Cateheză despre

Dragostea creştină
 Dragostea creştină

Pregătirea aperceptivă
Deoarece omul a fost creat ca fiinţă cugetătoare şi liberă care trebuie să ajungă la asemănare cu
Dumnezeu, obiectul tuturor năzuinţelor şi doririlor lui trebuie să fie Dumnezeu; de aceea el este
dator ca în mod necontenit să se îndrepte spre El şi să stea în legătură cu El.
Dar cum prin puterile sale fireşti el nu este în stare să facă aceasta, Dumnezeu îi întinde mîna
Sa, prin harul Său revărsat asupra lui prin virtuţile teologice. Astfel, cele trei virtuţi teologice,
credinţa, nădejdea şi iubirea, sînt mijloace dumnezeieşti date creştinului odată cu harul stinţitor
prin Taina Sfîntului Botez, spre a putea cunoaşte pe Dumnezeu şi spre a putea sta în legătură cu
El. De asemenea, ele sînt principalele moduri suprafireşti de manifestare a vieţii noi pe care
creştinul începe să o trăiască odată cu renaşterea lui prin Botez.

Anunţarea temei
Voi vorbi în continuare despre cea mai mare virtute teologică, şi anume iubirea sau dragostea
creştină.

Tratarea
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, încă de cand era pe pamânt, a spus: „Că unde sunt doi sau
trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Se găsesc oare
doi sau trei adunaţi întru numele Lui? Se găsesc, dar rareori. De altfel nu vorbeşte de o simplă
adunare şi unire locală a oamenilor. Nu cere numai asta. Vrea ca, împreună cu unirea, să existe la
cei adunaţi acolo şi alte virtuţi. Prin aceste cuvinte, aşadar, vrea să spună: „Dacă cineva Mă va
avea pe Mine ca temelie a iubirii lui faţă de aproapele, şi împreună cu această iubire are şi
celelalte virtuţi, atunci voi fi împreună cu el”. Acum însă, cei mai mulţi oameni au alte scopuri.
Nu întemeiază pe Hristos iubirea lor. Cineva iubeşte pe altcineva, pentru că şi acela îi arată
iubire; altul îl iubeşte pe cel care l-a cinstit; iar altul îl iubeşte pentru că i-a fost de folos la vreo
treabă de-a lui. E greu să găseşti pe cineva care-l iubeşte pe aproapele doar din dragoste pentru
Hristos, căci ceea ce-i leagă pe oameni sunt de obicei interesele materiale. Însă o iubire cu atâtea
lipsuri este batjocoritoare şi trecătoare. La cea mai mică problemă – vreun cuvânt jignitor, daune
băneşti, invidie, ambiţie sau ceva asemănător – iubirea aceasta, care nu are temelie
duhovnicească, se destramă.
Dimpotrivă, iubirea care-L are ca pricină şi temelie pe Hristos, este statornică şi nepieritoare.
Nimic n-o poate destrăma, nici calomnii, nici primejdii, nici chiar ameninţările cu moartea. Cel
ce are dragoste creştină, oricâte neplăceri ar suferi de la un om, nu încetează să-l iubească; căci
nu este influenţat de patimile sale, ci este insuflat de Iubire, de Hristos. Tocmai de aceea iubirea
creştină, cum spunea Sf. Ap. Pavel, nicicând nu va pieri.
Şi, adevărat, ce pricină ai putea aduce, pentru care să încetezi să-l mai iubeşti pe aproapele tău?
Faptul că, pe când tu îl cinsteai, acela te înjura? Sau faptul că, pe când tu săvârşeai fapte bune în
folosul lui, acela voia să te vatăme? Dar dacă-l iubeşti întru Hristos, aceste cauze te vor face nu
să-l urăşti, ci să-l iubeşti şi mai mult. Căci toate cele care distrug iubirea obişnuită, născută din
interes, întăresc iubirea creştină. Cum? În primul rând, întrucât cel care se poartă în chip vrăjmaş
cu tine, îţi aduce răsplată de la Dumnezeu; şi în al doilea rând, fiindcă acela, fiind bolnav
duhovniceşte, are nevoie de compătimirea şi de sprijinul tău.
Prin urmare, cel care are iubire adevărată continuă să-l iubească pe aproapele, chiar dacă acesta
îl urăşte sau îl înjură sau îl ameninţă, cu mulţumirea că iubeşte pentru Hristos şi deci Îl şi
urmează pe Hristos, Care asemenea iubire a arătat vrăjmaşilor Săi. Nu numai că S-a jertfit pentru
cei care L-au urât şi L-au răstignit, dar L-a şi rugat pe Tatăl Lui să-i ierte: „Părinte, iartă-le lor,
că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).
Iubirea, de asemenea, nu ştie ce înseamnă interesul. De aceea Pavel ne povăţuieşte: „Nimeni să
nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale celuilalt” (I Corinteni 10, 24). Iubirea nu ştie ce înseamnă
nici invidia, căci cine iubeşte cu adevărat consideră binele aproapelui ca pe al său. Astfel iubirea,
încet-încet, îl preschimbă pe om în înger. După ce îl scapă de mânie, de invidie şi de oricare altă
patimă tiranică, îl scoate din starea naturală omenească şi-l aşează în starea îngereştii eliberări de
patimi.
Cum se naşte însă dragostea în sufletul omului? Dragostea este rodul virtuţii. Dar şi iubirea, la
rândul ei, dă naştere virtuţii. Şi iată cum se întâmplă asta: Cel virtuos nu alege banii în locul
iubirii aproapelui său. Nu ţine minte răul. Nu este nedrept. Nu vorbeşte de rău. Pe toate le rabdă
cu vitejie sufletească. Din acestea provine iubirea. Faptul că din virtute se naşte dragostea este
arătat de cuvintele Domnului: „Din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci”
(Matei 24, 12). Şi iarăşi, faptul că din iubire se naşte virtutea, îl arată cuvintele apostolului Pavel:
„Cel ce iubeşte pe altul a plinit legea” (Romani 13, 8). Aşadar una din două se cere, dragostea
sau virtutea. Cel ce o are pe una, o deţine negreşit şi pe cealaltă. Şi invers: cel care nu iubeşte şi
răul îl va săvârşi; şi cel ce face răul nu iubeşte. Să ne străduim deci să dobândim iubirea, pentru
că ea este o fortăreaţă care ne apără de tot răul.
Apostolul Pavel ne spune şi motivele pentru care trebuie să ne iubim unul pe altul: „Întru
frăţească prietenie iubiţi-vă unii pe alţii” (Romani 12, 10). Vrea să spună: sunteţi fraţi, şi de
aceea trebuie să aveţi dragoste frăţească între voi. Aceasta a spus-o şi Moise evreilor acelora care
se certau în Egipt: „De ce vă certaţi? Sunteţi fraţi” (Parafrază la Ieşirea 2, 13). Este remarcabil
faptul că Apostolul, deşi îi povăţuieşte pe creştini să aibă între ei blândeţe şi iubire frăţească,
atunci când se referă la legăturile dintre creştini şi necredincioşi spune altfel de cuvinte: „Dacă-i
cu putinţă, pe cât ţine de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii” (Romani 12, 18).
Deci în cazul necredincioşilor ne cere să nu ne certăm cu ei, să nu-i urâm, să nu-i nesocotim, pe
când în cazul fraţilor noştri creştini cere în plus blândeţe, iubire frăţească, sinceră şi neprefăcută,
iubire arzătoare şi statornică.
Însă cum va fi iubirea statornică? Ne-o arată tot Apostolul, spunând: „Întreceţi-vă cu
cinstirea” (Romani 12, 10). În felul acesta se şi plăsmuieşte dragostea, şi rămâne statornică.
Căci, adevărat, nu există mijloc mai bun pentru păstrarea iubirii, cât să-l cinstim pe celălalt.
Astfel şi iubirea devine mai vie, şi respectul reciproc mai adânc.
Dincolo de cinstire, trebuie încă să arătăm că ne pasă de problemele celuilalt, pentru că
îmbinarea cinstirii cu purtarea de grijă dă naştere celei mai arzătoare iubiri. Nu ajunge să iubim
numai cu inima, ci sunt necesare şi acestea două, cinstirea şi interesul pentru celălalt, care sunt
manifestările dragostei, şi totodată şi condiţiile ei. Ele se nasc din iubire, dar şi nasc iubire.
Însuşi Hristos ne-a încredinţat că toată legea şi învăţătura proorocilor se cuprind în iubire
(Matei 22, 40). Şi iată cât de sus a aşezat-o: a stabilit două porunci de iubire şi hotarele fiecăreia.
Prima, zice, este să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău; iar a doua, la fel de importantă, este să-
l iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22, 37-39). Cât de înaltă este iubirea de oameni
şi bunătatea lui Hristos! Dragostea faţă de El, deşi suntem cu mult inferiori Lui, o aşează pe o
treaptă cu dragostea faţă de aproapele nostru. Tocmai de aceea hotarele acestor două porunci de
iubire aproape că sunt identice. Despre prima, iubirea de Dumnezeu, a spus: „din toată inima ta
şi din tot sufletul tău” (Matei 22, 37); iar pentru a doua, iubirea de aproapele, a grăit: „ca pe tine
însuţi” (Matei 22, 39). Şi e de la sine înţeles că fără a doua, prima nu foloseşte la nimic. De
altfel, cum a spus şi Evanghelistul Ioan, „Dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dumnezeu!, dar pe
fratele său îl urăşte, mincinos este. Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, să-L iubească şi pe fratele
său” (I Ioan 4, 20-21).
Orice faptă bună este rodul dragostei. De aceea Domnul a vorbit de multe ori despre aceasta.
„Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei”, a spus, „de veţi avea iubire unii pentru
alţii” (Ioan 13, 35).
Aşa cum toată viaţa noastră ne hrănim trupul, la fel trebuie să-i iubim pe semenii noştri, şi,
desigur, cu şi mai multă râvnă decât întreţinerea trupului, pentru că dragostea conduce la viaţa
veşnică şi nu va înceta să existe vreodată.
Necesitatea iubirii n-o învăţăm numai din cuvintele lui Dumnezeu, ci şi din faptele Lui. O
astfel de lecţie este felul în care ne-a zidit pe noi. Dumnezeu, creându-l pe primul om, a stabilit
ca din el să se nască toţi ceilalţi oameni, ca să fim consideraţi toţi ca un singur om şi să ne legăm
prin dragoste. Legătura de iubire a tuturor oamenilor a impus-o cu înţelepciune prin schimburile
pe care suntem nevoiţi să le avem între noi. Căci a dat mulţime de bunătăţi în lume, însă nu pe
toate pretutindeni, ci în fiecare ţară anumite feluri. Astfel suntem obligaţi să facem negoţ, dând
cele care ne prisosesc şi primind pe cele de care avem nevoie, iubindu-i pe semenii noştri.
La fel a făcut Dumnezeu şi cu fiecare om în parte. N-a îngăduit fiecăruia să aibă toate
cunoştinţele, ci unuia să aibă cunoştinţe de medicină, altuia de zidărie, altuia de vreo altă ştiinţă
sau meşteşug etc., ca să avem nevoie unul de altul şi în felul acesta să ne iubim unul pe altul. La
fel se întâmplă şi cu harismele duhovniceşti, cum spune Apostolul: „Unuia i se dă prin Duhul
cuvânt de înţelepciune, iar altuia, cuvânt de cunoaştere… unuia, faceri de minuni, iar altuia
profeţie, unuia, deosebirea duhurilor, iar altuia, felurimea limbilor, iar altuia, tălmăcirea
limbilor” (I Corinteni 12, 8-10).
Dar deoarece nimic nu este mai presus de iubire, a aşezat-o deasupra tuturor, spunând: ,,De aş
grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi
chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă,
şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt”
(I Corinteni 13, 1-2). Şi nu s-a oprit aici, ci a adăugat că, chiar moartea pentru credinţă ar fi
nefolositoare, dacă lipseşte iubirea: ,,Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca
să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte”. (I Corinteni 13, 3). De ce a pus atât de
mult bază pe însemnătatea iubirii? Întrucât cunoştea, ca un cultivator înţelept al sufletelor
noastre, că, atunci când dragostea se înrădăcinează bine înlăuntrul nostru, vor răsări din ea, ca
nişte vlăstare, toate virtuţile.
Din dragoste a venit lângă noi Fiul lui Dumnezeu şi S-a făcut om, ca să nimicească rătăcirea
idolatriei, să aducă adevărata cunoaştere de Dumnezeu şi să ne dăruiască viaţa veşnică, după cum
spune şi Evanghelistul Ioan: „Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-
Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan
3, 16). Înflăcărat de iubire, Apostolul Pavel a spus aceste cuvinte cereşti: „Cine ne va despărţi de
iubirea lui Hristos?: Oare necazul? Sau strâmtorarea? Sau prigoana? Sau foametea? Sau
golătatea? Sau primejdia? Sau sabia?!...”. (Romani 8, 35). Şi după ce a nesocotit toate aceste
greutăţi, considerându-le lipsite de importanţă, vorbeşte de cele mai înfricoşătoare,
nesocotindu-le şi pe acestea: „… nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele
de acum, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va
putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani
8, 38-39).
Iubirea ne face blânzi, pentru că împiedică lăcomia, desfrâul, invidia şi alte patimi să ne
stăpânească sufletele. În general nu există patimă, nu există păcat pe care să nu le distrugă
iubirea. Mai lesne este să scape de flăcările sobei o creangă uscată, decât păcatul de focul iubirii.
 Aşadar, dacă sădim dragostea în inimile noastre vom deveni sfinţi. Da, fiindcă toţi sfinţii prin
iubire s-au făcut plăcuţi lui Dumnezeu. Din ce motiv Abel a devenit victima crimei şi nu
criminal? Pentru că avea iubire puternică pentru fratele său şi n-a putut să-i facă rău nici când
acela l-a omorât. Din ce motiv Cain l-a invidiat pe Abel şi l-a ucis? Pentru că din inima lui a
lipsit iubirea. Din ce motiv cei doi fii ai lui Noe, Sem şi Iafet, au dobândit faimă bună? Pentru că
îl iubeau mult pe tatăl lor şi n-au răbdat să-l vadă gol. Şi pe al treilea, Ham, de ce l-a blestemat
Noe? Pentru că nu-l iubea pe tatăl său şi-l batjocorea. Dar marea faimă a lui Avraam cui se
datorează? Iubirii pe care i-a arătat-o atât nepotului său Lot, cât şi sodomiţilor, pentru a căror
izbăvire a mijlocit la Dumnezeu.
Plini de iubire, plini de blândeţe, plini de compătimire erau şi sfinţii. Gândiţi-vă la Pavel care,
deşi era în primejdie să fie dat flăcărilor, deşi rămânea neclintit la încercări, deşi nu se temea
decât de Dumnezeu, deşi nu-i păsa de nimic, nici chiar de iad, când a văzut lacrimile persoanelor
iubite, s-a înmuiat, acest puternic, s-a emoţionat şi a spus: „Ce faceţi? Plângeţi şi-mi sfâşiaţi
inima?” (Fapte 21, 13). Şi veţi întreba: Au putut lacrimile să zdrobească sufletul acela de
diamant? Sigur că da. Pentru că, aşa cum el însuşi a spus, pe toate le biruia cu puterea dragostei,
însă nu şi dragostea, care-l sufoca şi-l biruia. Iată ce i-a plăcut lui Dumnezeu! Omul pe care nu l-
a putut zdrobi marea sălbatică, au putut să-l biruie câteva lacrimi de iubire. Atât de mare este
puterea acesteia!
Domnul, înainte de a fi predat în mâinile iudeilor şi de fi răstignit, a dat o poruncă pe care a
numit-o nouă, porunca iubirii: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 13, 34).
Însă de ce a numit-o nouă, de vreme ce exista şi în Vechiul Testament? Pentru că a dat-o într-un
fel nou, îmbunătăţit, superior. De aceea a adăugat: „Aşa cum v-am iubit Eu pe voi, aşa şi voi să
vă iubiţi unii pe alţii”. Iubirea Mea pentru voi, voia să le spună, nu este ca răsplată la ceva pe
care Mi l-aţi oferit, căci eu v-am iubit primul. În acelaşi fel şi voi trebuie să le faceţi bine
semenilor voştri, nu ca răsplată, ci din iubire spontană. Şi fără să amintească de minunile pe care
le vor săvârşi în numele şi cu puterea Lui, a spus că iubirea este aceea care-i va deosebi şi-i va
face ucenici ai Săi.
Dacă iubirea ar fi stăpânit pretutindeni, lumea noastră ar fi fost atât de diferită! N-ar fi fost
nevoie nici de legi, nici de tribunale, nici de pedepse. Nimeni nu şi-ar fi nedreptăţit aproapele.
Crimele, certurile, războaiele, răscoalele, răpirile, părtinirile şi toate nedreptăţile ar fi dispărut.
Răutatea ar fi fost cu totul necunoscută. Căci dragostea are marele avantaj că nu are legătură,
precum alte virtuţi, cu anumite răutăţi. Lepădarea de cele materiale, de pildă, se leagă deseori de
slava deşartă, uşurinţa de a învăţa cu ambiţia, facerea de minuni cu mândria, milostenia cu
desfrâul, smerita cugetarea cu înălţarea lăuntrică etc. Acestea nu există în iubire, în iubirea
adevărată.
Omul care iubeşte trăieşte pe pământ ca şi cum ar trăi în cer, cu linişte şi fericire neumbrite, cu
sufletul curăţat de invidie, zavistie, mânie, mândrie, rea dorinţă. Aşa cum nimeni nu-şi face rău
sieşi, la fel nici el nu-i face rău aproapelui său, pe care-l consideră ca un alt sine. Iată omul iubirii
– un înger pământesc! Însă cel care nu are iubire, oricâte minuni ar face, oricâtă cunoaştere
desăvârşită a celor dumnezeieşti ar avea, mii de morţi de-ar învia, nimic n-ar câştiga, de vreme
ce trăieşte doar pentru el, departe de ceilalţi. Tocmai de aceea Hristos a aşezat iubirea de
aproapele ca dovadă de iubire desăvârşită pentru El. „Dacă mă iubeşti”, i-a spus apostolului
Petru, „păstoreşte oile mele” (Parafrază la Ioan 21, 16). Mare taină este şi aceasta, faptul că
iubirea are mai mare valoare decât mucenicia.
Nimic nu-l mânie pe Dumnezeu cât nepăsarea noastră faţă de aproapele. De aceea a poruncit să
fie pedepsit sever robul care a arătat neîndurare faţă de semenii lui. De aceea a spus că ucenicii
Săi trebuie să aibă ca însuşire iubirea. Pentru că iubirea, în mod normal, duce la interesul pentru
aproapele.
Poate vă veţi întreba: Îngrijindu-ne de aproapele, nu vom nesocoti mântuirea noastră? Nu
există o astfel de primejdie. Ba, dimpotrivă, pentru că cel ce poartă de grijă celorlalţi nimănui
nu-i provoacă supărare. Pe toţi îi compătimeşte şi pe toţi îi ajută, atât cât poate. Nu răpeşte nimic
de la nimeni. Nici părtinitor nu este, nici hoţ, nici mincinos. Se fereşte de orice rău şi urmăreşte
mereu doar lucruri bune. Se roagă pentru toţi vrăjmaşii lui. Săvârşeşte binefaceri tuturor celor
care-l nedreptăţesc. Nu înjură şi nu vorbeşte de rău, orice i s-ar întâmpla. Toate acestea cu
siguranţă contribuie la mântuirea sufletelor noastre.

Recapitularea
• Ce este dragostea?
Dragostea este năzuinţa omului spre tot ce este bun şi frumos sau vrednic de dorit. Această
năzuinţă este sădită de Însuşi Dumnezeu în firea omului, la Creare, şi de aceea se numeşte
dragoste firească. În temeiul acestei năzuinţe, omul tinde din fire spre Dumnezeu, Creatorul şi
Susţinătorul său, socotindu-L bunul său cel mai mare. Dar cum, prin păcatul strămoşesc, firea
omului a fost slăbită în puterile ei, numai cu dragostea firească omul nu poate lucra nimic pentru
mântuirea sa, căci spune Mântuitorul: ,,fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). De aceea,
pentru mântuirea sa, creştinul are neapărata trebuintă de dragoste care să lucreze cu putere de
sus, adică de dragostea supra-firească, de dragostea creştină sau de dragoste ca virtute teologică.

• Ce este dragostea creştină?

Dragostea creştină este puterea dumnezeiască revărsată prin Sfânta Taină a Botezului în
sufletul creştinului, prin care acesta are năzuinta adancă şi curată către Dumnezeu, bunul său cel
mai înalt, doreşte din toate puterile sufletului unirea cu El şi are voinţa hotărâtă de a împlini voia
Lui atotsfântă, jertfind, în caz de nevoie, orice bun pământesc. Dragostea creştină este de la
Dumnezeu (I Ioan 4, 7) şi este dată omului în dar, precum spune Sfântul Apostol Pavel: ,,Iubirea
lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfant, Cel dăruit nouă” (Rom. 5, 5).
Dragostea este cea mai mare virtute, am putea spune chiar izvorul şi sufletul tuturor virtuţilor
creştine, fiindcă toate celelalte virtuţi trăiesc cu adevărat şi rodesc binefăcător în viaţa creştinului
numai când sunt luminate şi încălzite de dogoarea arzătoare a dragostei. Adevărul acesta îl arată
atât de minunat Sfântul Apostol Pavel în acel pe drept numit "imn al dragostei creştine", pe care-l
găsim în capitolul al XIII-lea din Epistola I către Corinteni.

• Prin ce este dragostea mai mare decât celelalte virtuţi?

Dragostea este mai mare decât celelalte virtuţi:
- prin izvorul ei, care este Dumnezeu. Căci Dumnezeu fiind El Însuşi "iubire" (I Ioan 4, 8),
din nemărginita dragoste a creat lumea cu toate făpturile din ea şi astfel iubirea s-a arătat
mai întâi în lume şi sălăşluieşte în sufletul omului de la început;
- prin roadele şi puterea ei, căci "iubirea este împlinirea legii" (Rom. 13,10);
- prin durata ei. Credinţa şi nădejdea lucrează numai în viaţa pământeasca. În viaţa de după
moarte ele vor fi împlinite, căci creştinul nu va mai avea nevoie să creadă în Dumnezeu,
pentru că Îl va vedea, nici sa nădăjduiască în El, pentru că Îl va avea. Dragostea însă
rămâne şi atunci; ea "nu piere niciodată" (I Cor. 13, 8), este veşnică, fiindcă Însuşi
Dumnezeu cel veşnic este iubire.

• Către cine trebuie să se îndrepte dragostea creştinului?

Dragostea creştinului trebuie să se îndrepte mai întâi către Dumnezeu, către poruncile şi legile
Sale; apoi către aproapele şi, bineînţeles, către sine însuşi, căci aceasta este porunca
Mântuitorului: ,,Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu
tot cugetul tău”. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: ,,Să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39).

• De ce creştinul trebuie să iubească pe Dumnezeu?

Creştinul trebuie să iubească pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu l-a iubit mai întâi pe el (I Ioan
4,19) şi fiindcă Dumnezeu este Creatorul, Susţinătorul, Răscumpărătorul şi Binefăcătorul său cel
mai mare. Pentru toate binefacerile pe care le dă, Dumnezeu nu cere în schimb decât dragoste.

• Ce înseamnă a iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul?

Aceasta înseamnă că creştinul trebuie să-I închine lui Dumnezeu toate gândurile, toate
simţirile, doririle şi voirile sale, "să se mute cu toate puterile sufletului în Dumnezeu", şi în
întreaga sa viaţă să se ostenească a-I împlini voia, cu statornicie şi bucurie. Căci ce este mai
frumos şi mai dulce decât a iubi pe Dumnezeu, Care este veşnica frumuseţe, veşnica bunătate,
veşnica dragoste? Însuşi Psalmistul spune: ,,Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps. 33, 8).

• De ce creştinul trebuie să iubească pe aproapele său?

Creştinul trebuie să iubească, apoi, pe aproapele său, care este orice om, ca pe sine însuşi,
fiindcă toţi oamenii sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi sunt fraţi între ei,
deopotrivă iubiţi de Dumnezeu, Care pentru mântuirea lor Şi-a jertfit pe Unicul Său Fiu, pe
Domnul nostru Iisus Hristos.

• Cum trebuie să fie adevărata dragoste creştină?

Adevărata dragoste creştină trebuie să fie:
- precum fiul îşi iubeşte părintele său, asa să iubească şi creştinul pe Dumnezeu, Care este
Părintele Ceresc al tuturor (I Ioan 3, 1);
- deplină, adică să cuprindă, cum s-a spus, toate puterile sufletului, încât tot ceea ce facem să
fie spre slava lui Dumnezeu. ,,De aceea, ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi,
toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Cor. 10, 31);
- puternică şi statornică, mergând chiar până la moarte. Căci dacă Dumnezeu, din dragoste
faţă de oameni, Şi-a jertfit pe Unicul Său Fiu pentru mântuirea lor, apoi şi dragostea
acestora faţă de Dumnezeu trebuie să fie fără de margini şi să nu se schimbe niciodată.
Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?
Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbracaminte, sau
primejdia, sau sabia? Precum este scris: “Pentru Tine suntem omorâţi toata ziua; socotiţi
am fost ca nişte oi de junghiere”. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori,
prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii,
nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici
adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea
întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 8, 35-39);
- vie şi lucrătoare, adică să pătrundă cu adevărat cugetul şi voia creştinului şi să se arate prin
fapte de binefacere faţă de cei din jurul său. Citim în Sfânta Scriptură: ,,Să nu iubim cu
vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul” (I Ioan 3, 18); şi ,,De Mă iubiţi, păziţi
poruncile Mele” (Ioan 14, 15) - spune Mântuitorul. Înzestrată cu astfel de însuşiri, de bună
seamă, dragostea produce roadele cele mai de preţ pentru sufletul şi viaţa credinciosului.

• Care sunt roadele dragostei?

Roadele cele mai de seamă ale dragostei sunt:
- Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu: ,,Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este
care Mă iubeşte” (Ioan 14, 21) - spune Mântuitorul.
 - Ferirea de păcat: ,,Nu este nici un păcat, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, în tălmăcirea
Epistolei 1 către Tesaloniceni, pe care, întocmai ca focul, să nu-1 ardă puterea cea mare a
dragostei. Mai uşor poate rezista o uscatură nebăgată în seamă, decât păcatul, la puterea
dragostei” (Sfântul Ioan Gură de Aur, La Epistola 1 către Tesaloniceni, c. III, Migne, P. G.,
LXU, col. 420).
- Cine iubeşte pe Dumnezeu este ascultat în rugăciunile sale şi se bucură de bunătatea Lui:
,,Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea
le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2, 9).
- Liniştea sufletească, răbdarea în vreme de încercare, iertarea, blândeţea, pacea şi
bunăvoirea între oameni, căci: ,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare,
dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă,
nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gandeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci
se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”
(I Cor. 13, 4-7).
- Odrăsleşte mântuirea sufletului: ,,Iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi
zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce
este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul
tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar
pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai raspuns; fă aceasta şi vei trăi”
(Luca 10, 25-28).

• Care sunt mijloacele cele mai de seamă prin care creştinul îşi poate intări şi înmulţi
dragostea?
Acestea sunt:
1) Cugetarea asupra dragostei nemărginite a lui Dumnezeu faţă de lume, pentru mântuirea
căreia Şi-a jertfit pe Unicul Său Fiu;
2) Cunoaşterea cât mai temeinică a învăţăturii creştine;
3) Rugăciunea stăruitoare şi fierbinte către Dumnezeu;
4) Împărtăşirea cu Sfintele Taine;
5) Râvna de a împlini voia lui Dumnezeu şi a se feri de păcat;
6) Cunoaşterea şi urmarea vieţii Mântuitorului, Care prin viaţa Sa pământească a dat cea mai
măreaţă pildă de dragoste;
7) Lupta împotriva iubirii semeţe de sine şi împotriva alipirii pătimaşe de bunurile pământeşti;
8) Facerea de bine faţă de aproapele.

• Care sunt păcatele împotriva dragostei creştine?

În înţeles mai larg, fiecare păcat este îndreptat împotriva dragostei, fiindcă această virtute este
temelia vieţii creştine şi porunca cea mai de seamă pentru creştin.
Dar întrucât dragostea este şi o virtute deosebită, sunt şi păcate îndreptate direct împotriva ei.
Acestea sunt:
1) Ura faţă de Dumnezeu, adică impotrivirea cu duşmănie faţă de învăţătura Sa şi faţă de
rânduielile bisericeşti, socotindu-L pe El răzbunătorul nedrept al fărădelegilor şi urzitorul
nenorocirilor (Ioan 15, 18);
2) împietrirea inimii faţă de primirea mijloacelor puse la îndemâna creştinului pentru mântuirea
sa;
3) Pizma faţă de aproapele care stăruie în ascultarea de poruncile lui Dumnezeu;
4) Făţărnicia, prin care cineva se arată că iubeşte pe Dumnezeu, dar numai cu vorba, nu şi cu
inima şi fapta;
5) Iubirea de sine peste măsură (egoismul), din care se nasc multe alte păcate;
 6) Alipirea pătimaşă de bunurile pământeşti: ,,Că rădăcina tuturor relelor este iubirea de
argint” (I Tim. 6, 10).

Asocierea
Iubirea creştină poate fi asemănată cu o flacără a unei lumânări. Dragostea niciodată nu se
sfârşeşte. Chiar dacă se adresează mai multora, nu se împuţinează. Bătrânul Epifanie zicea:
,,Dragostea adevărată se aseamănă cu flacăra unei lumânări. Oricâte alte lumânări s-ar
aprinde din ea, flacăra primeia rămâne întreagă şi nu se micşorează deloc. Şi, fiecare nouă
lumânare, are aceeaşi flacără ca şi precedentele”.

Generalizarea
,,Revelaţia ne învaţă că Dumnezeu este dragoste. Existenţa îşi are începutul, de asemenea, în
dragoste ca dar al lui Dumnezeu. Răscumpărarea şi naşterea noastră din nou s-a făcut tot prin
dragoste, o dragoste atât de mare, încât a dus la jertfa Fiului lui Dumnezeu. Semnele
Răscumpărării trebuie să reveleze în cele din urmă si în noi <chipul> lui Dumnezeu, această
realitate fundamentală, pentru a putea spune : omul este dragoste”.

Pr. Constantin Galeriu

Aplicarea cu încheierea
Iubirea este însuşirea adevăratului creştin şi-l arată pe ucenicul răstignit al lui Hristos, care nu
are nimic în comun cu lucrurile pământeşti. Fără iubire, nici chiar mucenicia nu foloseşte la
nimic.
Să dobândim, aşadar, această minunată harismă, de a ne iubi unul pe altul. Şi să nu spunem
vreodată că iubim pentru că avem prieteni, unul mai mulţi, altul mai puţini. Aceasta nu este
iubire adevărată, iubire creştinească, iubire după voia lui Dumnezeu. Cel ce are iubirea plăcută
lui Dumnezeu nu-i iubeşte doar pe prietenii lui, care-l iubesc la rândul lor, ci pe toţi oamenii,
chiar şi pe duşmanii săi, care-l urăsc şi-l nedreptăţesc. Asta o spune Domnul: „Iubiţi pe vrăjmaşii
voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei
ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară
soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi face să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
Că dacă-i iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea?” (Matei 5, 44-46).
Aşadar iubirea este calea mântuirii. Pe această cale să umblăm, ca să moştenim viaţa veşnică.