arestului
preventiv al inculpaţilor minori C.R. şi V.A., pe motiv că temeiurile de fapt şi drept care au impus
luarea măsurii preventive nu au încetat.
Examinând recursurile inculpaţilor minori, instanţa de control judiciar a reţinut că există
motive de casare care trebuie luate în considerare din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3859 pct. 10
şi art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Astfel, prin sentinţa penală nr. 238 din 22 februarie 2006, Judecătoria Sibiu, în baza
dispoziţiilor art. 333 alin. (1), raportat la art. 481 alin. (2) C. proc. pen., a dispus restituirea cauzei
la procuror pentru completarea urmăriri penale şi, în baza dispoziţiilor art. 350 alin. (1) C. proc.
pen., a menţinut măsura arestului preventiv al inculpaţilor minori.
Curtea de Apel, în considerarea dispoziţiilor art. 140 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., din oficiu a
dispus punerea în libertate a inculpaţilor minori, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 160h alin. (3)
teza I C. proc. pen., în cursul urmăririi penale arestarea preventivă a inculpatului minor nu poate să
depăşească în total 90 de zile.
Faţă de data luării măsurii arestării preventive a inculpaţilor minori (13.12.2005), Curtea a
constatat că acest termen de 90 zile s-a împlinit la 12.03.2006, în raport cu infracţiunile pentru care
sunt cercetaţi minorii (câte două fapte de furt calificat în dauna avutului privat).
Ca urmare a desesizării instanţei de judecată şi restituirii la procuror, cauza se află în faza de
urmărire penală, astfel încât dispoziţiile privitoare la măsurile preventive sunt raportate la această
fază procesuală, deoarece primează dispoziţiile art. 160h alin. (3) şi art. 140 alin. (1) lit. a) C. proc.
pen., ce impun a se constata încetată de drept măsura arestului preventiv. În consecinţă, numai
pentru considerentul examinat din oficiu, Curtea de Apel a admis recursurile inculpaţilor minori, a
casat încheierea penală atacată privind măsura arestării preventive a inculpaţilor şi, rejudecând în
aceste limite, în temeiul art. 140 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a constatat că măsura arestării
preventive a inculpaţilor a încetat de drept, prin depăşirea termenului rezonabil prevăzut de art.
160h alin. (3) C. proc. pen.

Notă: În prezent, ca urmare a noilor dispoziţii ale art. 140 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.,
încetarea de drept a măsurii preventive are loc la împlinirea termenelor prevăzute de lege, chiar
dacă instanţa nu a procedat la verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive în acest
termen. Prin urmare, speţa prezentată este nu numai de actualitate, dar total concordantă acestor
modificări , anticipând chiar soluţia legislativă.

40. Infracţiuni de răspândire de material pornografic cu minori. Menţinerea arestului


preventiv al inculpaţilor majori. Recurs împotriva încheierii prin care s-a menţinut starea de
arest preventiv. Prezumţia de nevinovăţie. Circumstanţe personale

Arestare preventivă. Menţinere


Prezumţia de nevinovăţie
Circumstanţe personale
Răspândire de material pornografic cu minori

C. proc. pen., art. 143, art. 148 lit. h) şi i),


art. 160b, art. 3002
Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 5

Circumstanţele personale, lipsa antecedentelor penale sunt împrejurări ce vor fi avute


în vedere de către judecător pe fondul cauzei.
Condiţiile legale pentru luarea măsurii arestării preventive presupun, pe lângă limitele

59
de pedeapsă, existenţa probelor certe care să releve pericolul social concret pentru ordinea
publică, prin existenţa probelor sigure şi neîndoielnice. Indignarea opiniei publice nu se
poate echivala întotdeauna cu pericolul concret pentru aceasta.
Cum în cauză există motive verosimile de a bănui că inculpaţii au comis faptele pentru
care au fost arestaţi, iar alte împrejurări nu au apărut, menţinerea măsurii arestului este
legală.

C.A. Alba Iulia, Secţia pentru minori şi familie,


decizia penală nr. 45/2006, nepublicată

Prin încheierea penală pronunţată la 29 martie 2006 de Tribunalul Hunedoara, Secţia penală,
s-a dispus menţinerea stării de arest a inculpaţilor S.A., S.C.C., B.F.E. (conform art. 160b şi art.
3002 C. proc. pen.).
Tribunalul a reţinut în considerente că subzistă în continuare motivele care au stat la baza
luării măsurii arestării preventive a inculpaţilor (inculpaţii sunt trimişi în judecată pentru
infracţiuni pentru care legea prevede pedepse mai mari de 4 ani închisoare şi pentru a se asigura o
bună desfăşurare a procesului penal).
Cei trei inculpaţi au solicitat prin motivele de recurs judecarea lor în stare de libertate, pe
motiv că nu există probe de vinovăţie, nu s-a respectat prezumţia de nevinovăţie, fiind trataţi deja
ca vinovaţi; s-au ignorat circumstanţele personale ale inculpaţilor care nu au antecedente penale şi
au avut o conduită bună în familie şi societate; nu s-a ţinut seama de definiţia dată de legiuitor
materialului pornografic în Legea nr. 196/2003 şi nu mai subzistă temeiurile arestării, astfel că se
impune punerea în libertate.
Analizând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate de recurenţii-inculpaţi, precum
şi în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 C. proc. pen., instanţa de recurs a constatat că recursurile
nu sunt fondate şi au fost respinse, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., pentru
următoarele considerente:
Tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 160b C. proc. pen., apreciind că în
cauză există indicii cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, constatând că
temeiurile prevăzute de lege cu privire la arestarea preventivă există şi impun în continuare
privarea de libertate.
Astfel, în cauză, există motive verosimile de a bănui că în luna ianuarie 2005 cei trei
inculpaţi au racolat şi determinat trei minore să facă poze cu caracter obscen, după care, în luna
august 2005, au răspândit materialele pornografice care reprezintă poziţii cu caracter pornografic
cu cele trei minore în mai multe reţele private de calculatoare, fapte ce intră sub incidenţa
prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, art. 10 din Legea nr. 196/2003 şi art. 51 alin.
(1) din Legea nr. 161/2003 şi pentru care au fost reţinuţi şi arestaţi preventiv la 4 noiembrie 2005,
măsură prelungită succesiv şi menţinută de instanţa sesizată prin rechizitoriu.
Împrejurările concrete în care au acţionat recurenţii şi datele lor personale (inculpaţii nu au
nici o ocupaţie, unul dintre inculpaţi s-a sustras de la urmărirea penală) creează convingerea că
lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, iar temeiurile care au
determinat arestarea preventivă nu au încetat şi impun în continuare privarea lor de libertate.
Criticile referitoare la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie nu sunt fondate, măsura arestării
preventive fiind luată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege.
În acest sens, C.E.D.O. a arătat că, în situaţia în care se pronunţă cu privire la detenţia
provizorie şi asupra altor probleme legate de urmărirea penală înainte de proces, un magistrat
apreciază în mod sumar datele de care dispune pentru a determina dacă primele bănuieli ale
poliţiei au o anumită consistenţă (Hotărârea din 5 decembrie 1989, nr. 15776/1989, XC c. Austria).
Analizând măsura preventivă din perspectiva art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor
omului, s-a apreciat că, proclamând dreptul la libertate, scopul articolului menţionat este de a se
asigura ca nici o persoană să nu fie deposedată de libertatea sa în mod arbitrar (cauza Amuur c.
Franţa).

60
Protejarea libertăţii individuale împotriva ingerinţelor arbitrale ale autorităţilor nu trebuie să
stânjenească însă eforturile instanţelor în administrarea probelor, desfăşurarea procesului în bune
condiţii (cauza Tomasi c. Franţa).
Expunerea limitativă a motivelor pentru care o persoană poate fi privată de libertate se
regăsesc în dispoziţiile art. 148 C. proc. pen.
Or, în speţă, din perspectiva art. 5 din Convenţia europeană, menţinerea în continuare faţă de
recurenţi a arestului preventiv este justificată, fiind întrunite cerinţele art. 3002, raportat la art.
160b, combinat cu art. 143 şi art. 148 lit. h) şi i) C. proc. pen. Lipsa antecedentelor penale,
comportamentul bun al acestora anterior în familie şi societate, situaţia familială specială
constituie circumstanţe ce pot fi reţinute în cadrul individualizării pedepsei, fără relevanţă sub
aspectul pericolului social concret al faptei.
Reţinând că în cauză nu s-au constatat încălcări ale unor norme imperative care să atragă
nulitatea încheierii, s-a respins ca nefondat recursul.

41. Nulitate absolută a urmăririi penale. Restituirea cauzei la procuror. Nelegalitate

Restituirea cauzei la procuror


Urmărire penală. Nulitate

C. proc. pen., art. 197, art. 333

Este greşită restituirea cauzei la procuror în temeiul art. 333 C. proc. pen., dispusă de
instanţa de judecată înainte de începerea cercetării judecătoreşti.
Nu există o încălcare a dispoziţiilor legale referitoare la asigurarea dreptului la apărare
când există dovezi privind sustragerea inculpatului de la urmărirea penală.

C.A. Alba Iulia, Secţia pentru minori şi familie, decizia penală nr. 43 din 7 martie 2006, în
Culegere de practică judiciară a Curţii de Apel Alb-Iulia pe trimestrul I 2006

Prin sentinţa penală nr. 355 din 28 decembrie 2005, pronunţată de Tribunalul Sibiu, în baza
art. 333 C. proc. pen. s-a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie privind pe inculpaţii P.C.O., P.C., Ş.V., M.D., C.I., C.C.Ş., S.M., C.V.B., în vederea
refacerii şi completării urmăririi penale, ocazie cu care se vor efectua următoarele:
– refacerea actelor de urmărire penală în ce-l priveşte pe inculpatul C.I., efectuate fără
citarea lui şi în lipsa acestuia, cu încălcarea dispoziţiilor art. 175 şi urm. C. proc. pen., în condiţiile
respectării dispoziţiilor legale privind citarea acestuia;
– efectuarea de către procuror a tuturor actelor de procedură penală care au fost delegate prin
rezoluţia din 29 septembrie 2003, constatând nulitatea absolută a acestora;
– refacerea probelor efectuate în faza actelor premergătoare, înainte de începerea urmăririi
penale;
– refacerea actelor de urmărire penală, efectuate în afara ţării, respectând dispoziţiile legale
(Legea nr. 704/2001 – art. 24, art. 26, Legea nr. 39/2003, Legea nr. 302/2004, Convenţia de la
Viena din 1961, al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în
materie penală adoptat la Strasbourg la 8 noiembrie 2001);
– administrarea de probe în apărarea inculpaţilor, în vederea respectării art. 202 C. proc. pen.
privitor la rolul activ al procurorului, art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, referitor
la principiul „egalităţii armelor” şi respectarea „dreptului la apărare”.
În baza art. 350 C. proc. pen., raportat la art. 139 alin. (2) din acelaşi cod, s-a revocat măsura
arestării preventive a inculpaţilor P.C.O., Ş.V., C.C.Ş., S.M., P.C., M.D., C.V.B. şi s-a dispus
punerea în libertate a acestora, dacă nu sunt arestaţi într-o altă cauză, şi punerea în libertate a lui
C.I., arestat în lipsă.

61
S-a revocat măsura arestării preventive a inculpatului C.I.
În baza art. 136 lit. c), raportat la art. 1451 şi art. 143 C. proc. pen., s-a luat faţă de inculpaţii
P.C.O., Ş.V., C.C.Ş., S.M., P.C., M.D., C.V.B. măsura obligării de a nu părăsi ţara.
În baza art. 145 alin. (3) C. proc. pen., s-au pus în vedere inculpaţilor consecinţele
nerespectării măsurii aplicate, în sensul posibilităţii de a se lua una din celelalte măsuri preventive,
dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că inculpaţii au fost trimişi în
judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire, aderare şi sprijinire a unui grup infracţional
organizat, în scopul comiterii de infracţiuni grave – proxenetism, trafic de persoane, trafic de
minori, spălare de bani –, reţinându-se în sarcina acestora că în anul 2001 s-au constituit într-un
grup infracţional organizat în care fiecare membru avea sarcini bine stabilite, în scopul traficului
de tinere românce în Spania, de obicei din familii cu o situaţie materială precară, cărora le
promiteau locuri de muncă în străinătate bine plătite, aşa încât le determinau să accepte deplasarea
în Spania, unde erau exploatate pe piaţa prostituţiei, membrii reţelei primind veniturile în
întregime, pe care le transferau în ţară, unde erau folosite la cumpărarea de bunuri imobile şi
mobile sau erau utilizate în diverse activităţi comerciale aparent legale, pentru a ascunde
provenienţa ilicită a banilor.
Examinând cauza prin prisma excepţiilor invocate, instanţa de fond a apreciat că excepţiile
invocate atrag incidenţa dispoziţiilor art. 197 alin. (1) şi (4) teza finală C. proc. pen., combinat cu
art. 333 C. proc. pen., impunându-se restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii şi
completării urmăririi penale.
Astfel, în esenţă, s-au susţinut în motivarea restituirii cauzei la procuror următoarele
neregularităţi în activitatea de urmărire penală care atrag nulitatea absolută a acesteia: actele
procedurale efectuate de procuror prin delegare sunt lovite de nulitate absolută, întrucât în cazul
infracţiunilor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată urmărirea penală se efectuează în
mod obligatoriu de către procuror şi nu sunt aplicabile în speţă dispoziţiile art. 217 alin. (4) C.
proc. pen. şi nici dispoziţiile art. 135, raportat la art. 132 din acelaşi act normativ; o mare parte din
actele procedurale şi procesuale efectuate în cauză au fost realizate înainte de începerea urmăririi
penale, în faza actelor premergătoare şi au fost reţinute ca probe incriminatorii în rechizitoriu, ceea
ce conduce la o sesizare nelegală; înainte de a se dispune începerea urmăririi penale, au fost
audiaţi la sediul Ambasadei României din Madrid un număr de opt martori sub identitate atribuită,
declaraţiile acestora fiind reţinute ca mijloc de probă în rechizitoriu, deşi au fost încălcate sub
aspectul administrării acestora dispoziţiile Legii nr. 704/2001, Convenţia de la Viena şi Statutul
misiunilor diplomatice, Legea nr. 39/2003, Convenţia europeană privind cooperarea în materie
penală; procurorul a respins fără să motiveze administrarea unor probe cerute de inculpaţi, probe
utile cauzei, încălcându-se dispoziţiile art. 202 C. proc. pen., art. 6 din Convenţia europeană a
drepturilor omului referitor la principiul „egalităţii armelor” şi respectiv „dreptul la apărare”; în
ce-l priveşte pe inculpatul C.I., acesta nu a fost chemat în faţa organului de urmărire penală,
încălcându-se dispoziţiile art. 237 pct. 2 C. proc. pen. şi art. 6 din Convenţia europeană a
drepturilor omului referitor la existenţa unui proces echitabil şi art. 24 din Constituţia României;
procurorul care a instrumentat urmărirea penală nu avea, conform Legii nr. 92/1992, competenţa
să instrumenteze o astfel de cauză, vechimea acestuia în magistratură nepermiţându-i să
funcţioneze la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Faţă de aceste considerente, instanţa de fond a reţinut că au încetat temeiurile care au
determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor, astfel că sunt aplicabile art. 139 alin.
(2) C. proc. pen. şi art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului referitoare la dreptul de a fi
judecat într-un termen rezonabil şi de a fi eliberat pe durata procesului.
S-a apreciat, totuşi, că pentru buna desfăşurare a procesului penal şi pentru a se împiedica
sustragerea inculpaţilor de la urmărirea penală şi fiind îndeplinite şi cerinţele art. 143 alin. (1) C.
proc. pen. se justifică a se lua faţă de inculpaţi măsura obligării de a nu părăsi ţara [art. 145 alin.
(1), raportat la art. 136 lit. b) C. proc. pen.].
Prin decizia penală nr. 43/2006, Curtea de Apel Alba Iulia a admis recursul declarat de

62
Parchet, a casat hotărârea atacată în întregime şi a trimis cauza în vederea continuării judecăţii
aceleiaşi instanţe de fond; a menţinut starea de arest a inculpaţilor.
În urma examinării cauzei, se constată că instanţa de fond, prin sentinţa penală supusă
controlului de legalitate, a dispus restituirea cauzei la procuror, în temeiul art. 333 C. proc. pen.,
criticând că în cursul urmăririi penale au fost încălcate o serie de drepturi procesuale ale
inculpaţilor, astfel încât urmărirea penală este lovită de nulitate absolută, în sensul art. 197 C. proc.
pen.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 333 C. proc. pen. rezultă că în tot cursul judecăţii instanţa
se poate desesiza şi restitui dosarul procurorului, când din administrarea probelor sau din dezbateri
rezultă că urmărirea penală nu este completă [alin. (1)].
În alin. (2) al aceluiaşi articol se menţionează expres că „instanţa este obligată să arate
motivele pentru care a dispus restituirea (…), faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi
prin ce mijloace de probă (…)”.
În speţă, raportând temeiul juridic în baza căruia instanţa de fond a dispus restituirea – art.
333 C. proc. pen. – la actele şi lucrările dosarului, se constată că acesta este greşit. Aceasta,
deoarece în cauză nu s-a început cercetarea judecătorească. Mai mult decât atât, se constată că
inculpaţii nici nu au fost audiaţi cu privire la incriminările care li se aduc prin actul de sesizare a
instanţei şi nu a fost administrată nici o probă necesară rezolvării cauzei.
Mergând pe considerentele care au dus la restituirea cauzei la procuror, instanţa de fond în
mod legal trebuia să facă trimiterea la art. 332 C. proc. pen. în loc de art. 333 din acelaşi cod, atâta
timp cât a constatat că urmărirea penală este lovită de nulitate absolută, deoarece a fost efectuată
de un procuror şi respectiv de organe de cercetare necompetente din punct de vedere material.
Analizând punctual considerentele primei instanţe, se observă că s-a reţinut în motivare
încălcarea a numeroase dispoziţii procedurale în activitatea de urmărire penală, fapt ce a dus la o
sesizare nelegală a instanţei de judecată, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C.
proc. pen., motiv pentru care se impune restituirea cauzei la procuror.
Astfel, s-a reţinut că procurorul care a efectuat urmărirea penală în cauză şi a emis
rechizitoriul nu a îndeplinit şi nu îndeplineşte cerinţele legale privind competenţa funcţională,
având o vechime în magistratură de 3 ani, când potrivit dispoziţiilor Legii nr. 92/1992 privind
organizarea judecătorească, pentru a avea competenţa funcţională legală trebuia să aibă o vechime
de 8 ani, neexistând nici un alt decret privind promovarea procurorului menţionat în cadrul
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 197
alin. (2) şi (3) C. proc. pen.
Văzând actele dosarului, Curtea a constatat că în mod nelegal instanţa de fond a constatat
nulă urmărirea penală pe acest considerent, deoarece procurorul a fost numit în magistratură prin
Decret al Preşedintelui României, iar prin Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă
Curtea Supremă de Justiţie, în temeiul art. 95 alin. (2) şi art. 98 din Legea nr. 92/1992, modificată
şi completată prin O.U.G. nr. 179/1999 şi prin Ordin al Ministrului Justiţiei, a fost promovat şi
apoi delegat în cadrul Secţiei de combatere a criminalităţii organizate şi antidrog din Parchetul de
pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Acest ordin nu a fost desfiinţat, astfel că procurorul în cauză avea competenţă din punct de
vedere material şi funcţional să efectueze urmărirea penală în cauză, fiind respectate normele de
competenţă prevăzute de art. 209 C. proc. pen.
Este adevărat că alin. (6) al art. 209 C. proc. pen. a fost introdus prin articolul unic din
O.U.G. nr. 72/2004, însă în stabilirea procurorului competent să efectueze urmărirea penală, atunci
când aceasta este obligatorie, se aplică şi dispoziţiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 92/1992 de
organizare judecătorească, potrivit cărora procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească
oricare dintre atribuţiile procurorilor din subordine, ceea ce permitea efectuarea urmăririi şi de
către un procuror din parchetul ierarhic superior celui competent, aşa cum este cazul în speţă.
Sub un alt aspect, instanţa de fond a reţinut că infracţiunile pentru care au fost trimişi în
judecată inculpaţii sunt infracţiuni pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală revine în
mod obligatoriu procurorului, fiind lovite de nulitate absolută actele efectuate de organele de

63
cercetare în urma delegării competenţei de către procuror.
Prima instanţă a analizat insuficient materialul probator şi a interpretat eronat dispoziţiile
legale ce reglementează urmărirea penală.
Astfel, infracţiunile pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru fapte prevăzute
de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate,
art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a), art. 13 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi
combaterea traficului de persoane, art. 23 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002 privind
prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi instituirea unor măsuri de prevenire şi
combatere a finanţării actelor de terorism care intră în competenţa procurorului de a efectua
urmărirea penală, conform dispoziţiilor legilor speciale mai sus arătate, respectiv dispoziţiilor art.
21 din Legea nr. 678/2001 şi art. 11 din Legea nr. 39/2003, este evident că aceste dispoziţii
speciale se coroborează cu dispoziţiile art. 209 şi art. 217 alin. (4) C. proc. pen.
De regulă, întreaga activitate de strângere a probelor trebuie să fie efectuată de către
procurorul competent, atunci când urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către
procuror, însă sunt valabile şi actele de cercetare efectuate de un organ al poliţiei sau de un
procuror de la un parchet inferior în grad, în baza delegaţiei date de procurorul competent să
efectueze cercetarea penală [art. 217 alin. (4) C. proc. pen.].
Este lipsit de orice raţiune ca în situaţia în care volumul activităţilor de urmărire penală este
deosebit de laborios (activităţi ce implică ridicări de obiecte, percheziţii domiciliare, verificări
bancare etc.) să se constate nulă urmărirea penală pe considerentul că procurorul competent nu a
efectuat personal întreaga activitate de strângere a probelor, aşa cum a constatat instanţa de fond.
Prin art. 217 alin. (4) C. proc. pen., legiuitorul nu a impus nici o limitare a actelor de
urmărire penală ce pot fi îndeplinite de către organele de poliţie sau de un procuror de la un
parchet inferior în grad, în baza delegaţiei, singura condiţie fiind aceea ca aceste acte să fie
realizate conform prevederilor legale şi sub supravegherea directă a procurorului competent.
În cauză, prin rezoluţie, procurorul competent a dispus delegarea organelor de poliţie ale
Direcţiei Generale de Combatere a Criminalităţii Organizate şi Antidrog, Brigada de Combatere a
Criminalităţii Organizate, pentru efectuarea unor acte de urmărire penală: identificarea şi audierea
membrilor reţelei asupra împrejurărilor comiterii faptelor şi stabilirea participaţiei penale, a
victimelor traficului şi a martorilor care au cunoştinţă de aceste fapte, identificarea bunurilor
dobândite de membrii reţelei şi orice acte de urmărire penală care se impun pentru soluţionarea
cauzei. Această împrejurare nu poate conduce la concluzia că organele de poliţie au fost delegate
să efectueze practic toată ancheta în cauză, cum a reţinut instanţa de fond. Examinând actele şi
lucrările dosarului, se constată că şi procurorul personal a efectuat acte de cercetare în scopul
strângerii de probe privitoare la infracţiune, la vinovăţia inculpaţilor şi la răspunderea penală a
acestora. Astfel, a procedat personal la audieri de martori, recunoaşteri din grup după planşă foto,
audierea inculpaţilor, ridicarea de bunuri, instituire sechestru asigurator.
Pentru aceste considerente, sub acest aspect, urmărirea penală nu este lovită de nulitate
absolută, iar motivarea instanţei de fond nu poate fi primită.
S-a reţinut de către instanţa de fond că o mare parte din actele procesuale şi procedurale s-au
efectuat înaintea începerii urmăririi penale, în faza actelor premergătoare, contrar dispoziţiilor art.
224 C. proc. pen., fapt ce atrage nulitatea acestora.
Verificând actele şi lucrările dosarului, se constată că începerea urmăririi penale faţă de toţi
inculpaţii din cauză s-a dispus prin rezoluţia procurorului.
Anterior începerii urmăririi penale, deci în faza actelor premergătoare, organele de poliţie, în
baza delegării date de procuror, au procedat la audieri de martori, au efectuat recunoaşteri din
grup.
După data începerii urmăririi penale, s-a procedat în continuare la administrarea de probe cu
privire la existenţa infracţiunilor pentru care s-a început urmărirea penală, vinovăţia sau
nevinovăţia inculpaţilor, efectuându-se în acest scop o vastă activitate probatorie constând în
audieri de martori prin protejarea identităţii acestora, recunoaşteri din grup după planşă foto,
percheziţii domiciliare, percheziţii în sistemele informatice, ridicări de înscrisuri, constatări

64
tehnico-ştiinţifice, constatări ale organelor de specialitate (garda financiară, finanţele publice,
adrese bănci etc.), interceptări şi înregistrări audio.
Ca atare, materialul probator a fost administrat atât în faza actelor premergătoare, în baza
delegării din partea procurorului competent, cât şi după începerea urmăririi penale, cu respectarea
normelor procedurale ce reglementează această materie.
Este semnificativ a se preciza că, în cauză, interceptările convorbirilor telefonice s-au
efectuat în temeiul autorizaţiei date de judecător pe baza actelor premergătoare, iar audierile de
martori cu identitate schimbată au avut loc atât în faza actelor premergătoare, cât şi după începerea
urmăririi penale.
Sub aspectul efectuării de acte de urmărire penală, respectiv audieri de martori în sediul
Ambasadei României din Madrid (Spania) cu încălcarea celui de-al doilea Protocol adiţional la
Convenţia europeană de asistenţă juridică în materie penală [8 noiembrie 2001, Strasbourg, Legea
704/2001, Convenţia de la Viena şi Statutul misiunilor diplomatice (1961), Legea nr. 39/2003],
fapt ce atrage nulitatea urmăririi penale, sunt de precizat următoarele:
Prin rezoluţia procurorului, organele de cercetare penală din cadrul D.G.C.C.O.A. au fost
delegate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de combatere a
criminalităţii organizate şi antidrog, să efectueze acte de urmărire penală, întrucât urmare a
activităţilor informative desfăşurate în cauză, s-a stabilit că pe relaţia România-Spania acţionează
o reţea de trafic internaţional de persoane cu ramificaţii în mai multe judeţe din România, fiind
identificaţi şi membrii ai reţelei care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul Spaniei. Astfel, au
audiat mai mulţi martori incluşi în programe speciale de protecţie a martorilor; în acest scop, o
echipă formată din procuror şi doi ofiţeri din cadrul D.G.C.C.O.A. s-au deplasat în Spania în
vederea audierii la sediul Ambasadei Române din Madrid a mai multor martori incluşi în
programul de protecţie a martorilor de către autorităţile spaniole.
Sub acest aspect, conform practicii constante a C.E.D.O., este preferabil ca inculpatul să
asiste la interogarea martorilor. Curtea admite însă că sunt situaţii când instanţa internă poate – şi
trebuie să examineze cu deosebită atenţie – să aprecieze că interesele inculpatului sunt mai puţin
importante decât cele ale garantării securităţii martorilor.
Rolul instanţei de judecată este de a analiza în ce măsură procedura urmată de organele de
urmărire penală a compensat suficient obstacolele de care s-a lovit apărarea datorită anonimatului
martorilor şi audierii lor la sediul Ambasadei Române din Spania.
De principiu, utilizarea acestor depoziţii nu reprezintă în sine o încălcare a dispoziţiilor art. 6
parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Pentru aceste raţiuni, în speţă, instanţa de fond trebuia să pună în balanţă interesele apărării
şi argumentele ce militează în favoarea anonimatului martorilor audiaţi în sediul ambasadei, cu
alte cuvinte judecătorul fondului trebuia să aprecieze dacă în această procedură interesele legitime
ale organelor de urmărire penală se regăsesc, ţinând seama de complexitatea unei cauze cum este
cea privind traficul de persoane, cu ramificaţii interne şi internaţionale.
În dreptul nostru funcţionează principiul liberei aprecieri a probelor, concluzia la care ajung
organele judiciare sprijinindu-se pe probe care nu au o valoare dinainte stabilită [art. 63 alin. (2) C.
proc. pen.]. Potrivit acestor dispoziţii, instanţa de judecată are posibilitatea, dar şi obligaţia de a
aprecia fiecare element de probă obţinut şi pertinenţa pe care acesta o produce, operaţiune în urma
căreia motivat poate respinge o atare probă. În plus, în cauză, depoziţiile acestor „martori
anonimi” nu sunt singurele probe pe care şi-au întemeiat organele de urmărire penală rechizitoriul,
ci s-au dispus şi administrat şi alte probe pe care le-au coroborat cu declaraţiile martorilor
anonimi.
În acest context, este de precizat că Legea nr. 678/2001 instituie un adevărat sistem de
protecţie şi de asistenţă a victimelor traficului de persoane, prevăzându-se în dispoziţiile art. 28 că
cetăţenilor români aflaţi pe teritoriul altor ţări, victime ale traficului de persoane, li se acordă la
cerere asistenţă de către misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României în acele ţări.
S-a mai reţinut prin hotărârea instanţei de fond că procurorul a respins fără să motiveze
probele solicitate de inculpaţi în cursul urmăririi penale, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 202

65
C. proc. pen. şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Verificând actele şi lucrările dosarului de urmărire penală, se constată că, în cauză, fiecare
cerere de probaţiune solicitată de inculpaţi personal sau prin apărători a fost soluţionată prin
rezoluţie sau ordonanţă motivată. Atâta timp cât procurorul cauzei şi-a motivat în fapt şi în drept
soluţia cu privire la cererea de probaţiune formulată de inculpaţi în apărare, nu se poate susţine că
li s-a încălcat dreptul la apărare.
În plus, este de observat că judecătorul fondului, în considerentele hotărârii, nici nu a arătat
în concret care au fost probele solicitate de către inculpaţi şi asupra cărora nu s-a pronunţat
motivat procurorul, ci a folosit o exprimare generică, ce nu are decât semnificaţia însuşirii
susţinerilor inculpaţilor prin apărători în legătură cu acest aspect.
Nu este lipsit de importanţă să se sublinieze că procurorul cauzei a dispus administrarea de
probe şi în favoarea inculpaţilor atunci când a apreciat că aceste probe sunt concludente şi utile
cauzei.
Prin urmare, cererile de probaţiune solicitate de inculpaţi au fost respinse motivat de
organele de urmărire penală, astfel încât nu a adus nici o atingere dreptului inculpaţilor la un
proces echitabil, cum greşit a reţinut instanţa de fond.
În fine, s-a susţinut de către prima instanţă, în ce-l priveşte pe inculpatul C.I., că nu i-a fost
comunicată începerea urmăririi penale şi nu au fost efectuate procedurile legale privind citarea sa
în cursul urmăririi penale şi cu prilejul prezentării materialului de urmărire penală.
Concluzia la care a ajuns instanţa de fond este greşită.
Astfel, din actele dosarului de urmărire penală rezultă că prin ordonanţă procurorul a dispus,
în temeiul art. 235 C. proc. pen., punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului care a
fost arestat preventiv conform încheierii Tribunalului şi s-a ordonat emiterea mandatului de
arestare preventivă, în lipsă, deoarece prin probe şi dovezi de ieşire din ţară s-a procedat la darea
în urmărire generală a inculpatului C.I., căutare prin Interpol şi darea în urmărire internaţională.
Raportat la aceste împrejurări, sustragerea numitului inculpat de la urmărirea penală este evidentă,
sustragerea reprezentând tocmai temeiul emiterii mandatului de arestare preventivă în lipsă.
A constata nulă urmărirea penală pe considerentul că în cursul urmăririi penale inculpatul
C.I. nu a fost citat niciodată conform art. 175 şi urm. C. proc. pen., în contextul redat mai sus,
apare ca lipsită de orice logică.
De altfel, este de precizat că trimiterea în judecată a inculpatului C.I. a fost efectuată în
conformitate cu art. 254 C. proc. pen., întrucât, deşi a fost dat în urmărire generală şi
internaţională, nu s-a reuşit depistarea acestuia.
Faţă de aceste considerente, recursul Parchetului a fost admis şi, potrivit art. 38515 pct. 2 lit.
c), raportat la art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., s-a casat în tot sentinţa penală atacată cu trimiterea
cauzei aceleiaşi instanţe de fond la Tribunalul Sibiu, în vederea continuării judecăţii cauzei.

Notă: Prin Legea nr. 356/2006, art. 333 C. proc. pen. a fost abrogat, astfel că situaţiile în
care instanţa de judecată dispune restituirea cauzei la procuror sunt limitativ prevăzute atât sub
aspectul motivelor – nerespectarea dispoziţiilor privitoare la competenţă, sesizarea instanţei,
prezenţa învinuitului sau inculpatului – pentru care se poate dispune restituirea, cât şi sub aspectul
momentului procesual – înainte de începerea dezbaterilor. Aşa fiind, în prezent, pentru motivele
reţinute de instanţa de fond drept temei al restituirii, nu s-ar fi putut dispune această soluţie,
întrucât nu îşi găsea corespondent în textul de lege. Pentru aceste considerente, speţa este deplin
actuală.

42. Restituirea cauzei la procuror pe motiv că actele de urmărire penală au fost


efectuate în mod defectuos. Nelegalitate

Restituirea cauzei la procuror

66
C. proc. pen., art. 4, art. 197, art. 228,
art. 257, coroborat cu art. 481, art. 333
Constituţia României, art. 21 alin. (3)
Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 6
Convenţia cu privire la drepturile copilului, art. 40 pct. 2 lit.
b) (iii) 14

Potrivit art. 333 alin. (1) C. proc. pen., în tot cursul judecăţii instanţa se poate desesiza
şi restitui dosarul procurorului, când din administrarea probelor sau din dezbateri rezultă
că urmărirea penală nu este completă şi că în faţa instanţei nu s-ar putea face completarea
acesteia decât cu mare întârziere.
Faţă de prevederile menţionate, efectuarea defectuoasă sau incompletă a unor acte de
urmărire penală la care se referă instanţa în motivarea sentinţei nu justifică restituirea
cauzei la procuror, cât timp ea însăşi nu a administrat probe din care să reiasă că urmărirea
penală nu ar putea fi completată în faţa instanţei. În plus, cât timp nu s-a dovedit
producerea unui prejudiciu pentru inculpatul minor, nu suntem în prezenţa nulităţii
absolute, aşa încât este greşită soluţia de restituire a cauzei la procuror.

Trib. Sibiu, Secţia penală, sentinţa nr. 14 din 18 ianuarie 2006,


casată prin decizia penală nr. 75 din 25 aprilie 2006 a Curţii de Apel Alba Iulia,
Secţia pentru minori şi familie, definitivă,
nepublicată

Prin sentinţa penală nr. 14 din 18 ianuarie 2006, pronunţată de Tribunalul Sibiu, s-a dispus,
în baza dispoziţiilor art. 333 C. proc. pen., restituirea cauzei privind pe inculpatul minor S.M.M.,
cercetat pentru săvârşirea a două infracţiuni de tâlhărie, prevăzute şi pedepsite de art. 211 alin. (2)
lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 34, art. 99 şi urm. C. pen., Parchetului de pe lângă
Tribunalul Sibiu, pentru refacerea urmăririi penale cu respectarea art. 228 şi urm., art. 257 C. proc.
pen., coroborate cu prevederile art. 481 din acelaşi cod, instanţa de fond reţinând că nu s-au
respectat dispoziţiile art. 228 şi urm., art. 257 şi art. 481 C. proc. pen.
Astfel, s-a reţinut că la data de 26 mai 2005 s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de
învinuit, dar s-a procedat la audierea minorului fără a fi întrebat despre ambele fapte, ci doar
despre o faptă, pentru ca prin rechizitoriu să se dispună punerea în mişcare a acţiunii penale şi
trimiterea în judecată a inculpatului pentru ambele fapte penale în concurs, deşi raportat la cea de-
a doua faptă minorul avea doar calitatea de făptuitor, concluzionându-se că în cauză nu s-a
efectuat urmărirea penală în sensul dispoziţiilor legale ale art. 257, art. 481 şi art. 2 C. proc. pen.,
astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 333 din acelaşi cod.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen, motivat, Parchetul de pe lângă
Tribunalul Sibiu, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând casarea sentinţei atacate şi trimiterea
dosarului la instanţa de fond pentru continuarea judecării cauzei, conform art. 3859 pct. 171 C.
proc. pen.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art.
197, art. 300 şi art. 333 C. proc. pen., întrucât restituirea cauzei la procuror nu se mai justifică atâta
timp cât s-a intrat în faza cercetării judecătoreşti şi instanţa s-a învestit cu judecarea fondului, s-a
audiat inculpatul, s-au încuviinţat probe şi abia după 6 luni de când se afla cauza pe rol, a revenit
asupra probelor şi a pus în discuţie din oficiu restituirea cauzei la procuror.
Or, în faza cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a procedat la audierea inculpatului minor
în prezenţa mamei sale şi a apărătorului din oficiu, acesta recunoscând faptele ce se reţin în sarcina
sa, descriind în amănunt modul de comitere.
În practica judiciară se admite că dispoziţiile art. 250-254 C. proc. pen. privitoare la
prezentarea materialului de urmărire penală nu sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute,
14
România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 18/1990.
67
astfel că nerespectarea lor poate atrage nulitatea actului numai dacă a cauzat inculpatului o
vătămare ce nu ar putea fi înlăturată în alt mod.
Ca atare, aspectele învederate în sentinţă cu privire la modul în care s-a efectuat urmărirea
penală faţă de inculpatul minor nu pot constitui motiv de restituire a cauzei la procuror, deoarece
omisiunile puteau fi înlăturate în condiţii de maximă eficienţă şi celeritate de către instanţă, dacă s-
ar fi înţeles să se respecte dispoziţiile art. 4 C. proc. pen., art. 21 alin. (3) din Constituţia României
şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 40 pct. 2 lit. b) (iii) din
Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 20
noiembrie 1989, ratificată prin Legea nr. 18/1990.
Aşa fiind, s-a casat sentinţa penală atacată şi s-a trimis cauza Tribunalului Sibiu, ca instanţă
de fond, pentru continuarea judecăţii.

Notă: Soluţia instanţei de recurs este cu atât mai actuală, cu cât prin abrogarea art. 333 C.
proc. pen. prin Legea nr. 356/2006, motivul reţinut de instanţa de fond legat de completarea
urmăririi penale în faţa instanţei cu mare întârziere nu mai poate constitui temei de restituire a
cauzei la procuror.

43. Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale. Obligativitatea


examinării motivelor pentru care se solicită prelungirea. Durata rezonabilă

Arestare preventivă. Prelungire


Arestare preventivă. Durată rezonabilă

C. proc. pen., art. 155 şi urm.


Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 5 parag. 3

Prelungirea arestării preventive pe un termen de 30 zile apare ca o prelungire


nejustificată a detenţiei provizorii, în condiţiile în care prelungirea anterioară s-a admis
pentru aceleaşi motive.

C.A. Alba Iulia, Secţia pentru minori şi familie,


încheierea penală nr. 10 din 20 martie 2006,
în Culegere de practică judiciară a Curţii de Apel Alba Iulia pe trimestrul I 2006, p. 35

Prin încheierea penală nr. 29 din 15 martie 2006, Tribunalul Hunedoara a admis sesizarea
Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Biroul Teritorial
Hunedoara, şi a dispus prelungirea duratei arestării preventive a inculpaţilor S.P., S.D.N., G.S.,
A.R.D. pe o durată de 15 zile (18.03.2006-1.04.2006). Instanţa de fond a reţinut că inculpaţii sunt
cercetaţi pentru infracţiunile de trafic de persoane (respectiv au recrutat prin înşelătorie şi
promisiuni majore şi minore pe care le-au dus la un club din Caransebeş, unde le-au obligat să
practice prostituţia, obţinând astfel foloase materiale).
Prin încheierea din 18 ianuarie 2006, inculpaţii au fost arestaţi preventiv, iar prin încheierea
din 19 februarie 2006, s-a prelungit arestarea preventivă pentru administrarea de probe. În
perioada prelungirii, organele de urmărire penală au audiat o parte vătămată – Ţ.L.V. – şi un
martor – M.A.L. – şi au emis un mandat de aducere pentru un alt martor – T.M.
În cea de-a doua cerere de prelungire s-au invocat aceleaşi motive pentru care se acordase
prelungirea de 30 de zile. Tribunalul a admis cererea de prelungire, dar a dispus-o doar pentru o
durată de 15 zile, considerată suficientă pentru a fi administrate probele solicitate conform art. 155
şi urm. C. proc. pen.
Împotriva acestei încheieri a declarat în termen recurs Direcţia de Investigare a Infracţiunilor
de Criminalitate Organizată şi Terorism, Biroul Teritorial Hunedoara, criticând-o doar sub

68
aspectul termenului pentru care s-a dispus prelungirea, solicitând acordarea prelungirii pentru 30
de zile. S-a arătat că inculpaţii încearcă să exercite influenţe asupra martorilor şi părţilor vătămate
din proces, identificarea unui martor este îngreunată, deoarece nu au fost comunicate datele
solicitate de către companiile de telefonie.
Curtea de Apel, verificând actele şi lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate şi din
oficiu, conform art. 3856 C. proc. pen., a constatat că recursul nu este fondat, deoarece, potrivit art.
155 şi urm. C. proc. pen., arestarea dispusă de instanţă poate fi prelungită în cursul urmăririi
penale dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de
libertate sau există temeiuri noi care să justifice această măsură, fiecare prelungire neputând depăşi
30 de zile. Rezultă, aşadar, că judecătorul poate acorda şi alte prelungiri care nu trebuie să fie în
mod obligatoriu de 30 de zile, ci se va aprecia în funcţie de particularitatea fiecărui caz în parte,
singura condiţie imperativă fiind de a nu se depăşi termenul de 30 de zile. Instanţa de fond a
procedat la o corectă aplicare a legii, întrucât în dosarul de urmărire penală nu există nici o dovadă
că s-au desfăşurat activităţi pentru identificarea martorului sau că se exercită influenţele invocate,
aşa încât susţinerile din motivele de recurs sunt nefondate.
Este necesar să precizăm că într-o jurisprudenţă constantă instanţa europeană a stabilit că
legitimitatea menţinerii în detenţie a unui arestat trebuie apreciată în funcţie de particularităţile
cauzei, autorităţilor judiciare naţionale revenindu-le obligaţia de a asigura ca detenţia provizorie a
unui acuzat să nu depăşească o durată rezonabilă.
Curtea de Apel, în lumina garanţiei instituite de art. 5 parag. 3 din Convenţia europeană a
drepturilor omului, prin luarea în considerare a principiului prezumţiei de nevinovăţie, a modului
în care organele de urmărire penală au instrumentat cauza până în acest moment, a apreciat că
prelungirea arestării preventive pe un termen de 30 de zile apare ca o prelungire nejustificată a
detenţiei inculpaţilor şi a respins recursul procurorilor.

44. Admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar în cursul judecăţii.
Inculpat minor. Tâlhărie. Verificarea îndeplinirii condiţiilor cu privire la limitele de
pedeapsă

Cerere de liberare provizorie sub control judiciar


Pedeapsă. Limite

C. proc. pen., art. 1602, art. 1606, art. 1607


C. pen., art. 109
Convenţia cu privire la drepturile copilului, art. 40 alin.
(1) 15

În cazul inculpaţilor minori, condiţia restrictivă prevăzută în art. 1602 alin. (1) se va
lua în considerare prin coroborarea ei cu dispoziţia de reducere a pedepsei prevăzute de lege
pentru infracţiunea săvârşită în raport cu proporţia fixată de art. 109 C. pen.

C.A. Alba Iulia, Secţia pentru minori şi familie,


decizia nr. 51 din 28 martie 2006, nepublicată

Prin încheiere, Tribunalul Alba a respins cererea inculpatului G.A.T. de liberare provizorie
sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă.
S-a reţinut în considerente că inculpatul minor a fost arestat pentru comiterea infracţiunii de
tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), (2) lit. b) şi c), alin. (21) lit. a) C. pen., faptă comisă cu doi
inculpaţi majori asupra părţii vătămate F.L., pe care au lovit-o cu o sticlă în zona feţei şi i-au
sustras telefonul mobil. Instanţa de fond, în acest context, a reţinut că nu sunt întrunite cerinţele
15
România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 18/1990.
69
art. 1602 C. proc. pen., raportat la gravitatea fapte comise. Prin modul de comitere a faptei, instanţa
de fond a reţinut că acesta constituie un pericol pentru ordinea publică, neexistând o garanţie reală
şi obiectivă că nu va comite alte infracţiuni.
În consecinţă, instanţa de fond a apreciat că cererea inculpatului de liberare provizorie sub
control judiciar se impune a fi respinsă. În aplicarea dispoziţiilor art. 1609 C. proc. pen., instanţa
de recurs a examinat dacă sunt îndeplinite cerinţele art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. pentru a
se putea aprecia admisibilitatea acestei cereri. Inculpatul G.A. are vârsta de 17 ani, nu are
antecedente penale, provine dintr-o familie modestă, în care părinţii s-au preocupat de educaţia sa.
Pe fondul consumului de alcool (care rezultă că a fost ocazional) şi a unui anturaj greşit, la care se
adaugă gradul mediu de handicap, a comis fapta de tâlhărie, al cărei grad de pericol social nu se
contestă. În acest context, măsura preventivă dispusă în cauză faţă de inculpat a fost legală (de
altfel, nici nu s-a contestat legalitatea acestei măsuri preventive).
Curtea va examina îndeplinirea condiţiilor art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., în considerarea
dispoziţiilor art. 1607 şi art. 1606 C. proc. pen.
Astfel, având în vedere că în cazul inculpaţilor minori atât pedeapsa, cât şi măsurile
preventive urmăresc reeducarea tânărului, conştientizarea sa să realizeze pericolul social al faptei
comise, Curtea apreciază că se impune admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar
formulată şi se impune aplicarea unui complex de măsuri care să-l determine să realizeze
consecinţele faptei sale, în conformitate cu dispoziţiile art. 1602 alin. (3) C. proc. pen.
Fapta penală comisă de inculpatul minor este gravă, dar, cum pedeapsa aplicată unui minor
este fundamental diferită, Curtea apreciază că perioada de arest preventiv l-a determinat să
realizeze consecinţele faptelor sale, astfel încât la acest moment, punând accentul pe necesitatea
facilitării reintegrării în societate a inculpatului, admite cererea formulată şi fixează măsuri pe care
urmează să le respecte, conform dispozitivului.
Curtea apreciază că, în acest stadiu procesual, inculpatul minor poate beneficia de admiterea
acestei cereri tocmai pentru a fi facilitată reintegrarea sa în societate şi pentru a-l determina să-şi
asume un rol constructiv în viaţă [art. 37 lit. b), art. 40 alin. (2) din Convenţia cu privire la
drepturile copilului].
Apreciind obiectiv cererea inculpatului, fără a minimaliza gravitatea faptei prin care,
evident, s-a adus atingere dreptului părţii vătămate, Curtea va ţine seama la acest moment că
gravitatea actului infracţional poate fi accidentală (nu a mai avut alte fapte penale) şi acordă
atenţie inculpatului minor, admiţând cererea de liberare sub supraveghere pentru a-l determina să
iasă din situaţie şi să nu mai comită infracţiuni.
Se pune în cauză în discuţie dacă este îndeplinită condiţia restrictivă prevăzută în art. 1602 C.
proc. pen. De menţionat că instanţa de fond a examinat cererea numai prin prisma gravităţii faptei,
nu a examinat îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1602 alin. (1) C. proc.
pen.
Reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a invocat neîndeplinirea
acestei condiţii de legalitate, care face de prisos examinarea celorlalte condiţii (pe care Curtea le-a
analizat), pedeapsa prevăzută de lege fiind mai mare de 12 ani.
Asupra acestui aspect, Curtea reţine:
În cauză, limitele de pedeapsă pentru infracţiunea comisă sunt cuprinse între 7-20 ani.
Fapta este comisă în stare de minoritate, ceea ce impune concluzia că, dacă instanţa va
stabili vinovăţia inculpatului pentru această faptă, limitele pedepsei aplicate vor fi apreciate între
3,5-10 ani.
Ca urmare, în opinie majoritară, Curtea a apreciat că şi în cazul examinării cererii de liberare
provizorie sub control judiciar, condiţia restrictivă poate fi luată în considerare prin coroborarea ei
cu dispoziţia de reducere a pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, în raport cu
proporţia fixată prin art. 109 C. pen.
Această interpretare se impune şi în raport cu dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Convenţia cu
privire la drepturile copilului (Legea nr. 18/1990), care prevăd dreptul oricărui copil care a încălcat
legea penală la un tratament care să ţină seama de vârsta sa, de necesitatea reintegrării în societate,

70
urmărindu-se îndrumarea lui.
Un argument în plus se desprinde şi din faptul că la aplicarea pedepsei cu suspendare pentru
minori (deci când s-a dovedit că a încălcat legea penală) se are în vedere aplicarea pedepsei
rezultate prin aplicarea dispoziţiei de reducere. Deci, prin similitudine, se pot corobora dispoziţiile
de reducere cu prevederile art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. Indicăm şi decizia nr. 6 din 19
octombrie 1998 a Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie. Practica actuală a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie este în acest sens.
Concluzia se justifică în contextul celor prezentate anterior şi în considerarea faptului că o
măsură preventivă se aplică sau se modifică prin analizarea tuturor particularităţilor cauzei, astfel
încât să fie proporţionată prin raportare la asigurarea reeducării inculpatului minor.
Pentru aceste motive, Curtea, în opinie majoritară, în baza dispoziţiilor art. 1609 C. proc.
pen., raportat la art. 1602 din acelaşi cod, a admis recursul declarat de inculpatul-recurent G.A.
împotriva încheierii din 3 aprilie 2006 pronunţată de Tribunalul Alba Iulia, Secţia penală; în
consecinţă, a casat încheierea atacată şi, rejudecând cauza, a admis cererea formulată de
inculpatul-recurent G.A. de liberare provizorie sub control judiciar. În temeiul dispoziţiilor art.
1602 C. proc. pen., a dispus ca pe timpul liberării provizorii sub control judiciar să respecte mai
multe obligaţii.

Opinie separată: Recursul declarat de inculpatul minor este nefondat, din următoarele
considerente:
Potrivit art. 1602 C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în
cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 12 ani. Pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută
şi pedepsită de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 C.
pen., de care este acuzat inculpatul, pedeapsa prevăzută de lege este de 7-20 ani închisoare.
Problema ridicată de prezenta cauză se referă la interpretarea pedepsei de 12 ani, respectiv
dacă în cazul luării măsurilor arestării preventive şi în soluţionarea cererilor care vizează această
măsură, legiuitorul a avut în vedere pedeapsa prevăzută de lege sau pedeapsa aplicabilă minorului,
cu limitele de pedeapsă reduse la jumătate.
Prin decizia nr. 1564/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că, prin luarea
măsurii preventive cu privire la minorul între 14 şi 16 ani, legiuitorul a avut în vedere pedeapsa
prevăzută de lege, şi nu pedeapsa aplicabilă minorului, cu limitele pedepsei reduse la jumătate.
Apreciez că cea de-a doua problemă privind interpretarea limitei de pedeapsă de 12 ani, dată
de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. nu poate avea o altă valenţă decât cea stabilită pentru arestarea
preventivă, deoarece liberarea provizorie sub control judiciar se aplică numai învinuitului sau
inculpatului arestat potrivit art. 1601 C. proc. pen. şi echivalează cu o suspendare a măsurii
arestării preventive, condiţionată de respectarea unor obligaţii. Dintr-o altă perspectivă, acceptarea
interpretării pedepsei prevăzute de lege ca fiind pedeapsa aplicabilă minorilor ar duce la
imposibilitatea arestării minorilor între 14-16 ani care au săvârşit infracţiuni de omor deosebit de
grav, potrivit art. 160h alin. (1) C. proc. pen. Legiuitorul, când a intenţionat să aibă în vedere
pedeapsa redusă la jumătate, a folosit expresia „pedeapsa ce se poate aplica minorului”, şi nu
expresia „pedeapsa prevăzută de lege potrivit art. 109 C. pen.” În cazul liberării sub control
judiciar, care presupune existenţa unei arestări preventive, legiuitorul a eliminat multe din
restricţiile inculpatului major, la luarea măsurii arestării minorului. Dacă se intenţiona o altă
restricţionare pentru minor, în cazul liberării sub control judiciar, referitor la pedeapsa prevăzută
de lege, se introducea o normă specială în acest sens, aşa cum s-a procedat în cazul arestării
învinuitului sau inculpatului minor.

Notă: Constant, Curtea Supremă de Justiţie a arătat că pentru minori Codul penal prevede un
regim sancţionator special, iar limitele de pedeapsă prevăzute de lege se reduc în cazul minorilor
la jumătate, astfel încât, în cazul minorilor, prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege aceea
rezultată din aplicarea dispoziţiilor art. 109 alin. (1) C. pen. (decizia nr. 257/1999, în R.D.P. nr.

71
1/2002, p. 136).
În conformitate cu actualele dispoziţii ale art. 1602 C. proc. pen., liberarea provizorie sub
control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 18 ani. Aşadar, chiar legiuitorul a avut în vedere lărgirea
cadrului de apreciere a oportunităţii şi justificării unei asemenea măsuri care va fi analizată în
concret de judecător de la caz la caz, întrucât restricţionarea prin textul de lege anterior la 12 ani
făcea ca această liberare provizorie să nu se regăsească, majoritatea infracţiunilor fiind sancţionate
cu pedepse ale căror limite depăşeau 12 ani. Prin urmare, în cazul minorilor al căror regim
sancţionator a fost totdeauna diferit de al majorilor, concluzia reducerii la jumătate a limitelor de
pedeapsă se impune în continuare şi în actualul cadru legislativ.

45. Pericol social concret. Menţinerea măsurii arestării preventive

Propunere de arestare preventivă


Încetarea de drept a măsurii preventive

C. proc. pen., art. 150, art. 151

Când din comportamentul inculpatului reiese că acesta are o fire agresivă, precum şi
ţinând seama de faptul că a încercat să influenţeze martorii, instanţa va menţine măsura
arestării preventive, având în vedere pericolul social concret pe care inculpatul îl prezintă.

Trib. Sălaj, decizia penală nr. 52 din 4 septembrie 2003,


în Culegere de practică judiciară pe anul 2003, Ministerul Justiţiei, Ed. All Beck, Bucureşti,
2004 şi în Buletinul Jurisprudenţei, Baza de date

Prin încheierea penală nr. 407 din 2 septembrie 2003 a Judecătoriei Zalău, a fost respinsă
propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj, de arestare preventivă a inculpatului C.G.,
cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1), (2), şi (3) C. pen.,
şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) şi (2)
din acelaşi cod. Totodată, s-a constatat încetată de drept măsura arestării preventive provizorii a
inculpatului şi s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului. Instanţa a apreciat că din
analiza probelor administrate în cauză nu rezultă că inculpatul ar prezenta pericol pentru ordinea
publică.
Prin decizia penală nr. 52 din 4 septembrie 2003, Tribunalul Sălaj a casat încheierea
pronunţată de Judecătoria Zalău, a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul
de pe lângă Tribunalul Sălaj şi a dispus emiterea mandatului de arestare preventivă pe numele
inculpatului C.G., potrivit art. 151 C. proc. pen.
Instanţa de control judiciar a reţinut că din probele administrate până la data judecării
recursului rezultă că inculpatul a săvârşit fapta pentru care este cercetat, iar atitudinea agresivă a
acestuia, care, înarmat cu un topor, a lovit mobilierul din dotarea barului, s-a manifestat violent
faţă de patronul localului şi agenţii de ordine, a refuzat să se supună recoltării probelor biologice la
cererea agentului de ordine şi s-a manifestat violent faţă de acesta, relevă pericolul pe care lăsarea
sa în libertate l-ar prezenta pentru ordinea publică. De asemenea, inculpatul are antecedente penale
şi a încercat să determine martorii să-şi schimbe primele declaraţii.

46. Prelungirea arestării preventive a inculpatului minor. Respingere greşită a


propunerii

Arestare preventivă. Prelungire

72
C. proc. pen., art. 148 lit. e) şi h), art. 159, art. 160h

Infracţiunea de furt calificat prin care inculpatul minor a cauzat un prejudiciu


important şi faptul că a mai comis şi alte fapte penale în timp ce era cercetat în stare de
libertate justifică luarea măsurii arestului preventiv.

Trib. Maramureş, decizia penală nr. 196 din 7 martie 2003,


în Culegere de practică judiciară pe anul 2003, Ministerul Justiţiei, Ed. All Beck, Bucureşti,
2004 şi în Buletinul Jurisprudenţei, Baza de date

Prin încheierea penală nr. 747 din 4 iulie 2003, Judecătoria Baia Mare a respins propunerea
Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare de prelungire a măsurii arestării preventive dispusă
faţă de inculpatul minor B.G., prin ordonanţa din 19 iunie 2003, în dosarul nr. 735/P/2003.
Instanţa de fond a reţinut că, prin ordonanţa menţionată, în temeiul art. 148 lit. e) şi h) C.
proc. pen., s-a luat faţă de inculpatul minor măsura arestării preventive, pentru săvârşirea mai
multor infracţiuni de furt calificat. S-a apreciat că, faţă de gradul de pericol social concret al
faptelor săvârşite, cuantumul prejudiciului (aproximativ 20.000.000 lei), precum şi
comportamentul sincer al inculpatului, lăsarea în libertate a inculpatului nu prezintă pericol pentru
ordinea publică.
Tribunalul Maramureş a casat în întregime încheierea primei instanţe şi, în baza art. 159,
raportat la art. 160h C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, a admis
propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare şi a prelungit, cu 20 de zile,
arestarea preventivă a inculpatului minor B.G., începând cu data de 8 iulie 2003 şi până la 27 iulie
2003.
Instanţa de control judiciar a reţinut că inculpatul B.G. a fost prins de organele de poliţie,
dar, fiind cercetat în stare de libertate, a continuat să comită fapte prevăzute de legea penală, cu
toate că era cercetat în alte două cauze, aflate la acea dată în curs de urmărire penală la Parchetul
de pe lângă Judecătoria Baia Mare. În aceste condiţii, este evident că inculpatul prezintă pericol
pentru ordinea publică şi că, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, este necesar
să se procedeze la prelungirea duratei arestării preventive.
Mai mult, instanţa nu a luat în considerare faptul că împotriva ordonanţei de arestare
preventivă inculpatul a formulat plângere, iar aceasta, prin încheierea penală nr. 692 din 17 iunie
2002, a fost respinsă.

Notă: Buna desfăşurare a procesului penal şi comiterea unor alte fapte de natură penală nu
justifică prin ele însele prelungirea arestării preventive a inculpatului minor. Astfel, nu împărtăşim
punctul de vedere exprimat de instanţa de control judiciar. Este de observat că orice infracţiune,
indiferent de gravitatea sa, afectează echilibrul social firesc, dar aceasta nu presupune şi că lăsarea
în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Cercetarea unui
minor pentru mai multe infracţiuni de furt calificat nu înseamnă probe sigure şi neîndoielnice cu
privire la pericolul social concret. Opinăm pentru cercetarea în stare de libertate.
Conform modificărilor articolului 148 C. proc. pen. prin Legea nr. 356/2006, nici starea de
recidivă prin ea însăşi nu mai poate constitui caz, respectiv condiţie pentru arestarea preventivă.
Or, a fi recidivist însemnă că acea persoană a fost găsită vinovată prin hotărâre definitivă pentru
comiterea unei infracţiuni care prezintă o gravitate, deoarece a impus o condamnare la o pedeapsă
care atrage ulterior un regim sancţionator mai sever. Aşadar, în cazul minorului, pericolul social
concret pentru măsura arestului preventiv nu poate fi apreciat doar prin prisma faptului că este
cercetat pentru mai multe infracţiuni de furt, deoarece ar însemna încălcarea prezumţiei de
nevinovăţie, câtă vreme nu s-a pronunţat o hotărâre penală de condamnare, dar şi crearea unei
situaţii defavorabile în raport cu autorul major.

73
47. Întreruperea executării pedepsei. Dispoziţii legale incidente

Întreruperea executării pedepsei

C. proc. pen., art. 453 lit. b)

Executarea pedepsei poate fi întreruptă dacă inculpata este gravidă şi se constată că


dezvoltarea normală a fătului ar fi pusă în pericol prin executarea pedepsei în penitenciar.

Trib. Bacău, sentinţa penală nr. 93 din 13 martie 2003, definitivă,


în Culegere de practică judiciară pe anul 2003, Ministerul Justiţiei, Ed. All Beck, Bucureşti,
2004 şi în Buletinul Jurisprudenţei, Baza de date

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, în temeiul art. 453 lit. b) C. proc. pen.,
condamnata D.M. a solicitat întreruperea executării pedepsei aplicate prin sentinţa penală nr.
377/2001 a Tribunalului Bacău, cu motivarea că este gravidă şi că are probleme cu sarcina, iar
executarea pedepsei în penitenciar ar fi de natură să pună în pericol creşterea şi dezvoltarea
normală a fătului.
Prin sentinţa penală nr. 93/2003 a Tribunalului Bacău, definitivă prin neapelare, s-a admis
cererea formulată de condamnata D.M. şi s-a dispus întreruperea executării pedepsei aplicate
acesteia, după cum urmează: dacă va pierde sarcina până la data încetării cauzei care a determinat
întreruperea; dacă va păstra sarcina, până la expirarea concediului care se acordă salariaţilor
înainte şi după naştere.
Pentru pronunţarea acestei sentinţe, Tribunalul Bacău a reţinut că, potrivit raportului de
constatare medico-legală întocmit în cauză, condamnata este gravidă (sarcină de 8 săptămâni, cu
evoluţie normală), iar comisia de expertiză a recomandat ca supravegherea sarcinii, naşterea şi
îngrijirea copilului să aibă loc în cadrul reţelei Ministerului Sănătăţii.
În consecinţă, instanţa a apreciat cererea condamnatei ca întemeiată şi a considerat că, pentru
stabilirea duratei de întrerupere, se impune corelarea prevederilor art. 453 lit. b) C. proc. pen. cu
cele ale Legii nr. 19/2000, având în vedere raţiunea acestei norme, precum şi reglementările
internaţionale privind ocrotirea mamei şi a copilului, ratificate de ţara noastră.

48. Revocarea măsurii arestării preventive. Verificarea temeiurilor care au determinat


luarea măsurii. Inadmisibilitatea recursului împotriva încheierii prin care s-a respins
cererea de revocare a arestului preventiv

Arestare preventivă. Revocare

C. proc. pen., art. 141 alin. (1) 16

Potrivit dispoziţiilor art. 141 alin. (1) C. proc. pen., pot fi atacate cu recurs separat
doar încheierile date în primă instanţă şi în apel prin care se dispune luarea, revocarea,
înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată
încetarea de drept a arestării preventive.
Per a contrario, împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de revocare a
arestării preventive nu poate fi declarat recurs.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4514 din 25 iulie 2005,


www.scj.ro
16
Articolul 141 C. proc. pen. a fost modificat prin Legea nr. 356/2006.
74
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie, prin
încheierea din 20 iunie 2005, a respins cererile de revocare a măsurii arestării preventive formulate
de inculpaţii S.I. şi N.G. ca nefondate şi a amânat judecarea apelurilor declarate în cauză la 14
iulie 2005.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea
preventivă nu au încetat, că între timp a intervenit o hotărâre judecătorească ce a constatat
vinovăţia inculpaţilor pentru faptele de care au fost acuzaţi, că o bună desfăşurare a procesului
penal impune respingerea cererilor de revocare a măsurii arestării preventive, având în vedere că
speţa este deosebit de complexă, că inculpaţii au avut poziţii oscilante, iar declaraţiile date de
aceştia sunt uneori contradictorii, că faptele de care au fost acuzaţi sunt foarte grave.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpaţii N.G. şi S.I., solicitând admiterea,
casarea încheierii şi, pe fond, revocarea măsurii arestării preventive şi judecarea în stare de
libertate.
Potrivit dispoziţiilor art. 141 alin. (1) C. proc. pen., pot fi atacate cu recurs, separat, doar
încheierile date în primă instanţă şi în apel prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea,
încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a
arestării preventive.
În cauză, prin încheierea din 20 iunie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, a
dispus respingerea cererilor de revocare a măsurii arestării preventive, iar cum din economia
textului de lege sus-menţionat rezultă că inculpaţii nu puteau declara recurs împotriva unei astfel
de încheieri, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpaţi, în baza
dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

49. Încheiere prin care se verifică măsura arestului preventiv al inculpatului. Criterii

Arestare preventivă. Verificarea legalităţii

C. proc. pen., art. 148 lit. h), art. 160b alin. (1) şi (3), art. 3002

Dacă se constată că nu au dispărut împrejurările care au justificat luarea măsurii


arestării preventive şi că, pe cale de consecinţă, nu există temeiuri care să ducă la revocarea
acestei măsuri, cu atât mai mult cu cât, de la data arestării şi până în prezent, nu au apărut
elemente noi care să justifice revocarea, instanţa dispune menţinerea măsurii.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4487 din 21 iulie 2005, definitivă,
în Buletinul Jurisprudenţei, Baza de date

Prin încheierea din 14 iunie 2005 pronunţată în dosarul nr. 244/P/2005, Curtea de Apel
Piteşti, Secţia mixtă pentru minori şi familie, în temeiul art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a
dispus menţinerea stării de arest a inculpatului D.I., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii
prevăzute de art. 26, raportat la art. 208-209 alin. (1) lit. a), e) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit.
c) C. pen.
În motivarea acestei încheieri s-a arătat că, întrucât măsura arestării preventive a inculpatului
a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale, se impune menţinerea acesteia în condiţiile legii,
deoarece subzistă temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru greşita menţinere a
măsurii arestării preventive şi a solicitat revocarea acesteia. Judecând recursul, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a constatat că recursul este nefondat, deoarece, potrivit art. 160b alin. (3) C. proc.
pen., când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare
privarea de libertate sau că există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune

75
menţinerea acestei măsuri.
În cauză, verificând actele şi lucrările de la dosar, respectiv mandatul de arestare preventivă,
se constată că temeiul juridic pentru care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive îl constituie
prevederile art. 148 lit. h) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea reţinută
în sarcina inculpatului este mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea lui în libertate
prezintă pericol pentru ordinea publică.
Analizând recursul declarat de inculpat raportat la cele mai sus arătate, se constată că
temeiul care a stat la baza luării măsurii arestării preventive, şi anume cel prevăzut de art. 148 lit.
h) C. proc. pen., nu a dispărut, mai mult chiar, în cauză a intervenit o hotărâre de condamnare în
primă instanţă prin care s-a reţinut vinovăţia acestuia pentru fapta pentru care a fost trimis în
judecată, cauza aflându-se în prezent la instanţa de apel.
Faţă de această situaţie, urmează a se constata că în cauză nu au dispărut împrejurările care
au justificat luarea măsurii arestării preventive şi că, pe cale de consecinţă, nu există temeiuri care
să ducă la revocarea acestei măsuri, cu atât mai mult cu cât, de la data arestării şi până în prezent,
nu au apărut elemente noi care să justifice revocarea.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, urmează a se constata că recursul declarat de
inculpat este nefondat şi va fi respins ca atare, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Notă: Concluziile se păstrează şi în condiţiile modificării art. 148 C. proc. pen. prin Legea
nr. 356/2006, cu precizarea că temeiul reţinut prevăzut de lit. h) a art. 148 este cuprins în lit. f) a
aceluiaşi articol.

50. Inculpat major judecat pentru comiterea infracţiunii de trafic de persoane minore.
Menţinerea măsurii arestării preventive. Asigurarea traducătorului autorizat pentru
inculpat

Trafic de minori
Arestare preventivă. Menţinere
Traducător autorizat

C. proc. pen., art. 8, art. 85, art. 128, art.


148, art. 160b, art. 3002
Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 5 parag. 1

1. Instanţa de judecată asigură, prealabil audierii inculpatului, traducător autorizat


dacă acesta declară că nu cunoaşte limba română, pentru a fi audiat în limba pe care o
cunoaşte, chiar dacă inculpatul declară că poate să-i asigure traducerea un membru al
familiei care este prezent în sala de judecată. Articolul 8 C. proc. pen. prevede obligaţia ca
părţilor care nu vorbesc limba în care se desfăşoară procesul penal să li se asigure
posibilitatea de a lua cunoştinţă de probele dosarului şi dreptul de a vorbi în instanţă şi de a
pune concluzii prin traducător. Legea nu impune prezenţa unui traducător şi la încheierea
unui proces verbal întocmit de organele de poliţie, ceea ce ar fi şi imposibil.
Încălcarea dispoziţiilor art. 8 nu este sancţionată cu nulitatea absolută, căci lipsa
traducătorului nu este inclusă în enumerarea cuprinsă în art. 197 alin. (2) C. proc. pen. Se
poate vorbi cel mult de o nulitate relativă, cu condiţia să existe o vătămare şi ea să nu se fi
acoperit prin neinvocare, potrivit art. 197 alin. (4) C. proc. pen., nulitate ce numai în mod
excepţional ar putea fi luată în considerare şi din oficiu, atunci când anularea actului este
necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
2. Susţinerile inculpatului referitoare la lipsa antecedentelor penale, cooperarea cu
autorităţile judiciare române, faptul că nu a comis ale infracţiuni în ţara sa sau în România,
situaţia familială deosebită pot constitui circumstanţe atenuante în cadrul individualizării

76
pedepsei, fără relevanţă sub aspectul pericolului social concret al faptelor pentru care este
cercetat.

C.A. Alba Iulia, decizia penală nr. 63 din 7 aprilie 2006,


nepublicată

Prin încheierea penală, Tribunalul Hunedoara, Secţia penală, a dispus menţinerea măsurii
arestării preventive a inculpatului A.O., cu motivarea că subzistă în continuare temeiurile care au
stat la baza luării măsurii arestării preventive (pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
pentru care inculpatul este cercetat este mai mare de 4 ani închisoare, lăsarea lui în libertate
prezintă pericol concret pentru ordinea publică).
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs în termen inculpatul, solicitând punerea sa în
libertate.
În motivarea orală a recursului, se susţine că în cauză nu mai subzistă temeiurile care au
determinat luarea acestei măsuri, că inculpatul nu are antecedente penale, că a colaborat cu
autorităţile germane pentru depistarea persoanelor ce se ocupau cu prostituţia şi că lăsarea lui în
libertate nu prezintă pericol pentru ordinea publică.
În fine, inculpatul a arătat că nu se face vinovat de infracţiunea pentru care este cercetat şi a
venit în România din motive familiale.
Analizând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate de recurent, precum şi prin
prisma dispoziţiilor art. 3856 C. proc. pen., Curtea a reţinut că încheierea instanţei de fond este
legală şi temeinică, urmând ca recursul să fie respins ca nefondat, conform art. 38515 pct. 1 lit. b)
C. proc. pen., pentru următoarele considerente:
Tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 160b C. proc. pen., apreciind că în
cauză există indicii cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, constatând că
temeiurile prevăzute de lege cu privire la arestarea preventivă există şi impun privarea de libertate
a inculpatului.
Astfel, în cauză, există motive verosimile de a bănui că inculpatul-recurent a săvârşit o
infracţiune pentru care legea penală prevede o pedeapsă cu închisoare mai mare de 4 ani.
Pentru faptele reţinute în sarcina sa, inculpatul a fost arestat preventiv la 26.09.2005, măsură
prelungită succesiv şi menţinută de instanţa sesizată prin rechizitoriu.
Împrejurările concrete în care a acţionat recurentul şi datele lui personale creează
convingerea că lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Analizând măsura preventivă din perspectiva art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor
omului, Curtea apreciază că, proclamând dreptul la libertate, scopul articolului menţionat este de a
asigura ca nici o persoană să nu fie deposedată de libertatea sa în mod arbitrar (cauza Amuur c.
Franţa).
Protejarea libertăţii individuale împotriva ingerinţelor arbitrale ale autorităţilor nu trebuie să
stânjenească însă eforturile instanţelor în administrarea probelor, desfăşurarea procesului penal în
bune condiţii (cauza Tomasi c. Franţa).
Expunerea limitativă a motivelor pentru care o persoană poate fi privată de libertate se
regăseşte în dispoziţiile art. 148 C. proc. pen.
Or, în speţă, analizând măsura arestării preventive a inculpatului din perspectiva art. 5 din
Convenţia europeană, se apreciază că menţinerea acestei măsuri este justificată, luând în
considerare gravitatea potenţialelor fapte prevăzute de art. 12 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi art. 13
alin. (1) şi (3) din Legea nr. 678/2001 şi reţinând că există indicii că inculpatul a săvârşit faptele
pentru care este cercetat.
Susţinerile recurentului referitoare la lipsa antecedentelor penale, cooperarea cu autorităţile
judiciare, situaţia familială deosebită pot constitui eventual circumstanţe atenuante în cadrul
individualizării pedepsei, fără relevanţă sub aspectul pericolului social concret al faptelor pentru
care este cercetat.
Constatând că sunt întrunite atât cerinţele art. 3002 C. proc. pen., cât şi prevederile art. 5

77
parag. 1 lit. a) din Convenţia europeană a drepturilor omului, Curtea a respins ca nefondat recursul
declarat de inculpat.

51. Prelungirea arestării preventive. Minor între 16 şi 18 ani arestat preventiv. Durata
prelungirii după împlinirea vârstei de 18 ani

Arestare preventivă. Prelungire

C. proc. pen., art. 160e-160h alin. (2),


art. 480, art. 483 alin. (2) şi (3)

Dacă la data săvârşirii infracţiunii pentru care a fost arestat, minorul avea vârsta de 17
ani şi 8 luni, iar la data sesizării instanţei nu împlinise vârsta de 18 ani, prelungirea măsurii
s-a făcut corect pe o durată de 30 zile, având în vedere că între timp inculpatul a devenit
major.

C.A. Braşov, decizia penală nr. 589 din 28 iulie 2003,


în Culegere de practică judiciară, Ministerul Justiţiei, 2003-2004, Ed. All Beck, p. 223

Prin încheiere, Tribunalul Braşov a dispus prelungirea arestării preventive a inculpatului


P.V. pe o durată de 30 zile, motivând că subzistă temeiurile care au determinat luarea acestei
măsuri.
Curtea de Apel Braşov, în opinie majoritară, a respins recursul declarat de inculpat în
privinţa arestării preventive motivându-se că, deşi la data săvârşirii infracţiunii de tâlhărie
inculpatul avea vârsta de 17 ani şi 8 luni, iar la data sesizării instanţei nu împlinise vârsta de 18
ani, prelungirea măsurii s-a făcut corect pe o durată de 30 zile, deoarece inculpatul a devenit între
timp major. Câtă vreme dispoziţiile procedurale nu cuprind dispoziţii referitoare la modul în care
se dispune în cazul împlinirii vârstei de 18 ani de către inculpat în cursul procesului penal, în
cauză sunt aplicabile prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. pen., conform cărora inculpatul care a
săvârşit infracţiunea când era minor este judecat conform procedurii obişnuite, dacă la data
sesizării instanţei împlinise 18 ani. Spre deosebire de dreptul material, respectiv la pedeapsa
aplicabilă inculpatului minor, când se aplică pedeapsa specifică minorului, condiţiile în care este
arestat şi durata arestării se raportează la vârsta acestuia din momentul luării, respectiv prelungirii
măsurii. Măsurile speciale adoptate pentru minori nu mai apar aplicabile la majoratul acestora,
lipsind raţiunile care le-au impus. Extinzând considerentele privind durata la locurile de deţinere,
ar trebui ca inculpatul, minor la data săvârşirii infracţiunii, să fie deţinut în locurile speciale pentru
minori, chiar dacă a devenit major, ceea ce nu ar corespunde scopului dispoziţiilor referitoare la
minori.

Opinia separată a fost în sensul admiterii recursului şi reducerii duratei prelungirii arestării
preventive de la 30 zile la 20 zile, cu motivarea că dispoziţiile art. 480 C. proc. pen. prevăd că
urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi executarea hotărârilor
privitoare la aceştia se fac conform procedurii obişnuite, dar derogările se referă şi la arestarea
preventivă. S-a reţinut, în această opinie, că regimul juridic aplicabil minorilor este în funcţie de
vârsta făptuitorului la data săvârşirii infracţiunii, şi nu de vârsta acestuia la data începerii
procesului penal. Mai mult, conform art. 483 alin. (2) C. proc. pen., instanţa face aplicaţia
dispoziţiilor procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit
vârsta de 18 ani. Aşadar, prelungirea arestării preventive a inculpatului trebuia dispusă pe o durată
de 20 zile, fiind aplicabile dispoziţiile potrivit cărora durata măsurii preventive a inculpatului
minor mai mare de 16 ani poate fi prelungită în cursul urmăririi penale sau al judecăţii de fiecare
dată cu 20 zile.

78
Notă: Apreciem opinia separată în cauză ca fiind în litera şi spiritul dispoziţiilor procedurale
şi de drept material aplicabile minorilor, pentru următoarele considerente:
În cazul inculpaţilor minori, atât pedeapsa, cât şi măsurile preventive urmăresc reeducarea
tânărului, conştientizarea sa să realizeze pericolul social al faptei comise. Cum pedeapsa aplicată
unui minor este fundamental diferită, punându-se accentul pe necesitatea facilitării reintegrării în
societate a inculpatului, intenţia legiuitorului este de a se aplica, indiferent de stadiul procesual, un
tratament penal diferenţiat de al majorilor, şi nicidecum scindarea acestui tratament după cum
minorul a devenit sau nu major la data începerii procesului penal [art. 37 lit. b), art. 40 alin. (2) din
Convenţia cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990].
În cauzele cu minori, toate condiţiile restrictive se apreciază prin prisma dispoziţiilor
speciale aplicabile minorilor, coroborate cu dispoziţiile de reducere a pedepsei prevăzute de lege
pentru infracţiunea săvârşită, în raport cu proporţia fixată prin art. 109 C. pen., iar în cazul
măsurilor preventive cu dispoziţiile art. 160e-160h C. proc. pen.
Această interpretare se impune şi în raport cu dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Convenţia cu
privire la drepturile copilului (Legea nr. 18/1990), care prevăd drepturile oricărui copil care a
încălcat legea penală la un tratament care să ţină seama de vârsta, necesitatea reintegrării în
societate, urmărindu-se îndrumarea lui.
Un argument în plus se desprinde şi din faptul că la aplicarea pedepsei cu suspendare pentru
minori (deci când s-a dovedit că a încălcat legea penală) se are în vedere aplicarea pedepsei
rezultante prin aplicarea dispoziţiei de reducere. Deci, prin similitudine, se pot corobora
dispoziţiile de reducere cu prevederile art. 160h. Indicăm şi decizia nr. 6 din 19 octombrie 1998 a
Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie. Practica actuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
este în acest sens.
Aşadar, măsurile speciale aplicabile minorilor se menţin, indiferent că este vorba de măsuri
preventive sau pedepse, indiferent dacă a devenit sau nu major, deoarece se aplică prevederile
speciale prin raportare la momentul comiterii infracţiunii (în acelaşi sens, C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 257/1999, în R.D.P. nr. 1/2002).
În sprijinul opiniei separate sunt şi actualele dispoziţii ale art. 483 alin. (3) C. proc. pen., care
prevăd expres judecarea inculpatului care a săvârşit infracţiunea cât era minor după regulile
procedurale speciale privitoare la minori. Prin urmare, justeţea opiniei separate formulate în cauză
este evidentă, textul legal actual impunând concluzia conform căreia, chiar dacă inculpatul minor a
devenit major pe parcursul judecării cauzei sau dacă la momentul sesizării instanţei a devenit
major, toate măsurile speciale aplicabile minorilor se menţin.

52. Arestare preventivă a inculpatului minor între 14 şi 16 ani. Revocare. Dovada


discernământului, condiţie a răspunderii penale

Arestare preventivă
Discernământ

C. proc. pen., art. 99 şi urm., art. 148 lit. e), h) şi i),


art. 1491, art. 160b alin. (4), art. 160g alin. (1)

Dacă o măsură de arestare provizorie a fost revocată de judecător pentru


nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege, dacă ulterior se descoperă sau apar temeiuri noi
ori se reface actul lovit de nulitate, pentru sesizarea instanţei este necesară măsura arestării
provizorii, neputându-se dispune direct arestarea preventivă decât în cursul judecăţii.

C.A. Braşov, încheierea penală nr. 6 din 16 iulie 2003,


în Culegere de practică judiciară, Ministerul Justiţiei, 2003-2004,

79
Ed. All Beck, 2005, p. 237-242

Prin încheiere, Tribunalul Braşov a admis propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul


Braşov şi a dispus arestarea preventivă a inculpatului minor G.D. pe o perioadă de 12 zile. S-a
reţinut că inculpatul minor a întreţinut raport sexual cu minora F.A. în vârstă de 6 ani, iar conform
expertizei medico-legale psihiatrice are discernământul faptelor sale. S-a reţinut că motivaţia
săvârşirii faptei a fost intenţia acestuia de a experimenta scene erotice văzute la televizor. S-a
arătat că, deşi procurorul a sesizat instanţa cu propunere de arestare fără a mai parcurge etapa
arestării preventive provizorii prevăzută de art. 1491 C. proc. pen., măsura fiind luată anterior şi
situaţia fiind atipică, instanţa este în măsură să soluţioneze şi o astfel de propunere.
Recursul inculpatului a fost considerat fondat de Curtea de Apel Braşov şi a fost admis,
deoarece faţă de inculpat s-a luat iniţial măsura arestării provizorii pe 3 zile prin ordonanţa
procurorului din 7 iulie 2003 pentru comiterea infracţiunii de viol. Propunerea de arestare a fost
respinsă prin încheierea din 8 iulie, pe motiv că în lipsa efectuării unei expertize medico-legale
psihiatrice care să stabilească dacă inculpatul are discernământul faptei nu este îndeplinită condiţia
impusă de art. 160g C. proc. pen. aplicabilă şi în cazul arestării, potrivit căreia măsura reţinerii
minorului între 14 şi 16 ani poate fi luată numai dacă acesta răspunde penal.
La 10 iulie 2003, inculpatul a fost examinat de o comisie de medici care a concluzionat că
are discernământul faptei păstrat, astfel că procurorul a reiterat propunerea de arestare preventivă
la data de 14 iulie 2003, fără a mai lua măsura arestării provizorii.
Instanţa de control judiciar a apreciat că au fost nesocotite următoarele dispoziţii legale: în
cursul urmăririi penale, judecătorul nu poate lua măsura arestării preventive a inculpatului decât
dacă s-a luat de către procuror măsura arestării preventive provizorii şi propune conform art. 1491
C. proc. pen. luarea acestei măsuri de către instanţă. Chiar şi dacă o măsură de arestare provizorie
a fost revocată de judecător pentru nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege, dacă ulterior se
descoperă sau apar temeiuri noi ori se reface actul lovit de nulitate, pentru sesizarea instanţei este
necesară măsura arestării provizorii, neputându-se dispune direct arestarea preventivă decât în
cursul judecăţii [art. 160b alin. (4) C. proc. pen.]. În plus, expertiza efectuată fără internarea
minorului, conform art. 117 C. proc. pen., nu are nici o relevanţă juridică. Pe de altă parte,
referirile la pericolul public sunt pur generice, nu s-a dovedit de către organul de urmărire că în
oraşul şi în cartierul unde locuieşte inculpatul s-a creat un sentiment de insecuritate şi temere faţă
de acesta. Astfel, deşi fapta inculpatului este gravă, faţă de vârsta şi mediul în care a fost crescut şi
educat se impune luarea unor măsuri de ocrotire, şi nicidecum de constrângere privative de
libertate.

53. Drept la apărare. Apărători din oficiu pentru inculpaţi minori care au interese
contrare. Restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale

Drept la apărare
Inculpaţi cu interese contrare
Apărător din oficiu
Restituirea cauzei la procuror

C. proc. pen., art. 6, art. 171, art. 333

Dacă dintre mai mulţi inculpaţi cercetaţi pentru coautorat la infracţiunea de tâlhărie,
unul dintre ei susţine că toţi au participat la săvârşirea infracţiunii, iar ceilalţi neagă,
desemnarea aceluiaşi apărător din oficiu pentru toţi este nelegală, deoarece între ei există
contrarietate de interese, situaţie echivalentă cu lipsa de apărare.

C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1555/2000,

80
în R.D.P. nr. 1/2002, p. 120

Inculpaţii majori şi minori au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.


Apelurile lor au fost admise, cauza fiind restituită procurorului pentru refacerea urmăririi penale,
motivat de faptul că în cursul procesului nu s-a asigurat apărarea inculpaţilor. S-a motivat, între
altele, că desemnarea aceluiaşi apărător din oficiu nu a fost legală, între ei existând contrarietate de
interese.

Notă: Speţa aduce în prezent în discuţie temeiul restituirii. Ca urmare a actualelor dispoziţii
ce reglementează restituirea cauzei la procuror, pentru motivul menţionat temeiul restituirii îl
reprezintă dispoziţiile art. 332 alin. (2) teza ultimă C. proc. pen., concluziile formulate fiind
valabile, deoarece asistarea de către acelaşi apărător a inculpaţilor care au interese contrare
echivalează cu lipsa de apărare a acestora şi impune desesizarea instanţei.

54. Înlocuirea arestării preventive în cursul judecăţii. Inculpat minor. Schimbarea


temeiurilor. Tâlhărie. Revenire părţii vătămate şi a martorilor asupra declaraţiilor date în
cursul urmăririi penale

Arestare preventivă. Înlocuire


Martor. Revenire asupra declaraţiei

C. proc. pen., art. 139 alin. (1) şi (3), art. 145, art. 146
Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 5 parag. 3

Schimbarea declaraţiilor părţii vătămate şi a martorilor în faţa instanţei unde au


prezentat o cu totul altă stare de fapt care ar putea conduce la o schimbare de încadrare
juridică justifică înlocuirea arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea.

C.A. Braşov, decizia penală nr. 749 din 3 septembrie 2004,


în Culegere de practică judiciară, Ministerul Justiţiei, 2003-2004,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 250

Prin încheiere, s-a respins cererea inculpatului de înlocuire a arestării preventive cu


obligarea de a nu părăsi localitatea, motivând că subzistă temeiurile care au determinat luarea
acestei măsuri.
În recurs, inculpatul a solicitat înlocuirea arestării preventive cu măsura obligării de a nu
părăsi localitatea, motivând că s-au schimbat temeiurile şi a fost depăşită durata rezonabilă.
Instanţa de recurs a reţinut că din iunie 2004 şi până în septembrie 2004 măsura arestării a
fost menţinută de mai multe ori, ultima dată datorită neprezentării a trei martori. În plus, partea
vătămată şi alţi martori au prezentat în faţa instanţei o altă stare de fapt, iar art. 5 parag. 3 din
Convenţia europeană a drepturilor omului prevede că persoana arestată are dreptul de a fi judecată
într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procesului penal, punerea în libertate putând fi
subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea acesteia la proces. De asemenea, art. 139
alin. (1) şi (3) C. proc. pen. prevede că în situaţia schimbării temeiurilor arestul preventiv se
înlocuieşte cu una din măsurile prevăzute de art. 136 alin. (1) lit. b) sau c) C. proc. pen. Pentru că
există contradicţii între declaraţiile din cursul urmăririi penale şi cele din faza de judecată, ce
urmează a fi clarificate, ţinând seama că amânarea judecăţii nu se datorează poziţiei adoptate de
inculpat, precum şi durata arestării inculpatului, minor între 16 şi 18 ani (16 ani şi 11 luni ), s-a
apreciat că s-au schimbat temeiurile care au determinat arestarea preventivă şi s-a înlocuit cu
obligarea de a nu părăsi localitatea. Având în vedere că măsura prevăzută de art. 146 C. proc. pen.
este mai restrictivă decât măsura obligării de a nu părăsi localitatea şi pentru a asigura respectarea

81
măsurii dispuse, s-a făcut şi aplicarea art. 145) C. proc. pen., în sensul comunicării copiei deciziei
organelor acolo arătate.

Capitolul IV. Sancţiuni aplicate minorilor

55. Judecarea cauzelor cu inculpaţi minori în şedinţă publică. Nulitate

Şedinţă de judecată. Publicitate

C. proc. pen., art. 485

Conform art. 485 C. proc. pen., cauzele cu inculpaţi minori se judecă în şedinţă
nepublică, sancţiunea fiind nulitatea absolută, conform art. 197 alin. (2) din acelaşi cod.

Trib. Alba, decizia penală nr. 80/A/2006, definitivă prin decizia penală nr. 98/2006 a Curţii
de Apel Alba Iulia, nepublicate

Prin sentinţa penală nr. 374 din 24 octombrie 2005, Judecătoria Blaj a condamnat inculpaţii
V.A. (născut la 20.04.1987) şi B.M. (născut la 5.03.1988) la pedepse de 1 an şi 6 luni, respectiv 2
ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de furt calificat în dauna avutului privat, prevăzută şi
pedepsită de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), g), i), cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen.; a
constat că nu s-au formulat pretenţii civile în cauză; a confiscat de la inculpaţi suma de 104,6 RON
şi i-a obligat la cheltuieli judiciare către stat.
Instanţa de fond a reţinut că inculpaţii au sustras din magazin, în noaptea de 25.08.2004,
bani şi bunuri în valoare totală de 5.495.000 lei.
La individualizarea pedepselor aplicate, instanţa de fond a ţinut seama de faptul că inculpatul
B.M. a comis fapta în timpul termenului de încercare, respectiv al libertăţii supravegheate, aplicată
prin sentinţa penală nr. 137/2004 a Judecătoriei Blaj, tot pentru infracţiuni de furt în dauna
avutului privat.
Parchetul de pe lângă Judecătoria Blaj a arătat în motivele de apel formulate în scris,
conform dispoziţiilor art. 374 teza I C. proc. pen., că hotărârea instanţei de fond este lovită de
nulitate absolută, deoarece judecarea cauzei a avut loc în şedinţă publică, deşi, conform
dispoziţiilor art. 485 C. proc. pen., şedinţa trebuia să fie nepublică, deoarece se judecau cauze cu
minori.
Inculpaţii, în motivele de apel formulate în scris şi menţinute şi oral, conform dispoziţiilor
art. 374 C. proc. pen., au solicitat achitarea, arătând că nu se fac vinovaţi de faptele pentru care au
fost condamnaţi.
Tribunalul Alba, Secţia penală, judecând apelurile declarate conform dispoziţiilor art. 378 C.
proc. pen., a admis apelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Blaj, pe care l-a apreciat ca fondat
numai sub aspectul neaplicării dispoziţiilor art. 103 alin. (6) C. pen. inculpatului B.M. şi a
neinterzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. ambilor inculpaţi.
Apelurile inculpaţilor au fost considerate nefondate şi, ca atare, au fost respinse (decizia
penală nr. 80/A din 6 martie 2006, pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr. 462/2006).
În termenul legal prevăzut de art. 3853 C. proc. pen. a declarat recurs împotriva deciziei

82
instanţei de apel inculpatul B.M., pe care nu l-a motivat în scris, conform dispoziţiilor art. 38510 C.
proc. pen.
În motivele de recurs susţinute oral de avocat, pentru inculpatul-recurent s-a solicitat
achitarea sa, deoarece nu este vinovat de faptele pentru care a fost condamnat.
Pentru inculpatul-intimat V.A., avocatul a solicitat extinderea efectelor recursului
inculpatului B.M., conform dispoziţiilor art. 3857 C. proc. pen. Judecând recursul inculpatului
conform dispoziţiilor art. 38514 C. proc. pen., constată că este nefondat şi va fi respins, pentru
considerentele următoare:
Instanţele de fond şi de apel au reţinut o corectă stare de fapt şi o corectă încadrare juridică.
Vinovăţia inculpatului-recurent este dovedită prin declaraţia martorului T.I., care în
dimineaţa zilei de 26.08.2004 orele 5.30 l-a luat la ocazie în autoturismul său pe inculpatul-
recurent B.M., care se deplasa de la Bălcaciu spre gară, era „încărcat” cu numeroase bagaje;
martorul a aflat ulterior că în acea noapte s-a spart magazinul părţii civile; procesul-verbal de
reconstituire, în care ambii inculpaţi descriu modul de comitere a faptei; procesul-verbal întocmit
cu ocazia depistării inculpatului-intimat V.A. cu produsele sustrase pe care le oferea spre vânzare.
Inculpatul-recurent B.M. a avut o atitudine oscilantă şi în cursul cercetării judecătoreşti nu a
mai menţinut declaraţiile din faza de urmărire penală şi nu a mai recunoscut faptele.
Revenirile sale nu sunt motivate, astfel încât s-a reţinut că acestea nu sunt decât încercări
nereuşite ale inculpatului-recurent de a se disculpa.
Instanţele de fond şi de apel au făcut o corectă apreciere a probelor administrate în cauză,
conform dispoziţiilor art. 63 C. proc. pen.
Constatând că în cauză nu sunt motive pentru extinderea efectelor recursului şi asupra
inculpatului-intimat V.A. şi nici motive de recurs care să fie examinate din oficiu, conform art.
3856 alin. (3) C. proc. pen., s-a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul B.M.

56. Reţinerea circumstanţelor atenuante în favoarea inculpatului minor. Lipsa


antecedentelor penale. Aplicarea unei pedepse cu executare în regim privativ de libertate

Circumstanţe atenuante
Antecedente penale
Pedeapsă. Executare în regim privativ de libertate

C. pen., art. 64, art. 71 17 , art. 74, art. 99, art. 109

La alegerea pedepsei aplicate inculpatului minor, sub aspectul cuantumului şi


modalităţii de executare, instanţele de judecată trebuie să aibă în vedere, pe lângă pericolul
social al faptei comise, şi modalitatea de săvârşire şi cauzele care au determinat inculpatul
minor să comită o faptă antisocială, dacă mediul din care provine a avut o influenţă
negativă, a fost propriu sau impropriu dezvoltării şi educării sale.

C.A. Alba Iulia, Secţia pentru minori şi familie,


decizia penală nr. 14 din 17 ianuarie 2006
Trib. Hunedoara, decizia penală nr. 392 din 3 octombrie 2005
Judecătoria Deva, sentinţa penală nr. 959/2005,
nepublicate

În cauză, prin sentinţa penală nr. 959/2005 a Judecătoriei Deva, a fost condamnat inculpatul
minor V.M.B. la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de furt calificat
prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi
art. 109 C. pen. A fost privat inculpatul de exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen., în
17
Articolul 71 C. Pen. a fost modificat prin Legea nr. 278/2006.
83
condiţiile art. 71 din acelaşi cod. A fost obligat inculpatul în solidar cu părţile responsabile
civilmente la plata sumei de 18.000.000 lei despăgubiri către partea civilă şi la plata sumei de
2.300.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî în acest fel, cu referire la actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a
reţinut că inculpatul minor a sustras din buzunarul părţii vătămate, în timp ce aceasta se deplasa pe
stradă, suma de 18 milioane lei, a fugit cu banii, deşi partea vătămată a alergat după acesta şi a
strigat după ajutor. Fiind în cele din urmă identificat, inculpatul nu şi-a recunoscut vinovăţia, iar
mama sa a încercat muşamalizarea anchetei, martorii propuşi în apărare au dat declaraţii echivoce
şi contradictorii menite să înlăture răspunderea penală a inculpatului.
În apelul formulat, inculpatul a solicitat să se reţină în favoarea sa circumstanţele atenuante
prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen. şi să fie suspendată condiţionat executarea
pedepsei aplicate.
Prin decizia penală nr. 392/A din 3 octombrie 2005, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, s-a
admis apelul inculpatului, dar s-au înlăturat doar dispoziţiile art. 64 lit. d), în condiţiile art. 71 C.
pen., menţinându-se în rest dispoziţiile sentinţei atacate, reţinând că probele administrate de
instanţa de fond au confirmat starea de fapt şi vinovăţia inculpatului, că încadrarea juridică dată
faptei este legală, furtul fiind săvârşit în public, că pedeapsa aplicată a fost bine individualizată în
raport de toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., iar prin modalitatea de exercitare există
garanţia realizării scopului preventiv şi educativ al pedepsei (art. 52 C. pen.), că în cauză nu sunt
temeiuri pentru reţinerea de circumstanţe atenuante sau de schimbare a modalităţii de executare a
pedepsei.
Apelul inculpatului a fost apreciat ca admisibil numai în ce priveşte aplicarea pedepsei
accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. d) C. pen., contrar hotărârii C.E.D.O. în
cazul Sabou şi Pârcălab c. României, hotărâre care, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţia
României, face parte din dreptul intern, fiind obligatorie.
Instanţa de recurs, de asemenea, a apreciat că pedeapsa aplicată inculpatului, de 1 an şi 6
luni închisoare cu executare în regim de detenţie, a fost bine individualizată – atât sub aspectul
cuantumului, cât şi al modalităţii de executare –, fiind respectate dispoziţiile art. 72 C. pen.,
reţinându-se atât starea de minoritate a inculpatului, cât şi lipsa antecedentelor penale.
Solicitarea recurentului de a se reduce cuantumul pedepsei aplicate prin reţinerea de
circumstanţe atenuante şi apoi să i se aplice dispoziţiile art. 81 şi art. 82 C. pen. privind
suspendarea condiţionată a executării pedepsei s-a apreciat a fi justificată, raportat la gradul de
pericol social al faptei comise, ce rezidă din modalitatea concretă de săvârşire, respectiv în piaţa
publică şi în prezenţa mai multor persoane. Prin modalitatea de executare a pedepsei în regim de
detenţie dispusă de instanţele anterioare există garanţia realizării scopului preventiv şi educativ al
pedepsei, conform art. 52 C. pen., neexistând elementele care să justifice aplicarea dispoziţiilor art.
81 şi urm. C. pen.

Notă: În hotărârile pronunţate se remarcă o problemă legată de individualizarea pedepsei,


care nu mai poate fi evident îndreptată, hotărârile fiind definitive. Astfel, instanţele de fond, de
apel şi de recurs au făcut abstracţie de lipsa antecedentelor penale ale inculpatului minor, de
vârstă, de faptul că provine dintr-un mediu familial dezorganizat care i-a oferit un cadru impropriu
educării şi dezvoltării sale. În plus, motivarea hotărârilor este mai mult sumară, cu trimiteri la
dispoziţiile legale, se folosesc termeni generali fără o analiză a persoanei inculpatului minor şi a
considerentelor concrete avute în vedere la alegerea sancţiunii, cuantumului pedepsei, modalităţii
de executare. Or, instanţa de judecată are obligaţia nu doar să evidenţieze mijloacele de probă,
printr-o enumerare, ci să le analizeze în raport cu soluţia adoptată, urmând să arate în concret ce a
avut sau nu în vedere şi ce anume a rezultat din evaluarea făcută (în acest sens, s-a pronunţat şi
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia nr. 498/2006). S-au ignorat prevederile Legii nr. 18/1990
de ratificare a Convenţiei privind drepturile copilului, conform cărora mediul penitenciar pentru
minorul autor al unei fapte penale trebuie să fie o excepţie – art. 37 lit. b).

84
57. Obligaţia instanţei de fond de a se pronunţa din oficiu asupra reparării pagubei
suferite de minorii rezultaţi din relaţiile de concubinaj ale mamei cu victima infracţiunii de
omor, chiar dacă nu există constituire de parte civilă în cauză. Criterii de stabilire a
cuantumului

Rolul activ al instanţei


Acţiune civilă. Exercitare din oficiu

C. proc. pen., art. 17


C. proc. civ., art. 45
Legea nr. 119/1996, art. 13, art. 57
Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 5 parag. 3, art. 6

În conformitate cu prevederile art. 17 C. proc. pen., instanţa are obligaţia să exercite


din oficiu acţiunea civilă atunci când din probele administrate în cauză rezultă că victima
infracţiunii de omor asigura întreţinerea minorilor, deoarece se impune asigurarea realizării
drepturilor acestora, respectiv acordarea de daune materiale şi morale. Este greşită
concluzia instanţei de judecată, care a reţinut că nu există constituire de parte civilă,
deoarece reprezentanta legală a minorilor a declarat că nu are pretenţii de la inculpaţi, iar
procurorul nu a formulat acţiune civilă în numele minorilor.
Omisiunea instanţei de a asigura în concret realizarea dreptului minorilor nu
reprezintă însă o nesoluţionare a fondului cauzei, care să impună desfiinţarea în întregime a
sentinţei.

C.A. Alba Iulia, decizia penală nr. 30 din 23 mai 2006, nepublicată 18

Inculpaţii au fost condamnaţi pentru comiterea infracţiunii de omor calificat, iar, sub
aspectul laturii civile, s-a reţinut că partea civilă (sora victimei, care s-a ocupat de înmormântare,
parastase şi care a suportat toate cheltuielile) nu s-a constituit parte civilă, iar reprezentanta legală
a minorilor a declarat că nu are pretenţii de la inculpaţi. Cum nici procurorul nu a formulat acţiune
civilă în numele minorilor, instanţa a constatat, în considerarea dispoziţiilor art. 45 C. proc. civ. şi
art. 17 C. proc. pen., că nu există pretenţii civile în cauză.
Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, care
a criticat hotărârea sub aspectul rezolvării laturii civile, deoarece trebuia să se pronunţe din oficiu
în legătură cu repararea pagubei suferite de cei doi minori, chiar dacă nu a existat constituire de
parte civilă, şi să administreze probe în vederea stabilirii prejudiciului real suferit de aceştia.
Concluzionând, solicitarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu a fost de admitere a
apelului, casare a sentinţei penale atacate şi trimitere a cauzei spre rejudecare.
Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate prin prisma criticilor formulate şi
judecând apelul în temeiul art. 378 C. proc. pen. şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 371 alin. (2)
C. proc. pen., Curtea de Apel a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu şi a
desfiinţat sentinţa numai sub aspectul laturii civile. Rejudecând în aceste limite, a obligat inculpaţii
în solidar, iar inculpaţii minori în solidar cu părţile responsabile civilmente la câte 30 milioane lei
daune morale în favoarea minorilor V.A. şi V.M., pentru considerentele ce vor fi dezvoltate în
continuare.
În conformitate cu prevederile art. 17 C. proc. pen., instanţa are obligaţia să exercite din
oficiu acţiunea civilă, dat fiind faptul că cei doi copii sunt minori şi se impune asigurarea realizării
drepturilor acestora, respectiv acordarea de daune materiale şi morale.
În cauză se constată că instanţa de fond, în conformitate cu dispoziţiile art. 320 C. proc. pen.,
a chemat reprezentanta legală a celor doi minori, dar pentru că aceasta a precizat expres că nu are
18
Sentinţa nu este definitivă, unul dintre inculpaţi a declarat recurs.
85
pretenţii de la inculpaţi, s-a limitat doar la a constata acest aspect, fără a exercita din oficiu
acţiunea civilă.
Această omisiune afectează justa soluţionare a cauzei şi aflarea adevărului, dar Curtea de
Apel consideră că nu se impune rejudecarea în primă instanţă, conform trimiterii făcute de
Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu la dispoziţiile art. 197 alin. (4) teza finală C. proc. pen.
Celor două persoane minore nu li s-au adus vătămări procesuale care să atragă nulitatea
tuturor actelor întocmite în faza de judecată în prima instanţă, deoarece instanţa şi-a îndeplinit
obligaţia de a chema reprezentanta legală a acestora, căreia i-a explicat că se poate constitui parte
civilă. Sub acest aspect, hotărârea instanţei de fond nu este criticabilă, prevederile art. 320 C. proc.
pen. fiind respectate. Pe de altă parte, apelul este o cale devolutivă de atac, iar omisiunea instanţei
de a asigura în concret realizarea dreptului minorilor nu reprezintă o nesoluţionare a fondului care
să impună desfiinţarea în întregime a sentinţei. Considerentelor prezentate le adăugăm şi
argumentele ce ţin de situaţia concretă a reprezentantei legale a minorilor, dar şi cele privind
judecarea într-un termen rezonabil, conducerea procedurii cu toată promptitudinea necesară, care
impune examinarea laturii civile, şi nu o nouă judecată (cauza Toth c. Austria). Astfel, concubina
victimei nu a înţeles să formuleze pretenţii civile, ceea ce impune concluzia că aceasta nu a înţeles
să administreze probe sub aspectul despăgubirilor materiale, „atitudine pasivă” expres manifestată.
În plus, cu mare greutate s-a prezentat şi în faţa Curţii de Apel la un singur termen de judecată şi a
arătat expres că îi este foarte greu, deoarece se deplasează de la mare distanţă şi nu are mijloace
materiale pentru a-şi plăti transportul.
Aşadar, revine instanţei de judecată sarcina de a rezolva din oficiu, eficient şi fără a
prejudicia părţile din proces, latura civilă a cauzei, în considerarea dispoziţiilor art. 17 C. proc.
pen.
Rejudecând cauza sub aspectul laturii civile, nu s-a creat un tratament preferenţial celor doi
minori şi nu s-a încălcat principiul egalităţii de arme şi şanse, în sensul dispoziţiilor art. 6 din
Convenţia europeană a drepturilor omului, ci doar s-a asigurat realizarea dreptului celor două
persoane minore, în conformitate cu prevederile art. 17 C. proc. pen.
În cazul de faţă, apreciem că o reluare în întregime a judecării cauzei (aşa cum s-a solicitat
prin motivele de apel de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu) nu ar fi dus decât la
prelungirea procedurii şi s-ar fi transformat într-un du-te-vino, care se împacă greu cu prevederile
art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană, privind dreptul unei persoane de a fi judecată, de a i se
determina vinovăţia sau nevinovăţia într-un termen rezonabil.
De aceea, Curtea de Apel, exercitând din oficiu acţiunea civilă pentru cei doi minori, a
constatat că sunt pe deplin îndreptăţiţi la daune morale la al căror cuantum Curtea de Apel a avut
în vedere că cei doi minori sunt rezultaţi (afirmativ) din relaţiile de concubinaj ale mamei lor cu
victima infracţiunii de omor, care conform probelor administrate nu a putut să-i recunoască,
deoarece nu avea acte de identitate. A rezultat că victima lucra ca zilier şi din ceea ce câştiga
oferea sporadic şi copiilor câte 200.000-400.000 lei şi le cumpăra haine şi dulciuri. Aşadar, pentru
aceşti copii, moartea victimei reprezintă o „pierdere” şi în cauză nu se pune problema stării civile
în sensul dispoziţiilor art. 13 şi art. 57 din Legea nr. 119/1996, republicată, ci a interesului în
promovarea acţiunii, datorită prejudiciului indirect cauzat. Prin ricoşeu, minorilor li s-a cauzat un
prejudiciu, ţinând seama de faptul că victima le asigura o întreţinere, chiar dacă era sporadică. S-a
apreciat astfel că se justifică acordarea daunelor morale în cuantum de 30 milioane lei.
Astfel, pentru aceste argumente, în considerarea dispoziţiilor art. 17 C. proc. pen., art. 6 şi
art. 5 parag. 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului, Curtea de Apel a examinat apelul
Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu şi l-a găsit întemeiat în limitele menţionate.

58. Exercitarea căii de atac a apelului şi apoi a recursului împotriva unei hotărâri
judecătoreşti penale definitive prin neapelare în termenul legal. Inadmisibilitate

Hotărâre definitivă. Cale de atac

86
C. proc. pen., art. 363, art. 364, art. 415 alin. (1), art. 416 pct. 2 lit. a)

Împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive nu se mai poate exercita o cale de atac
ordinară de anulare, respectiv recursul, care, ca şi apelul, se efectuează într-un termen fix
stabilit de lege, tocmai pentru a împiedica hotărârea instanţei de fond să devină definitivă şi
executorie.
Operează deci o decădere a inculpatului care nu a declarat apel până la momentul
procesual limită prevăzut de lege şi nu mai există posibilitatea examinării recursului,
hotărârea atacată fiind definitivă.

Judecătoria Sălişte, sentinţa penală nr. 12 din 3 februarie 2005


Trib. Sibiu, Secţia penală, decizia nr. 79 din 15 martie 2006,
nepublicate

Prin sentinţa penală nr. 12 din 3 februarie 2005, Judecătoria Sălişte a condamnat inculpaţii
minori N.N. şi M.P. la pedepse rezultante de câte 2 ani închisoare, pentru comiterea a câte trei
infracţiuni de furt calificat în dauna avutului privat, prevăzute şi pedepsite de art. 208 alin. (1), art.
209 alin. (1) lit. a) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. şi art. 109 C. pen.; a obligat inculpaţii
minori în solidar cu părţile responsabile civilmente la despăgubiri civile şi la plata cheltuielilor
judiciare.
Prin decizia penală nr. 79 din 15 martie 2006, Tribunalul Sibiu, Secţia penală, a respins ca
tardiv apelul inculpatului M.P.
Instanţa de apel a reţinut că inculpatul a declarat apel la 29.11.2005, în condiţiile în care
sentinţa instanţei de fond i-a fost comunicată la data de 9.02.2005, deci cu depăşirea termenului de
10 zile prevăzut de art. 363 C. proc. pen. S-a reţinut că în cauză nu sunt întrunite nici cerinţele
impuse de art. 364 C. proc. pen., care prevăd ca cererea de apel să fie făcută în cel mult 10 zile de
la începerea executării pedepsei (în cauză, începerea executării pedepsei a avut loc la data de
31.10.2005).
În cauză, inculpatul M.P. a declarat recurs împotriva deciziei penale nr. 79 din 15 martie
2006, pronunţată de Tribunalul Sibiu (ce i-a fost comunicată la data de 20.03.2006).
Recursul nu a fost motivat în scris, conform dispoziţiilor art. 38510 C. proc. pen., dar prin
susţinerea orală conform art. 38510 alin. (3) C. proc. pen., a solicitat reducerea pedepsei aplicate,
sub doi ani.
Inculpatul N.N., deşi nu a declarat nici apel, nici recurs, în ultimul cuvânt a solicitat
reducerea pedepsei.
Curtea de Apel, judecând recursul conform dispoziţiilor art. 38514 C. proc. pen., a constatat
că hotărârea instanţei de fond a rămas definitivă la data expirării termenului de apel, conform art.
416 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.
Aşa fiind, hotărârea instanţei de fond este executorie de la data rămânerii definitive, conform
art. 415 alin. (1) C. proc. pen., şi a fost pusă în executare prin emiterea mandatelor şi încarcerarea
inculpaţilor.
În cauză, instanţa de apel nu a constatat motive pentru repunerea în termen şi nici instanţa de
recurs nu constată astfel de motive, în considerarea dispoziţiilor art. 364, art. 365 C. proc. pen.,
raportat la art. 3853 alin. (2) C. proc. pen.
Examinând cauza prin extindere şi cu privire la inculpatul N.N. care nu a declarat recurs,
conform dispoziţiilor art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., se constată că, datorită incidentului privind
neexercitarea apelului în termen de către inculpatul M.P., acest efect al extinderii se impune a fi
respins de plano şi în calea de atac a recursului.

Notă: Ca instanţă de casare, cu un veritabil rol de îndrumare a instanţelor de fond, deşi nu


poate îndrepta hotărârea, instanţa de recurs remarcă o problemă legată de individualizarea

87
pedepselor aplicate inculpaţilor minori şi reţine că instanţa de fond a făcut abstracţie de lipsa
antecedentelor penale ale inculpaţilor minori, de faptul că au adoptat o atitudine sinceră şi de
regret faţă de faptele comise, recunoscând că au produs prejudicii mai multor persoane, astfel că,
verificând motivarea, aceasta este mai mult decât sumară, rezumată la termeni generali, fără o
analiză a persoanei inculpaţilor şi a considerentelor concrete avute în vedere de instanţă la alegerea
sancţiunii, cuantumului şi modalităţii de executare a pedepsei. Aproape s-au ignorat prevederile
Legii nr. 18/1990 de ratificare a Convenţiei cu privire la drepturile copilului, conform cărora
mediul penitenciar pentru minorul autor al faptelor penale trebuie să fie o excepţie – art. 37 lit. b).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că aprecierile cu caracter general, fără un examen al
probelor, fără încadrarea faptică în modelul legal a faptelor pentru care inculpatul este judecat şi
condamnat şi concretizarea într-o apreciere coroborată a tuturor mijloacelor de probă, a criteriilor
concrete pe care s-a bazat pedeapsa reprezintă o nemotivare. Instanţa trebuie nu doar să
evidenţieze mijloacele de probă printr-o enumerare şi să indice cuantumul pedepsei, ci să le
analizeze în conţinutul lor în raport cu soluţia adoptată – I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 498 din
26 ianuarie 2006.
Curtea de Apel a considerat necesar să indice aceste aspecte, practica arătând că „astfel de
constatări în cuprinsul hotărârii care nu poate fi casată pot folosi inculpatului” (G. Antoniu, N.
Volonciu, Practica judiciară penală, Ed. Academiei, Bucureşti, vol. IV, 1993, p. 253; Dreptul nr.
11/2002, p. 257).

59. Omor calificat. Victimă minor, în vârstă de două luni şi jumătate. Individualizarea
pedepsei. Reţinerea nejustificată a circumstanţelor atenuante personale

Circumstanţe atenuante personale


Individualizarea pedepsei

C. pen., art. 74, art. 76, art. 174, art. 175 lit. b)

Reţinerea de circumstanţe atenuante personale în favoarea inculpatului, când victima


infracţiunii de omor calificat este un copil de două luni şi jumătate, reprezintă o încălcare a
dispoziţiilor art. 74 şi art. 76 C. pen.

C.A. Alba Iulia, Secţia pentru minori şi familie,


decizia penală nr. 4/A din 10 ianuarie 2006,
în Culegere de practică judiciară pe trimestrul IV 2005

Prin sentinţa penală nr. 428 din 27 octombrie 2005, pronunţată de Tribunalul Hunedoara
(dosar nr. 11376/2004), inculpatul C.I. a fost condamnat la 12 ani închisoare cu pedeapsa
complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe timp de 4 ani,
pentru infracţiunea de omor calificat prevăzută şi pedepsită de art. 174, raportat la art. 175 lit. d)
C. pen., cu aplicarea art. 74 şi art. 76 din acelaşi cod.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În cursul lunii martie 2004, partea civilă M.A.M., de 19 ani, a intrat în relaţii de concubinaj
cu inculpatul C.I., angajat la E.M.L. Partea civilă avea în îngrijire pe minora M.S.C., născută dintr-
o altă relaţie de concubinaj la data de 21 ianuarie 2004, iar inculpatul avea la rândul său în
întreţinere un băiat, din căsătoria anterioară, în vârstă de 6 ani.
În ziua de 9 aprilie 2004, în jurul orelor 10.30, inculpatul a plecat la serviciu, pentru a-şi
ridica salariul. La întoarcere, inculpatul a consumat băuturi alcoolice şi a mai cumpărat o sticlă de
votcă pe care nu i-a arătat-o concubinei.
După ce partea civilă a primit bani de la inculpat, a plecat de acasă în Petroşani, pentru a
face cumpărături, cei doi copii rămânând în grija inculpatului. În acest interval de timp, inculpatul

88
a consumat sticla de votcă, ajungând în stare de ebrietate.
Partea civilă a revenit acasă în jurul orelor 16.00, iar în jurul orelor 20.00 a părăsit din nou
locuinţa pentru a cumpăra ţigări şi dulciuri de la un magazin din apropiere. După plecarea părţii
civile, inculpatul i-a cerut fiului său să-i cumpere o sticlă de votcă, pe care a consumat-o în timp ce
aştepta revenirea concubinei. Întrucât fiica părţii civile plângea, iar inculpatul nu a reuşit să o
liniştească, pe fondul stării de ebrietate şi-a pierdut controlul, a lovit victima cu palmele peste cap
şi a trântit-o pe pat, acţiuni în urma cărora pe fondul fragilităţii unui organism de numai 2 luni şi
jumătate, victima a suferit leziuni cranio-cerebrale care au dus la decesul acesteia. Realizând ce s-a
întâmplat, inculpatul a încuiat uşa cu ambele sisteme de închidere, concubina acestuia neavând
cheie decât de la un singur sistem, pentru a pune la punct o versiune de apărare când aceasta
soseşte acasă. Întrucât concubina sa a întârziat mai mult timp, inculpatul s-a aşezat în pat lângă
minoră şi cu copilul său şi, din cauza alcoolului consumat, a adormit şi nu a mai auzit bătăile
repetate la uşa de intrare ale concubinei decât în jurul orelor 03.00, când a deschis uşa şi când
aceasta a constatat imediat decesul fiicei sale. Când i-a cerut explicaţii inculpatului, acesta a negat
orice implicare, însă fiul inculpatului i-a relatat că, întrucât victima plângea încontinuu şi cu toate
încercările sale de a o opri nu a putut, s-a enervat, a lovit-o cu palmele şi a trântit-o pe pat.
Faptele inculpatului, aşa cum au fost arătate mai sus, întrunesc elementele constitutive ale
infracţiunii de omor calificat, în condiţiile art. 174, raportat la art. 175 lit. d) C. pen. Apărările
inculpatului, că a scăpat victima din braţe când încerca să o treacă de pe un braţ pe altul, iar în
cădere s-a lovit cu capul de tăblia patului, nu pot fi luate în considerare, întrucât nu se coroborează
cu nici o probă administrată în cauză.
La aplicarea pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 72 C. pen., pericolul
social al faptei săvârşite, persoana inculpatului, împrejurările concrete ale comiterii faptei, limitele
şi scopul pedepsei.
De asemenea, instanţa, având în vedere conduita anterioară bună a inculpatului şi atitudinea
acestuia după comiterea faptei, respectiv a achitat cheltuielile de înmormântare şi a fost de acord
cu plata daunelor morale solicitate de mama victimei şi celelalte de partea civilă, a apreciat că se
impune reţinerea în favoarea inculpatului a acestora ca circumstanţe atenuante prevăzute de art. 74
şi art. 76 C. pen. În baza textelor de lege deja menţionate şi ţinând cont de cele expuse mai sus,
instanţa a aplicat inculpatului o pedeapsă de 12 ani închisoare, cu pedeapsa accesorie prevăzută de
art. 64 lit. a), b), c) şi e) C. pen., în condiţiile art. 71 din acelaşi cod.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel în termen, motivat, Parchetul de pe lângă
Tribunalul Hunedoara şi inculpatul, ambii criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, Parchetul
solicitând înlăturarea circumstanţelor atenuante reţinute în favoarea inculpatului şi să i se aplice
acestuia o pedeapsă cu executare în regim de detenţie, în limitele prevăzute de art. 174, raportat la
art. 175 lit. d) C. pen., iar inculpatul a solicitat în principal achitarea, iar în subsidiar schimbarea
încadrării juridice a faptei în lovituri cauzatoare de moarte.
Prin decizia penală nr. 4/A din 10 ianuarie 2006, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul
declarat de Parchet.
A desfiinţat sentinţa atacată numai sub aspectul individualizării pedepsei. A înlăturat
aplicarea dispoziţiilor art. 74 şi art. 76 C. pen. privind circumstanţele atenuante.
A stabilit pedeapsa aplicată inculpatului C.I. la 18 ani închisoare pentru săvârşirea
infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174, raportat la art. 175 lit. d) C. pen.
A aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64
lit. a), b), d) şi e) C. pen., pe timp de 4 ani. A privat inculpatul de exerciţiul drepturilor prevăzute
de art. 64, în condiţiile art. 71 C. pen. A respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul C.I.
împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea a reţinut următoarele:
Probele administrate de instanţa de fond au confirmat starea de fapt şi vinovăţia inculpatului
cu privire la infracţiunea de omor calificat, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 174, raportat la art.
175 lit. d) C. pen. Într-adevăr, criticile formulate de Parchet prin apelul declarat sunt fondate, în
mod greşit prima instanţă a aplicat inculpatului pedeapsa de 12 ani închisoare, cu reţinerea de

89
circumstanţe atenuante prevăzute de art. 74 şi art. 76 C. pen. Sub acest aspect, este de observat că
instanţa de fond nu a avut în vedere la individualizarea şi aplicarea pedepsei toate criteriile
prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social al faptei comise şi persoana
făptuitorului. Astfel, fapta inculpatului de a lovi cu brutalitate un copil de numai 2 luni şi jumătate,
cu palmele în zona capului, precum şi aruncarea cu intensitate a acestuia în pat, comisă pe fondul
consumului de alcool, constituie o faptă deosebit de gravă ce necesită aplicarea unui tratament
sancţionator adecvat.
Atitudinea inculpatului a fost una nesinceră, declarând constant că nu i-a aplicat lovituri
victimei, iar decesul acesteia se datorează loviturii din culpă de tăblia patului. Numai
comportamentul bun al inculpatului anterior comiterii faptei (nu are antecedente penale, a avut în
îngrijire pe fiul său minor) şi achitarea de către acesta a cheltuielilor ocazionate de decesul
victimei, ca şi acordul lui de a plăti daunele morale solicitate de partea civilă, singurele date
pozitive dintre criteriile de aprecieri reţinute de instanţa de fond, nu sunt de natură să ducă la
concluzia reţinerii în favoarea inculpatului a circumstanţelor atenuante (art. 74 şi art. 76 C. pen.).
Pentru aceste considerente, instanţa de apel apreciază că aplicarea unei pedepse de 18 ani
închisoare pentru fapta săvârşită de inculpat corespunde tuturor criteriilor de individualizare
prevăzute de art. 72 C. pen., iar prin modalitatea de executare există garanţia realizării scopului
preventiv şi educativ al pedepsei (art. 52 C. pen.). Aşa fiind, în temeiul art. 379 alin. (1) pct. 2 lit.
a) C. proc. pen., se va admite apelul Parchetului şi se va desfiinţa hotărârea atacată, în sensul arătat
anterior.

60. Nepronunţarea instanţei de judecată asupra tuturor motivelor de apel invocate de


inculpat. Casare cu trimitere spre rejudecarea apelului. Inculpat condamnat pentru
infracţiunea de trafic de persoane. Aprecierea moralităţii victimei la stabilirea cuantumului
pedepsei aplicate inculpatului

Recurs. Nepronunţarea instanţei


Trafic de persoane
Pedeapsă. Stabilirea cuantumului

C. proc. pen., art. 3859 pct. 9

Aprecierile cu caracter general, fără un examen coroborat al probelor administrate, cu


referiri concrete la ceea ce rezultă din evaluarea lor, reprezintă o nemotivare.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 498 din 26 ianuarie 2006,


www.scj.ro

Prin sentinţa penală nr. 941 din 28 iunie 2005 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a II-a penală,
în temeiul art. 334 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute prin actul de
sesizare din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 şi art. 329 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33
lit. a) C. pen., în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului
de persoane.
În temeiul dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, a fost condamnat inculpatul
B.D. la pedeapsa de 6 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane.
Conform art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b)
C. pen.
În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, s-au
interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 4 ani după
executarea pedepsei principale.
În temeiul dispoziţiilor art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut arestarea preventivă a

90
inculpatului şi în temeiul dispoziţiilor art. 88 C. pen., a scăzut din pedeapsa aplicată durata reţinerii
şi arestării preventive de la 10 august 2004 la zi.
S-a constatat că partea vătămată P.F.M. nu a exercitat acţiune penală.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în fapt, că la 10 august 2004,
inculpatul B.D. a vândut-o pe P.F.M. denunţătorului A.N.V., în scopul exploatării sexuale, contra
sumei de 350 dolari S.U.A. şi 1.600.000 lei, fiind surprins în flagrant delict imediat după
efectuarea tranzacţiei.
Din constatările poliţiei (menţionate în procesul-verbal de consemnare a flagrantului) a
rezultat că A.N.V. a ajuns cu taxiul la locul de întâlnire cu inculpatul B.D., stabilit anterior prin
telefon, inculpatul a coborât din autoturism şi a primit banii de la denunţător, iar după ce i-a
numărat, a deschis portiera din spate a autoturismului şi a scos cu o mână pe partea vătămată
P.F.M., împingând-o în taximetrul cu care se deplasase martorul denunţător.
La percheziţia autoturismului aparţinând inculpatului, organele de poliţie au depistat suma
de bani ale căror serii fuseseră anterior consemnate într-un proces-verbal (bani cu privire la care se
reţine că au fost restituiţi martorului denunţător, fiind puşi de el la dispoziţia organelor de poliţie).
În acelaşi autoturism s-a mai găsit un înscris original, reprezentând decizia Tribunalului
Besancan din care rezultă că B.D. a fost condamnat la o amendă de 90 Euro pentru proxenetism
agravat.
Din declaraţia martorului A.N.V. s-a reţinut că inculpatul B.D. i-a spus că are de vânzare o
fată pe care poate să o scoată din ţară pentru a practica prostituţia, lăudându-i „calităţile” care
justificau suma pretinsă de 350 dolari S.U.A. Totodată, martorul a declarat că inculpatul B.D. i-a
spus că a cumpărat-o pe fată cu suma de 8.000.000 lei, susţinere ce se confirmă prin declaraţiile
constante ale părţii vătămate P.F.M., coroborate cu părţi din declaraţia dată de inculpat (în faţa
instanţei), în care aceste afirmă că o anume L. i-ar fi cerut în schimbul părţii vătămate suma de
8.000.000 lei, sumă pe care însă nu a remis-o, având în vedere şi procesul-verbal de confruntare
între inculpat şi partea vătămată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, pentru motivele consemnate în partea
introductivă.
Prin decizia penală nr. 686 din 12 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I
penală, pronunţată în dosarul nr. 2466/2005, a fost admis apelul declarat de inculpatul B.D.
împotriva sentinţei penale nr. 914 din 28 iunie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a
II-a penală, în dosarul nr. 4916/2004, s-a desfiinţat în parte sentinţa şi, rejudecând, s-a redus
pedeapsa aplicată inculpatului de la 6 ani la 5 ani închisoare, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr.
678/2001, şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a menţinut starea de arest a inculpatului şi i s-a dedus prevenţia de la 10 august 2004 la zi.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că apelul este fondat sub aspectul
individualizării pedepsei. În mod temeinic fapta inculpatului de a o primi şi caza pe P.F., urmată
de a o remite denunţătorului A.N. contra unei sume de bani şi pentru ca acesta din urmă să o
exploateze sexual întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane,
neexistând dovezi că inculpatul B.D. s-ar face vinovat şi de infracţiunea de proxenetism.
Curtea de Apel a apreciat pedeapsa stabilită de prima instanţă ca fiind în cuantum prea
ridicat, în raport cu profilul normal al părţii vătămate, a cărei moralitate îndoielnică a rezultat cu
prisosinţă din probele administrate, şi al faptului că inculpatul nu s-a comportat indecent faţă de
aceasta.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termen legal, recurs inculpatul B.D., fără a arăta în
scris motivele.
La dosarul cauzei a fost depusă o cerere de către recurentul-inculpat, în care solicita
transcrierile înregistrărilor audio ale procesului desfăşurat la Tribunalul Bucureşti, acordarea unei
grefe cu dosarul pentru lămurirea unor aspecte legate de anchetarea sa, precum şi audierea
martorului denunţător A.N.V., a cărei mărturie se apreciază ca fiind absolut necesară, deoarece
acest martor poate confirma toate aspectele legate de constrângerea sau înţelegerea de comun
acord între el şi partea vătămată.

91
În recurs, recurentul-inculpat a depus un memoriu în care a criticat modul de anchetare,
apreciind că există nereguli ce au fost preluate de instanţă, că în declaraţiile părţii vătămate şi ale
martorului asistent B.V. nu există temeiul legal al arestării sale şi nici nu sunt întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 329 C. pen. În concluzie, a solicitat a se avea în
vedere declaraţia olografă a părţii vătămate, faptul că nu se constituie parte civilă, oscilaţia
instanţelor de judecată anterioare în a găsi o încadrare legală exactă pentru infracţiunea comisă,
aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege, cu reţinerea dispoziţiilor art. 74 şi
art. 76 C. pen., ţinând cont de buna conduită de care a dat dovadă în instanţă, are în întreţinere
copii minori, de perioada deja petrecută în detenţie, atitudinea sa oscilantă din timpul audierilor se
datorează tocmai caracterului adoptat de organele de cercetare.
Apărătorul inculpatului, în concluziile orale în dezbateri, a invocat cazul de casare prevăzut
de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., solicitând schimbarea încadrării juridice din infracţiunea
prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 în infracţiunea prevăzută de art. 329 alin. (2)
C. pen., deoarece în mod greşit s-a stabilit, pe baza probelor, că fapta s-ar încadra în infracţiunea
din legea specială, şi nu în aceea din Codul penal. Totodată, a apreciat că decizia instanţei de apel
este motivată, implicit menţinându-se argumentele primei instanţe.
Examinând recursul declarat de inculpatul B.D. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport
cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9
şi 17 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul inculpatului ca fiind fondat, pentru
considerentele ce se vor arăta.
Din analiza cauzei rezultă că instanţa de apel nu a motivat decizia pronunţată în raport cu
toate motivele invocate de către apărătorul apelantului-inculpat B.D., motive ce nu au fost
evidenţiate în considerentele hotărârii, fiind făcută menţiunea că acestea se regăsesc consemnate în
partea introductivă a hotărârii pronunţate.
Aşa cum rezultă din concluziile apărătorului apelantului-inculpat, acesta a criticat hotărârea
primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul schimbării încadrării juridice date
faptei prin rechizitoriu, în infracţiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001,
apreciind în mod greşit că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de
art. 329 C. pen. De asemenea, a considerat că cel pe care îl apără nu se face vinovat de comiterea
infracţiunii reţinute de prima instanţă, mai ales că inculpatul a fost arestat pentru săvârşirea
infracţiunii prevăzute de art. 329 C. pen., după cum rezultă şi din materialul probator administrat
în faza de urmărire penală, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate, admiterea
cererii de schimbare a încadrării juridice şi, în consecinţă, aplicarea unei pedepse sub minimul
special prevăzut de lege, cu reţinerea dispoziţiilor art. 74 şi art. 76 C. pen., urmând a se ţine cont şi
de conduita bună a celui pe care îl apără, lipsa antecedentelor penale şi faptul că are în întreţinere
copii minori.
În expunerea considerentelor deciziei, Curtea de Apel, în raport cu motivele invocate, s-a
rezumat doar la aprecieri cu caracter general, fără a face un examen coroborat al probelor
administrate, cu referiri concrete la ceea ce a rezultat din evaluarea lor.
Astfel, în ceea ce priveşte critica apelantului-inculpat cu privire la greşita schimbare a
încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 şi la
faptul că acesta nu se face vinovat faţă de aceasta, în loc de art. 329 C. pen., pentru care a şi fost
arestat, cum acesta a susţinut, instanţa de apel a expus în mod sintetic situaţia de fapt,
concluzionând că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane,
neexistând dovezi că inculpatul B.D. s-ar face vinovat şi de infracţiunea de proxenetism.
Înalta Curte consideră că în cauză motivul de apel invocat nu a fost analizat, deoarece
instanţa de control judiciar nu a făcut un examen propriu al faptei faţă de conţinutul constitutiv al
infracţiunii de trafic de persoane pe care a reţinut-o comparativ cu aceea de proxenetism, în raport
cu probele administrate în ansamblul procesului penal, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza
cercetării judecătoreşti.
Mai mult, se impunea nu numai o încadrare faptică în modelul legal, dar şi stabilirea pe baza
aceluiaşi material probator a vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului în săvârşirea faptei a cărei

92
încadrare juridică trebuia în mod expres stabilită, proces ce trebuia să se concretizeze într-o
apreciere coroborată a tuturor mijloacelor de probă administrate.
În cadrul procesului de evaluare a mijloacelor de probă, întemeiat pe dispoziţiile art. 63 alin.
(2) C. proc. pen., instanţa de apel avea obligaţia nu numai să le evidenţieze expres, doar printr-o
enumerare, ci să le analizeze conţinutul, în raport cu soluţia adoptată, urmând să arate în concret ce
urmează a se avea sau nu în vedere.
Înalta Curte, examinând critica invocată în recurs de inculpat cu privire la greşita schimbare
de încadrare juridică, formulată în acelaşi sens ca şi în apel, nu a putut verifica argumentele primei
instanţe de control judiciar, în reţinerea încadrării juridice a faptei comise de inculpat în
infracţiunea de trafic de persoane, neputând opera cu o interpretare deductivă, fundamentată pe o
asimilare implicită a raţionamentelor instanţei de fond.
Totodată, Înalta Curte consideră că nici cel de-al doilea motiv de apel invocat de apelantul-
inculpat B.D., referitor la greşita individualizare a pedepsei, nu poate fi verificat, deoarece în
stabilirea cuantumului pedepsei, evaluarea instanţei de apel s-a redus exclusiv la condiţia
comportării inculpatului, fără a fi reflectate în concret şi celelalte criterii stipulate în art. 72 C.
pen., în raport cu scopurile pedepsei.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte consideră că nemotivarea deciziei instanţei de apel faţă de
motivele de apel invocate de apelantul-inculpat echivalează cu o nesoluţionare a primei căi
ordinare de atac, ce nu poate fi verificată în recurs, fiind incident cazul de casare prevăzut în art.
3859 pct. 9 C. proc. pen.
Cazul de recurs mai sus arătat face parte din motivele formale ce prevalează în analiză, în
raport cu cel referitor la greşita încadrare juridică, prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.,
motiv substanţial de recurs.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va
admite recursul declarat de inculpatul B.D. împotriva deciziei penale nr. 686 din 12 septembrie
2005 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, va casa decizia atacată şi va trimite cauza pentru
rejudecarea apelului declarat de inculpat la Curtea de Apel Bucureşti, care va efectua propriul
examen asupra motivelor de apel invocate, în raport cu mijloacele de probă administrate în cursul
procesului penal, în funcţie de efectele apelului şi cu prevederile legale incidente.

61. Inculpat minor condamnat la o pedeapsă cu executare în regim privativ de


libertate. Individualizarea pedepsei. Aprecierea probelor. Părinţi ai minorului aflaţi în
detenţie la data comiterii infracţiunii de către inculpatul minor. Imposibilitatea obligării
acestora în solidar cu inculpatul minor la plata despăgubirilor civile

Pedeapsă. Executare în regim privativ de libertate


Individualizarea pedepsei
Probe. Apreciere
Despăgubiri civile. Plată în solidar

C. pen., art. 52, art. 72, art. 99 şi urm., art. 109


C. civ., art. 1000 alin. (2)

1. La individualizarea pedepsei trebuie să se ţină cont de gradul de pericol social


concret ridicat al fiecăreia din faptele reţinute în sarcina inculpatului, de circumstanţele
reale în care acestea au fost săvârşite – în speţă, două dintre ele şi cu participarea altor
făptuitori, la una din ele şi cu ajutorul unui cuţit –, de circumstanţele personale ale
inculpatului minor – acesta provenind dintr-o familie ai cărui ambii părinţi se află în stare
de arest pentru deţinere ilegală de droguri, minorul în cauză are vârsta de 17 ani, a absolvit
3 clase, abandonând şcoala, potrivit referatului de anchetă socială.
2. Nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1000 alin. (2) C. civ., care consacră principiul

93
răspunderii părinţilor pentru fapta copiilor minori, dacă la data săvârşirii faptelor ilicite de
către minor părinţii săi se aflau în executarea unei pedepse privative de libertate, aflându-se
astfel în imposibilitatea de a exercita supravegherea asupra minorului.

C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie,


decizia penală nr. 790/A din 17 octombrie 2005,
definitivă prin decizia penală nr. 154 din 12 ianuarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie,
www.scj.ro

Prin sentinţa penală nr. 1143 din 19 septembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, Secţia I
penală, în baza art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen., a fost
condamnat inculpatul I.A.G. la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare.
S-au aplicat art. 71 şi art. 64 C. pen.
În baza art. 26, raportat la art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) şi b) C. pen., cu aplicarea
art. 99 şi urm. C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare.
S-au aplicat art. 71 şi art. 64 C. pen.
În baza art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. b), cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen., a fost
condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului I.A.G. pedeapsa de 3 ani
şi 6 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen.
În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă durata reţinerii şi arestării preventive de la 6
mai 2005 la zi şi s-a menţinut starea de arest a inculpatului, conform art. 350 alin. (1) C. proc. pen.
În baza art. 14, raportat la art. 346 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata către partea
civilă B.A.C. a sumei de 1.000.000 lei şi către partea civilă R.R.N. a sumei de 4.000.000 lei,
reprezentând despăgubiri materiale.
S-a luat act că partea vătămată A.N.F. şi martorul cumpărător de bună-credinţă P.D. nu au
formulat pretenţii civile în cauză.
În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a confiscat de la inculpat cuţitul folosit la săvârşirea faptei
din 12 martie 2005.
În temeiul art. 118 lit. d) C. pen., s-a confiscat de la inculpat suma de 6.000.000 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului
de pe lângă Tribunalul Bucureşti nr. 1019/P/2005 din 14 iulie 2005 a fost trimis în judecată, în
stare de arest preventiv, inculpatul I.A.G., pentru săvârşirea a două infracţiuni de tâlhărie şi o
infracţiune de complicitate la tâlhărie, aflate în concurs real, fapte prevăzute şi pedepsite de art.
211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) şi b) C. pen., şi art. 26, raportat la art. 211 alin. (2) lit. c) şi
alin. (21) lit. a) şi b), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., şi art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. b),
cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (pentru toate infracţiunile), şi art. 99 şi urm. C. pen.
La data de 3 martie 2005, în timp ce se deplasau cu autobuzul liniei RATB 323, inculpatul
I.A.G., însoţit de numiţii L.L.C. şi numitul C., au observat părţile vătămate B.A.C. şi R.R.N., care
circulau cu acelaşi mijloc de transport, luând hotărârea să le deposedeze de telefoanele mobile.
Astfel, după ce părţile vătămate au coborât la Piaţa Progresul, au fost urmărite de către
inculpat şi prietenii săi, iar când au ajuns în faţa blocului situat pe Şos. Giurgiului cei trei au
abordat părţile vătămate, sub pretextul că ar căuta o fată pe nume A., propunându-le să îi
însoţească pentru a o găsi pe fata respectivă.
Părţile vătămate au fost de acord şi s-au deplasat împreună cu cei trei pe mai multe străzi din
apropiere, iar când au ajuns la intersecţia str. Brăniştari, profitând de împrejurarea că zona era mai
puţin circulată, numitul C. a scos un briceag pe care-l avea asupra sa, cu care l-a ameninţat pe
numitul R.R.N., cerându-i să-i dea telefonul mobil, acesta din urmă conformându-se şi înmânându-
i telefonul mobil.

94
În continuare, inculpatul I.A.G. şi L.L.C. au întrebat pe un ton ameninţător pe partea
vătămată B.A.C. dacă are telefon mobil, în timp ce numitul C. ţinea în continuare în mână un cuţit
cu lama desfăcută. Întrucât răspunsul părţii vătămate a fost negativ, inculpatul I.A.G. a controlat-o
şi i-a găsit în mâneca dreaptă de la geacă telefonul mobil de care a deposedat-o.
În aceeaşi zi, inculpatul şi cei doi făptuitori au vândut telefoanele unei persoane
necunoscute, obţinând în total suma de 1.700.000 lei, bani pe care i-au împărţit în mod egal între
ei.
Întrucât ceilalţi doi participanţi la săvârşirea faptei nu au fost identificaţi, s-a dispus
disjungerea materialului de urmărire penală faţă de aceştia.
La data de 12 martie 2005, în jurul orelor 18.00, în timp ce se deplasa pe str. Toporaş,
inculpatul I.A.G. a observat pe partea vătămată A.N.F., luând hotărârea să o deposedeze de
telefonul mobil.
Folosind acelaşi mijloc de operare, inculpatul a întrebat-o pe partea vătămată dacă îl
cunoaşte pe un anume A. care ar avea să-i restituie o sumă de bani, în timpul discuţiei făcându-şi
apariţia doi prieteni ai părţii vătămate, respectiv martorii B.T. şi C.M.R. care i-au cerut
inculpatului să lase partea vătămată în pace.
În acel moment, inculpatul a scos din buzunar un briceag, solicitându-i părţii vătămate să-l
însoţească la domiciliul lui A., aceasta fiind de acord, deplasându-se împreună cu inculpatul şi cu
cei doi martori până în apropierea unei căi ferate, unde inculpatul a scos din nou briceagul,
cerându-i părţii vătămate să-i dea telefonul mobil. Datorită stării de temere, partea vătămată
A.N.F. i-a înmânat inculpatului telefonul mobil, după ce în prealabil îi scosese cartela.
În aceeaşi zi, inculpatul a vândut telefonul mobil martorului de bună-credinţă P.D., fără ca
acesta să cunoască provenienţa bunului, încasând suma de 6.000.000 lei, pe care a cheltuit-o în
interes personal. Martorul a predat telefonul mobil organelor de poliţie, fiind restituit părţii
vătămate.
Situaţia de fapt mai sus expusă a rezultat din declaraţiile inculpatului care s-au coroborat cu
cele ale părţilor vătămate şi ale martorilor B.T., C.M.R. şi P.D.
Totodată, cele trei părţi vătămate şi martorii B.T. şi C.M. l-au recunoscut pe inculpat de pe
planşele foto şi din grup ca fiind cel ce a comis faptele reţinute în sarcina sa.
În drept, fapta inculpatului minor I.A.G. care, la data de 3 martie 2005, în loc public, a
deposedat prin ameninţare pe partea vătămată B.A.C. de un telefon mobil, inculpatul fiind ajutat în
activitatea infracţională de făptuitorii L.L.C. şi numitul C., acesta din urmă având asupra sa un
cuţit, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2)
lit. c) şi alin. (21) lit. a) şi b), cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen.
Fapta inculpatului I.A.G., care în aceeaşi împrejurare l-a ajutat pe făptuitorul C. să o
deposedeze prin ameninţare pe partea vătămată R.R.N. de un telefon mobil, contribuind prin
prezenţa sa la întărirea rezoluţiei infracţionale a autorului acestei fapte şi la înfrângerea rezistenţei
victimei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la tâlhărie, prevăzută de
art. 26 C. pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) şi b), cu aplicarea art. 99 şi urm.
C. pen.
Fapta aceluiaşi inculpat, care la data de 12 martie 2005, având asupra sa un cuţit, în loc
public, a deposedat prin ameninţare pe partea vătămată A.N.F. de un telefon mobil, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21)
lit. b), cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen., cele trei infracţiuni aflându-se în concurs real, prevăzut
de art. 33 lit. a) C. pen.
La individualizarea pedepselor aplicate s-a ţinut seama de gradul ridicat de pericol social al
faptelor, de împrejurarea şi modalitatea în care au fost comise, de rezultatul produs, de concluziile
referatului de anchetă socială întocmit de Primăria sectorului 5 Bucureşti, de circumstanţele
personale ale inculpatului minor, necunoscut cu antecedente penale; tribunalul a apreciat că
reeducarea inculpatului este posibilă numai prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea, cu
executare în regim de detenţie.
Părţile vătămate B.A.C. şi R.R.N. s-au constituit părţi civile în cauză, cu suma de 1.000.000

95
lei, respectiv 4.000.000 lei, reprezentând contravaloarea telefoanelor sustrase.
Analizând materialul probator administrat în cauză, tribunalul a constatat că sunt întrunite
condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ., inculpatul I.A.G. cauzând
prin faptele sale ilicite părţilor civile B.A.C. şi R.R.N. câte un prejudiciu material de 1.000.000 lei,
respectiv 4.000.000 lei, reprezentând contravaloarea telefoanelor sustrase de către inculpat, ce nu
au mai fot recuperate.
Tribunalul a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1000 alin. (2) C. civ.,
care consacră principiul răspunderii părinţilor pentru fapta copiilor minori, având în vedere că la
data săvârşirii faptelor ilicite de către minorul I.A.G., părinţii săi se aflau în executarea unei
pedepse privative de libertate, conform sentinţei penale nr. 1133 din 16 septembrie 2004,
pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, aflându-se astfel în imposibilitatea de a
exercita supravegherea asupra minorului.
În consecinţă, în baza art. 14, raportat la art. 346 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să
plătească părţii civile B.A.C. suma de 1.000.000 lei şi către partea civilă R.R.N. suma de
4.000.000 lei, reprezentând despăgubiri materiale.
S-a luat act că partea vătămată A.N.F. şi martorul cumpărător de bună-credinţă P.D. nu au
formulat pretenţii civile în cauză.
În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a confiscat de la inculpat cuţitul folosit la săvârşirea faptei
din 12 martie 2005.
În temeiul art. 118 lit. d) C. pen., s-a confiscat de la inculpat suma de 6.000.000 lei.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul I.A.G., criticând soluţia ca netemeinică
şi solicitând redozarea pedepsei.
Prin decizia penală nr. 790/A din 17 octombrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a
penală şi pentru cauze cu minori şi familie, pronunţată în dosarul nr. 3248/M/2005, a fost respins
ca nefondat apelul declarat de inculpatul I.A.G. împotriva sentinţei penale nr. 1143 din 19
septembrie 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală.
S-a menţinut starea de arest şi s-a dedus prevenţia de la 6 mai 2005 la zi.
A fost obligat apelantul la 150 lei cheltuieli judiciare statului, din care 100 lei onorariu
apărător din oficiu a fost avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel, analizând sentinţa penală, a constatat că aceasta este
temeinică şi legală, reţinând că instanţa de fond a stabilit în mod complet situaţia de fapt,
încadrarea juridică, vinovăţia inculpatului în baza probelor administrate în cauză.
La individualizarea judiciară a pedepsei s-au avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C.
pen., aplicându-se o sancţiune ce corespunde periculozităţii inculpatului şi gravităţii faptei comise
şi cu ajutorul căreia pot fi realizate scopurile pedepsei prevăzute în art. 52 C. pen.
De asemenea, prima instanţă a rezolvat în mod corect latura civilă a cauzei.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termen legal, recurs inculpatul minor I.A.G., fără a
arăta în scris motivele.
Apărătorul recurentului-inculpat, în concluziile orale în dezbateri, a invocat ca motiv de
recurs dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., greşita individualizare a pedepsei aplicate
inculpatului, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate şi, rejudecându-se
cauza, reducerea pedepsei.
Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat a rezultat că instanţa
de apel în mod judicios şi-a însuşit argumentele primei instanţe cu privire la vinovăţia inculpatului
minor în săvârşirea infracţiunilor pentru care acesta a fost trimis în judecată, în raport cu situaţia
de fapt reţinută.
Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen.,
referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că faptele comise de inculpatul minor I.A.G., în
zilele de 3 martie 2005 şi 12 martie 2005, la prima dintre ele fiind ajutat şi de alţi făptuitori, de a
deposeda, într-un loc public, prin ameninţare, la cea de-a doua faptă având asupra sa şi un cuţit,
părţile vătămate de telefoane mobile, iar fapta comisă de acelaşi inculpat minor în împrejurările
zilei de 3 martie 2005, de a-l ajuta pe un alt făptuitor să o deposedeze prin ameninţare pe o altă

96
parte vătămată de un telefon mobil, contribuind prin prezenţa sa la întărirea rezoluţiei infracţionale
şi înfrângerea rezistenţei victimei, întrunesc atât obiectiv, cât şi subiectiv conţinutul incriminator al
infracţiunilor de tâlhărie şi complicitate la tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21)
lit. a) şi b) C. pen., art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. b) C. pen., art. 26 C. pen., raportat la art.
211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) şi b) C. pen., toate cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen., în stare
de minoritate, şi art. 33 lit. a) C. pen., în concurs real.
Sub aspectul individualizării pedepselor aplicate inculpatului minor pentru fiecare din
faptele comise, al pedepsei rezultante, cât şi al modalităţii de executare în regim de detenţie, a fost
făcută o corectă adecvare cauzală a criteriilor prevăzute de art. 100 C. pen., în alegerea sancţiunii,
şi ulterior a celor stipulate în art. 72 C. pen., ce caracterizează individualizarea judiciară a
pedepselor, ţinându-se cont de gradul de pericol social concret ridicat al fiecăreia din faptele
reţinute în sarcina sa, de circumstanţele reale în care acestea au fost săvârşite, două dintre ele şi cu
participarea altor făptuitori, la una din ele şi cu ajutorul unui cuţit, de circumstanţele personale ale
inculpatului minor, acesta provenind dintr-o familie ai cărui ambii părinţi, în prezent, se află în
stare de arest pentru deţinere ilegală de droguri, minorul în cauză are vârsta de 17 ani, a absolvit 3
clase, abandonând şcoala, potrivit referatului de anchetă socială.
Prin cuantumul pedepselor aplicate, respectiv minimul legal al închisorii pentru infracţiunile
reţinute în sarcina sa, în condiţiile art. 109 C. pen., iar ca urmare a dispoziţiilor art. 34 lit. b) din
acelaşi cod, pedeapsa rezultantă, cu executare în regim de detenţie, s-a avut în vedere că numai
aceasta este singura în măsură să asigure îndreptarea atitudinii inculpatului minor faţă de
comiterea de infracţiuni şi resocializarea sa pozitivă viitoare.
Astfel, Înalta Curte nu poate reţine critica recurentului inculpat minor cu privire la greşita
individualizare a pedepsei aplicate acestuia, deoarece instanţa de apel a făcut un examen plural
asupra tuturor criteriilor speciale şi generale ce caracterizează individualizarea judiciară a
pedepsei, în contextul cauzei, cuantumul şi modalitatea de executare fiind proporţionale nu numai
cu gravitatea faptelor comise, particularizată prin circumstanţele reale menţionate, dar şi cu tipul
aparte de personalitate delincventă a inculpatului minor, neimpunându-se reducerea pedepsei,
astfel că nu este incident cazul de casare invocat, respectiv art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.

Notă: În mod nelegal instanţele de fond, de apel şi de recurs au interzis inculpatului minor
toate drepturile prevăzute de art. 64 C. pen., în condiţiile art. 71 C. pen., fiind în contradicţie cu
practica C.E.D.O., care statuează că interzicerea drepturilor părinteşti poate fi aplicată doar în
cazuri de nedemnitate gravă (cauza Sabou şi Pârcălab c. României).

62. Minor. Măsura educativă a libertăţii supravegheate. Neluarea acesteia în cazul


minorului faţă de care, datorită vârstei, nu mai poate fi adusă la îndeplinire

Libertate supravegheată

C. pen., art. 101 lit. a), art. 103 alin. (1) şi (7)

Având în vedere că timpul necesar aplicării măsurii educative a libertăţii


supravegheate este de un an, faţă de minorul care a depăşit vârsta de 17 ani la data
pronunţării sentinţei nu poate fi luată această măsură, deoarece nu există timpul necesar în
care să fie exercitată supravegherea.

C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1369 din 7 aprilie 1999,


în Buletinul Jurisprudenţei, Baza de date

Prin sentinţa penală nr. 10 din 9 ianuarie 1997 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, a fost
luată măsura educativă a libertăţii supravegheate, pe timp de un an, faţă de inculpatul minor V.S.,

97
pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de furt calificat, prevăzută în art. 26, raportat la art.
208 alin. (1) şi la art. 209 alin. (1) lit. a), c), e), şi g) C pen.
S-a reţinut că, în noaptea de 14 octombrie 1995, inculpatul minor V.S. a asigurat paza, în
timp ce un alt inculpat, condamnat în aceeaşi cauză, a sustras două boxe auto dintr-un autoturism
parcat într-un loc public.
Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, prin decizia nr. 1469 din 22 noiembrie 1997, a admis
apelul declarat de procuror şi, desfiinţând sentinţa, a condamnat pe inculpatul minor la 6 luni
închisoare, iar Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, prin decizia nr. 589/1998, a casat
hotărârea instanţei de apel, menţinând sentinţa.
Declarându-se recurs în anulare 19 , s-a susţinut că măsura educativă a libertăţii supravegheate
luată în cauză este contrară legii.
Recursul în anulare a fost admis ca fondat.
Din prevederile art. 100-106 C. pen. rezultă că luarea măsurilor educative, ca măsuri
specifice pentru minori, este condiţionată de existenţa stării de minoritate la data pronunţării
hotărârii şi că ele nu pot dura decât până la majorat, cu excepţia cazurilor de internare într-un
centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, când, potrivit art. 106 alin. (2) C. pen., se
poate dispune prelungirea internării pe o durată de cel mult 2 ani.
Or, în conformitate cu art. 103 alin. (1) şi (7) C. pen., măsura educativă a libertăţii
supravegheate constă în lăsarea minorului în libertate timp de un an, sub supraveghere deosebită,
iar termenul curge de la data punerii în executare a libertăţii supravegheate, rezultând astfel că o
atare măsură nu poate fi luată decât faţă de minorul care încă nu a împlinit vârsta de 17 ani la data
pronunţării hotărârii.
Cum inculpatul minor, născut la 5 mai 1979, depăşise vârsta de 17 ani la data de 9 ianuarie
1997, când s-a pronunţat sentinţa, judecătoria a luat măsura educativă a libertăţii supravegheate cu
încălcarea dispoziţiilor legale menţionate.
Apreciindu-se însă asupra situaţiei inculpatului minor, care nu are antecedente penale, este
orfan de mamă şi urma cursurile clasei a X-a la data comiterii faptei, precum şi asupra gradului de
pericol social relativ redus al acesteia, s-a ajuns la concluzia că reeducarea sa poate fi asigurată şi
prin luarea faţă de el a măsurii educative a mustrării, prevăzută în art. 101 lit. a) C pen.
Ca urmare, admiţându-se recursul în anulare, a fost înlocuită măsura educativă a libertăţii
supravegheate cu ceea a mustrării.

63. Compunerea instanţei. Infracţiuni săvârşite asupra minorilor

Compunerea instanţei
Infracţiune săvârşită asupra unui minor
C. proc. pen., art. 483 alin. (1)

Dispoziţiile art. 483 C. proc. pen., potrivit cărora cauzele în care inculpatul este minor
se judecă de către judecători anume desemnaţi potrivit legii, nu se aplică şi cauzelor în care
inculpatul este major, iar infracţiunea a fost săvârşită asupra unui minor.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1037 din 11 februarie 2005,


www.scj.ro

Prin încheierea nr. 1 din 2 februarie 2005, Curtea de Apel Iaşi a respins cererile formulate de
inculpaţii A.M. şi S.I. de revocare a măsurii arestării preventive menţinută la 6 ianuarie 2005 de
Curtea de Apel Iaşi, deoarece instanţa nu a fost legal constituită în raport cu dispoziţiile Legii nr.
304/2004.
În motivarea cererii, inculpaţii au arătat că sunt judecaţi pentru săvârşirea infracţiunilor de
19
Articolele 409-4141 C. proc. pen. referitoare la recursul în anulare au fost abrogate prin Legea nr. 576/2004..
98
proxenetism şi trafic de minori, situaţie în care legalitatea măsurii de arestare preventivă trebuia
examinată potrivit art. 35 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004 de instanţa specializată pentru
minori şi familie, competentă să judece, conform art. 41 alin. (2), şi infracţiunile săvârşite de
majori asupra minorilor.
Inculpaţii au mai arătat că, începând cu 1 ianuarie 2005, la Curtea de Apel Iaşi s-au înfiinţat
secţiile speciale prevăzute în art. 35 din legea menţionată, cu judecători desemnaţi de preşedintele
curţii, competenţi a soluţiona cauzele penale cu minori inculpaţi sau victime ale infracţiunii.
Or, în şedinţa de judecată din 6 ianuarie 2005, în legătură cu legalitatea şi temeinicia măsurii
arestării preventive s-au pronunţat judecători dintre care unul nu face parte din secţia specială
pentru pricinile în care sunt implicaţi minori; fiind nelegal compusă, au susţinut inculpaţii, măsura
arestării preventive este ilegală, fiind lovită de nulitate absolută, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc.
pen.
Recursurile sunt nefondate.
Potrivit art. 483 C. proc. pen., cauzele în care inculpatul este minor se judecă potrivit
regulilor de competenţă obişnuite, de către judecători anume desemnaţi potrivit legii; în cauză,
prevederile menţionate nu-şi găsesc aplicarea, deoarece inculpaţii sunt majori, iar victimele sunt
minore.
Prin Legea nr. 304/2004 s-a prevăzut înfiinţarea tribunalelor specializate pentru minori şi
familie, care vor judeca şi infracţiunile săvârşite de minori sau asupra minorilor şi vor începe să
funcţioneze în cadrul instanţelor de drept comun ca secţii sau complete specializate.
Prevederea cu caracter de organizare judiciară din acest text de lege nu face trimitere la
Codul de procedură penală şi, deci, nu extinde aplicarea art. 480-493 din cod privind procedura de
judecată în cauzele cu infractori minori, la acelea în care minorii sunt victime.
În consecinţă, dispoziţiile art. 483 C. proc. pen. nu sunt aplicabile în cauzele în care
inculpaţii sunt majori şi infracţiunile pentru care sunt judecaţi au fost săvârşite împotriva unor
minori, soluţionarea acestor cauze nefăcându-se de judecători anume desemnaţi.
În consecinţă, verificarea legalităţii şi menţinerea arestării preventive a inculpaţilor la
termenul de judecată din 6 ianuarie 2005 s-a dispus de un complet de judecată compus cu
respectarea dispoziţiilor de procedură penală, motiv pentru care recursul inculpaţilor a fost respins.

Notă: În prezent, ca urmare a modificărilor aduse Legii nr. 304/2004, aceste concluzii nu
mai sunt de actualitate. Modificările aduse Legii nr. 304/2004 impun concluzia că, în cauzele cu
minori victime, competenţa revine secţiilor specializate.

64. Omor. Complicitate la infracţiunea de omor. Individualizarea pedepselor prin


stabilirea contribuţiei infracţionale a fiecărui inculpat. Schimbarea încadrării juridice.
Inculpaţi majori alături de inculpatul minor care a iniţiat acţiunea infracţională

Complicitate
Individualizarea pedepsei
Schimbarea încadrării juridice

C. pen., art. 72, art. 75 lit. c), art. 109

La individualizarea pedepselor, instanţa are în vedere gradul de pericol social al


faptelor săvârşite, persoana inculpaţilor, caracterizaţi prin aceea că au avut o atitudine
nesinceră sau oscilantă pe parcursul procesului penal, încercând să împiedice aflarea
adevărului, precum şi dacă în cauză existe circumstanţe agravante. În raport de acestea, o
pedeapsă orientată spre maxim este în măsură să-şi atingă scopul preventiv şi educativ.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 349 din 20 ianuarie 2006,

99
în Buletinul Jurisprudenţei, Baza de date

Prin sentinţa penală nr. 89 din 28 februarie 2005, pronunţată după rejudecarea cu trimitere,
în baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice pentru toţi inculpaţii, din
infracţiunile prevăzute de art. 174 şi art. 176 lit. a) şi d) C. pen. şi infracţiunea prevăzută de art.
211 alin. (1), cu aplicarea art. 13 C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 174 şi art. 176 lit. d) C.
pen. şi infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi f), cu aplicarea art. 13 C. pen., iar
pentru inculpatul S.D.P. din infracţiunea prevăzută de art. 174 şi art. 176 lit. d) C. pen., în
infracţiunea prevăzută de art. 26, raportat la art. 174 şi art. 176 lit. d) C. pen., şi din infracţiunea
prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 26, raportat la art. 211 alin.
(2) lit. a), d) şi f) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.
a) În baza art. 192 alin. (2), cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., a condamnat pe fiecare dintre
inculpaţii S.D.P., zis V., şi I.M., zis C., la pedeapsa de câte 5 ani închisoare fiecare.
În baza art. 26, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi f) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) şi
art. 13 C. pen., a fost condamnat inculpatul S.D.P. la pedeapsa de 10 ani închisoare.
În baza art. 26, raportat la art. 174 şi art. 176 lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) şi c) C.
pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la 16 ani închisoare şi 8 ani interzicerea drepturilor
prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi d) C. pen.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen., au fost contopite pedepsele
aplicate inculpatului S.D.P. în pedeapsa rezultantă de 16 ani închisoare şi 8 ani interzicerea
drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi d) C. pen.
Au fost aplicate dispoziţiile art. 64 şi art. 71 C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen. şi art. 88 C. pen., s-a dedus prevenţia de la 23 noiembrie 2002
la zi şi s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
b) În baza art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi f), cu aplicarea art. 75 lit. c) şi art. 13 C. pen., a
condamnat pe inculpatul I.M. la pedeapsa de 10 ani închisoare.
În baza art. 174 şi art. 176 lit. d), cu aplicarea art. 75 lit. a) şi c) C. pen., acelaşi inculpat a
fost condamnat la pedeapsa de 16 ani închisoare şi 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.
64 lit. a), b) şi d) C. pen.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen., au fost contopite pedepsele
aplicate în pedeapsa rezultantă de 16 ani închisoare şi 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de
art. 64 lit. a), b) şi d) C. pen.
Au fost aplicate dispoziţiile art. 64 şi art. 71 C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen. şi art. 88 C. pen., a fost menţinută starea de arest preventiv şi
dedusă detenţia preventivă de la 4 decembrie 2002 la zi.
c) În baza art. 192 alin. (2), cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen., a fost condamnat inculpatul
R.I.M., zis B., la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În baza art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi f), cu aplicarea art. 99 şi urm. şi art. 13 C. pen., a
condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 8 ani închisoare.
În baza art. 174 şi art. 176 lit. d), cu aplicarea art. 75 lit. a) art. 99 şi urm. C. pen., a fost
condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 12 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului
în pedeapsa rezultantă de 12 ani şi 6 luni închisoare.
Au fost aplicate dispoziţiile art. 64 şi art. 71 C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen. şi art. 88 C. pen., a fost menţinută arestarea preventivă şi
dedusă detenţia de la 4 decembrie 2002 la zi.
S-a luat act că nu s-a promovat acţiunea civilă în procesul penal.
În fapt, s-a reţinut că, la data de 25 martie 1997, aproximativ în jurul orei 22.00, cei trei
inculpaţi au pătruns în curtea victimei M.I., s-au deplasat la uşa de acces în locuinţă, unde S.D.P. a
slăbit becul care se afla deasupra uşii, după care inculpatul R.I.M. a strigat pe victimă, iar când
aceasta a ieşit pe scări, a fost lovită în faţă şi doborâtă pe pavimentul betonat, unde loviturile au
continuat, după care victima a fost târâtă în camera unde dormea şi, aceasta fiind aşezată în poziţia

100
de decubit ventral, i-au fost aplicate în continuare lovituri în zona capului, peste cap fiindu-i
aşezate mai multe obiecte de îmbrăcăminte. S-a arătat că loviturile s-au aplicat cu ajutorul unor
ciomege, iar după agresarea victimei inculpaţii R.I.M. şi I.M., au sustras din locuinţa acesteia o
cutie în care se aflau bani şi acte şi un sac de zahăr, după care inculpaţii au părăsit locul faptei. Pe
drumul de întoarcere, inculpaţii şi-au împărţit bunurile, în sensul că inculpatul R.I.M. a înmânat
inculpatului S.D.P. suma de 200.000 lei, iar inculpatul R.I.M. a oprit restul de bani şi a distrus
cutia, inculpatul I.M. păstrând sacul cu zahăr. S-a reţinut că inculpaţii s-au deplasat la locuinţa
victimei cu un atelaj proprietatea lui S.D.P., traseul urmat fiind peste câmp, între localităţile
Celaru, sat Zănoaga, din cadrul comunei Leu, până în apropierea canalului de irigaţii de la
marginea satului Jianca, unde au lăsat atelajul şi s-au deplasat spre locuinţa victimei, pe jos, prin
grădinile vecinilor acestuia, escaladând gardurile despărţitoare, iar din grădina victimei au pătruns
în curtea locuinţei, pe poarta care era asigurată cu lanţ.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj şi
inculpaţii.
Parchetul a criticat hotărârea, motivând că în mod greşit prima instanţă a schimbat
încadrarea juridică a faptelor săvârşite de inculpatul S.D.P. din infracţiunea prevăzută de art. 174
şi art. 176 lit. d) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 26, raportat la art. 174-176 lit. d) C. pen.,
şi din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen., în art. 26, raportat la art. 211 alin. (2) lit.
a), d) şi f) C. pen. S-a mai susţinut că pedepsele aplicate inculpaţilor sunt prea blânde. În
motivarea apelului, inculpatul I.M. a arătat că nu a participat la săvârşirea faptelor, fiind trimis în
judecată pe baza declaraţiilor celorlalţi inculpaţi şi ale martorilor N.G. şi S.V., care însă nu pot
demonstra participarea sa la săvârşirea faptei.
Inculpatul R.I.M. a criticat sentinţa pentru netemeinicie, solicitând aplicarea unei pedepse
mai blânde.
Inculpatul S.D.P. a solicitat achitarea, în baza art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Prin decizia penală nr. 64 din 28 septembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 539/2005,
Curtea de Apel Craiova a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj şi
inculpatul S.D.P. şi a respins apelurile inculpaţilor I.M. şi R.I.M.
Sentinţa a fost desfiinţată sub aspectul laturii penale şi s-a dispus majorarea pedepselor
pentru fiecare din infracţiunile comise de inculpaţi.
S-a stabilit că inculpatul S.D.P. va executa o pedeapsă rezultantă de 20 ani închisoare şi 9
ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.; la acelaşi cuantum au fost
majorate şi pedepsele pentru inculpatul I.M.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpaţii I.M., R.I.M. şi S.D.P.
Inculpatul I.M. a solicitat casarea hotărârilor şi achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C.
proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. pen., întrucât nu a participat la săvârşirea faptei.
Inculpatul R.I.M. a arătat că a recunoscut fapta, a regretat-o, are o situaţie familială grea,
astfel că solicită reducerea pedepsei aplicate.
Inculpatul S.D.P. a solicitat achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. c) C. pen., pentru
complicitate la infracţiunile de omor şi tâlhărie, arătând că nu a participat la săvârşirea lor, doar a
pătruns în curte şi a deşurubat becul de la intrare, fără să lovească victima şi fără să ia bunurile
sustrase. În subsidiar, a solicitat reducerea pedepsei.
Recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor dezvolta în continuare.
În ceea ce priveşte recursul declarat de inculpatul I.M., prin care solicită achitarea, întrucât
nu a participat la săvârşirea faptelor, Curtea apreciază că acesta nu este fondat, prin prisma cazului
de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
Instanţele de fond şi de apel nu au comis nici o eroare de fapt atunci când au reţinut
comiterea infracţiunilor în sarcina inculpatului I.M., participarea acestuia fiind dovedită de
materialul probator administrat.
Astfel, inculpatul R.I.M. i-a relatat martorului N.G. că a săvârşit fapta împreună cu alte două
persoane, printre care l-a indicat pe numitul C., poreclă sub care e cunoscut inculpatul I.M.
Aceste probatorii se coroborează cu declaraţiile inculpatului S.D.P., care iniţial a recunoscut

101
fapta săvârşită, descriind derularea acesteia. Acest inculpat a arătat, la rândul său, că la săvârşirea
faptei a participat şi inculpatul I.M.
Apărarea inculpatului I.M., în sensul că această declaraţie a inculpatului S.D.P. ar fi fost
determinată de răzbunare, datorită faptului că o vară a inculpatului I.M., R.N., ar fi fost martoră
într-un proces în urma căruia ar fi fost condamnaţi cumnatul şi socrul inculpatului S.D.P., este
puţin plauzibilă, neputând explica de ce răzbunarea s-a îndreptat împotriva inculpatului I.M., şi nu
direct împotriva rudei acestuia.
În mod corect s-a reţinut că această apărare este contrazisă şi de probatoriile administrate şi
din care rezultă că cei doi inculpaţi s-au deplasat împreună în Serbia la muncă în perioada 3 aprilie
1997-10 aprilie 1997, respectiv la o săptămână de la săvârşirea faptei.
De asemenea, apărarea este contrazisă chiar de declaraţia inculpatului I.M. din faţa primei
instanţe în primul ciclu procesual, în care arată că se cunoştea cu inculpatul S.D.P., fiind prieten cu
acesta ocazional, fără a preciza vreo relaţie de duşmănie cu acesta, pe care a relevat-o ulterior.
Nu poate fi ignorat în contextul probator nici comportamentul simulat pe care inculpaţii l-au
prezentat la textul poligraf.
În aceeaşi ordine de idei, Curtea reţine că nu este fondat nici recursul inculpatului S.D.P.
Prima critică a acestuia vizează achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.,
solicitare nefondată în contextul probator administrat, în parte redat mai sus, cu prilejul analizei
recursului inculpatului I.M.
Participarea inculpatului S.D.P. este dovedită de declaraţiile inculpatului R.N., ale martorilor
audiaţi, coroborate cu propriile sale declaraţii.
Faptul că inculpatul S.D.P. nu ar fi avut cunoştinţă de intenţia celorlalţi inculpaţi de a
produce moartea victimei este contrazisă chiar de declaraţia acestuia, din care rezultă că a văzut că
ceilalţi doi inculpaţi erau înarmaţi cu bâte, încă din momentul cooptării sale în cercul infracţional.
Chiar dacă ar fi reală această susţinere, ea ar fi lipsită de relevanţă, atâta timp cât acest inculpat a
văzut modul de desfăşurare a faptei şi nu a făcut nimic să se desisteze sau să stopeze activitatea
infracţională, împrejurare din care reiese că a prevăzut rezultatul faptei şi, chiar dacă nu l-a
urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.
Nici criticile vizând individualizarea pedepsei, întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art.
3859 pct. 14 C. proc. pen., invocate de inculpaţii S.D.P. şi R.I.M., nu sunt fondate.
Instanţele au avut corect în vedere, la individualizarea pedepselor, gradul de pericol social al
faptelor săvârşite, persoana inculpaţilor, caracterizaţi prin aceea că au avut o atitudine nesinceră
sau oscilantă pe parcursul procesului penal, încercând să împiedice aflarea adevărului.
Pentru inculpaţii majori s-a reţinut circumstanţa agravantă prevăzută de art. 75 lit. e) C. pen.,
iar pentru inculpatul minor s-a avut în vedere că acesta a avut iniţiativa faptelor.
În raport de acestea, în mod corect s-a apreciat că o pedeapsă orientată spre maxim este în
măsură să-şi atingă scopul preventiv şi educativ.
Pentru considerentele mai sus expuse, Curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a
respins ca nefondate recursurile declarate de inculpaţi.

65. Prescripţie. Minor

Prescripţie

C. pen., art. 121, art. 122 lit. d), art. 124, art. 129

Pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori, termenele de prescripţie se
reduc la jumătate. Această reducere operează şi în raport cu prescripţia specială.

C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2643/1999,


în R.D.P. nr. 1/2002, p. 131

102
Inculpatele minore au fost condamnate pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, cu
aplicarea art. 13 C. pen. Potrivit art. 121 alin. (1) şi art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., prescripţia
înlătură răspunderea penală, iar termenul de prescripţie este de 5 ani, când legea prevede pentru
infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an care nu depăşeşte 5 ani. Conform art.
129 C. pen., termenele de prescripţie se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârşirii
infracţiunii erau minori. Cum la data săvârşirii infracţiunii cele două inculpate erau minore şi cum
furtul calificat la acea dată era sancţionat cu închisoare de la 1 la 5 ani, termenul de prescripţie a
răspunderii penale este cel de 5 ani redus la jumătate, ceea ce înseamnă 2 ani şi 6 luni.

Notă: Concluziile sunt corecte şi în conformitate cu actualele dispoziţii din Codul penal, cu
precizarea că limitele de pedeapsă fiind modificate, calculul termenului de prescripţie a
răspunderii penale în cazul minorilor se va face prin reducerea la jumătate a acelor limite.

66. Inculpat minor. Prezenţa obligatorie la judecată

Apel. Inculpat minor


Inculpat. Prezenţa obligatorie la judecată

C. proc. pen., art. 484 alin. (1)

Judecarea cauzei privind o infracţiune săvârşită de un minor se face în prezenţa


acestuia, cu excepţia cazului când minorul s-a sustras de la judecată, această obligaţie
referindu-se la toate fazele pe care le parcurge procesul penal.

C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 235/2000,


în R.D.P. nr. 1/2002

Inculpatul minor a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie. Apelul său a fost
respins.
Recursul s-a apreciat ca fondat, deoarece instanţa de apel a judecat apelul în lipsa
inculpatului minor, fără a se face dovada sustragerii de la judecată. Astfel, recursul inculpatului s-a
admis, decizia atacată a fost casată şi s-a trimis cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel.

67. Întreruperea executării pedepsei. Existenţa unui copil rezultat din relaţiile de
concubinaj cu o minoră. Înţelesul noţiunii de familie

Întreruperea executării pedepsei


Familie. Noţiune
Copil din afara căsătoriei

C. proc. pen., art. 453 lit. c), art. 455

Instanţa de judecată poate întrerupe executarea pedepsei, când din cauza unor
împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru familie,
conform definiţiei date acesteia în Codul familiei.
Raporturile dintre concubini nu se circumscriu raporturilor juridice de familie.

C.A. Iaşi, decizia penală nr. 759/2000,


în R.D.P. nr. 3/2001, p. 144-145

103
Instanţa de fond a reţinut că petentul a întreţinut relaţii de concubinaj până la data arestării
sale. După arestare, concubina minoră a rămas în locuinţa mamei condamnatului şi a dat naştere
unui copil. Situaţia materială a mamei condamnatului şi a minorului, dar şi a concubinei este grea,
singura sursă de întreţinere fiind alocaţia de stat. S-a apreciat astfel că este întrunită cerinţa art.
453 lit. c) C. proc. pen. Soluţia a fost menţinută de instanţa de apel.
Instanţa de recurs a reţinut că textul de lege pe care şi-au întemeiat soluţia cele două instanţe
este referitor la noţiunea de familie aşa cum este definită în Codul familiei. În acest sens, familia
reprezintă grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii, care izvorăsc din căsătorie,
rudenie şi alte raporturi asimilate relaţiilor de familie. Raporturile dintre concubini implică o
comunitate de viaţă şi interese, dar ele nu se circumscriu raporturilor juridice de familie în sensul
avut în vedere de legiuitor. Întrucât condamnatul nu este căsătorit şi nici nu a recunoscut copilul
rezultat din concubinaj, acesta nu are obligaţii legale de întreţinere faţă de copil şi concubină.
Astfel, cererea condamnatului a fost respinsă.

68. Întreruperea executării pedepsei. Obligativitatea anchetei sociale când cel


condamnat invocă împrejurări cu consecinţe grave pentru familia sa

Întreruperea executării pedepsei


Anchetă socială. Obligativitate

C. proc. pen., art. 453 alin. (1) lit. c)

În cazul în care cel condamnat invocă împrejurări având consecinţe grave pentru
familia sa, cererea nu poate fi respinsă ca nedovedită fără efectuarea unei anchete sociale
prin care să se clarifice realitatea acelor împrejurări, în lipsa căreia nu se poate verifica
temeinicia cererii.

C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1386/2000,


în R.D.P. nr. 3/2001, p. 145

Condamnatul a cerut întreruperea executării pedepsei, cu motivarea că soţia sa este grav


bolnavă şi nu are cine să asigure îngrijirea celor trei copii minori ai săi. Cererea a fost respinsă cu
motivarea că cel condamnat nu şi-a dovedit susţinerile, iar apelul a fost de asemenea respins.
Recursul a fost admis ca fondat de instanţa supremă, cu motivarea că cererea condamnatului
s-a respins fără a se verifica realitatea susţinerilor sale. Or, nu s-a ţinut seama că în condiţii de
detenţie condamnatul nu avea cum să prezinte instanţei mijloacele de probă necesare soluţionării
cererii, astfel că instanţa trebuia din oficiu să verifice pe calea unei anchete sociale situaţia familiei
condamnatului şi să aprecieze, pe baza concluziilor acesteia, dacă întreruperea executării pedepsei
se justifică pentru înlăturarea consecinţelor grave datorate împrejurărilor menţionate în cerere.
Recursul s-a admis, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

69. Minor. Inaplicabilitatea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi

Pedeapsă complementară

C. pen., art. 64 lit. a), art. 109

Este nelegală aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi


inculpatului minor, deoarece pentru acesta legiuitorul a creat un regim sancţionator special

104
mai uşor decât pentru majori.

C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1165/1999,


în R.D.P. nr. 2/2001, p. 180-181

Inculpatul minor a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de omor deosebit de grav
şi violare de domiciliu, toate cu aplicarea art. 109 C. pen. Totodată, a fost aplicată inculpatului
minor pedeapsa complementară a interzicerii pe timp de 5 ani a dreptului prevăzut de art. 64 lit. a)
C. pen.
S-a reţinut în fapt că inculpatul a pătruns în curte, apoi în locuinţa părţii vătămate pentru a
sustrage bunuri. Fiind surprins de victimă, inculpatul i-a aplicat numeroase lovituri asupra capului
şi altor zone vitale, care i-au produs moartea, după care şi-a însuşit din locuinţa victimei bani şi
obiecte de valoare. Sentinţa a fost menţinută de instanţa de apel.
Recursul procurorului a fost admis de instanţa supremă ca fondat, deoarece este contrară
legii aplicarea pedepsei complementare a interzicerii dreptului prevăzut de art. 64 lit. a) C. pen.
Astfel, potrivit art. 109 alin. (3) C. pen., pedepsele complementare nu se aplică minorului,
legiuitorul creând pentru acesta un regim sancţionator special.

70. Apel declarat de părintele inculpatului minor. Inadmisibilitate

Apel. Calitate procesuală activă

C. proc. pen., art. art. 362

Părintele inculpatului minor nu are calitatea procesuală activă, care să îi permită să


exercite o cale de atac în cauza în care este inculpat copilul său.

C.A. Suceava, decizia penală nr. 205/1999,


în R.D.P. nr. 1/2001, p. 131

Tribunalul a respins ca nefondată cererea formulată de mama condamnatului pentru


întreruperea executării pedepsei. Prima instanţă a reţinut că cele invocate în cererea de întrerupere
a executării pedepsei nu justifică, potrivit legii, o atare măsură. Curtea de Apel învestită cu
soluţionarea apelului l-a respins ca inadmisibil în raport cu prevederile art. 362 C. proc. pen., fiind
introdus de o persoană fără calitate.

71. Internare într-un centru de reeducare. Minor care a depăşit 17 ani

Internare într-un centru de reeducare. Condiţii

C. pen., art. 99, art. 104, art. 106 alin. (1) şi (2)

Faţă de minorul a cărui vârstă este apropiată de 18 ani nu se poate lua măsura
educativă a trimiterii într-un centru de reeducare, deoarece măsura nu poate dura decât
până la împlinirea vârstei de 18 ani.

C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 857/1999,


în R.D.P. nr. 4/2001, p. 148-149

Faţă de inculpatul minor a fost luată măsura educativă a internării într-un centru de

105
reeducare, pentru comiterea infracţiunii de furt calificat în dauna avutului privat, sentinţă rămasă
definitivă prin neapelare.
Recursul în anulare 20 declarat în cauză a fost considerat fondat, deoarece, conform art. 106
alin. (1) C. pen., măsura educativă a internării minorului într-un centru de reeducare prevăzută de
art. 104 C. pen. se ia pe timp nedeterminat, dar nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18
ani. Dispoziţia legii, coroborată cu art. 106 alin. (2) C. pen., conduce la concluzia că la data când
minorul devine major instanţa poate dispune prelungirea internării pe o durată de cel mult doi ani.
Aşadar, măsura internării într-un centru de reeducare nu poate fi luată decât în privinţa minorului
faţă de care o asemenea măsură poate realiza scopul urmărit de lege.
În cauză, inculpatul împlinea peste 5 zile vârsta de 18 ani, astfel că, fiind major la data
rămânerii definitive a hotărârii, măsura educativă a internării sale într-un centru de reeducare nu
mai putea fi dusă la îndeplinire şi nici nu putea fi prelungită în temeiul art. 106 alin. (2) C. pen. În
atare situaţie, dispunându-se internarea într-un centru de reeducare a unui minor faţă de care
această măsură nu putea fi dusă la îndeplinire datorită iminentei treceri în rândul majorilor, prima
instanţă a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 104 şi art. 106 C. pen. În consecinţă, s-a admis
recursul în anulare şi s-a înlăturat măsura internării într-un centru de reeducare.

72. Infracţiune pentru care plângerea prealabilă se adresează instanţei. Inculpat


minor. Obligativitatea anchetei sociale

Plângere prealabilă adresată instanţei


Anchetă socială. Obligativitate

C. proc. pen., art. 279 pct. 2 lit. a) 21 , art. 482 22

Ancheta socială este obligatorie şi în cazul infracţiunilor săvârşite de minori şi pentru


care plângerea prealabilă se depune direct la instanţă.

Trib. Iaşi, decizia penală nr. 184/R/2000,


în R.D.P. nr. 4/2001, p. 149-150

Obligativitatea efectuării anchetei sociale subzistă şi în cazul infracţiunilor săvârşite de


minori pentru care legea prevede plângerea prealabilă în condiţiile art. 279 pct. 2 lit. a) C. proc.
pen.
Dispoziţiile art. 482 din acelaşi cod nu disting între infracţiunile pentru care acţiunea penală
se pune în mişcare din oficiu şi cele pentru care este necesară plângerea prealabilă.

73. Omor calificat. Rude apropiate. Înfiere cu efecte depline

Rude apropiate. Noţiune


Înfiere cu efecte depline

C. pen., art. 149 alin. (1) şi (2), art. 175 lit. c)

Uciderea de către tatăl firesc a copilului său înfiat constituie infracţiunea de omor
calificat prevăzută de art. 175 lit. c) C. pen., deoarece, conform art. 149 alin. (2) C. pen.,
rudenia apropiată, în înţelesul legii penale, nu încetează.

20
Articolele 409-4141 C. proc. pen. referitoare la recursul în anulare au fost abrogate prin Legea nr. 576/2004.
21
Articolul 279 C. proc. pen. a fost modificat prin Legea nr. 356/2006.
22
Articolul 482 C. proc. pen. a fost modificat prin Legea nr. 356/2006.
106
C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3988/1999,
în R.D.P. nr. 4/2001, p. 150

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută de art.
174, raportat la art. 175 lit. c) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 174 C. pen.
Instanţa a reţinut că inculpatul l-a ucis pe fiul său care fusese înfiat cu efecte depline de bunicii
materni ai acestuia. Apelul inculpatului s-a admis şi s-a schimbat încadrarea juridică în prevederile
art. 174 C. pen. Instanţa de apel a arătat că este greşită reţinerea art. 175 lit. c) C. pen., deoarece
victima prin înfiere a devenit rudă cu părinţii mamei sale, fiind întrerupte legăturile de rudenie cu
inculpatul. S-a motivat că înfietorii, fiind socrii inculpatului, nu sunt rude cu acesta, în înţelesul
art. 149 C. pen., şi, prin urmare, nici victima nu este rudă apropiată cu inculpatul.
Recursul procurorului a fost considerat fondat, deoarece, potrivit art. 149 alin. (2) C. pen.,
dispoziţiile legale referitoare la rude apropiate, în limitele alin. (1) al aceluiaşi articol (ascendenţi,
descendenţi, fraţi, surori, copiii acestora, persoanele devenite prin înfiere astfel de rude), se aplică
în caz de înfiere cu efecte depline, persoanei înfiate şi descendenţilor acesteia şi în raport cu rudele
fireşti. Deci inculpatul şi victima sunt rude apropiate în sensul legii penale, iar încadrarea corectă a
faptei este cea de omor calificat prevăzută de art. 175 lit. c) C. pen.

Notă: Urmare a deciziei nr. IV din 26 septembrie 2005, pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii declarat de procurorul general, s-a statuat că în cazul
infracţiunii prevăzute de art. 175 lit. c) C. pen. nu se aplică şi agravanta prevăzută de art. 75 alin.
(1) lit. b) C. pen.

74. Decizie pronunţată în recurs. Recurs inadmisibil

Recurs. Decizie pronunţată în recurs

C. proc. pen., art. 417

Deciziile pronunţate în recurs nu sunt supuse nici unei căi ordinare de atac.
Dacă decizia a fost pronunţată de Curtea de Apel ca instanţă de recurs, recursul
declarat de inculpat împotriva acesteia este inadmisibil.

C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1117/1999,


în R.D.P. nr. 1/2002, p. 132

Prima instanţă a dispus restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale.
Recursul declarat de procuror a fost admis şi s-a trimis cauza la prima instanţă pentru continuarea
judecăţii. Recursul declarat de inculpat nu este admisibil, deoarece, potrivit dispoziţiilor înscrise în
Capitolul III din Titlul II al Codului de procedură penală, deciziile pronunţate în recurs nu sunt
supuse nici unei căi ordinare de atac.
Dacă decizia a fost pronunţată de Curtea de Apel ca instanţă de recurs, recursul declarat de
inculpat împotriva acesteia este inadmisibil.

75. Suspendarea condiţionată a pedepsei. Minori. Pedeapsă prevăzută de lege

Suspendarea condiţionată a pedepsei

107
C. pen., art. 81 alin. (3) 23 , art. 109 alin. (1)

Pentru minori instituind un regim sancţionator special, Codul penal prevede că


pedepsele ce se pot aplica acestora sunt închisoarea sau amenda prevăzute de lege pentru
infracţiunea săvârşită, ale căror limite se reduc la jumătate.

C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 257/1999,


în R.D.P. nr. 1/2002, p. 136

Inculpatul minor a fost condamnat la un an şi şase luni pentru infracţiunile concurente de


furt calificat şi distrugere, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
În căile de atac s-a susţinut că suspendarea condiţionată nu este legală.
S-a apreciat ca nefondată această susţinere. Este real că potrivit art. 81 alin. (3) C. pen. nu se
poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazul infracţiunilor intenţionate
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani. În art. 109 C. pen. se prevede că
pentru minori limitele se reduc la jumătate. Aşadar, pentru infracţiunile săvârşite de minori,
condiţia restrictivă prevăzută de art. 81 alin (3) C. pen. trebuie corelată cu dispoziţia de reducere a
limitelor închisorii, prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită în raport cu proporţia stabilită
în art. 109 alin. (1) C. pen.
În consecinţă, s-a reţinut că, în cazul minorilor, prin pedeapsă prevăzută de lege în sensul art.
81 alin. (3) C. pen. se înţelege aceea rezultată din aplicarea dispoziţiilor art. 109 C. pen. Ca atare,
atunci când limita de până la 12 ani a pedepsei închisorii rezultă din reducerea la jumătate a
limitelor pedepsei conform art. 109 C. pen., minorului i se poate suspenda condiţionat executarea
pedepsei închisorii de până la 3 ani şi respectiv 2 ani în caz de concurs.

76. Rele tratamente aplicate minorului. Consumarea şi epuizarea infracţiunii

Rele tratamente aplicate minorului


Infracţiune consumată
Infracţiune epuizată

C. pen., art. 306

C. A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 340/A/1998,


în R.D.P. nr. 1/2000

Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută de art. 306 C. pen., se consumă
atunci când, datorită măsurilor sau tratamentelor de orice fel aplicate de părinte sau orice persoană
căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare, s-a produs o stare de pericol grav pentru
dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului. Infracţiunea se epuizează o dată cu
încetarea acelor măsuri sau tratamente.

77. Apel declarat împotriva sentinţei prin care s-a respins cererea de revizuire. Motive.
Inadmisibilitate

Apel. Respingerea cererii de revizuire

C. proc. pen., art. 393, art. 394, art. 403

23
Alineatul (3) al art. 81 C. pen. a fost abrogat prin Legea nr. 278/2006.
108
Potrivit art. 393 şi art. 394 C. proc. pen., revizuirea unei hotărâri judecătoreşti
definitive (atât sub aspectul laturii penale, cât şi sub aspectul laturii civile) se poate cere
pentru una din situaţiile prevăzute la cele cinci puncte ale art. 394 C. proc. pen.
Solicitarea făcută de revizuientă, fără a indica temeiul de drept, revizuirea sentinţei
penale prin care a fost condamnată definitiv, în primul rând pentru că la data comiterii
faptei era minoră şi că a fost condamnată pe baza unei declaraţii date de ea în condiţiile în
care nu era conştientă de ce spune, nu constituie motiv de revizuire în conformitate cu
dispoziţiile legale menţionate, fiind inadmisibilă.

C.A. Alba Iulia, decizia penală nr. 23 din 11 aprilie 2006, nedefinitivă,
nepublicată

Prin sentinţa penală nr. 331 din 14 decembrie 2005 a Tribunalului Sibiu, s-a respins cererea
de revizuire formulată de revizuienta M.M.E. împotriva sentinţei penale nr. 331 din 10 decembrie
2004 a Tribunalului Sibiu, modificată prin decizia penală nr. 4/A/2005 a Curţii de Apel Alba Iulia,
prin care aceasta a fost condamnată la pedeapsa de 11 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii
de omor deosebit de grav şi cu luarea faţă de aceasta a măsurii de siguranţă a obligării la tratament
medical până la însănătoşire, pe considerentul că motivele invocate de condamnată (că la data
comiterii faptei era minoră şi când a fost ascultată de organele judiciare nu era conştientă de cele
declarate) nu se încadrează în cazurile expres prevăzute de lege – art. 403 şi art. 394 C. proc. pen.
Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel în termen revizuienta-condamnată.
În susţinerea orală a motivelor de apel, aceasta a solicitat admiterea cererii de revizuire,
astfel cum a fost formulată la instanţa de fond.
În apel s-a completat probaţiunea cu reaudierea în calitate de martori a numiţilor M.I. şi L.B.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma cererii de apel, cât şi din oficiu conform
art. 371 C. proc. pen., Curtea a reţinut că apelul nu este fondat, urmând a fi respins conform art.
379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 393 şi art. 394 C. proc. pen., revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive (atât
sub aspectul laturii penale, cât şi sub aspectul laturii civile) se poate cere pentru una din situaţiile
prevăzute la cele cinci puncte ale art. 394 C. proc. pen.
În speţă, revizuienta a solicitat, fără a indica temeiul de drept, revizuirea sentinţei penale prin
care a fost condamnată definitiv, în primul rând pentru că la data comiterii faptei era minoră şi că a
fost condamnată pe baza unei declaraţii date de ea în condiţiile în care nu era conştientă de ce
spune.
Analizând aceste susţineri în raport de textele de lege care reglementează cazurile în care se
poate exercita această cale de atac, texte ce sunt de strictă interpretare, se constată că acestea nu se
încadrează în nici una din situaţiile exprese şi limitative ce pot constitui motiv de revizuire, astfel
că cererea formulată de revizuientă pe aceste motive este inadmisibilă.
Într-adevăr, revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive poate fi cerută când s-au
descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei [art. 394
alin. (1) lit. a) C. proc. pen.].
În speţă, la cererea apelantei-revizuiente, instanţa de apel a admis şi administrat probele
testimoniale solicitate, avându-se în vedere susţinerile acesteia din cererea de revizuire, referitoare
la faptul că are probe în favoarea nevinovăţiei sale, fiind audiaţi doi martori.
Se constată în primul rând că unul dintre martori a fost audiat atât în cursul urmăririi penale,
cât şi în faţa instanţei de fond, el declarând că-şi susţine în totalitate declaraţiile date cu acea
ocazie.
Analizând declaraţiile celor doi martori, se constată că aceştia nu au relevat fapte sau
împrejurări noi.
Faţă de aceste considerente, Curtea reţine că apelul nu a fost fondat, soluţia instanţei de fond
de respingere a cererii de revizuire formulată în cauză ca inadmisibilă fiind legală şi temeinică.

109
78. Vătămare corporală din culpă. Restituirea cauzei la procuror de către prima
instanţă. Recurs declarat de procuror şi soluţionat de tribunal prin admiterea lui. Recurs
declarat de inculpat la Curtea de Apel. Inadmisibilitate

Recurs. Competenţă materială

C. proc. pen., art. 332 alin. (1) şi (3) 24 , art. 333 25

Inculpatul nearestat nu are deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârii de


desesizare anterior modificării art. 332 alin. (3) prin Legea nr. 281/2003, urmare a declarării
textului ca neconstituţional.

C.A. Suceava, decizia penală nr. 120 din 9 martie 1998,


în Dreptul nr. 2/2000, cu comentarii de V. Timofte, p. 142

Judecătoria Suceava a restituit procurorului cauza pentru completarea cercetărilor, în baza


art. 333 C. proc. pen.
S-a reţinut că pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt se impune o nouă expertiză,
reconstituire, pentru stabilirea tuturor împrejurărilor cauzei în care T.N. este cercetat pentru
infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. (2) şi (3) C. pen.
Tribunalul Suceava a admis apelul procurorului, a casat sentinţa instanţei de fond şi a trimis
cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii, reţinând că la dosarul cauzei sunt probe
suficiente pentru ca instanţa să-şi poată forma convingerea asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei
inculpatului.
Împotriva aceleiaşi decizii a declarat recurs inculpatul, respins de Curte ca inadmisibil.
Soluţia este legală, deoarece, potrivit art. 332 alin. (1) C. proc. pen., când se constată înainte de
terminarea cercetării judecătoreşti că cercetarea penală s-a efectuat de un alt organ decât cel
competent, conform art. 333 alin. (1), instanţa, în tot cursul judecăţii, se poate desesiza şi restitui
dosarul procurorului, când din administrarea probelor sau din dezbateri rezultă că urmărirea penală
nu este completă, iar în faţa instanţei nu s-ar putea face completarea decât cu mare întârziere.
Împotriva hotărârii de desesizare se poate face recurs de procuror şi de inculpatul arestat în
cauză. Din interpretarea strictă a textului rezultă că inculpatul nearestat nu are deschisă calea
recursului împotriva hotărârii de desesizare.

Notă: Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 129/1996 (M. Of. nr. 158/1997), a hotărât că
alin. (3) al art. 332 C. proc. pen. este neconstituţional, astfel că în prezent textul a fost modificat în
sensul deciziei Curţii Constituţionale prin Legea nr. 281/2003 şi orice persoană ale cărei interese
au fost vătămate prin hotărâre poate formula recurs împotriva hotărârii de desesizare. Am
prezentat această cauză tocmai pentru a observa evoluţia în timp a legislaţiei care a fost impusă de
necesităţile de ordin practic pentru a asigura accesul fiecărei persoane la o cale de atac.

79. Individualizarea pedepselor. Circumstanţe atenuante judiciare

Individualizarea pedepsei
Circumstanţe atenuante judiciare

C. pen., art. 74, art. 109

24
Articolul 332 C. proc. pen. a fost modificat prin Legea nr. 356/2006.
25
Articolul 333 C. proc. pen. a fost abrogat prin Legea nr. 356/2006.
110
Modul concret în care au conceput şi au săvârşit infracţiunea, persistenţa în obţinerea
de bani şi bunuri de la partea vătămată, minor în vârstă de 17 ani, reflectă temeritatea celor
patru inculpaţi, agresarea fizică, dar mai ales intensitatea constrângerii morale exercitate
asupra victimei nejustificând reţinerea de circumstanţe atenuante.
Simpla împrejurare că inculpaţii nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale şi că
prejudiciul material a fost parţial reparat nu justifică o soluţie contrară celor dispuse de
instanţe.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1015 din 16 februarie 2006,


www.scj.ro

Prin sentinţa penală nr. 564 din 11 octombrie 2005, Tribunalul Cluj a condamnat pe
inculpatul minor S.R. la 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art.
211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., iar pe inculpaţii minori V.A., A.V. şi
P.I. la câte 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Instanţa a reţinut că, la
4 mai 2005, în jurul orelor 22.00, în timp ce partea vătămată L.F. se afla într-o staţie de autobuz,
inculpaţii au înconjurat-o, iar inculpatul S.R. i-a cerut suma de 10.000 de lei. Fugind către autobuz,
partea vătămată a fost ajunsă din urmă de către cei patru inculpaţi, prinsă de haine şi împiedicată
să urce în autobuz. După plecarea autobuzului, inculpaţii au dus partea vătămată în spatele unui
magazin din apropiere, au ţinut-o de haine şi de mâini şi i-au luat din buzunarele hainelor suma de
50.000 de lei şi telefonul mobil în valoare de 2.300.000 de lei. Pentru a-i înapoia telefonul,
inculpaţii i-au cerut părţii vătămate pantofii şi suma de 300.000 de lei, însă partea vătămată,
profitând de neatenţia inculpaţilor, a fugit. Ulterior, unul dintre inculpaţi a dat telefonul mobil
martorului K.M., cerându-i să-l predea poliţiei.
Prin decizia penală nr. 239 din 15 noiembrie 2005, Curtea de Apel Cluj a respins apelurile
inculpaţilor. Recursurile declarate de inculpaţi, prin care au solicitat, între altele, reducerea
pedepselor aplicate de prima instanţă, sunt nefondate. Infracţiunea de tâlhărie, în varianta agravată
pentru care au fost condamnaţi inculpaţii, se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 20 de ani. Având
în vedere starea de minoritate a inculpaţilor la data săvârşirii infracţiunii, potrivit art. 109 C. pen.,
limitele de pedeapsă se reduc la jumătate, în cauză limitele astfel reduse fiind de la 3 ani şi 6 luni
la 10 ani închisoare. Prima instanţă a aplicat inculpatului S.R. o pedeapsă de 4 ani închisoare, cu 6
luni peste minimul special de 3 ani şi 6 luni, reţinând contribuţia mai importantă a acestuia la
săvârşire infracţiunii, iar celorlalţi inculpaţi le-a aplicat câte o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni
închisoare, egală cu minimul special al pedepsei reduse conform art. 109 C. pen. Reducerea
pedepsei sub aceste limite ar fi fost posibilă numai prin reţinerea în favoarea inculpaţilor a unor
circumstanţe atenuante. Or, instanţele nu au constatat împrejurări care să justifice reţinerea
acestora ca circumstanţe atenuante. Modul concret în care au conceput şi au săvârşit infracţiunea,
persistenţa în obţinerea de bani şi bunuri de la partea vătămată, minor în vârstă de 17 ani, reflectă
temeritatea celor patru inculpaţi, agresarea fizică, dar mai ales intensitatea constrângerii morale
exercitate asupra victimei nejustificând, cum în mod corect au constatat instanţele, reţinerea
circumstanţelor atenuante. Simpla împrejurare că inculpaţii nu sunt cunoscuţi cu antecedente
penale şi că prejudiciul material a fost parţial reparat nu justifică o soluţie contrară celor dispuse
de instanţe.
În consecinţă, recursurile inculpaţilor au fost respinse.

80. Recurs. Infracţiune săvârşită asupra unui minor. Omisiunea de citare a Serviciului
de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor

Infracţiune săvârşită asupra unui minor


Citare. Obligativitate

111
C. proc. pen., art. 3859 alin. (1) pct. 21, art. 484 alin. (2) 26

Prevederile art. 484 alin. (2) C. proc. pen. nu sunt aplicabile la judecarea cauzelor
privind infracţiuni săvârşite asupra minorilor, nefiind obligatorie citarea Serviciului de
protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor.
Încălcarea dispoziţiilor legale relative la citare este sancţionată cu nulitatea relativă şi
poate fi invocată numai de către partea în favoarea căreia au fost instituite respectivele
dispoziţii legale.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 6779 din 2 decembrie 2005,


www.scj.ro

Prin sentinţa penală nr. 273 din 1 iunie 2005, Tribunalul Galaţi a condamnat pe inculpatul
P.G. pentru săvârşirea, asupra fiicei sale în vârstă de 6 ani, a infracţiunii de perversiune sexuală
prevăzută în art. 201 alin. (2) şi (4) C. pen., precum şi a tentativei la infracţiunile de viol,
prevăzută în art. 20, raportat la art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi b1) şi alin. (3) teza I C. pen. şi
incest, prevăzută în art. 20, raportat la art. 203 din acelaşi cod.
Prin decizia penală nr. 65 din 30 septembrie 2005, Curtea de Apel Galaţi a respins apelul
inculpatului.
Recursul declarat de inculpat, prin care a invocat cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin.
(1) pct. 21 C. proc. pen., referitor la omisiunea de citare a Serviciului de protecţie a victimelor şi
reintegrare socială a infractorilor, este nefondat. Încălcarea dispoziţiilor legale la care face referire
art. 3859 alin. (1) pct. 21 C. proc. pen. nu este prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute, fiind
posibilă invocarea nulităţii relative numai de către partea în favoarea căreia au fost instituite
respectivele dispoziţii legale, inculpatul, în cauză, nefăcând parte din această categorie de
persoane.
Pe de altă parte, prevederile art. 484 alin. (2) C. proc. pen. privind citarea Serviciului de
protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor sunt incidente numai în procedura de
judecată a infractorilor minori.

81. Trafic de persoane. Trafic de minori. Proxenetism. Elemente constitutive

Trafic de minori
Proxenetism

C. pen., art. 329


Legea nr. 678/2001, art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a), art. 13

Faptele inculpaţilor de a fi recrutat două minore, oferind foloase părinţilor unei dintre
ele pentru obţinerea consimţământului lor, inducându-i şi în eroare în privinţa scopului
deplasării în străinătate, realizează conţinutul infracţiunilor prevăzute de art. 12 şi art. 13
din Legea nr. 678/2001, şi nu infracţiunea de proxenetism, prevăzută de art. 329 C. pen.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4968 din 7 septembrie 2005,


www.scj.ro

Prin sentinţa penală nr. 510 din 20 septembrie 2004, Tribunalul Prahova a condamnat pe
inculpaţii C.P. şi C.M. pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de persoane şi trafic de minori,
prevăzută în art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a), respectiv în art. 13 pct. 1 şi 4, raportat la art. 16 din Legea
nr. 678/2001.
26
Alineatul (2) al art. 484 C. proc. pen. a fost modificat prin Legea nr. 356/2006.
112
Instanţa a reţinut că cei doi inculpaţi, soţi, fac parte dintr-un grup care se ocupă de recrutarea
de tinere pentru a fi trimise în străinătate în scopul practicării prostituţiei, o parte din banii obţinuţi
de acestea revenind inculpaţilor.
În luna mai 2003, inculpatul C.P. a recrutat pe A.S., convingând-o să plece, cu promisiunea
că o va sprijini să lucreze ca damă de companie într-un bar de noapte. În acest scop, inculpatul s-a
ocupat de formalităţile privind eliberarea paşaportului, convenind cu femeia să împartă sumele pe
care le va obţine.
Cu un autocar, aceasta a fost transportată în străinătate, unde a fost aşteptată şi cazată de
C.M., practicând apoi prostituţia în cadrul unui bar.
În septembrie 2003, inculpaţii au racolat pe A.V., în vârstă de 17 ani, sora lui A.S.
Inculpaţii au adăpostit pe minoră în apartamentul lor, au cumpărat un televizor şi un
radiocasetofon pe care le-au oferit părinţilor pentru a le obţine consimţământul ca minora A.V. să
plece în Spania, sub pretextul angajării acesteia la atelierul de croitorie al cărei patron a pretins că
este inculpata.
Induşi astfel în eroare, părinţii minorei s-au prezentat la notarul public, dând o declaraţie
autentificată prin care îşi exprimau acordul eliberării paşaportului pentru minoră.
Conform înţelegerii dintre inculpaţi, cele două surori urmau să fie duse în Spania, unde
acestea ar fi practicat prostituţia.
Finalizarea acestui nou trafic a fost împiedicat de organele de poliţie, care la data de 18
septembrie 2003 au efectuat o descindere la apartamentul inculpaţilor, unde au găsit pe cele două
tinere şi au luat măsuri ca ele să fie trimise la părinţi.
Prin decizia penală nr. 142 din 29 martie 2005, Curtea de Apel Ploieşti a respins apelurile
inculpaţilor.
Decizia a fost atacată cu recurs de inculpaţi, cu motivarea că fapta lor constituia infracţiunea
de proxenetism prevăzută în art. 329 alin. (1) C. pen., iar nu de trafic de persoane şi de minori.
Recursurile nu sunt fondate.
Faptele inculpaţilor de a fi recrutat pe A.S. şi pe minora A.V., oferind foloase părinţilor
acesteia din urmă pentru obţinerea consimţământului lor, inducându-i şi în eroare în privinţa
scopului deplasării în străinătate, realizează conţinutul infracţiunilor prevăzute de Legea nr.
678/2001, aşa cum au fost reţinute de instanţele care s-au pronunţat în cauză.
Stabilind corect existenţa tuturor condiţiilor pentru tragerea la răspundere penală a
inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor reţinute, hotărârile atacate se constată a fi legale şi
temeinice, motiv pentru care recursurile inculpaţilor au fost respinse.

82. Minoritate. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Termen de


încercare

Executarea pedepsei sub supraveghere. Suspendare


Termen de încercare

C. pen., art. 862, art. 110, art. 1101

În cazul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii aplicate


minorului, termenul de încercare este compus din durata pedepsei închisorii, la care se
adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanţă, conform art. 110 C. pen.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2522 din 14 aprilie 2005,


www.scj.ro

Prin sentinţa penală nr. 176 din 24 martie 2004, Tribunalul Braşov a condamnat pe
inculpatul S.V. la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută în art. 211

113
alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. c), art. 76 lit. c) şi art. 99 şi urm.
din acelaşi cod, şi la un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută în
art. 208 alin. (1), raportat la art. 209 alin. (1) lit. a) şi e), cu aplicarea art. 74 lit. c), art. 76 lit. d) şi
art. 99 şi urm. C. pen.
Conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-a stabilit că inculpatul va executa pedeapsa
cea mai grea de 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 81, art. 110 şi art. 1101 C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă, Tribunalul Braşov a condamnat pe inculpatul M.S. la 2 ani închisoare
pentru săvârşirea aceleiaşi infracţiuni de tâlhărie şi la un an închisoare pentru complicitate la
săvârşirea infracţiunii de furt calificat de către primul inculpat. Conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit.
b) C. pen., s-a stabilit că inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, cu
aplicarea art. 81, art. 110 şi art. 1101 C. pen.
Prin decizia penală nr. 396 din 30 noiembrie 2004, Curtea de Apel Braşov a admis apelul
procurorului şi a majorat pedepsele la câte 3 ani închisoare pentru fiecare inculpat, făcând,
totodată, aplicarea prevederilor art. 861 C. pen.
Recursul declarat de procuror cu privire la durata termenului de încercare a suspendării
executării pedepsei sub supraveghere este fondat.
Dispunând în baza art. 861 C. pen. suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor de
câte 3 ani închisoare aplicate inculpaţilor minori pe un termen de încercare de 8 ani, calculat
potrivit art. 862 C. pen., instanţa a pronunţat o hotărâre contrară legii.
Prin derogare de la regimul general, termenul de încercare în cazul suspendării sub
supraveghere a executării pedepsei aplicate minorului nu se calculează conform art. 862 C. pen., ci
potrivit art. 110 din acelaşi cod, adăugându-se la pedeapsa aplicată un interval de timp cuprins
între 6 luni şi 2 ani.
Ca atare, termenul de încercare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani
închisoare nu putea depăşi 5 ani.
În consecinţă, recursul a fost admis, decizia atacată şi sentinţa fiind casate cu privire la
durata termenului de încercare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

83. Minor. Închisoare. Limită maximă

Pedeapsa închisorii. Limite

C. pen., art. 33, art. 34, art. 99, art. 109


C. proc. pen., art. 3859 alin. (3) 27

Ţinând seama de prevederile Codului penal, care în art. 109 alin. (2) prevede că
pedeapsa maximă care poate fi aplicată minorului este de 20 ani închisoare, în caz de
concurs de infracţiuni, pedeapsa rezultantă maximă care poate fi aplicată nu poate depăşi
acest maxim.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4316 din 1 septembrie 2004,


www.scj.ro

Prin sentinţa penală nr. 65 din 13 mai 2004, Tribunalul Călăraşi a condamnat pe inculpatul
D.I. la 20 de ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzută în
art. 174, raportat la art. 176 lit. a) C. pen., şi la 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de
furt calificat, prevăzută în art. 208 alin. (1), raportat la art. 209 alin. (1) lit. g) din acelaşi cod. În
baza art. 33 şi art. 34 C. pen., a dispus executarea pedepsei celei mai grele, de 20 de ani, la care a
adăugat un spor de 3 ani, inculpatul având de executat în total 23 de ani închisoare. Instanţa a
reţinut că, la 14 octombrie 2003, inculpatul minor D.I., aflându-se în locuinţa victimei M.D., pe
27
Alineatul (3) al art. 3859 C. proc. pen. a fost modificat prin Legea nr. 356/2006.
114
care o ajuta la muncile gospodăreşti contra cost, pe fondul unor neînţelegeri, a aplicat victimei mai
multe lovituri de cuţit în zona feţei, a gâtului, toracelui şi a abdomenului. Văzând că victima
încerca să se ridice, inculpatul a lovit-o de mai multe ori cu piciorul în zona coastelor, s-a aruncat
cu genunchiul asupra acesteia şi a fixat-o la pământ, aplicându-i din nou lovituri repetate de cuţit.
Ulterior, inculpatul a luat din locuinţa victimei o pereche de mănuşi şi suma de 180.000 de lei.
Prin decizia nr. 554 din 28 iulie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, a respins
apelul inculpatului prin care s-a solicitat reducerea pedepsei şi a admis apelul procurorului cu
privire la confiscarea specială a sumei de 180.000 de lei.
Recursul declarat de inculpat, prin care s-a cerut reducerea pedepsei cu motivarea că
pedeapsa aplicată este prea grea în raport cu atitudinea sinceră a inculpatului în cursul procesului
şi lipsa antecedentelor penale, este fondat, însă pentru motive de nelegalitate examinate din oficiu
potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. Codul penal prevede pentru minorii care răspund penal un
regim sancţionator special, care corespunde specificului combaterii criminalităţii juvenile şi
impune recurgerea la alte mijloace de constrângere juridică decât cele destinate infractorilor
majori. Pornind de la această concepţie, în art. 109 alin. (1) C. pen. se prevede că pedepsele ce se
pot aplica minorului sunt închisoarea sau amenda prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită,
limitele pedepselor reducându-se la jumătate, iar potrivit art. 109 alin. (2), când legea prevede
pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se aplică minorului închisoarea de la 5
la 20 de ani, intenţia legiuitorului fiind aceea de a stabili o limită maximă a pedepsei închisorii, de
20 de ani, care poate fi aplicată minorului.
Prin urmare, instanţele nu puteau lipsi de efecte prevederile art. 109 alin. (2) C. pen. prin
aplicarea art. 33 şi a art. 34 referitoare la pedeapsa în cazul concursului de infracţiuni, potrivit
cărora se poate aplica un spor de pedeapsă. Aşa fiind, constatându-se că inculpatul minor,
indiferent de gravitatea faptelor comise, nu poate fi în mod legal condamnat la o pedeapsă mai
mare de 20 de ani închisoare, recursul a fost admis, hotărârile atacate au fost casate şi s-a dispus
înlăturarea sporului de 3 ani aplicat la pedeapsa cea mai grea, urmând ca inculpatul să execute
pedeapsa de 20 de ani de închisoare.

84. Trafic de minori. Trafic de persoane. Elemente constitutive

Trafic de minori
Trafic de persoane

Legea nr. 678/2001, art. 12, art. 13

Recrutarea unui minor în scopul exploatării acestuia prin practicarea cerşetoriei şi


recrutarea unei persoane majore, prin oferire şi dare de bani sau de foloase pentru obţinerea
consimţământului persoanei care are autoritate asupra acesteia, în acelaşi scop, întrunesc
elementele constitutive ale infracţiunilor de trafic de minori şi trafic de persoane.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 593 din 30 ianuarie 2004,


în Pro Lege nr. 2/2005, p. 216-218

Prin sentinţa nr. 585/2003, Tribunalul Constanţa a condamnat inculpaţii R.B. şi G.J. pentru
săvârşirea infracţiunilor de trafic de minori şi trafic de persoane, reţinându-se că au racolat minora
B.M. care avea o infirmitate la picior, părinţii acesteia dându-şi acordul să fie dusă în străinătate la
cerşit, dar să fie însoţită de sora ei. Inculpatul a convins-o pe mama celor două dându-i bani şi
bunuri. A fost reţinut la frontieră când încerca să le scoată pe cele două din ţară. În căile de atac,
inculpaţii au susţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care au
fost condamnaţi.
Curtea de Apel Constanţa şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au respins apelul, respectiv

115
recursul declarate în cauză şi au reţinut că, odată ajunse în străinătate, cele două surori, lipsite de
acte de identitate, fără a cunoaşte limba acelei ţări, s-ar fi putut întreţine numai din expediente prin
cerşit pentru inculpatul care le-a racolat.

85. Racolare de minore. Producerea de fotografii obscene cu minori. Editarea şi


răspândirea prin poşta electronică de materiale pornografice. Elemente constitutive.
Aprecierea gradului de pericol social al faptelor

Răspândirea de materiale obscene


Pericol social

C. pen., art. 81, art. 861, art. 864, art. 110


Legea nr. 196/2003, art. 10
Legea nr. 678/2001, art. 18 alin. (1)
Legea nr. 161/2003, art. 51 alin. (1)

Racolarea a trei minore eleve de liceu, sub promisiunea că vor face poze decente, dar
nud pentru o revistă care promovează acest gen de artă, producerea de fotografii care
sugerează poziţii ori acte sexuale şi răspândirea prin poşta electronică într-o reţea de 1000
abonaţi realizează elementele constitutive ale infracţiunilor de determinare, producere şi
răspândire de material pornografic.

C.A. Alba Iulia, decizia penală nr. 39 din 18 august 2006,


nepublicată 28

Prin sentinţa penală nr. 251 din 28 august 2006, Tribunalul Hunedoara a condamnat
inculpaţii B.F.E., S.C.C., S.A. la pedepse de 3 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani pedeapsa
complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b), a menţinut arestul celor
trei inculpaţii şi a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestului preventiv, iar pe
inculpatul minor P.M.T. la o pedeapsă de 2 ani închisoare, a confiscat de la fiecare inculpat sumele
rezultate din infracţiune şi i-a obligat la plata daunelor morale către cele trei victime minore .
În fapt, din probatoriul administrat a rezultat că inculpaţii au contactat cele trei victime,
eleve de liceu, inculpatul major B.F.E. creându-le impresia că este cetăţean austriac şi le-a propus
să pozeze nud pentru o revistă de publicitate din Austria, contra cost. Inculpatul S.A. a realizat
fotografiile, apoi inculpaţii S.A şi B.F.E. au postat pe internet pozele realizate cu cele trei minore
într-o reţea cu 1000 abonaţi.
Judecătorul fondului a avut în vedere la stabilirea pedepselor persoana inculpaţilor, absenţa
antecedentelor penale, gradul mai mare de contribuţie al inculpatului B.F.E. la inducerea în eroare
a părţilor vătămate, minimalizarea importanţei faptei de către inculpaţi în încercarea de a acredita
ideea că părţile vătămate ar fi trebuit să refuze propunerile de a fi fotografiate în poziţii indecente.
S-a reţinut că prin faptele comise s-a adus atingere moralei publice ca valoare socială
fundamentală apărată prin reglementările interne, tratatele şi convenţiile internaţionale privitoare
la drepturile omului.
Inculpaţii au declarat apel şi au arătat că în mod greşit au fost condamnaţi pentru
infracţiunile de pornografie şi răspândire de materiale pornografice, deoarece în poze cele trei
minore nu mimează şi nu simulează o activitate sexuală, fotografiile fiind realizate în interes
artistic şi informativ şi reprezentând nuditate dincolo de orice obscenitate.
Curtea de Apel Alba Iulia, judecând apelurile inculpaţilor, a reţinut că faptele acestora

28
Soluţia instanţei de apel a fost atacată cu recurs doar de către inculpaţi. Procurorul nu a declarat recurs. Cauza a fost
trimisă pentru judecarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nu este definitivă până la acest moment.

116
denotă lipsa principiilor morale şi prezintă un grad de pericol social sporit, dată fiind vârsta
victimelor, de 16 şi 17 ani. Dar, la aprecierea gravităţii faptelor, a considerat necesară şi analiza
referitoare la victimele infracţiunii, pe care judecătorul fondului nu a făcut-o. Astfel, din
declaraţiile existente la dosar a rezultat că fetele s-au încurajat una pe alta şi apoi au considerat că
nu este nimic rău să faci poze nud. Le-a tentat, conform propriilor declaraţii, şi ideea de a pleca din
ţară, căci una din ele nu agrea educaţia severă a tatălui vitreg, erau eleve de liceu, şi nu minore
inocente, aşa încât Curtea de Apel a reţinut că impactul faptelor inculpaţilor nu a fost atât de mare.
Prin urmare, a apreciat că pedepsele cu executare în regim privativ de libertate sunt excesive şi le-
a aplicat pedepse cu suspendare sub supraveghere, respectiv cu suspendare condiţionată a
executării în cazul inculpatului minor, reţinând că acestea sunt concordante criteriilor prevăzute de
art. 52 şi art. 72 C. pen.

Notă: În raport cu noile dispoziţii ale Codului penal, care prevăd posibilitatea aplicării
unor pedepse fără executare şi pentru acest gen infracţiuni pentru care anterior modificărilor nu era
posibilă decât închisoarea cu executare, dar şi cu gravitatea faptei, persoana inculpaţilor şi a
victimelor, soluţia este echitabilă. Neîndoios, inculpaţii au câştigat încrederea victimelor
prezentându-le o variantă tentantă, cea conform căreia revista din Austria este în căutare de noi
talente, în care ele puteau ajunge vedete. În realitate, au realizat material pornografic şi l-au
răspândit pe internet. Sub acest aspect, susţinerile lor că pozele au fost realizate în scop artistic
denotă o completă ignorare a bunului simţ şi moralei. Dar instanţa de apel a procedat corect atunci
când a dat eficienţă şi împrejurărilor legate de victime, reţinând printr-o motivare completă că,
deşi legea sancţionează formele de exprimare de natura celor comise de inculpaţi, rezultatul s-a
produs datorită atitudinii conjugate, concomitente a victimelor minore, aşa încât la
individualizarea pedepselor şi modalităţii de executare a ţinut seama şi de acest aspect.

117