Titu Maiorescu

Titu Maiorescu - un exemplu pentru noi, tinerii, și un erou al culturii române – a

ocupat de-a lungul vieții extrem de multe slujbe importante, precum cea de profesor
academician, avocat, pedagog, politician, prim-ministru al României (1912-1914), ministru
de interne și membru fondator al Academiei Române și a avut diverse preocupări intelectuale,
fiind în același timp: critic literar, eseist, estetician, filozof. Dar cum totul are un început, voi
încerca să surprind, mai întâi, aspecte importante din viața lui. Voi introduce în acest eseu
ceea ce voi crede eu ca a fost vital pentru formarea sa ca om.
Titu Maiorescu s-a născut în 15.02.1840 din părinții Ioan Maiorescu si Maria
Maiorescu. Tind să cred că inteligența și caracterul le-a dobândit de la tatăl său, Ioan
Maiorescu. Ioan Maiorescu a fost așa cum afirmă Liviu Rusu în ”Studiul introductiv” al
volumului ”Din <<Critice>>” un ”caracter aspru, dar integru, cu un spirit critic pe care îl
afirmă cu voință dârză, animat de o adâncă iubire de neam și luptându-se din răsputeri pentru
drepturile românilor din Transilvania”1. Tot tatăl Maiorescu va proiecta o operă intitulată
”Istoria Românilor,” unde va mărturisi : ”Lumina îmi este adevărul, îndemnul amorul, iară
scopul fericirea poporului român,,. De asemenea va împărtăși ideile revoluției de la 1848 și el
va fi cel care va citi proclamația de la Islaz.
Am ales să vorbesc despre tatăl lui Titu Maiorescu deoarece am dorit să demonstrez
că și mediul în care a crescut a avut un aport important la formarea sa. Din cauza vremurilor
agitate si nesigure familia Maiorescu va fi pusă pe fugă. În timp ce Ioan Maiorescu pleacă în
misiune la Frankfurt pe Main, familia se va stabili în Transilvania, la Brașov, unde Titu
Maiorescu va termina școala primară și gimnaziul. Ioan Maiorescu va primi în anul 1851
postul de translator în Ministerul de Justiție din Viena, unde se va stabili toată familia.
Astfel Titu va fi înscris mai întâi ca elev extern, apoi ca elev intern în renumitul Theresianum.
Aceasta este o școală de elită unde învață fiii nobililor habsburgi. La scoala îi va fi greu
deoarece nu știe limba germană iar copiii își bat joc de el. Titu însă nu se va da bătut și va
învăța cu îndârjire, terminând în primul an printre primii din clasă. De la vâsta de 15 ani vom
afla mai multe despre viața lui, deoarece își începe însemnările zilnice. Se inițiază în
literatura mare, studiind înainte de toate pe clasicii germani: Goethe și Schiller, apoi Lessing,
Klopstock, Herder, Platen, Jean Paul așa cum afirmă Liviu Rusu în studiul menționat anterior.
Îl va studia cu pasiune și pe Shakespeare, fiind atras deopotrivă de cultura antichității.
Deducem că avea activități intelectuale și începe să își formeze gustul estetic. Oricâte limbi a
învățat sau oricâte câte carți a citit de autori străini simțul național românesc nu va putea să-i
fie suprimat, dovadă stând fragmentul din ”Însemnările zilnice”, volumul 1, p.24 (29
ian.1856)2. El povestește cum a fost scos de la tablă de profesorul de istorie, Franke, și acesta
i-a spus ca toți urmașii romanilor sunt niște ticăloși. Ca urmare a acestei umilințe el va scrie
în acea seară în jurnal: “Asta mi-o zis el mie, fiind eu scos la tablă. Știa tâlharul că sunt
român .(…) Dar fie, că tot îmi răzbun(…) ”3. Titu Maiorescu mai menționează în însemnările

1 Liviu Rusu, ”Studiu introductive” la volumul ”Din <<Critice>>” de Titu Maiorescu, Editura Tineretului,
București, 1967, p. 6.

2 Ibidem, p.7.
3 Ibidem, p. 7.

1
sale că dorește să scrie o istorie a românilor, în germană, doar pentru a dovedi nemților ce
țara mândră și frumoasă avem și că românii au avut rolul lor în istorie. Tot din jurnalul lui
aflăm că, deși avea asemenea planuri îndrăznețe, Titu era o persoană destul de retrasă. Poate
ca acest lucru era datorat faptului că el facea o selecție destul de dură în rândul prietenilor și
își dorea "spirite de elită, cu preocupari înalte, de filozofie și literatură” 4. Dar și atunci când
își găsea prieteni de seama lui, îi ajuta cu orice putea el, fiindcă credea în bunătatea
oamenilor și mai presus de orice, în națiunea română.
În timpul studiilor, dorința lui de cunoaștere a devenit din ce în ce mai intensă,
aprofundând filozofia despre care spunea că este o stiință divină. Toată munca sa va fi
răsplătită în final, aflându-se mereu printre eminenții clasei. În perioada adolescenței, mai
exact la varsta de 16 ani se gândea să scrie pentru “Gazeta Transilvaniei,, un articol despre
“literatura noastră în starea de acum“5.
Maiorescu termină studiile la Viena având o pregătire filozofică temeinică, cunoscând
operele literare ale marilor clasici și având o puternică dorință de cunoaștere. Își continuă
studiile la Berlin și la Giessen, unde va obține doctoratul în filozofie cu teza “De philosophia
Herbarti”, în anul 1859. După terminarea studiilor în Germanie va pleca la Paris unde va
obține o licența în drept. De la Paris va veni din nou în Berlin, urmând să se reîntoarcă la
București în anul 1861. De menționat este și că era cunoscator de limba engleză și de limba
italiană. Urmează să intre în magistratură la sfaturile lui Cuza-Vodă, profesie pe care o va
părăsi destul de repede, deoarece nu se regăsește în acest tip de muncă. Va mai ocupa funcții
precum: director la Colegiul Național din Iași, profesor universitar de istorie, decan al
Facultăți de Litere, rector de universitate. Vedem ca are o vastă activitate didactica. Surse
scrise atestă ca a fost un profesor organizat cu un talent didactic nemaiîntâlnit. Renumele și
statutul lui Maiorescu vor duce la raporturi de prietenie cu: Ioan Negruzzi, Petre Carp, Vasile
Pogor și Teodor Rosetti. Din acest nucleu se va dezvolta acea alianță intelectuală cunoscută
sub numele de ”Junimea”. Vasile Alecsandri, poet renumit la acea vreme, i se va alătura, iar
mai târziu, autorii cunoscuți sub denumirea de ”marii clasici”: Eminescu, Creangă, Caragiale
și Slavici.
Prin toată activitatea sa, Titu Maiorescu a avut un rol deosebit de important în
dezvoltarea culturii române. Așa cum spuneam în introducerea acestui articol, consider că
Titu Maiorescu reprezintă un model demn de urmat pentru toți românii și pentru tineri în
special, fiindcă noi avem datoria de a păstra cu respect și de a promova valorile naționale.

4 Ibidem, p. 8.
5 Ibidem, p. 10.