Masuri Nestruct de Gest A Inundatiilor (Stanescu Drobot) PDF

Viorel Al.
Stănescu
Doctor inginer – Institutul Naţional
de Hidrologie şi Gospodărirea Apelor
Profesor asociat
Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti
Radu Drobot
Profesor
Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti
Măsuri nestructurale
de gestiune
a inundaţiilor
EDITURA *H*G*A* BUCUREŞTI

2002
Viorel Al. Stănescu Radu Drobot
stanescu@hidro.ro drobot@hidro.utcb.ro
Coperta faţă: Drum judeţean Dej – Vad inundat, 05.03.2001
Coperta: PressImage – ing. Arthur Orz

Fotografie copertă
şi fotografii anexa 2: Direcţia Apelor Someş – Tisa
Redactor: Marina Neagu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
STĂNESCU, VIOREL ALEXANDRU

Măsuri nestructurale de gestiune a inundaţiilor /
Viorel Al. Stănescu, Radu Drobot. – Bucureşti : Editura
*H*G*A*, 2002
Bibliogr.
ISBN 973-8176-16-6
I. Drobot, Radu
627.51
Finanţarea lucrării a fost asigurată de programul

SOCRATES – ERASMUS IC 53714 RO
coordonat de prof.univ. Iacint Manol
C o p yr igh t © 200 2 . Edi t ur a *H *G*A* B uc ur eşt i

h ga@o pens ys .ro
PREFAŢĂ
Lucrarea „Măsuri nestructurale de gestiune a inundaţiilor” reprezintă una dintre

contribuţiile propuse de Comitetul Naţional Român pentru Programul Hidrologic
Internaţional al UNESCO (CNR - PHI) în cadrul fazei a V-a (1996-2002).
Apariţia lucrării a fost precedată de organizarea în anul 1997 de către Universitatea
Tehnică de Construcţii Bucureşti (UTCB), sub egida CNR - PHI, a Simpozionului Naţional
„Măsuri non-structurale în gospodărirea apelor”. Simpozionul a pus în evidenţă
preponderenţa în România a unei concepţii pur inginereşti, bazată pe o abordare
structurală a problemelor gospodăririi apelor în general şi a gestiunii inundaţiilor în
special. Acest lucru era absolut firesc în momentul respectiv, având în vedere puternica
infrastructură realizată în domeniul gospodăririi apelor: 1400 de lacuri de acumulare, din
care 220 cu un volum de peste un milion de m3, circa 10 mii km de diguri şi 600 km de
derivaţii de ape mari.
Totuşi, multe probleme generate de apele mari şi de inundaţii erau şi sunt departe de a
fi rezolvate. Astfel, este suficient de amintit viiturile rapide produse pe bazine cu suprafeţe
mici de recepţie, pe care nu există lucrări hidrotehnice de apărare care să asigure un
minimum de protecţie; tocmai în aceste bazine se produc în fiecare an mult mai multe
victime la nivel de ţară decât în cazul viiturilor regionale, caracteristice bazinelor mari. În
acelaşi timp, încorsetarea râurilor în zonele din amonte prin lucrări de îndiguire a condus
la creşterea frecvenţei şi amplorii viiturilor în zonele din aval, unde este concentrată de
regulă dezvoltarea economică şi socială din fiecare bazin hidrografic. Revărsarea
naturală a râurilor în albia majoră în zone fără valoare economică deosebită păstrate
neîndiguite, respectiv inundarea controlată a unor zone cu folosinţă agricolă utilizând
diguri fuzibile sau poldere, erau considerate paleative în apărarea de inundaţii.
Gestiunea inundaţiilor prin mijloace nestructurale are un rol complementar măsurilor
structurale, conlucrând cu acestea la rezolvarea aceloraşi probleme cu o eficacitate deloc
neglijabilă, dar într-o manieră mai prietenoasă faţă de mediu. Concepţiile de gestiune a
inundaţiilor din ţările vestice au la bază o abordare complexă a managementului crizei,
iar literatura tehnică de specialitate străină oferă în acest sens o bibliografie extrem de
bogată, a cărei parcurgere a necesitat un important efort de documentare. Autorii pun la
dispoziţia cititorilor români un material deosebit de actual, care deschide posibilitatea
unei abordări moderne a gestiunii inundaţiilor în România .
*
* *
În final, autorii exprimă şi pe acestă cale mulţumiri domnului profesor universitar
Iacint Manoliu, directorul programului SOCRATES – ERASMUS IC 53714 RO din
UTCB, pentru asigurarea sprijinului financiar necesar editării acestei lucrări.
Autorii
CUVÂNT ÎNAINTE
Ultimul deceniu al secolului XX a fost marcat în România, ca de altfel în întreaga

lume, de creşterea frecvenţei şi amplificarea agresivităţii viiturilor caracterizate prin
magnitudini excepţionale, adesea corespunzătoare unor perioade medii de revenire
cuprinse între 50....100 ani. Parţial această situaţie este generată de modificările
antropice exercitate asupra păturii superioare a terenului, având drept consecinţă
micşorarea capacităţii de retenţie în sol a apelor meteorice şi accelerarea curgerii apei
pe versanţi, urmată evident de creşterea debitului de vârf al viiturilor. Mai dificil de
probat deocamdată, dar posibilă, este influenţa modificărilor climatice, observate deja
la scară planetară şi puternic conştientizate prin intensificarea informării de către
mijloacele mass-media. Pe de altă parte, periculozitatea viiturilor a crescut ca urmare a
creşterii vulnerabilităţii albiilor majore ale râurilor, în condiţiile dezvoltării economice
şi sociale a acestora.
În România s-au executat numeroase lucrări hidrotehnice din clasa “mijloace
structurale” destinate reducerii debitelor de vârf prin acumulări, derivaţii de ape mari
sau lucrări pe versanţi care acţionează la sursă în zona de formare a viiturilor,
micşorării nivelurilor de culminaţie prin lucrări de regularizare şi curăţare a albiilor
sau protejării directe a albiilor majore prin lucrări de drenaj şi îndiguiri. Din cele
peste 13 miliarde m3 de apă înmagazinabili în acumulările existente, din raţionamente
tehnico-economice numai 3,6 miliarde m3 sunt destinaţi atenuării viiturilor, faţă de un
necesar de circa 20 miliarde m3 pentru controlul total al acestora. Derivaţiile existente
destinate micşorării vârfului viiturilor, însumând circa 600 km realizează o capacitate
de tranzit de peste 2000 m3/s, fiind deosebit de eficiente pentru protecţia unor mari
oraşe precum Bucureşti şi Timişoara. Sunt realizate lucrări de regularizare pe circa
7000 km de albie şi apărări de maluri pe circa 2500 km. Aproape 10000 km de pe
râurile interioare sunt îndiguiţi, iar întregul curs al Dunării de pe teritoriul ţării noastre
este practic apărat de diguri.
Cu toate aceste lucrări de amploare, inundaţiile continuă să fie prezente, provocând
mari pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti. Considerarea exclusivă a lucrărilor
structurale ca mijloace de apărare nu poate rezolva decât o parte din problemele
generate de inundaţii. Există şi va exista întotdeauna un risc remanent neacoperit de
lucrările structurale, datorat fie gradului de încadrare a lucrării în asigurarea de
proiect, fie de incertitudinile existente şi imposibil de eliminat privind funcţionarea
normală a acestor lucrări. Reducerea magnitudinii viiturilor, obiectiv direct al
lucrărilor structurale, este ca urmare limitată, fiind necesar să se apeleze la măsurile
nestructurale de apărare de inundaţii având ca obiectiv reducerea pagubelor şi deci a
vulnerabilităţii obiectivelor social-economice.
Măsuri nestructurale de gestiune a inundaţiilor 4
Strategia naţională de apărare de inundaţii este axată pe asigurarea unei protecţii

structurale, care să menţină un grad acceptabil şi omogen de siguranţă la nivel
naţional, cuplată în complementaritate cu asigurarea unor niveluri înalte de siguranţă
pe bază de măsuri nestructurale.
Importanţa perfecţionării sistemelor de avertizare, prognoză hidrologică şi
diseminare împreună cu a celor de decizie creşte. Planificarea şi gestionarea teritoriului
printr-o cunoaştere mai bună a riscului de inundaţii, zonarea şi managementul albiei
majore, hărţile de risc, descurajarea realizării construcţiilor în albia majoră constituie
de asemenea componente ale strategiei care promovează “cultura preparării şi
prevenirii” faţă de “cultura reacţiei”. Îmbunătăţirea cadrului legal în care funcţionează
şi îşi coordonează activitatea instituţiile responsabile cu elaborarea planurilor
strategice, tactice şi operative la toate nivelurile de decizie, ca şi perfecţionarea
regulilor de exploatare a acumulărilor sunt, de asemenea, importante componente ale
măsurilor nestructurale. În sfârşit, acţiunile de conştientizare a populaţiei şi de educare
a acesteia privind modul de reacţie în caz de dezastru, constituie o verigă de bază, mai
puţin luată în considerare în trecut.
Lucrarea “Măsuri nestructurale de gestiune a inundaţiilor” tratează pe larg
complexitatea tuturor aspectelor privind conceperea, proiectarea şi elaborarea
produselor constitutive ale măsurilor nestructurale (reglementări, avertizări şi prognoze
hidrologice în regim natural şi amenajat, programe şi planuri de apărare, sisteme de
diseminare a informaţiilor şi sisteme decizionale). În literature tehnică de specialitate
din România au apărut publicaţii care se referă doar parţial la anumite aspecte ale
apărării de inundaţii prin mijloace nestructurale. De asemenea, simpozionul cu tema
“Măsuri nestructurale în domeniul gospodăririi apelor”, organizat de Universitatea
Tehnică de Construcţii Bucureşti (1997) şi conferinţa internaţională “Prevenirea şi
apărarea de inundaţii”, organizată de Universitatea Politehnica Timişoara (2002), au
prezentat şi analizat idei interesante referitoare la câteva aspecte parţiale ale acestei
probleme.
Prezenta carte tehnică are meritul de a prezenta o abordare comprehensivă a tuturor
aspectelor şi faţetelor privind măsurile nestructurale de apărare de inundaţii. Mai mult
decât atât, lucrarea oferă cititorului legăturile care există între aceste aspecte şi faţete
ale unui complex de măsuri care trebuie tratat ca un întreg pentru a avea eficienţă
maximă.
Se remarcă de asemenea utilizarea unei bibliografii vaste, formată din lucrări
recente care permit cititorului înţelegerea necesităţii măsurilor nestructurale de apărare
de inundaţii, precum şi posibilitatea dezvoltării aspectelor prezentate de autori.
Cartea, de o înaltă ţinută ştiinţifică şi tehnică, având deopotrivă un caracter
didactic, dar şi unul larg informativ privind caracteristicile şi comportamentul viiturilor,
metodele şi modelele de calcul, ca şi conţinutul planurilor de apărare şi al informărilor
necesare acţiunii decizionale, se adresează unui larg cerc de cititori: studenţi,
producători de prognoze şi avertizări hidrologice, precum şi factorilor de gestiune a
inundaţiilor la toate nivelurile.
Florin STADIU
Secretar de Stat – Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului
CUPRINS
1. INTRODUCERE ................................................................................................. 9
1.1. Problemele generale ale inundaţiilor în lume ........................................... 9
1.2. Probleme de viitor ale apărării împotriva dezastrelor ............................ 14
2. PROBLEME SPECIFICE ALE VIITURILOR ŞI INUNDAŢIILOR ......... 16
2.1. Definiţii şi cauze genetice ale inundaţiilor ................................................. 16
2.2. Viituri istorice .............................................................................................. 21
2.2.1. Viituri excepţionale în lume şi în Europa. Efecte ................................... 21
2.2.2. Viituri excepţionale în România. Efecte ................................................ 28
2.3. Importanţa măsurilor nestructurale. Complementaritatea cu
măsurile structurale .................................................................................... 34
2.3.1. Măsuri structurale şi nestructurale ......................................................... 34
2.3.2. Criterii de acţiune şi strategii (categorii de măsuri)
de combatere a inundaţiilor .................................................................... 41
2.4. Rolul informaţiei complexe şi a experienţei anterioare în
micşorarea efectelor inundaţiilor .............................................................. 51
2.5. Pagube directe, pagube indirecte şi efecte secundare ale inundaţiilor... 58
2.5.1. Probleme metodologice de determinare a pagubelor directe ................. 58
2.5.2. Pagube potenţiale .................................................. ................................. 60
2.5.3. Probleme ale evaluării costului vieţii salvate ......................................... 66
2.5.4. Pagube indirecte .................................................................................... 67
2.6. Avertizarea şi prognoza viiturilor ............................................................. 74
2.6.1. Faze de informare ................................................................................... 74
2.6.2. Praguri critice ......................................................................................... 78
3. ETAPA DE PREPARARE A MĂSURILOR NESTRUCTURALE
DE MICŞORARE A EFECTELOR INUNDAŢIILOR ................................. 80
3.1. Formarea şi a magnitudinea potenţială a viiturilor ................................. 80
3.1.1. Legătura între tipurile de circulaţie atmosferică
şi producerea viiturilor ........................................................................... 80
3.1.2. Precipitaţiile generatoare de inundaţii .................................................... 82
3.2. Potenţiale de viitură în România. Comparaţie cu cele mai mari
viituri din Europa ........................................................................................ 86
3.2.1. Modalităţi de evaluare a potenţialului de viitură .................................... 86
3.2.2. Caracterizarea statistică multidimensională a potenţialului de viitură .... 96
3.2.3. Potenţialul de viitură din România şi din alte ţări europene ................... 106
3.3. Riscul de inundaţie ..................................................................................... 107
3.3.1. Definirea riscului de inundaţie .................................................... .......... 107
3.3.2. Principii de bază ale metodelor de gestiune a crizei ............................... 111
3.3.3. Metoda “Inondabilité” ............................................................................ 113
3.3.4. Metoda elveţiană (OFEG) ...................................................................... 131
Cuprins 7
3.4. Planificarea şi proiectarea sistemelor informaţionale de avertizare

şi prognoză hidrologică a viiturilor ........................................................... 141
3.4.1. Particularităţi ale prognozei viiturilor. Sisteme în timp real
şi sisteme hibride ................................................................................. 141
3.4.2. Criterii de performanţă a unui sistem informatic în timp real .............. 150
3.4.3. Siguranţa transmisiei informaţiilor ...................................................... 153
3.4.4. Costul sistemului informatic ................................................................ 156
3.4.5. Adaptabilitatea ..................................................................................... 158
3.4.6. Accesibilitatea ...................................................................................... 159
3.4.7. Staţia de măsurare ................................................................................ 160
3.4.8. Reţeaua de transmisie a datelor ............................................................ 165
3.4.9. Centrul de concentrare şi prelucrare a datelor ...................................... 169
3.4.10. Reţele radar de măsurare în timp real şi de prognoză de scurtă
durată a precipitaţilor ........................................................................... 172
3.5. Pregătirea planurilor de gestiune a crizei ................................................. 180
3.5.1. Pregătirea măsurilor preventive, operative şi de refacere .................... 180
3.5.2. Conţinutul planurilor de apărare .......................................................... 188
3.5.3. Planul de acţiune hidrometrică în condiţiile apelor mari ..................... 192
3.6. Reguli de operare a evacuatorilor de ape mari ai barajelor
în perioada viiturilor ................................................................................... 194
3.6.1. Principii de exploatare .......................................................................... 194
3.6.2. Metode de simulare a atenuării undelor de viitură ............................... 198
3.6.3. Model de control optimal al atenuării undelor de viitură ..................... 201
3.6.4. Modelarea atenuării undelor de viitură în sisteme cuplate
lac-polder tip Văcăreşti ........................................................................ 210
3.6.5. Principii de exploatare conjugată a lacurilor de acumulare în
funcţie de modul de formare şi de caracteristicile viiturilor ................ 219
3.7. Pregătirea populaţiei şi a agenţilor economici .......................................... 230
3.7.1. Principii de educare a populaţiei pentru a face faţă problemelor
care apar în perioada de inundaţie ........................................................ 230
3.7.2. Analiza stresului şi perceperii riscului la inundaţie ............................. 239
3.7.3. Influenţa umană asupra favorizării producerii şi intensificării
inundaţiilor ........................................................................................... 240
4. MĂSURI NESTRUCTURALE PENTRU GESTIONAREA CRIZEI
ÎN PERIOADA DE INUNDAŢIE ...................................................................... 241
4.1. Prognoza şi avertizarea hidrologică .......................................................... 241
4.1.1. Probleme ale avertizării şi prognozei hidrologice; anticipare
şi precizie ............................................................................................. 241
4.1.2. Etape de elaborare a prognozei hidrologice ......................................... 246
4.1.3. Cerinţe operaţionale de prognoză în timp real a viiturilor.
Cuplarea modelelor hidrologice de prognoză a viiturii cu
modelele de prognoză meteorologică ................................................... 252
4.1.4. Particularităţi ale modelelor utilizate în prognoza hidrologică ............ 256
4.1.5. Proceduri multimodel de decizie în timp real aplicate
în prognoza hidrologică a viiturilor ..................................................... 262
4.1.6. Prognoza probabilistă ........................................................................... 267
8 Măsuri nestructurale de gestiune a inundaţiilor
4.2. Reactualizarea prognozelor hidrologice .................................................... 268

4.2.1. Tipuri de erori de prognoză hidrologică. .............................................. 268
4.2.2. Proceduri de reactualizare a prognozei viiturilor ................................. 270
4.2.3. Proceduri de reactualizare a variabilelor de intrare în modelele ..........
de simulare ........................................................................................... 271
4.2.4. Proceduri de reactualizare a variabilelor de stare a sistemului
modelat ................................................................................................. 271
4.2.5. Procedura de reactualizare CORA ....................................................... 273
4.3. Diseminarea avertizărilor, prognozelor hidrologice şi informaţiilor
curente asupra viiturii ................................................................................ 275
4.4. Decizia de acţionare şi diseminare a alertei de intrare în dispozitiv
de apărare .................................................................................................... 279
4.5. Modele integrate şi “sisteme suport” de decizie. Dezvoltări noi
în modelare ................................................................................................... 281
4.6. Rapoartele de informare privind activitatea operativă de apărare
de inundaţii .................................................................................................. 284
5. ETAPA DE ACŢIUNE POST-INUNDAŢIE .................................................... 286
5.1. Obiectivele acţiunilor post-inundaţie. Gestiunea crizei în această
etapă .............................................................................................................. 286
5.2. Analiza de detaliu a producerii şi desfăşurării fenomenului de
viitură din punct de vedere hidrometeorologic şi hidraulic .................... 287
5.3. Analiza modului de informare hidrometeorologică şi de
funcţionare a sistemului informaţional de avertizare şi prognoză
hidrologică a viiturii .................................................................................... 290
5.4. Analiza deciziilor şi a modului de intervenţie operativă în
perioada de criză ......................................................................................... 294
5.5. Estimarea pagubelor şi analiza necesităţilor ............................................ 295
5.6. Acţiuni de restaurare şi reconstrucţie după terminarea inundaţiei ....... 296
5.7. Consilierea întreprinderilor în perioada de restaurare
şi reconstrucţie şi coordonarea sistemului de ajutorare a acestora ........ 297
5.8. Evaluarea generală a eficienţei ansamblului activităţilor din faza
de acţiune pentru micşorarea efectelor inundaţiilor ................................ 298
5.9. Efecte secundare ale inundaţiilor ............................................................... 300
5.9.1. Scurgerea solidă ...................................................................................... 300
5.9.2. Alunecări de teren ................................................................................... 303
5.9.3. Poluarea şi infectarea terenului afectat de inundaţii ............................... 303
6. ELEMENTE DE SINTEZĂ PRIVIND MĂSURILE NESTRUCTURALE
DE LIMITARE A EFECTELOR INUNDAŢIILOR ....................................... 305
Anexe .......................................................................................................................... 313
Bibliografie ................................................................................................................ 325
Cuprins (în limba engleză) ........................................................................................ 336
Cuprins (în limba franceză) ...................................................................................... 339
1
INTRODUCERE
1.0. PROBLEMELE GENERALE ALE INUNDAŢIILOR ÎN LUME
Inundaţiile fac parte din categoria generică a dezastrelor naturale. Un

eveniment periculos produs pe cale naturală devine un “dezastru natural” atunci
când efectele sale asupra vieţii şi proprietăţii oamenilor, precum şi asupra
mediului, reprezintă consecinţe de severitate majoră.
Nu se pot stabili praguri peste care un eveniment natural devine dezastru,
deoarece consecinţele sale depind de contextul social - economic în care are loc.
Cu cât populaţia este mai densă într-o zonă supusă evenimentelor periculoase,
cu atât mai mare este gradul de severitate al consecinţelor fenomenului.
Dezastrele produse de evenimentele naturale conduc nu numai la consecinţe
economice, prin distrugerea pe regiuni adesea întinse a infrastructurilor şi
bunurilor materiale, ci exercită şi un puternic impact asupra structurii sociale a
zonei lovită de aceste evenimente. Pierderea de vieţi omeneşti şi a locurilor de
muncă, stresul şi neliniştea care pot persista mult timp după un astfel de
eveniment sunt doar o parte din problemele sociale cu care se confruntă o zonă
supusă acestuia. Cu cât o regiune afectată este mai săracă, cu atât este mai sever
impactul social al dezastrului. Din aceste motive, inundaţiile, ca elemente
aparţinând categoriei dezastrelor naturale, constituie mai degrabă probleme
sociale decât probleme strict inginereşti (Kron ş.a., 1996; Handmer, 1998).
Atunci când o regiune întinsă este afectată de un dezastru, ea primeşte un
ajutor intern şi/sau internaţional, destinat de cele mai multe ori rezolvării
problemelor imediate ce apar după producerea evenimentului. Pentru revenirea
prin reconstrucţie economică la condiţii de viaţă normală, reabilitarea factorilor
de mediu alteraţi de dezastru şi normalizarea vieţii sociale sunt necesare eforturi
materiale şi acţiuni colective a căror amploare este deosebit de mare şi greu de
realizat uneori chiar la nivel naţional.
Reducerea efectelor dezastrelor naturale, din rândul cărora inundaţiile
provoacă circa 70% din totalul pierderilor materiale pe plan mondial (OMM,
1999a), reprezintă nu numai un obiectiv de natură umanitară de primă necesi–
tate, ci şi o acţiune de întrajutorare prin cooperarea comunităţii internaţionale.
În acest context, în decembrie 1989, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a

adoptat Rezoluţia nr. 44/236, care în mod unanim, a instituit “Deceniul
Internaţional pentru Reducerea Dezastrelor Naturale” IDNDR). Această
rezoluţie definea obiectivele IDNDR, ca fiind reducerea prin acţiune
internaţională concertată, în special în ţările în curs de dezvoltare, a
pierderilor de vieţi omeneşti, a pagubelor economice şi a disfuncţiilor
economico-sociale cauzate de dezastre naturale precum inundaţii, cutremure,
furtuni, ţunami, incendii, invazia culturilor agricole de către insecte
dăunătoare, alunecări de teren, erupţii vulcanice, secete şi deşertificări, precum
şi alte calamităţi de origine naturală.
Una din prerogativele de bază ale IDNDR a constat în “amplificarea măsu–
rilor de evaluare, predicţie, prevenire şi micşorare a dezastrelor naturale prin
programe de asistenţă tehnică şi transfer de tehnologie, proiecte demonstrative,
de educare şi instruire conforme cu locul şi tipul de dezastru, precum şi evalua–
rea eficienţei acestor programe” (United Nations Assembly, 1989). Ulterior,
această rezoluţie s-a materializat printr-un plan de acţiune realizat în martie
1991 de către experţi de largă recunoaştere în lumea ştiinţifică internaţională
constituiţi în “Comitetul ştiinţific şi tehnic internaţional al IDNDR”.
Întrucât printre dezastrele naturale se află şi cele produse de fenomenele
hidrometeorologice periculoase (inclusiv inundaţiile), acest plan de acţiune a
fost adoptat de către Consiliul Executiv al Organizaţiei Meteorologice
Mondiale (OMM) şi apoi, în mai 1991, de către Congresul OMM. Totodată,
trebuie adăugat că şi UNESCO, prin Programul Hidrologic Internaţional (PHI),
a inclus, încă în faza a IV-a a planului său de activitate (1991-1995), teme şi
proiecte care se înscriu în preocupările IDNDR. Astfel, o serie de proiecte
aparţinând fazelor IV şi V (1996 - 2001) cercetează aspecte legate de
micşorarea efectelor dezastrelor naturale, precum: Măsuri nestructurale pentru
controlul inundaţiilor în vederea realizării unui echilibru între costuri şi
beneficii în domeniul gestiunii inundaţiilor (PHI IV - Proiectul 7.1) sau Securi–
tatea mediului uman şi dezastrele legate de apă (PHI V - Tema 4: Apa şi socie–
tatea - obiectiv focal 4.4), toate având ca obiective declarate contribuţia PHI -
UNESCO la realizările IDNDR.
În conformitate cu planul de acţiune al OMM menţionat anterior, în deceniul
1991 - 2000 s-au realizat cu diferite grade de aprofundare următoarele obiective
considerate ca parte din acordurile asupra planurilor regionale de dezvoltare
durabilă:
− determinări la scară naţională a probabilităţii de producere a dezastrelor şi
a riscului aferent;
− elaborare de planuri şi programe de prevenire la scară naţională şi/ sau
locală a dezastrelor;
− acces atât la sistemul de alertă mondial, cât şi la sistemele regionale,
naţionale şi locale.
Introducere 11
Aceste trei obiective cu caracter general s-au realizat prin implementarea

unui plan detaliat, care conţine următoarele zece puncte focale (Kron ş.a.,
1996):
o Identificarea zonelor endemice de producere a evenimentelor
periculoase şi evaluarea magnitudinii acestor evenimente. Ca rezultat al acestei
acţiuni se obţin hărţi cuprinzând caracterizarea şi cauzele evenimentelor hidro–
meteorologice periculoase, precum şi măsurile necesare de amenajare de tip
structural.
o Determinarea vulnerabilităţii şi a riscului, precum şi analiza de tip “cost
- beneficiu”. Se urmăreşte evaluarea cantitativă a costului măsurilor de
prevenire a dezastrelor în raport cu costul pierderilor economice directe
(pierderi de bunuri materiale), cât şi al celor indirecte (pierderi de producţie în
lanţ, întreruperi în sistemul de transport, creşterea şomajului, afectarea alimen–
tării cu apă, a asistenţei medicale, precum şi a climatului de afaceri etc.).
o Creşterea conştientizării la nivelul factorilor de decizie privind
necesitatea eforturilor destinate reducerii gradului de periculozitate al
dezastrelor şi a elaborării unor politici coerente referitoare la controlul
evenimentelor periculoase. Principiul politic de bază în această acţiune este
reducerea numărului de pierderi de vieţi omeneşti, ca şi găsirea soluţiilor
potrivite de natură decizională, pentru ca unele prevederi ale planurilor de
dezvoltare generală care se află în relaţie antagonică să fie echilibrate între ele.
o Stabilirea sistemelor de monitorizare, predicţie şi prognoză. Aceste
sisteme trebuie să se bazeze pe o identificare cât mai timpurie a evenimentelor
extreme, fiind capabile să transmită corect, complet şi rapid elementele care să
conducă la alertă în cazul iminenţei producerii unor asemenea evenimente.
o Planificarea de lungă durată şi realizarea de lucrări structurale de
prevenire a efectelor dezastrelor, precum şi conceperea de măsuri de natură
nestructurală de reducere a consecinţelor acestora. Se pune astfel în evidenţă
faptul că datorită costurilor ridicate ale construirii şi întreţinerii structurilor de
apărare împotriva dezastrelor (inclusiv cele referitoare la inundaţii), precum şi
a fiabilităţii uneori discutabilă a acestora, măsurile nestructurale constituie
mijloace complementare de apărare foarte eficace.
o Planificarea de scurtă durată a măsurilor de preîntâmpinare a
dezastrelor, precum şi a măsurilor de urgenţă în cazul producerii acestora.
Reducerea efectelor dezastrelor poate fi substanţială dacă sunt cunoscute din
timp măsurile care trebuie luate încă din primele faze ale producerii unui
fenomen periculos.
o Luarea de măsuri de intervenţie anterior producerii evenimentelor
periculoase. Aceste măsuri se referă la asigurarea din timp a disponibilităţilor
de echipament de salvare adecvat, ajutor medical, apă potabilă şi hrană, precum
şi de materiale necesare consolidării lucrărilor de apărare existente.
o Instruirea personalului care urmează a fi implicat în perioada

dezastrului sau după producerea acestuia în paralel cu informarea populaţiei.
În special în zonele în care populaţia are o educaţie precară, este necesară
organizarea de cursuri, demonstraţii practice şi antrenamente pe cazuri simulate,
având ca scop dezvoltarea spiritului de iniţiativă a populaţiei, care trebuie să se
manifeste mai ales în situaţiile în care echipele de salvare nu au ajuns sau nu pot
ajunge la locurile afectate de dezastru.
o Amplificarea şi diversificarea transferului de tehnologie. Măsurile şi
formele instituţionale de apărare rezultate dintr-o experienţă bogată în
confruntarea cu dezastrele naturale trebuie transpuse în sisteme eficiente de
informare şi de know how mai ales în folosul ţărilor cu posibilităţi materiale şi
capacităţi umane reduse.
o Amplificarea cercetărilor privind dezvoltarea tehnologiilor şi a
managementului dezastrelor. Îmbunătăţirea eficienţei măsurilor de reducere a
dezastrelor nu se poate face numai prin transferul de tehnologie, ci şi prin
participarea colectivă a tuturor ţărilor la efortul de cercetare în vederea
cunoaşterii cauzelor care conduc la apariţia dezastrelor, a modului de
desfăşurare a acestora, a elaborării modelelor şi metodelor de preîntâmpinare,
previziune şi prognoză, precum şi a măsurilor de informare, salvare a bunurilor
materiale şi de vieţi omeneşti, respectiv de reabilitare şi reconstrucţie ulterioară.
Această viziune complexă este denumită “abordare comprehensivă a riscului
dezastrelor” (OMM, 1999) şi are o dublă conotaţie: pe de o parte, semnifică
faptul că planurile trebuie să acopere toate aspectele de risc al dezastrelor
(planificarea ocupării terenului, elaborarea instrucţiunilor şi a ghidurilor de
acţiune, prognoză şi alertă, preîntâmpinarea dezastrului, activităţile de salvare şi
micşorare a stresului etc.), iar pe de altă parte reprezintă o integrare a eforturilor
de reducere a dezastrelor.
În această ordine de idei, Directoratul General de Cercetare şi Dezvoltare
(DGXII) al Comisiei Europene a organizat în 1995 un work-shop care a avut ca
scop discutarea situaţiei actuale a cercetării în domeniu, precum şi modalităţile
de amplificare a eforturilor de cooperare internaţională. La încheierea acestui
workshop a fost stabilit conţinutul unei “Acţiuni concertate privind modelarea
hidrologică, managementul şi micşorarea efectelor inundaţiilor” (în limba
engleză: Concerted Action on RIver BAsin MODelling, Management and
Flood Mitigation - RIBAMOD). Scopurile declarate ale RIBAMOD sunt
(Casale ş.a., 1997) :
− evidenţierea dificultăţilor care provin din vechile practici de gestiune a
inundaţiilor;
− evaluarea situaţiei actuale a cercetării;
− identificarea celor mai bune practici curente;
− stabilirea modalităţilor de furnizare a informaţiilor ştiinţifice obţinute în
urma cercetărilor către utilizatori şi factorii de decizie;
Introducere 13
− elaborarea direcţiilor de cercetare în viitor.

Comunitatea Europeană a finanţat multe proiecte de cooperare internaţională
cu caracter interdisciplinar şi chiar multidisciplinar, având în vedere dificultăţile
de integrare între diferite discipline, care au inclus specialişti de vârf din
domeniile geofizicii (din care face parte şi hidrologia), economiei, geografiei,
ingineriei, sociologiei şi ecologiei. Printre aceste proiecte mari se pot menţiona
EUROflood (1992-1996) şi FLOODAWARE (1996-1998).
Componentele proiectului EUROflood, la care au participat Franţa,
Portugalia, Olanda, Germania, Spania, Italia şi Marea Britanie, au fost
(Handmer, 1998):
− definirea unei tipologii a evenimentelor de viitură;
− elaborarea şi validarea unor instrumente economice pentru controlul
viiturilor;
− controlul utilizării terenului;
− alarmarea populaţiei şi evacuarea bunurilor materiale;
− elaborarea unor sisteme de fundamentare a deciziilor la scară regională;
− modelarea simplificată a pagubelor produse de viiturile pluviale;
− evaluarea impactului asupra mediului;
− participarea populaţiei la limitarea efectelor inundaţiilor;
− crearea unor sisteme integrate de informare pentru luarea deciziilor
operative.
Proiectul FLOODAWARE, la care au participat Franţa, Italia, Spania,
Irlanda, România şi Slovenia, a avut ca obiective majore următoarele
(Gendreau, 2000) :
− elaborarea sistemelor de avertizare şi prognoză;
− studierea evenimentelor meteorologice periculoase de scurtă durată;
− cunoaşterea regimului hidrologic al viiturilor;
− cunoaşterea vulnerabilităţii la viituri;
− determinarea riscului la viituri;
− gestiunea structurilor hidrotehnice;
− gestiunea inundaţiilor (prognoza, prevenirea şi conştientizarea riscului).
Eforturile depuse în cadrul activităţilor IDNDR de a realiza o participare
interdisciplinară a comunităţii ştiinţifice mondiale, cuprinzând hidrologi,
meteorologi, geologi, ingineri din domeniul gospodăririi apei şi sociologi, în
vederea reducerii efectelor inundaţiilor a condus la progrese însemnate şi în
domeniul conştientizării populaţiei afectate de calamităţi, respectiv a factorilor
de elaborare a strategiilor de apărare şi de decizie operativă. În pofida resurselor
financiare limitate, IDNDR a strâns laolaltă guverne, organizaţii non-
guvernamentale, organizaţii internaţionale, precum şi o serie de agenţi din

sectorul privat pentru a elabora şi a pune în practică strategii de apărare şi de
micşorare a dezastrelor.
Cu toate acestea, aşa cum s-a arătat în Rezoluţia Consiliului Economic şi
Social al ONU 1999/63 din iulie 1999 privitoare la modul de desfăşurare în
viitor a acţiunilor IDNDR, numărul şi costurile datorate dezastrelor naturale
continuă să crească. În ultimii ani dezastrele asociate fenomenelor hidrometeo–
rologice periculoase – între care inundaţiile au cea mai mare pondere - au
produs pagube economiei mondiale de aproximativ 50 miliarde de dolari anual,
făcând să sufere din 1965 până în prezent mai mult de 2 milioane de oameni şi
producând moartea a peste trei milioane. În 1998, impactul dezastrelor naturale,
în special al inundaţiilor, a fost unul dintre cele mai severe din istorie (OMM,
1999).
2.0. PROBLEME DE VIITOR ALE APĂRĂRII

ÎMPOTRIVA DEZASTRELOR
În cadrul Forumului Programului IDNDR destinat definirii priorităţilor şi a

unei strategii mondiale s-a emis - pe baza experienţei internaţionale acumulate
în peste zece ani - ideea că în secolul 21 este necesar ca în mod prioritar să se
treacă de la o “cultură a reacţiei” la una a “preîntâmpinării” dezastrelor. Prin
Rezoluţia Consiliului Economic şi Social al ONU 1999/63, această idee de bază
a fost transpusă într-o serie de acţiuni concrete recomandate tuturor guvernelor
în vederea implementării unei strategii comprehensive care să cuprindă
următoarele puncte cheie:
− amplificarea cooperării internaţionale în domeniul dezastrelor naturale
bazată pe o diviziune efectivă a eforturilor;
− trecerea de la acţiuni de limitare la acţiuni de preîntâmpinare pe baza
previziunii, cu anticipare cât mai mare a fenomenelor hidrometeorologice
periculoase;
− asigurarea reacţiei eficace în faţa evenimentelor periculoase, a micşorării
efectelor acestora prin acţiuni operative, a reabilitării şi reconstrucţiei,
inclusiv prin întărirea sau construirea la toate nivelurile a unui cadru
instituţional adecvat;
− dezvoltarea şi întărirea abordărilor globale şi regionale, inclusiv creşterea
calităţii în coordonarea eforturilor de către agenţiile naţionale
responsabile să reacţioneze în faţa evenimentelor periculoase;
− diseminarea pe toate căile a informaţiilor care să îndrume comunitatea
internaţională în direcţia unui management eficace al cooperării în
domeniile prevenirii, avertizării, reacţiei, micşorării efectelor, reabilitării
şi reconstrucţiei;
Introducere 15
− dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniul cunoaşterii cauzelor, a

modului de manifestare a fenomenelor, precum şi a răspunsului colecti–
vităţilor sociale afectate de dezastre;
− educarea şi instruirea la toate nivelurile a capacităţilor umane implicate în
reducerea efectelor dezastrelor.
Totodată, rezoluţia subliniază în mod foarte tranşant importanţa pe care o au
măsurile cu caracter de monitorizare, predicţie şi diseminare a informaţiilor,
precum şi dezvoltarea transferului de tehnologie pentru preîntâmpinarea
dezastrelor, respectiv pentru conştientizarea şi pregătirea populaţiei care
trebuie instruită cum să reacţioneze şi să îşi desfăşoare activitatea în condiţiile
producerii acestora.
Tratarea problematicii dezastrelor naturale în întreaga lume oferă cadrul
general în care pot fi privite inundaţiile, efectele acestora şi reacţia comunităţii
internaţionale în vederea micşorării impactului lor asupra vieţii social –
economice şi a mediului. Mai mult, conceptele de apărare sunt valabile nu
numai în domeniul inundaţiilor, ci şi în cazurile de suprapunere a efectelor a
două sau mai multe evenimente periculoase. În cazul României, cele mai
frecvente suprapuneri de acest tip sunt inundaţiile rapide de pe versanţi,
combinate cu alunecările de teren.
16
PROBLEME SPECIFICE
ALE VIITURILOR ŞI INUNDAŢIILOR
2.1. DEFINIŢII ŞI CAUZE GENETICE ALE INUNDAŢIILOR
Regimul hidrologic al râurilor în timpul anului este caracterizat printr-o

variaţie continuă a debitelor a căror amplitudine depinde de particularităţile
fizico-geografice şi de magnitudinea elementelor meteorologice generatoare. În
sezoanele de primăvară – începutul verii, ploile asociate topirii zăpezii conduc la
creşterea debitelor şi implicit a nivelului râurilor. Nivelul la care o apă mare
devine viitură depinde de perspectiva din care este privită aceasta.
○ Din punct de vedere ecologic, viiturile reprezintă curgeri de apă peste
malurile unui râu, furnizând materii nutritive şi umiditate zonelor aferente albiei
majore.
○ Din punct de vedere geomorfologic, apele mari devin viituri atunci când
ele transportă cantităţi mari de aluviuni în suspensie şi aluviuni târâte,
modificând substanţial forma albiei minore a râului şi chiar a albiei majore.
○ Din punct de vedere al perspectivei umane, apele mari sunt viituri atunci
când ele produc pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti sau când pun în
pericol mijloacele de existenţă şi de activitate ale societăţii. În definiţia dată de
United Nations Department of Humanitarian Affairs (UNDHA, 1992) se
precizează că: „un dezastru datorat unei viituri apare atunci când se produc mari
pierderi materiale, de vieţi omeneşti şi de condiţii favorabile de mediu
înconjurător care depăşesc capacitatea societăţii afectate de a face faţă prin
propriile resurse”.
O definiţie completă a fenomenului inundaţiei este următoarea: „punerea în
submersie a albiei majore de către apa care debordează din albia minoră sau
acumularea apei provenită din precipitaţii sau topirea zăpezilor în zone cu
drenaj natural insuficient” (UNESCO – OMM, 1992).
Elementele care caracterizează în mod fizic o viitură sunt următoarele:
− adâncimea apei şi variaţia spaţială a acesteia în zona inundată;
Probleme specifice ale viiturilor şi inundaţiilor 17
− extinderea suprafeţelor care în mod normal nu sunt acoperite de apă;

− durata inundaţiei;
− viteza de curgere a apei în albiile minoră şi majoră;
− gradientul de creştere a undei de viitură;
− capacitatea de erodare şi de depunere de aluviuni;
− forma undei de viitură şi volumul acesteia.
Aceste caracteristici sunt determinate pe de o parte de elementele
meteorologice cauzale (intensitate, durată şi cantitate de precipitaţie), iar pe de
altă parte, de parametrii morfometrici ai reliefului, ai tipurilor de sol, ai
geologiei şi ai cuverturii terenului bazinelor de recepţie.
Modul de evoluţie a viiturilor cauzatoare de inundaţii din momentul creşterii
nivelurilor până la producerea vârfului şi apoi pe ramura de scădere a debitelor
depinde în mare măsură de caracteristicile morfometrice ale bazinelor de
recepţie ale râurilor.
O primă categorie de viituri sunt “viiturile lente”, care se produc pe
cursurile de apă de mărime medie şi mare, cu suprafeţe ale bazinelor de
recepţie care depăşesc câteva mii de km 2 . Aceste viituri sunt caracterizate prin
aceea că submersarea albiei majore are loc în mod gradual, în timp relativ
îndelungat, funcţie de gradienţii de creştere ai undelor de viitură până la
atingerea culminaţiei acesteia. Adesea, inundarea albiei majore nu se produce
prin deversarea laterală a apei, perpendicular pe direcţia malurilor, ci prin
avansarea apei provenite din sectoarele de râu din amonte, unde malurile albiei
minore sunt mai joase decât în secţiunea transversală considerată în aval.
În general, inundaţiile produse de viiturile lente durează mult timp şi ocupă
suprafeţe întinse de teren, motiv pentru care mai sunt denumite şi “viituri
regionale” (OMM, 1999). Durata lor poate fi de ordinul zilelor, în cazul
bazinelor de recepţie de mărime medie, ajungând până la câteva săptămâni sau
chiar luni în cazul fluviilor mari (Mississippi, SUA, 1993 sau Yangtze, China,
1998).
De cele mai multe ori, viiturile lente sunt produse de cantităţi însemnate de
ploi cu intensitate relativ mare şi de lungă durată, coroborate, la începutul
primăverii, în zonele cu climă temperată, cu topiri rapide ale stratului de zăpadă.
O viitură tipică în care aportul apei provenită din topirea zăpezii a fost deosebit
de mare, în circumstanţele suprapunerii unei ploi puternice de ordinul a 100-
150 mm şi de durată relativ mare (48 ore), s-a înregistrat în România în martie
1981, în bazinele Crişului Alb, Crişului Negru, Arieşului şi Oltului superior.
Datorită unor temperaturi ale aerului foarte ridicate pentru această perioadă a
anului, de până la + 100 C în timpul nopţii şi de circa 200 C în timpul zilei, în
condiţiile unui strat gros de zăpadă de peste 1m în zonele montane, zăpada a
contribuit în mod substanţial la formarea unor viituri catastrofale care în cele
mai multe sectoare de râu au avut perioada medie de repetare de 1/100 ani.
O a doua categorie de viituri, cu impact local, dar deosebit de sever asupra

bunurilor materiale şi structurilor şi care produc adesea pierderi de vieţi
omeneşti o reprezintă “viiturile brutale”, numite şi “viituri rapide”1. Aceste
viituri se produc în condiţiile în care:
− suprafeţele bazinale sunt mici, de ordinul câtorva sute de km2 ;
− versanţii au pante mari şi fragmentare morfologică de relief puternică;
− ploile au caracter torenţial, având intensităţi deosebit de mari;
− durata ploilor torenţiale, de ordinul a 2-6 ore, depăşeşte timpul de con–
centrare al bazinului;
− terenul prezintă un grad ridicat de impermeabilitate, acesta fiind în
special cazul zonelor urbanizate.
Gradul de severitate al viiturilor rapide este amplificat în cazurile în care
versanţii au suferit despăduriri masive, terenurile agricole sunt lucrate în lungul
pantei sau în situaţiile în care în bazine cu relief accidentat au intervenit
urbanizări pe suprafeţe foarte mari. Dacă există nuclee convective de ploaie,
incluse în sistemele frontale atmosferice care cauzează viiturile lente, viiturile
rapide pe spaţii mici pot fi asociate cu viiturile regionale
Acest tip de viituri se manifestă nu numai prin inundaţiile pe care le produc
la ieşirea apei din albia minoră a râurilor, ci mai ales prin rapiditatea cu care are
loc desfăşurarea fenomenului. Timpul de creştere a viiturii până la atingerea
vârfului este foarte scurt, durata lor este foarte mică (de ordinul câtorva zeci de
minute), iar viteza apei deosebit de mare. Aceste atribute ale viiturilor rapide
conduc cel mai adesea la efecte dezastruoase asupra populaţiei luate prin
surprindere, provocând prin impact mecanic dislocări de aşezări umane,
distrugeri de lucrări în albiile minoră şi majoră, precum şi moartea persoanelor
surprinse în case, mai ales în timpul nopţii, sau pe drumurile invadate de ape.
Mai mult decât atât, efectul catastrofal al acestui tip de viitură, deşi local, rezidă
şi în faptul că apa în mişcarea sa rapidă pe versanţi şi în albie antrenează
materiale solide, uneori de dimensiuni foarte mari (bolovani, copaci) care
exercită un impact mecanic distrugător asupra oricărui obiectiv social-economic
aflat în calea lor.
În sfârşit, viiturile rapide sunt întotdeauna însoţite de antrenarea de mari
cantităţi de aluviuni în suspensie care se depun în albia majoră în momentul
scăderii bruşte a vitezei apei, producând mari neajunsuri în funcţionalitatea
infrastructurilor şi a activităţii domestice. Adesea, gradul de concentraţie al
aluviunilor este atât de mare încât viiturile astfel produse se numesc “viituri
noroioase” 2.
În afara factorilor meteorologici declanşatori, potenţialul viiturilor, atât lente
(regionale), cât şi rapide (locale), este influenţat de factori morfologici care
diferă de la un bazin la altul sau de factori care caracterizează starea de
1
¥n limba engleză: flash floods (UNESCO - OMM, 1992).
2
¥n limba engleză: mud floods.
umiditate a bazinului în momentul producerii fenomenului meteorologic

declanşator (ploaie, zăpadă sau combinaţia acestora).
Unii dintre aceşti factori morfologici influenţează modul în care pentru un
volum dat al scurgerii are loc formarea debitelor de vârf. Se pot menţiona astfel:
− caracteristicile hidraulice ale scurgerii superficiale pe versanţi, ale
scurgerii hipodermice şi ale curgerii în albiile deschise ale râurilor;
− forma secţiunii transversale şi rezistenţa hidraulică a albiei (rugozitatea);
− prezenţa sau absenţa curgerii peste maluri;
− morfologia în plan orizontal a albiei care prin meandrele sale modifică
rezistenţa la curgere;
− variaţia în timp a ploii nete (precipitaţia din care s-a scăzut pierderea prin
infiltraţie);
− durata scurgerii raportată la timpul de concentrare al bazinului şi chiar
modificarea duratei de concentrare prin micşorarea rezistenţelor la
curgerea pe versanţi datorată urbanizării.
Există şi alţi factori care influenţează volumul scurs pentru o aceeaşi
cantitate şi distribuţie spaţio-temporală a precipitaţiei, dintre care se
menţionează:
− umiditatea iniţială a solului anterior producerii fenomenului meteorologic
declanşator;
− nivelul apei subterane;
− intensitatea procesului de infiltraţie la suprafaţa terenului, influenţată de
starea de îngheţ a solului la sfârşitul iernii sau de modul în care solul a
fost lucrat în scopuri agricole;
− modificări ale folosirii terenului, cele mai semnificative fiind urbanizarea
(care măreşte suprafaţa impermeabilă) şi împăduririle sau despăduririle
masive din bazin.
Inundaţiile, definite ca fiind acoperirea de către apă a unor suprafeţe de teren
din albia majoră, nu au loc doar în timpul apelor mari; ele se pot produce şi
atunci când albiile minore sunt obturate cu diverse materiale. Se poate aminti
astfel dislocarea podului de gheaţă la sfârşit de iarnă datorită creşterii
temperaturii, rezultând o masă de sloiuri care nu pot fi transportate de apele
râurilor având debite şi viteze încă mici. Aceste baraje de gheaţă produc
supraînălţări deosebit de mari ale nivelurilor apei care se revarsă în albia
majoră. Mai mult, blocurile de gheaţă care ajung în albia majoră exercită adesea
un impact mecanic extraordinar de puternic, distrugând totul în calea lor. Acest
fenomen, cunoscut sub denumirea de zăpor, este frecvent întâlnit în special
acolo unde albiile minore ale râurilor sunt puternic meandrate, oferind condiţii
propice de blocare a sloiurilor.
Uneori, prin simpla creştere a grosimii podului de gheaţă se produc supra–

înălţări care dau naştere la inundaţii cu caracter limitat ca amplitudine.
Sectoarele de râu în care se produc zăpoare au în general un caracter endemic.
Astfel, pe Dunăre, cele mai afectate sectoare de zăpoare sunt cele cuprinse între
Călăraşi şi Ceatal Izmail sau pe braţele Deltei Chilia şi pe braţul Sfântul
Gheorghe. Cel mai frecvent se înregistrează zăporul de la Cotul Pisicii, în
apropiere de Galaţi, acolo unde Dunărea are o albie minoră mai puţin lată şi
face un cot de 900 . Pe râurile interioare se întâlnesc zăpoare importante pe
cursurile superioare ale Bistriţei, Mureşului şi Oltului, în depresiunile intra–
montane, acolo unde temperaturile mici din timpul iernii favorizează formarea
de poduri de gheaţă cu grosimi mari şi deci un volum mare de sloiuri la
dislocarea bruscă a podului de gheaţă.
De asemenea, inundaţiile se pot produce prin acoperirea zonelor costiere de
către apele mării în perioadele de furtuni puternice care bat dinspre larg,
antrenând apa către uscat. Dacă acest fenomen are loc în dreptul gurilor de
vărsare ale râurilor în mare, apa din mare penetrează adânc de-a lungul râului pe
zeci de kilometri, producând inundaţii pe suprafeţe mari, adiacente acestor
sectoare (Stănescu, 1967). Astfel, se pot da ca exemplu inundaţiile produse în
oraşul Sulina de furtuna din 5-9 decembrie 1945, care la viteze de 20-25 m/s a
produs supraînălţări de niveluri la gura braţului Sulina de 80 − 100 cm (Stănescu,
1963).
Acelaşi fenomen se poate produce şi pe lacuri foarte întinse, puţin adânci, în
condiţii de vânt puternic, care bate pe direcţia celei mai lungi diagonale a
luciului de apă ( fetch-ul vântului). În anul 1949, în Florida, SUA, pe lacul
Okeechobee, având o suprafaţă de circa 1.980 km2 şi o adâncime medie de
3 m , la o extremitate a acestuia s-a produs o supraînălţare de circa 3 m
deasupra nivelului corespunzător calmului. Apoi, sensul vântului inversându-se,
la extremitatea opusă s-au înregistrat creşteri de 2 m , astfel încât în numai câteva
ore variaţia totală a nivelului lacului a fost de 5 m . În 1926, supraînălţarea apei
lacului a produs prin ruperea digurilor de apărare moartea a 250 persoane, iar în
timp ce se reconstruiau digurile o nouă furtună a făcut alte 2.400 de victime. Pe
lacurile din complexul lacustru Razelm-Sinoe în condiţii de vânt puternic se
produc creşteri de nivel de până la 50 − 60 cm , care inundă obiectivele pescăreşti
de pe maluri.
Alunecările de teren produc de asemenea inundaţii prin obstruarea albiei
râurilor.
Inundaţii se mai pot produce prin drenajul insuficient al suprafeţelor irigate
sau prin subinundare, ca urmare a unor pierderi importante de apă din sistemele
de irigaţii, depăşind capacitatea de tranzitare a acviferelor, precum şi prin
creşterea nivelului pânzei freatice până la suprafaţa terenului, ca urmare a unor
ploi de lungă durată, însemnate din punct de vedere cantitativ.
În sfârşit, inundaţii mai pot rezulta şi din modul defectuos de exploatare a

lucrărilor hidrotehnice, în special a celor de barare a albiilor, precum şi prin
distrugerea acestora. Un exemplu recent îl constituie desfăşurarea marii viituri
din 1993 de pe fluviul Mississippi. Scurgerea produsă în prima parte a formării
viiturii a fost reţinută prea mult timp în lacul de acumulare Coralville din Iowa,
astfel încât capacitatea de stocare a acestuia nu a mai făcut faţă viiturii propriu-
zise survenită ulterior. Acest fapt a făcut ca inundarea oraşului Iowa City să aibă
un caracter dramatic (OMM, 1999b).
Pe lângă factorii genetici, inundaţiile depind de topografia locală sau
regională, suprafeţele de teren supuse inundaţiilor putând fi determinate pe
această bază. Micşorarea efectelor şi acţiunile de înlăturare a consecinţelor
inundaţiilor prezintă foarte multe similitudini, oricare ar fi cauzele inundaţiilor.
Din aceste motive, în prezenta lucrare se vor face referiri numai la viiturile
produse prin revărsarea râurilor, acestea având cea mai mare frecvenţă şi
pondere în ceea ce priveşte efectele adverse.
2.2. VIITURI ISTORICE
2.2.1. VIITURI EXCEPŢIONALE ÎN LUME ŞI ÎN EUROPA. EFECTE
Dintre dezastrele naturale, inundaţiile sunt evenimentele hidrometeorologice

periculoase cele mai frecvente şi mai distrugătoare, cauzând adesea mari
pierderi de vieţi omeneşti. Statisticile (Andah şi Ubertini, 1998) arată că între
anii 1900 şi 1990 frecvenţa producerii inundaţiilor care au făcut mai mult de
20 de victime a crescut în fiecare deceniu în medie cu 50%, constatându-se o
accelerare semnificativă după anul 1950.
Pagubele economice în întreaga lume datorate inundaţiilor au fost evaluate la
aproximativ 400 miliarde de dolari în perioada 1950-1959, crescând în deceniul
1980-1989 la circa 50 miliarde de dolari pe an (OMM, 1999). De asemenea, din
1965 până în prezent, aceste dezastre au cauzat (sub diverse forme) suferinţa a
peste 2 miliarde de oameni şi au provocat moartea altor 3 milioane. În figura 2.1
se prezintă ca exemplu numărul de persoane afectate de inundaţii în perioada
1918-1994 în Italia, ţără frecvent şi greu încercată de acest tip de dezastre. Deşi
este una dintre cele mai dezvoltate ţări din Europa, bilanţul este deosebit de grav:
peste 560.000 de persoane dislocate sau evacuate şi peste 35.000 de morţi şi
dispăruţi. Davis (1992), citat în OMM (1999b) a întocmit o listă a celor mai mari
118 viituri din lume produse din timpurile biblice, iar Wasseff (1993) a identificat
87 viituri înregistrate în intervalul 1947-1991, care au condus la pierderea
locuinţelor a cel puţin 500.000 persoane/ eveniment.
Cel mai mare dezastru cunoscut în istorie produs de viituri este inundaţia din
1887 de pe fluviul Galben (China). Această viitură a cauzat moartea a 1,5 mil. de
persoane şi a lăsat fără adăpost alte peste 10 milioane (Davis, 1992; UN, 1976).
Num a r de pe rsoa ne a fe cta te
350000
300000
M orti
250000
Dis paruti
200000
Raniti
150000
E vac uati
100000 Figura 2.1. Numărul
Dis loc ati de persoane afectate
50000
de viiturile din Italia,
0 în perioada 1919 -
1994.
Pe acelaşi fluviu, un alt mare dezastru s-a produs în anul 1938, când apele au
inundat 5.400.000 ha şi au afectat 12,5 milioane de locuitori, făcând 89.000 de
victime (Zăvoianu, 1988).
Mai recent, în perioada 1982-1991, viiturile au cauzat anual, în întreaga
lume, moartea a 21.000 de persoane (Aysan, 1993) şi au afectat modul de viaţă
a altor 73 milioane; în Asia s-au înregistrat pierderi de recoltă pe 4 milioane de
hectare în fiecare an (UN, 1976).
Deşi stabilirea unor criterii strict obiective de determinare a frecvenţei de
producere a inundaţiilor este dificilă, percepţia generală este că în ultimul deceniu
numărul şi amploarea acestora au crescut. O posibilă explicaţie este legată de
modificările climatice globale, precum şi de intensificarea în zona Pacificului a
fenomenului “El Niño”. Totodată, fenomenele de creştere demografică, însoţite
de dezvoltarea explozivă din ultimul deceniu a obiectivelor sociale şi economice
în zonele inundabile, au intensificat vulnerabilitatea acestor zone.
Un eveniment cu caracter de dezastru a fost uraganul Mitch, care în
octombrie 1998 a produs mari inundaţii în America Centrală, cauzând moartea a
peste 11.000 de persoane şi pagube de 4 miliarde de dolari în Hoduras şi
un miliard de dolari în Nicaragua. Jumătate din populaţia Hondurasului a fost
evacuată; în această ţară unde 2/3 din populaţie lucrează în agricultură, au fost
distruse de acest uragan 95% din recolte (Marinescu, 2000).
Tot în anul 1998, un dezastru istoric s-a produs în China, pe fluviul Iang
Tze, unde inundaţiile au provocat moartea a 3.700 persoane, au inundat
25 milioane de hectare de culturi agricole şi au produs pagube de peste
32 miliarde de dolari. În acelaşi an, Bangladeshul a suferit cea mai mare viitură
din acest secol. Au fost inundate două treimi din suprafaţa ţării, 30 milioane de
oameni au rămas fără adăpost, pierderile fiind estimate la 3,4 miliarde de dolari.
În iulie 1993 s-a produs în bazinul fluviului Mississippi o viitură a cărei
perioadă de repetare a fost apreciată la 30 –100 ani. Această viitură a cuprins
aproape întregul bazin (3.222.000 km2 ), producând moartea a 50 persoane şi
pagube ce au depăşit 10-12 miliarde de dolari.
În tabelul 2.1 sunt prezentate cele mai mari viituri din ţările OECD produse în
perioada 1975-1990 (Andah şi Ubertini, 1998).
Tabelul 2.1
Viituri majore în ţările OECD în perioada 1975 - 1990

Data Ţara Număr de Pierderi directe totale
victime [mil. $]
1975 iunie Japonia >30 -
1977 iulie SUA 51 200
septembrie SUA 25 50
noiembrie SUA 37 -
1978 mai Germania - 349,3
1980 februarie SUA 36 500
1981 martie Iugoslavia 70 -
august Australia - 228,8
decembrie Franţa - 185,6
1982 ianuarie SUA - 39,9
ianuarie Marea Britanie - 174,8
ianuarie Franţa - 152,2
martie SUA 8 40
decembrie SUA 20 47
decembrie SUA - 200
1983 ianuarie SUA 11 25
feb-martie SUA - 86
aprilie-mai Franţa - 598,9
august Spania 42 223
octombrie SUA 10 100
noiembrie Portugalia 12 -
decembrie SUA - 18
1984 aprilie SUA - 88
mai SUA - 98
mai-iunie SUA >10 93,6
iunie SUA - 277
octombrie SUA - 75
1985 aprilie SUA - 55
mai SUA - 79,8
iulie Italia >200 -
1986 februarie SUA 13 124,5
mai SUA - 55
iunie Elveţia - 23,3
septembrie SUA 6 25
octombrie SUA - 76
Este de remarcat valoarea foarte mare a pagubelor directe într-o perioadă scurtă,
de numai 15 ani, într-o zonă relativ limitată a globului, care cuprinde în principal
ţările europene şi câteva state cu economie puternică din alte continente (SUA,
Japonia şi Australia).
În figura 2.2 sunt prezentate pagubele produse de inundaţii în SUA în
perioada 1992-1998 (Marinescu, 2000).
20000
15000
M ilioane USD
10000
5000
0
1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998
Figura 2.2. Pagube înregistrate la inundaţiile din SUA în perioada 1992-1998.
În ceea ce priveşte pierderile de vieţi omeneşti, specifice în mod deosebit

viiturilor rapide, un studiu realizat de Mooney (1983) arată că din 1977 până în
1981 în SUA numărul de vieţi pierdute a fost de 582, 60% dintre acestea
provenind din mediul urban.
În tabelul 2.2 sunt prezentate cele mai mari viituri istorice produse în Europa
până la începutul secolului XX.
Tabelul 2.2
Viituri istorice în Europa până în secolul al XIX - lea
Aria bazin 3 Data

Ţara Bazinul Râul Staţia
[km2] Q [m /s]
Anglia Dee Dee Cairnton 1.370 1.900 08.1829
Dunăre Dunăre Viena 101.700 14.000 08.1501
Austria Inn Innsbruck 5.794 1.350 17.06.1855
1.210 19.06.1871
Rin Rin Basel 35.925 5.700 13.06.1876
Elveţia
Pad Ticino Bellinzona 1.515 2.500 28.09.1868
Ron Ron Lyon 20.300 4.470 31.05.1856
Beaucaire 96.500 10.000 31.05.1856
Drome Livron 1.640 1.300 09.1842
Franţa Durance Mirabeau 11.900 5.100 25.10.1882
Isere Grenoble 5.720 2.500 11.11.1651
2.000 20.12.1740
Tabelul 2.2 (continuare)
Aria
3
Ţara Bazinul Râul Staţia bazin Q [m /s] Data
[km2]
Loara Loara Gien 35.900 8.500 02.06.1856
Allier Moulin 13.000 7.000 11.1790
Franţa Garonne Garonne Agen 34.900 8.500 06.1875
Sena Sena Paris 44.300 2.500 27.02.1658
Rin Rin Maxau 50.196 4.620 28.12.1822
Kaub 104.000 7.400 01.05.1883
Nekar Heidelberg 13.809 4.000 30.10.1824
3.000 28.12.1882
Mosela Cochem 27.100 3.640 28.11.1882
Main Frankfurt 24.765 2.450 27.11.1882
Wurtzburg 14.031 3.300 22.07.1342
Germania
2.600 09.02.1784
2.300 24.01.1546
Weser Weser Intschede 37.790 4.650 21.01.1841
Elba Elba Dresda 53.100 4.350 06.09.1890
Mulde Golzeen 5.440 2.200 14.08.1573
Dunăre Dunăre Hophkichen 47.496 4.470 31.03.1845
Adige Adige Trento 9.770 2.500 17.09.1882
Italia
Pad Ticino Miorina 6.600 5.000 02.10.1868
Iugoslavia Sava Drina Visegrad 11.000 10.000 .1896
Portugalia Tejo Tejo Vila Velha 59.170 12.000 07.12.1876
Guandiana Guandiana Badajos 48.515 10.000 07.12.1877
Spania
Ebro Ebro Zaragoza 40.430 3.800 18.12.1889
Suedia Dalaven Dalaven Norslund 25.300 2.640 01.06.1860
În secolul al XX-lea, în ultimul deceniu s-au produs viituri care au generat

inundaţii de amploare deosebită, soldate cu mari pagube materiale şi cu pierderi
vieţi omeneşti. Mai recent, se menţionează viiturile catastrofale din decembrie
1993 - ianuarie 1994 şi ianuarie 1995 de pe fluviul Rin şi afluenţii săi, care au
afectat zone întinse din Germania, Franţa şi Olanda, precum şi viitura din iulie
1997 din bazinele Vistula, Morava, Oder şi Elba care a produs inundaţii cu
caracter de dezastru pe spaţii largi din Germania, Republica Cehă şi Polonia.
Viitura din decembrie 1993 - ianuarie 1994 (“Viitura de Crăciun”) s-a
produs pe o suprafaţă bazinală întinsă, care a cuprins practic tot bazinul
fluviului Rin, excepţie făcând zona elveţiană (Engel ş.a., 1994). În prima
perioadă a viiturii (7-18 decembrie 1993) cantităţile maxime punctuale de
precipitaţii au depăşit 120 mm, cele mai mari valori mediate pe suprafaţa
bazinului fiind înregistrate în sub-bazinele Sauer ( 111mm ), Saar şi Mosela
inferioară (99-105 mm), Nekar ( 88 mm ) şi Ruhr ( 99 mm ).

În episodul ploios care a urmat (19-20 decembrie 1993) valorile maxime au
depăşit de asemenea 100 mm, înregistrându-se în numai 2 zile valori medii pe
bazin de 68 mm (bazinul Nekar), 78 mm (bazinul Saar) şi 63 mm (bazinul Main).
Perioada medie de repetare a precipitaţiilor în sub-bazinele Nekar, Main şi
Mosela a fost cuprinsă între 100 - 200 ani (Ebel şi Engel, 1995). La mărimea
deosebită a viiturii a contribuit şi topirea zăpezii de la altitudini medii în
bazinele Neckar, Main şi Mosela, unde temperatura a depăşit 100 C.
Viitura din ianuarie 1995 s-a datorat producerii în perioadele 9-10 ianuarie şi
21-30 ianuarie a două evenimente pluviale de mare intensitate, care au avut
valori maxime de 140-160 mm în zona superioară şi peste 250 mm în zonele
mediane şi din aval ale bazinului (Fink ş.a., 1996). Această viitură s-a format
în special în bazinul situat în aval de confluenţa cu râul Neckar, astfel încât
râurile Meusa, Mosela şi Main au avut o contribuţie majoră în formarea viiturii
pe Rin.
Caracteristicile acestor viituri extraordinare, precum şi perioadele medii de
repetare la diferite staţii de pe fluviul Rin şi afluenţii săi mai importanţi, sunt
prezentate în tabelul 2.3.
Tabelul 2.3
Caracteristicile viiturilor din anii 1993/1994 şi 1995 în bazinul fluviului Rin
Aria Q max [m3/s] Perioada medie

Râul Staţia bazin de repetare [ani]
[km2] 1993/ 1995 1993/ 1995
1994 1994
Rin Rheinfelde 16.000 1.770 3.550 <1 20
Rin Maxau 50.343 3.020 4.080 2,5 15
Neckar Rockenau 12.676 2.690 1.240 50 2
Rin Worms 68.936 4.760 4.290 10 7
Main Frankfurt 24.764 1.395 1.890 9 60
Nahe Grolheim 4.013 1.150 1.045 100 80
Rin Kaub 103.729 6.500 6.400 40 35
Lahn Kalkofen 5.304 754 731 20 20
Mosela Cochem 27.088 4.170 3.550 80 25
Rin Andernach 139.795 10.500 10.200 65 40
Rin Köln 145.000 10.800 10.940 65 70
Ruhr Hattingen 4.532 508 598 30 20
Rin Rees 159.683 11.000 11.600 80 90
Meuse Borgharen 21.000 3.120 2.870 125 65
Rin Lobith 160.000 11.100 12.060 80 80
Viitura din spaţiul bazinelor Vistula, Elba, Oder şi Morava s-a produs în
intervalele ploioase 6-10 iulie, 15-23 iulie şi 24-28 iulie 1997. În prima perioadă
au căzut ploi care au însumat 200 – 250 mm, care au condus la debite de vârf
extraordinar de mari, având perioade medii de repetare de 100 – 150 ani şi chiar
mai mari. Pagubele evaluate pentru Republica Cehă au fost de circa
2 miliarde de dolari şi 50 victime omeneşti, iar pentru Polonia de circa
2,5 miliarde de dolari şi peste 50 de pierderi de vieţi.
Viituri majore produse în bazine hidrografice de mărime medie s-au produs
în ultimul deceniu în Marea Britanie (17 ianuarie 1993 – Bazinul râului Tay),
(10-12 decembrie 1994 – Bazinul râului Clyde ), în Italia (4-5 noiembrie 1994 –
Bazinul superior al râului Pad) şi în Franţa (5-7 noiembrie 1994 – Bazinul râului
Durance şi afluenţii săi) (Stănescu şi Mătreaţă, 1997).
De asemenea, se remarcă viiturile grave din lunile octombrie şi noiembrie
2000, în Anglia şi Italia. În tabelul 2.4 sunt prezentate efectele economice şi
pierderile de vieţi omeneşti produse de viiturile majore în Europa în ultimul
deceniu.
Tabelul 2.4
Viituri extraordinare produse în Europa în ultimul deceniu
Pagube Număr Perioada
Ţara Bazinul Data Tipul directe de medie de Sursa
totale victime repetare
[106$] [ani]
Franţa Ouveze septembrie Viitură - 41 1.000 Gilard şi
1992 rapidă Mesnil,
1994
Belgia Rin decembrie Inundaţie 18 - 50-100 Ebel şi
1993- albie Engel,
ianuarie majoră 1994
1994
Germania Rin, decembrie Inundaţie 812 10 50-100 Ebel şi
Mosela 1993- albie Engel,
1994
Franţa Rin, decembrie Inundaţie 562 - 50-100 Ebel şi
1994
Olanda Rin, decembrie Inundaţie 112 - 50-100 Ebel şi
1994
Italia Pad noiembrie Inundaţie 1,2 60 100 Marchi
superior 1994 albie ş.a., 1994
majoră
Anglia Clyde decembrie Inundaţie 3 150 100 Black şi
1994 albie Bennett,

majoră 1995

Pagube Număr Perioada
Ţara Bazinul Data Tipul directe de medie de Sursa
totale victime repetare
[106$] [ani]
Germania Rin ianuarie Inundaţie - 300 50-100 Engel,
1995 albie 1996
majoră
Norvegia Gloma, iunie 1995 Inundaţie - 250 100 Lundquist
Lagen albie şi Lunde,
majoră 1996
R. Cehă Morava iulie 1997 Inundaţie 50 3.500 100 Kubat şi
Oder albie Vrabec,
Elba majoră + 1999
viituri
rapide
Polonia Oder iulie 1997 Inundaţie 3000 100 Kindler,
albie 1998
majoră +
viituri
rapide
2.2.2. VIITURI EXCEPŢIONALE ÎN ROMÂNIA. EFECTE
În România, primele inundaţii consemnate în documente se referă la viiturile

de pe Dunăre în intervalul dintre Crăciun şi Bobotează din anii 1234/1235 şi
1267/1268. Probabil că aceste mari inundaţii s-au datorat deopotrivă, dacă nu
chiar exclusiv, acumulărilor de gheaţă în albie, fenomen întâlnit frecvent în
această perioadă a anului. Musteţea (1996) menţionează până în anul 1500
inundaţiile mari din anii 1317, 1433 şi 1490.
În secolele al XVI-lea, al XVII-lea şi al XVIII-lea sunt inventariate (Musteţea,
1996) un număr de 55 inundaţii majore, consemnate mai mult în Transilvania,
dar semnalate de asemenea şi în celelalte regiuni istorice ale României. Pentru
aceste viituri se indică localizarea lor, anul de producere, precum şi consecinţele
acestora. Aceste inundaţii, deşi evenimente certe, sunt relativ subiective în ceea
ce priveşte amploarea, marcată probabil de starea emoţională şi percepţia croni–
carului. În documentele din prima jumătate a secolului al XIX-lea, referitoare la
descrierea viiturilor şi a inundaţiilor produse de acestea, se găsesc mai multe
elemente obiective, se fac referiri mai detaliate la cauze, la modul de evoluţie, la
pagube şi chiar la nivelurile maxime atinse (Dunăre, la staţia hidrometrică
Orşova, începând din 1838). După 1854 se fac primele observaţii meteorologice
la Iaşi, în 1878 se înfiinţează la Brăila o staţie meteorologică, iar la 13/30 iulie
1884 ia fiinţă Serviciul Meteorologic din România. Pentru această perioadă
viiturile sunt caracterizate prin date certe, obiective, bazate pe un număr limitat
de observaţii meteorologice şi hidrologice instrumentale (Musteţea, 1996).
Astfel, sunt consemnate viiturile din anii 1850, 1851, 1860, 1864, 1879,
1892, 1893 şi 1895 (Musteţea, 1996) de pe râurile interioare, viiturile pe Dunăre
în anii 1895 şi 1897 (Braumüller, 1898), precum şi marea viitură de pe Jiu din
anul 1900 (Topor, 1963). În prima parte a secolului al XX-lea sunt consemnate
46 viituri majore, dintre care se menţionează cele din anii 1910 (bazinul Nera),
1912 (viitura istorică din bazinele râurilor Caraş şi Timiş) (Macridin ş.a., 1999),
1913 (bazinul Mureş), 1914 (bazinul râului Siret), 1915 (Bazinul Argeş) şi 1924
(viiturile catastrofale pe râurile mici din Dobrogea).
În secolul al XIX-lea, pe Dunăre, în anii 1895 şi 1897 sunt înregistrate cele
mai mari viituri (Stănescu, 1997), ambele caracterizate printr-o perioadă medie
de repetare de circa 100 ani. Prin valoarea debitelor maxime de
15.900 m3/s în 1895, respectiv de 15.400 m3/s în 1897, acestea sunt cele mai
mari viituri cunoscute până în prezent. Totuşi, viiturile din anii 1940, 1942,
1970 şi 1981, caracterizate de 15.100 m3/s , 14.700 m3/s , 15.000 şi respectiv
de 15.200 m3/s (Stănescu, 1967) au debite maxime apropiate de acestea. Este
însă dificil să se facă o apreciere comparativă între frecvenţele viiturilor pe
Dunăre în secolele XIX – XX, datorită amenajărilor hidrotehnice în bazin şi în
albie (în special a construcţiei de noi diguri, precum şi consolidării digurilor
existente), care au avut o influenţă semnificativă în modificarea vârfului
viiturilor.
Ulterior primei perioade de la începutul secolului al XX-lea, au fost
înregistrate nivelurile zilnice din timpul viiturilor mari din anii 1932 (Someş,
Crişuri, Mureş şi Prut), 1940 (marea viitură de pe Argeş, Jiu, Ialomiţa şi
Bistriţa), 1941 (râurile din Banat) şi marea viitură de pe Olt din 1948. Pentru
aceste viituri există date obiective referitoare la nivelurile înregistrate la mirele
hidrometrice pe toată perioada de desfăşurare a acestora (inclusiv nivelurile
maxime instantanee). Aceste niveluri au fost publicate în Anuarele hidrologice
tipărite de Serviciul hidrografic din Direcţia generală a apelor aparţinând
Ministerului Lucrărilor Publice. Pe baza lor au putut fi reconstituite hidrografele
undelor de viitură şi debitele de culminaţie, elemente de o deosebită valoare în
estimarea probabilităţii de depăşire a debitelor maxime.
Începând cu anii 1949/1950 reţeaua hidrometrică a ţării se dezvoltă substan–
ţial atât în ceea ce priveşte numărul de staţii hidrometrice, care în anul 1952
atinsese aproape 400 posturi, cât şi din punct de vedere al numărului măsură–
torilor de debite, care în acelaşi an era de peste 3.000. Din această perioadă până
în prezent se dispune de date cu precizie suficient de bună.
Această activitate sistematică de măsurători şi observaţii hidrometrice a
permis o foarte bună cunoaştere a viiturilor. Mai mult decât atât, trebuie adăugat
că în această perioadă cu date de încredere, obţinute prin măsurători, au avut loc
viituri cu caracter catastrofal, cu magnitudini corespunzătoare unor perioade
medii de repetare de 100 de ani sau chiar mai mari, care au afectat zone întinse
ale ţării.
În figura 2.3 se prezintă anii cu cele mai mari viituri înregistrate în perioada
cu activitate hidrometrică sistematică (1950-2000). Acurateţea bună a datelor pe
de o parte şi reprezentativitatea lor spaţială şi temporală pe de altă parte,
constituie o garanţie pentru buna cunoaştere a comportamentului viiturilor, a
modului de evoluţie, precum şi a elementelor lor caracteristice.
În deceniul opt al secolului XX s-au înregistrat cele mai mari viituri, care
prin amploarea lor pot fi considerate drept viituri istorice. Aceste viituri s-au
format pe suprafeţe bazinale foarte mari, producând inundaţii cu caracter
distrugător. Amploarea pagubelor şi a pierderilor de vieţi omeneşti a fost
amplificată de lipsa de pregătire a populaţiei şi mai ales a factorilor de decizie şi
intervenţie; evenimente de o asemenea severitate nu mai avuseseră loc până
atunci sau se produseseră în perioade în care dezvoltarea social-economică în
albiile majore era limitată la aşezări de tip rural.
Printre cele mai mari viituri din această perioadă se poate menţiona viitura
din 12-15 mai 1970, care a cuprins teritoriul central şi de nord al ţării, cea din
1-3 iulie 1975, formată în zona de sud şi sud-est, cu extindere în partea de sud şi
centrală a Transilvaniei, precum şi viitura din 27 iulie - 4 august 1980, produsă
în bazinele Crişurilor.
Figura 2.3. Anii cu cele mai mari viituri înregistrate în România.

• Viitura din 12-15 mai 1970 a fost produsă de ploi deosebit de puternice
căzute pe o suprafaţă de ordinul a 50.000 km2 , care au atins valori maxime de
120-130 mm în 72 ore. La volumul de 1,5 miliarde m3 al ploilor căzute în
bazinele râurilor Someş, Mureş, Vişeu-Iza-Tur şi Bistriţa Moldovenească s-a
adăugat apa rezultată din topirea zăpezii existente încă la acea dată în zonele
montane. O caracteristică particulară a viiturii este aceea că viiturile, cu caracter
monoundic, au avut gradienţi de creştere foarte mari, în special în bazinele
montane unde intensitatea şi cantitatea de ploaie au fost mai mari. Debitele de
vârf ale undelor de viitură au avut probabilităţi de depăşire care la majoritatea
staţiilor hidrometrice s-au situat între 5% şi 1%. O descriere detaliată a
caracteristicilor acestei viituri, care a produs cele mai mari pagube din istoria
modernă a României (circa un miliard de dolari) este prezentată de Diaconu ş.a.
(1972) şi Stănescu ş.a. (1972).
• Viitura din 1-3 iulie 1975 a fost produsă de două episoade pluviale, al
doilea intervenind imediat, la 12 ore după primul. Primul nucleu de ploaie,
având valori de 40-60 mm, a umezit solul, creând condiţii favorabile formării
unei viituri puternice provocată de al doilea nucleu, cu valori care au depăşit
100 mm în 8-10 ore. Viitura s-a produs pe o suprafaţă bazinală foarte întinsă
(peste 60.000 km2 ) şi a cuprins suprafeţele de recepţie ale râurilor din sudul
Carpaţilor Meridionali, din Curbura Carpaţilor, precum şi o parte din zona
centrală şi de est a Transilvaniei. Undele de viitură au fost mult mai ascuţite
decât cele înregistrate la aceleaşi staţii în anul 1970 şi au avut gradienţi mari de
creştere datoraţi în special intensităţii ploii căzute în timpul celui de al doilea
episod pluvial (în medie 20-30 mm/oră, ajungând la valori maxime de până la
40- 45 mm/ orå ). Aceste intensităţi mari au generat în cadrul viiturii regionale o
serie de viituri rapide de o amploare deosebită. Un exemplu în acest sens îl
oferă râul Mâzgana (afluent al râului Argeşel), care pe o suprafaţă de bazin de
17 km2 a realizat un debit de 210 m3/s , producând în câteva ore distrugeri
mari şi pierderi de vieţi omeneşti. În ceea priveşte perioada medie de repetare a
viiturilor, aceasta a fost cuprinsă între 30 - 100 ani. Debite cu probabilităţi de
depăşire mai mici de 1% s-au produs în special în bazinele de recepţie ale
râurilor Argeş, Ialomiţa şi ale afluenţilor râului Olt din zona subcarpatică.
Descrierea detaliată a viiturii din 1975 este prezentată în lucrările publicate în
perioada respectivă (Stănescu ş.a., 1976a; Stănescu ş.a., 1976b; Lăzărescu şi
Ţuca, 1976; Dumitrescu, 1976 şi Mustaţă, 1976).
• Viitura din 22 iulie-4 august 1980 s-a format pe întregul bazin de
recepţie al râurilor Crişul Alb, Crişul Negru, Crişul Repede şi Barcău, fiind
produsă de ploi torenţiale, ale căror cantităţi totale într-o perioadă de două zile
(22-23 iulie 1980) au fost cuprinse între 100− 140 mm . Un al doilea episod
pluvial intens, de ordinul a 50− 70 mm , care a menţinut debitele şi starea de
inundaţie o perioadă foarte lungă, s-a produs la începutul lunii august.

În zonele cele mai afectate debitele maxime au avut probabilităţi de depăşire
de 1%. Ca urmare a duratei importante a viiturii, digurile au fost puse sub
sarcină un timp îndelungat, iar prin cedarea acestora s-au produs mari inundaţii
ale localităţilor şi zonelor agricole. Aceste inundaţii s-au întins pe suprafeţe care
au depăşit 15.000 ha, aflate în principal în zona de confluenţă a Crişului Negru
cu râul Teuz.
În ultimul deceniu s-au produs viituri şi inundaţii cu caracter grav pe întreg
teritoriul României. Printre anii cu viituri mari se pot menţiona: 1998, 1999 şi
2000. În anul 1998 s-au înregistrat viituri mari care au afectat zonele centrale,
de vest şi de nord-est ale ţării. Creşteri excepţionale de debite, cu depăşirea
cotelor de inundaţie şi de pericol, atât pe râurile importante, cât şi pe râurile
mici, s-au produs pe o suprafaţă bazinală de peste 80.000 km2. Astfel, ca
rezultat al unor cantităţi de ploaie cuprinse între 50 − 110 mm înregistrate într-un
interval de 3 zile (17-20 mai 1998), întreaga zonă de nord-est a ţării a fost grav
afectată de inundaţii. Printre cele mai mari viituri din această zonă se poate
menţiona viitura de pe Prut, care la staţia hidrometrică Rădăuţi a atins un debit
de vârf de aproape 2.000 m3/s, ceea ce corespunde unei perioade medii de
repetare de 70 ani. De asemenea, a fost afectat şi bazinul Tisei, unde la staţia
Sighetul Marmaţiei s-a depăşit cota de pericol cu aproape 70 cm , fiind necesară
evacuarea a 6.000 persoane. În luna iunie a aceluiaşi an s-au înregistrat inundaţii
în zonele centrale ale ţării, unde în intervalul 17-21 iunie au căzut cantităţi de
ploaie cuprinse între 60− 125 mm . Ca urmare, au fost înregistrate viituri în
bazinul Mureş şi Oltul superior. Ploi orografice cu intensităţi deosebit de mari,
dezvoltate în cadrul câmpurilor frontale, au provocat viituri brutale cu perioade
medii de repetare cuprinse între 50-150 ani. Valoarea totală a pagubelor a fost
de circa 200 milioane de dolari, cele mai afectate judeţe fiind Mureş,
Maramureş, Alba, Hunedoara şi Vâlcea.
În anul 1999 inundaţiile au avut caracter local, iar ploile căzute fiind
deosebit de intense, au produs viituri rapide. Se pot menţiona viiturile de pe
râurile Motru şi Cerna, cu debite a căror perioadă medie de repetare a fost de
100 ani, care s-au format ca urmare a căderii unor precipitaţii maxime de peste
250 mm în 24 ore. De asemenea, în perioada 3-7 aprilie 2000 s-a produs o
viitură deosebit de mare pe râul Crişul Alb, unde datorită ruperii digului la
Chişineu Criş-Ţipar, din apropierea frontierei cu Ungaria, s-au produs inundaţii
mari pe sectorul Ineu-Chişineu Criş care s-au întins până la râul Crişul Negru în
zona de graniţă de la Zerind. Pagubele înregistrate numai în această zonă au fost
de 2 milioane dolari.
În anul 2000 se pot menţiona viiturile din lunile martie şi aprilie de pe râul
Crişul Alb, unde din nou s-au produs inundaţii care au produs pagube de peste
10 milioane de dolari, precum şi marea viitură din bazinul Timiş.
În general, viiturile produse în ultimul deceniu, deşi nu au fost atât de mari
ca cele din deceniul 1970-1980, se remarcă prin următoarele atribute:
− probabilităţi de depăşire foarte mici, cuprinse între 2% şi 0,5%, care s-au

produs pe zone de întindere relativ medie (10.000-20.000 km2 );
− probabilităţi de depăşire mici, cuprinse între 10% şi 2% pe arii bazinale
întinse (40.000-50.000 km2 ) .
În România, viiturile lente produse pe arii bazinale mari şi acoperind cu apă
suprafeţe întinse de teren au condus la pagube materiale deosebite. Viiturile
rapide, prin efectul surpriză şi prin caracterul exploziv al inundaţiei implică cel
mai adesea pierderi de vieţi omeneşti şi pagube locale greu de suportat de către
cei afectaţi. Asemenea viituri s-au produs frecvent în toate regiunile ţării, având
cel mai adesea caracter catastrofal. În această categorie se înscriu câteva dintre
cele mai severe viituri rapide produse în perioada 1975 - 2000, ca de exemplu:
Viitura din 26.06.1979 din bazinul râului Potop (F = 196 km2 ) produsă
de o ploaie maximă de peste 240 mm în 2 ore a avut perioada medie de
repetare estimată la 500 ani, făcând 25 de victime (Stănescu, 1995).
Viitura din 29.07.1980 din bazinul râului Hăuzeasca (F = 29 km2 ) , cu
perioada medie de repetare estimată la mai mult de 500 ani; s-au înregistrat
11 victime (Macridin, 1981).
Viitura din 29.07.1980 de pe Valea Cladovei (F = 40 km2 ) , cu perioada
medie de repetare estimată la 70 ani; s-au înregistrat 3 victime (Lazăr, 1981).
Viitura din 22-23.05.1988 din bazinul Milcov (F = 114 km2 ) , cu
perioada medie de repetare de 20 ani, care a produs mari pagube materiale prin
acoperirea terenurilor cu mâl (Nedelcu, 1991) .
Viitura din 11-12.03.1981 din bazinul superior al râului Arieş
(F = 639 km2 ) a avut perioada medie de repetare de 500 ani, provocând
distrugeri deosebit de mari (Şerban şi Năsăleanu, 1982).
Viitura catastrofală din 28-29.07.1991 din bazinul râului Tazlău
(F = 1.000 km2 ) , cu perioada medie de repetare de 100 ani, a provocat
distrugerea barajului Belci şi moartea a 25 de persoane (Stănescu, 1995).
Viitura din 14-15 iunie 1997 din bazinul Frumoasa (F = 15 km2 ) , la
Suplacu de Barcău a avut perioada medie de repetare de 50-100 ani, provocând
moartea a 12 persoane (Marinescu, 2000).
Viitura din 22.06.1999 din bazinul Comişoaia (F = 25,5 km2 ) , cu
perioada medie de repetare de 50 ani, a provocat moartea a 7 persoane (Tinca şi
Minea, 2000).
Viitura din 11-12.07.1999 din bazinul Râului Mare-Retezat (F = 234 km2 )
produsă de o ploaie cu intensitatea de 136 mm în 2 ore a avut perioada medie de
repetare apreciată la 1.000 ani. Pe unul din torenţii din zonă s-a format o “viitură
noroioasă”, care a provocat decesul a 13 persoane (Solacolu şi Paşoi, 2000).

În figura 2.4 sunt prezentate pagubele materiale produse de inundaţii pentru
fiecare an din ultimul deceniu al secolului al XX-lea în România.
350
300
M ilio an e USD
250
200
150
100
50
0
1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
Figura 2.4. Pagube materiale înregistrate în ultimul deceniu în România.
2.3. IMPORTANŢA MĂSURILOR NESTRUCTURALE.

COMPLEMENTARITATEA CU MĂSURILE STRUCTURALE
2.3.1. MĂSURI STRUCTURALE ŞI NESTRUCTURALE
Se definesc următoarele principii de protecţie preventivă împotriva

inundaţiilor (ICPR, 1998):
a) Apa constituie parte a unui întreg.

b) Apa trebuie stocată pe versanţi şi în albie.
c) Râul nu trebuie împiedicat să se reverse.
d) Există totdeauna un risc.
e) Acţiunea trebuie să fie concertată şi integrată.
Cele cinci principii enumerate anterior se pot interpreta astfel:

a) Apa este parte a ciclului hidrologic natural, condiţionând toate activităţile
economice şi sociale şi trebuie luată în considerare în politicile de dezvoltare
din toate domeniile.
b) Apa trebuie stocată cât mai mult timp pe versanţi şi în albiile râurilor,
pentru a favoriza atenuarea naturală a viiturilor.
c) Încorsetarea râului are ca efect creşterea vitezei de deplasare a undelor de
viitură; pentru a încetini curgerea apei trebuie prezervată posibilitatea revărsării
râului în albia majoră, cel puţin acolo unde pagubele nu sunt excesiv de mari.
d) În ciuda tuturor eforturilor, s-a constatat, din întreaga experienţă de
confruntare cu viiturile, că riscul nu poate fi complet înlăturat; este aşadar
necesar ca oamenii să accepte un nivel de risc controlat.
e) Toate acţiunile trebuie să fie integrate în planurile de dezvoltare durabilă,
iar măsurile de protecţie nu pot fi abordate ca probleme distincte. Protecţia
împotriva inundaţiilor constituie un element de gestiune a apei, care include pe
lângă partea inginerească şi aspecte de planificare, de mediu şi economice,
reprezentând rezultatul unor eforturi colective, efectuate de toţi “actorii”
implicaţi în controlul acestui fenomen.
Ţinând cont de aceste principii de bază, se pot defini următoarele două tipuri
de măsuri de apărare împotriva inundaţiilor:
o Măsuri structurale, clasificate astfel:
− Măsuri care reduc debitul de vârf al viiturilor:
- acumulări permanente;
- acumulări nepermanente (numite impropriu “poldere”);
- lucrări de terasare şi conservare a solului pe versanţi;
- împăduriri;
- lucrări de reabilitare (renaturare) a râurilor, care să asigure atenuarea
naturală a viiturilor prin acumularea apei în albia majoră;
- lucrări de reţinere a apei pluviale şi de întârziere a curgerii acesteia, în
special în zonele urbane;
- derivaţii.
− Măsuri care reduc nivelurile maxime în albie:
- curăţarea albiilor râurilor;
- lucrări de regularizare a albiilor .
− Măsuri care reduc durata viiturii:
- lucrări de drenaj şi desecări.
− Măsuri care apără bunurile şi populaţia din albia majoră:
- îndiguiri şi ziduri de beton.
o Măsuri nestructurale, clasificate astfel:
− Avertizări şi prognoze hidrologice ale viiturilor, bazate pe realizarea şi
dezvoltarea sistemelor informaţionale hidrometeorologice operaţionale.
− Regândirea procedurilor de exploatare a lucrărilor hidrotehnice de
apărare împotriva inundaţiilor pe baza informaţiilor prognostice asupra
mărimii şi formei viiturilor aşteptate.
− Planificarea şi gestiunea teritoriului:

- zonarea şi managementul albiei majore;
- elaborarea hărţilor de risc;
- interdicţia noilor construcţii în albia inundabilă;
- precizarea restricţiilor în autorizaţiile de construcţie.
− Reţinerea apei în sol prin planificarea utilizării terenului agricol în mod
adecvat.
− Reformă instituţională:
- Realizarea unui cadru legal în care să funcţioneze şi să se coordoneze
instituţiile responsabile cu elaborarea strategiilor şi deciziilor
operative la nivel bazinal şi statal (atât cele care privesc planificarea şi
dezvoltarea urbană, cât şi cele implicate direct în gospodărirea apelor).
De asemenea, cadrul legal trebuie să reglementeze ierarhizarea
deciziei, legată de amploarea fenomenului, precum şi metodele şi
mijloacele de urmărire a modului în care aceste strategii sunt
respectate şi aduse la îndeplinire.
- Elaborarea şi/sau actualizarea de regulamente, planuri de acţiune
operativă şi modele de intervenţie pentru scenarii de evenimente de
diverse tipuri şi magnitudini, precum şi de sisteme de cooperare cu
armata (apărarea civilă). Un principiu de bază în elaborarea acestor
programe este cel al separării acţiunilor care privesc reducerea
pierderilor materiale de cele referitoare la prevenirea pierderilor de
vieţi omeneşti. La acestea din urmă, programele referitoare la buna
funcţionare a sistemului automat de informare hidrologică pe baza
avertizărilor, precum şi cele legate de reţeaua de comunicaţii
constituie elemente de bază.
- Activităţi de conştientizare a populaţiei situate în zonele inundabile,
precum şi a factorilor de decizie, începând de la nivel local, comunal,
până la niveluri superioare.
− Instrumente economice:
- asigurări de bunuri materiale prin societăţile de asigurare – reasigurare;
- elaborarea de criterii de negociere între factorii implicaţi în utilizarea
zonelor inundabile, care să conducă la acceptarea unor pagube rezo–
nabile în beneficiul general al ocupanţilor acestor zone critice (Combe,
2000).
În aplicarea măsurilor nestructurale, consultarea publică este de o importanţă
capitală. Din nefericire, acest gen de activitate bazat pe chestionare sau chiar pe
interogări şi legături directe cu populaţia sau reprezentanţii acesteia este puţin
practicat.
Gradul de severitate al efectului inundaţiilor este funcţie de doi factori:
− Magnitudinea caracteristicilor viiturilor (debite de vârf, durată, gradienţi
de creştere a debitelor sau nivelurilor, viteza curgerii apei etc.);
− Vulnerabilitatea zonelor inundabile, ca rezultat al manifestării tuturor
formelor de viaţă şi activităţilor umane.

Vulnerabilitatea este exprimată prin valoarea absolută sau relativă a
pagubelor directe şi indirecte, precum şi prin potenţialul de pierderi de vieţi
omeneşti în cazul inundaţiilor.
Posibilităţile de reducere a magnitudinii undelor de viitură, respectiv a
inundaţiilor, prin metode structurale sunt de multe ori limitate.
• Acumulările amplasate în sectoarele amonte ale râurilor nu au practic
efecte de atenuare a viiturilor majore pe cursurile inferioare, tocmai acolo unde
pierderile sunt cele mai mari. De exemplu, acumularea Vidraru de pe râul
Argeş, deşi are un volum foarte mare, contribuie – în condiţiile în care nivelul
lacului se găseşte la nivelul normal de retenţie – cu numai 7% la atenuarea
vârfului viiturii cu probabilitatea de depăşire de 1% în secţiunea Piteşti, aval de
confluenţa cu râul Doamnei. Aceasta se explică prin faptul că unda componentă
formată pe restul de bazin de circa 2.800 km2 contribuie cu o pondere impor–
tantă la formarea viiturii în secţiunea Piteşti, în timp ce componenta de la
Vidraru, deşi atenuată prin lac, are o importanţă redusă ca mărime. Ca urmare,
pentru a face mai eficientă atenuarea în acumulări este necesară dispunerea
acestora în cascadă, cu extindere în aval de sectoarele montane, în zonele de
dealuri şi coline. Această opţiune este însă limitată de efectul advers al colma–
tării rapide şi masive a lacurilor, ca urmare a faptului că eroziunea versanţilor
este maximă tocmai în aceste zone. Se poate menţiona (Teodor, 1999) nu numai
colmatarea aproape completă a acumulărilor mici, Bascov şi Prundu pe râul
Argeş (92% , respectiv 98%), într-un interval de numai câţiva ani (1973-1976),
ci şi pierderea unui volum activ important din acumulările Zigoneni, Vâlcele şi
Budeasa cu volume iniţiale mult mai mari ( 13,3 × 106 m3 , 41,5 × 106 m3 ,
respectiv 30,8 × 106 m3 ), amplasate în zona subcarpatică, având o erodabilitate
specifică de peste 10 t/ha/an. Astfel, într-o perioadă de circa 20 ani aceste
acumulări au pierdut prin colmatare 45%, 25,5%, respectiv 21,3% din volumele
lor active. Trebuie remarcat faptul că din capacitatea de circa 13 miliarde m 3 a
lacurilor de acumulare din România, peste două miliarde sunt pierduţi datorită
colmatării (Podani, 1981, 1990).
Pe lângă efectul de colmatare, prezenţa lacurilor de acumulare permanente
în zonele de dealuri şi colinare pune adesea probleme privind alterarea mediului
sau degradarea unor ecosisteme. Pentru a se evita inundarea unor suprafeţe
întinse de teren se utilizează în mod curent diguri longitudinale, de contur, ale
acestor acumulări. Procesele de colmatare prezentate anterior au loc în special la
coada lacurilor, existând pericolul real de deversare a apei peste digurile de
contur sau de inundare a zonei din aval prin ocolirea acestora.
Eficienţa lacurilor de acumulare în micşorarea vârfului undelor de viitură
este importantă în special în cazurile în care, pe baza unor prognoze ale formării
iminente a viiturilor, se procedează la pregolirea acumulărilor pentru a crea
volume suplimentare pentru atenuare. Procedura de pregolire implică însă o
serie de riscuri economice. Deoarece în unele cazuri descărcătorii de ape mari

nu au o capacitate suficient de mare (cazul golirilor de fund ale barajelor înalte)
volumul de apă evacuat în intervalul de timp disponibil cuprins între momentul
elaborării prognozei hidrologice şi producerea viiturii este mic, fiind puţin
eficient în atenuarea acesteia. În cazul în care se caută să se mărească intervalul
de anticipare al viiturii, prognoza hidrologică se bazează pe insuficiente
elemente meteorologice şi poate fi eronată; ca urmare, viitura fie nu are loc, fie
dacă totuşi se produce, volumul său este mult mai mic decât cel prognozat. În
consecinţă, pregolirea ar conduce la pierderi de volum util necesar în perioadele
de ape mici. Chiar dacă descărcătorii de ape mari au capacităţi importante,
adesea ele nu pot fi folosite în pregoliri de scurtă durată, impuse de timpul redus
de anticipare a prognozelor, deoarece s-ar produce inundaţii artificiale pe
sectoarele situate în aval de acumulări.
În multe cazuri, impactul acumulărilor permanente asupra mediului se
manifestă în mod negativ. Aceste efecte se pot grupa în efecte de inundare,
efecte atmosferice, efecte în aval şi efecte morfologice.
Din grupa efectelor de inundare se pot semnala:
− viaţa şi chiar existenţa unor specii de animale şi păsări este pusă în pericol;
− migraţia peştilor este perturbată sau întreruptă;
− proliferarea algelor conduce la eutrofizarea lacurilor, afectând atît
calitatea apei din rezervor, cât şi a sectoarelor din aval;
− descompunerea anaerobă a materiilor organice existente în cuveta lacului
poate deveni un factor toxic pentru viaţa acvatică;
− mediul acvatic se deplasează de la un mediu de râu la un mediu lacustru
şi, în consecinţă, structura speciilor se schimbă în mod corespunzător;
− afluxurile de apă care provin din transferuri interbazinale într-un lac de
acumulare favorizează introducerea unor specii noi, competitoare celor
existente;
− în cazul acumulărilor la care variaţiile de nivel sunt mari, versanţii capătă
un aspect inestetic;
− este favorizată apariţia unor boli legate de prezenţa apei.
Efectele atmosferice sunt:
− creşterea evaporaţiei şi inducerea unei umidităţi suplimentare a aerului,
cu consecinţe asupra temperaturii şi nebulozităţii, precum şi asupra
confortului şi vieţii umane;
− creşterea frecvenţei de producere a ceţii, având ca efect înrăutăţirea
condiţiilor de transport rutier pe conturul lacului şi agravarea efectelor
datorate poluării industriale şi urbane în localităţile situate la limita
acumulărilor.
Se pot menţiona următoarele efecte produse de acumulări în aval:
− reducerea diversităţii vegetale şi animale, ca urmare a scăderii nivelurilor
apei după bararea râului;
− absenţa inundării albiilor majore din aval de baraje, conducând la

reducerea habitatului natural şi la afectarea faunei;
− scăderea importantă a nivelului apelor freatice, cu consecinţe negative
asupra alimentării cu apă din puţurile domestice a comunelor situate în
aval de baraj.
Din categoria efectelor morfologice ale acumulărilor se pot menţiona:
− sedimentarea acumulărilor contribuie la modificări importante nu numai
în cuveta lacului, ci şi în aval, prin acţiunile de “spălare” la care se
recurge pentru decolmatarea acumulărilor în apropierea secţiunii de
barare;
− erodarea albiei minore în aval de baraj, ca urmare a creşterii potenţialului
de încărcare cu sedimente a apei cu turbiditate redusă evacuată din
acumulare.
Cu toate neajunsurile semnalate anterior referitoare la eficienţa acumulărilor
permanente în atenuarea viiturilor, precum şi impactul acestora asupra mediului,
aceste lucrări hidrotehnice rămân totuşi elemente structurale extrem de necesare
în acţiunile de apărare împotriva inundaţiilor. Ele asigură o atenuare şi o
protecţie maximă mai ales în sectoarele situate imediat în aval de amplasament;
unele influenţe negative asupra mediului pot fi reduse prin luarea de măsuri
adecvate (de exemplu, lucrări de conservare a solului - care reduc eroziunea pe
versanţi). Mai mult decât atât, trebuie avut în vedere faptul că, în general,
acumulările sunt concepute şi realizate pentru a satisface scopuri multiple.
Astfel, de cele mai multe ori neajunsurile semnalate, puse în balanţă cu valoarea
sinergetică a efectelor socio-economice globale a lacurilor de acumulare,
conduc la o opţiune netă pentru realizarea acestora.
• Digurile oferă o protecţie foarte bună în cazul viiturilor mici şi medii, din
acest motiv creându-se falsa impresie a unei siguranţe absolute, ceea ce
încurajează dezvoltarea economico-socială în albiile majore apărate de diguri.
Cu toate acestea, în cazul unor viituri importante, în care digurile sunt depăşite
sau distruse, pagubele materiale şi chiar pierderile de vieţi omeneşti pot fi cu
mult mai mari decât în situaţia în care digurile nu ar fi existat. Efectul
distrugător al viiturii în cazul ruperii unui dig este cu atât mai mare cu cât
îndiguirea a fost făcută mai aproape de albia minoră şi deci încorsetarea râului
este mai mare. În plus, colmatarea albiei majore dintre diguri produce în timp o
ridicare a nivelului apei la acelaşi debit. Atât în România, cât şi în alte ţări,
concepţia de amplasare a digurilor fără a lăsa spaţiu de revărsare a condus
adesea la anihilarea eficacităţii lor prin rupere, mai ales în cazul viiturilor de
magnitudine mare.
Efectul ecologic major al îndiguirilor, mai ales al celor realizate pe lungimi
mari, constă în întreruperea legăturilor dintre categoriile ecologice aflate în
albia majoră şi cele aparţinând râului. Evacuarea apelor stagnante provenite din
ploile căzute în albia majoră se face cu dificultate şi necesită costuri mari de
pompare, mai ales în cazul oraşelor limitrofe râurilor. După construirea

digurilor începe un proces social-economic intens, prin stabilirea în zonă unui
număr tot mai mare de locuitori şi prin realizarea de investiţii în albia
inundabilă, ceea ce conduce pe termen lung la o dependenţă crescută faţă de
protecţia asigurată de diguri (Jorissen, 1997).
Aşadar, deşi digurile contribuie în multe cazuri la apărarea bunurilor şi a
populaţiei de inundaţii, mai ales în cazul celor de mică magnitudine, prin efectul
de încorsetare nu permit extensia râului în albia majoră, contribuind astfel, în
cazul ruperii acestora, la amplificarea potenţialului distructiv al râului la ape
mari. Acest fapt este confirmat de istoria inundaţiilor mari din toate ţările,
inclusiv a celor avansate din punct de vedere economic.
Chiar în situaţia în care distanţa dig-mal a fost bine aleasă pentru momentul
proiectării, colmatarea progresivă a secţiunii de curgere conduce la micşorarea
acesteia şi, ca urmare, nivelul va creşte permanent pentru debitul maxim de
dimensionare a digurilor. Această situaţie conduce la supraînălţarea periodică a
digurilor, care vor deveni astfel din ce în ce mai înalte.
O analiză detaliată a impactului amenajărilor hidrotehnice asupra mediului
(impact funcţional, efecte ecologice, impact în domeniul social şi economic)
este prezentată în lucrarea „Impactul amenajărilor hidrotehnice asupra
mediului” (Ionescu, 2001).
• Măsurile structurale de tipul “lucrări de conservare a solului şi
utilizare raţională a acestuia” sunt printre cele mai eficiente, deoarece
acţionează la locul de formare a viiturilor în baza principiului: a păstra apa
acolo unde cade (Kundzewicz, 1999). S-a calculat că pentru o investiţie de
4,5 miliarde de dolari în conservarea solului se pot reduce costurile pierderilor
de producţie agricolă cu 26 miliarde de dolari pe an. În plus, aceste investiţii ar
aduce beneficii mari prin reducerea debitelor de vârf ale viiturilor rapide şi
reducerea sedimentării acumulărilor (Takeuchi ş.a., 1998). Ca urmare, aplicarea
acestor măsuri structurale merită mai multă atenţie decât cea acordată până în
prezent, având o influenţă benefică asupra mediului înconjurător.
• Acumulările nepermanente au un efect direct şi totodată puternic în
reducerea debitelor de vârf ale viiturilor, fiind concepute să intre în funcţiune în
cazul unor viituri majore, ale căror niveluri înalte permit transferul unor debite
importante din râu în rezervorul lateral. Acesta se inundă o perioadă scurtă de
timp, astfel încât efectele nedorite de alterare a mediului prin stagnarea apei
sunt de mică importanţă. De asemenea, pagubele provocate prin inundarea
acumulării nepermanente sunt compensate de reducerea efectelor inundaţiilor în
zonele din aval în care debitele de vârf sunt atenuate substanţial. Aşadar,
acumulările nepermanente împreună cu lucrările de conservare a solului şi
versanţilor constituie măsuri structurale eficiente şi ecologice de protecţie
împotriva inundaţiilor.
Toate măsurile structurale trebuie integrate într-un plan strategic conceput la
nivel de bazin hidrografic, care trebuie precedat de studii de impact de mediu şi

social, de studii eficienţă-cost, precum şi de consultarea opiniei populaţiei faţă
de lucrările propuse. De asemenea, proiectele de lucrări structurale trebuie
însoţite de reguli legiferate şi de o instituţionalizare clară asupra modului şi
mijloacelor materiale necesare întreţinerii lucrărilor, respectiv a albiilor neame–
najate. Întreţinerea lucrărilor hidrotehnice de apărare împotriva inundaţiilor este
la fel de importantă ca şi activitatea de promovare de noi construcţii. Acolo
unde eficienţa lucrărilor structurale de apărare a fost slabă sau chiar nulă,
aceasta s-a datorat de cele mai multe ori avarierii sau distrugerii unor construcţii
care nu au fost întreţinute corespunzător. Multe diguri au fost depăşite de
nivelul apelor mari datorită obstruărilor din albia minoră cu obiecte plutitoare,
care s-au blocat la îngustările de albie, la poduri sau la traversările aeriene ale
râului. Se cunosc multe cazuri de inundaţii catastrofale la care ruperea digurilor,
deşi corect dimensionate, s-a datorat cauzelor arătate anterior. Astfel, în 2 iulie
1975 oraşele Sighişoara şi Mediaş au cunoscut una dintre cele mai catastrofale
inundaţii datorată ruperilor de diguri. Deşi corect dimensionate şi executate,
acestea au fost depăşite de viitură din cauza blocării curgerii apei în dreptul
podurilor din aval sau ca urmare a îngrămădirilor de plutitori în secţiunile în
care existau traversări aeriene de conducte de gaze naturale (Stănescu, 1976b).
Un alt exemplu de influenţă negativă a neîntreţinerii corespunzătoare a
lucrărilor îl constituie creşterea exagerată a vegetaţiei în zona dig-mal. Acest
fapt a condus în perioada 1971-1980, pentru acelaşi debit maxim la o creştere a
nivelurilor în perioada apelor mari cu peste 40 cm în zona îndiguită a Crişului
Alb şi cu peste 80 cm pe Crişul Negru.
Din cele prezentate anterior rezultă că utilizarea exclusivă a măsurilor
structurale nu poate rezolva în întregime problemele protecţiei contra
inundaţiilor. Riscul remanent (rezidual) se datorează limitelor pentru care
sunt proiectate lucrările structurale (grad de asigurare sau probabilitate de
depăşire), incertitudinilor în funcţionarea normală a acestora, cât şi tendinţei de
creştere a riscului prin construirea de diguri. Ca urmare, soluţiile de protecţie
trebuie privite mai ales prin prisma micşorării pagubelor potenţiale.
Reducerea vulnerabilităţii se realizează prin aplicarea măsurilor nestructurale
în interacţiune cu măsurile structurale. În general, ar trebui optat pentru un nivel
de protecţie de bază prin măsuri structurale, cuplat cu niveluri înalte de
siguranţă pe baza aplicării măsurilor nestructurale.
2.3.2. CRITERII DE ACŢIUNE ŞI STRATEGII (CATEGORII DE MĂSURI)

DE COMBATERE A INUNDAŢIILOR
Măsurile nestructurale constituie o componentă a protecţiei împotriva

inundaţiilor, care se încadrează în mod armonios în activităţile care asigură o
“dezvoltare durabilă”. Acest concept cuprinde o îmbinare de obiective econo–
mice, sociale şi de mediu, fezabile din punct de vedere economic, acceptabile
din punct de vedere social şi sănătoase din punct de vedere al mediului

înconjurător (Takeuchi ş.a., 1998).
O definiţie alternativă este dată de World Commission on Environment and
Development (WCED, 1987): dezvoltarea durabilă reprezintă satisfacerea
necesităţilor prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de
a-şi asigura propriile necesităţi.
O interpretare a acestei definiţii legat de protecţia împotriva inundaţiilor
constă în faptul că măsurile structurale şi nestructurale necesare generaţiei
actuale pentru controlul viiturilor trebuie adoptate astfel încât generaţiile
viitoare să nu fie afectate negativ. Măsura în care acţiunile de protecţie
împotriva inundaţiilor (împreună cu alte activităţi de gospodărire a apelor)
asigură o dezvoltare durabilă are la bază următorii indicatori: echitate,
reversibilitate, risc, consens şi sinergie (Kundzewicz, 1999).
• Echitatea înseamnă protecţie egală împotriva inundaţiilor, extinsă la toţi
membrii societăţii, indiferent de vulnerabilitatea la viituri sau de posibilităţile
materiale de apărare a gospodăriilor sau agenţilor economici învecinaţi.
• Reversibilitatea constituie un atribut care se aplică numai anumitor
măsuri structurale, astfel încât dacă se constată un efect nefavorabil al acestora,
ele să poată fi îndepărtate. Un astfel de exemplu îl constituie renaturarea unor
râuri regularizate din Germania sau activităţile de reabilitare întreprinse în Delta
Dunării prin realizarea unor breşe în digurile care delimitează incintele Babina-
Cernovca (Şerban, 1999; Şerban şi Şerban, 2001; Stadiu şi Şerban, 2001).
Astfel, în România a fost creat în anul 1999 “Comitetul Naţional pentru
Reabilitarea Mediului Înconjurător”. Trebuie menţionat totuşi că nu toate
lucrările hidrotehnice pot avea caracter reversibil. Este, de exemplu, cazul
acumulările permanente prin barare, a căror realizare trebuie minuţios gândită şi
fundamentată pe bază de studii aprofundate de impact, cu luarea în considerare
în mod obligatoriu a punctului de vedere al populaţiei existentă în zonă.
• Riscul constituie o măsură a produsului dintre consecinţe (mărimea
pagubelor) şi probabilitatea cu care acestea se produc. În condiţiile în care
digurile sunt distruse prin deversare, pagubele sunt mult mai mari decât în regim
natural; pe de altă parte, probabilitatea de rupere a acestora este mare tocmai în
cazul viiturilor majore, care produc de altfel şi cele mai mari distrugeri şi pierderi
de vieţi omeneşti. Efectul de surprindere a populaţiei, care se crede protejată de
diguri, amplifică mult pagubele comparativ cu situaţia unei inundaţii lente fără
ruperi de diguri, mai ales dacă cedarea are loc în timpul nopţii.
• Consensul semnifică acordul total al părţilor implicate şi potenţial
afectate faţă de programul de protecţie şi management al inundaţiilor, pe baza
unor negocieri care să satisfacă prin compromis echitabil toţi partenerii de
discuţie.
• Sinergismul implică scheme de amenajare a bazinelor hidrografice cu
scop multiplu, în care lucrările de gospodărire a apelor au ca destinaţie nu
numai protecţia împotriva inundaţiilor, ci şi asigurarea cu apă a folosinţelor.
Aceşti indicatori generali se pot aplica pentru analiza gradului de încadrare a

tuturor măsurilor structurale într-o schemă de dezvoltare durabilă. În afara lor,
au mai fost elaborate seturi de criterii destinate în mod particular unor tipuri de
lucrări hidrotehnice de protecţie.
Astfel, Takeuchi ş.a. (1998) propune cinci criterii de evaluare a încadrării
lacurilor de acumulare într-o schemă durabilă:
− eficienţa utilizării acumulărilor;
− mărimea impactului marginal;
− caracterul democratic de luare a deciziei;
− minimizarea efectelor negative asupra mediului;
− asigurarea unei recuperări rapide a sistemului ecologic pus în pericol.
Laboratorul hidraulic de la Delft propune o altă listă care conţine tot cinci
criterii de evaluare, unele din acestea completând lista menţionată anterior
(Loucks, 1994):
− aspectele socio-economice şi impactul acestora asupra creşterii
economice, adaptabilităţii şi stabilităţii economiei şi societăţii;
− folosirea resurselor naturale şi a mediului (inclusiv a producerii de
deşeuri), fără a depăşi limita de acceptare de către sistemele naturale;
− întărirea şi conservarea resurselor naturale şi de mediu;
− sănătatea publică, securitatea şi bunăstarea;
− flexibilitatea şi durabilitatea lucrărilor de infrastructură, posibilităţile de
folosire multifuncţională a acestora, precum şi capacitatea lor de adaptare
la schimbări.
În sfârşit, Gardiner (1995) sugerează folosirea unor criterii destinate
comparării opţiunilor de măsuri conjugate de apărare (structurale şi nestruc–
turale), prin prisma asigurării unei dezvoltări durabile:
− elasticitatea funcţionalităţii măsurilor de protecţie la modificările
climatice;
− eficienţa consumurilor de energie;
− asigurarea biodiversităţii;
− adaptabilitatea strategică la diverse opţiuni de viitor;
− asigurarea cantităţii şi calităţii apelor de suprafaţă şi subterane;
− asigurarea habitatului animalelor;
− stabilitatea morfologică a landschaft-ului şi a zonelor de dezvoltare a râului.
Aşa cum se poate observa, criteriile formulate de laboratorul din Delft au
caracter mai general decât cele propuse de Takeuchi, care sunt mai concrete.
Acestea, împreună cu cele propuse de Gardiner, vor sta la baza evaluării
strategiilor de protecţie împotriva inundaţiilor.
Pentru a răspunde câtorva întrebări pe care în mod sigur şi le vor pune
generaţiile viitoare este necesară o privire retrospectivă asupra activităţilor de
apărare împotriva inundaţiilor iniţiate în trecut:
− care dintre tehnicile de apărare folosite în trecut crează astăzi probleme

majore;
− ce caracteristici ale sistemelor existente de apărare împotriva inundaţiilor
sunt criticabile şi în ce măsură.
Având în vedere conflictele de interese ale diferitelor grupuri sociale care
evaluează problemele, este evident că răspunsurile la aceste întrebări nu sunt
unice şi nici nu pot fi pe deplin obiective. Prin forma sa plană, prin fertilitatea
solului, prin apropierea de apă şi disponibilitatea de materiale de construcţie
ieftine, albia majoră este atractivă pentru aşezarea populaţiei în această zonă. În
cazul îndiguirii luncii Dunării, prin desecarea unor largi suprafeţe piscicole
(Bălţile Nedeia, Potelu, Suhaia, Greaca, precum şi Bălţile Ialomiţei şi ale
Brăilei) capacitatea naturală de atenuare a viiturilor a scăzut mult, punând în
pericol, în cazul ruperii digurilor, suprafeţe întinse de terenuri pe care s-au
dezvoltat obiective economice şi aşezări umane, ca urmare a concepţiei că digul
va “apăra totul în spatele lui”. Această îndiguire este dimensionată la niveluri
corespunzătoare unor debite cu perioade medii de repetare de 100 ani, debite
care însă nu s-au produs pe Dunăre după realizarea îndiguirilor. La aprecierea
rolului îndiguirilor de pe Dunăre mai trebuie luate în considerare efectele
adverse induse de modificările de habitat animal şi de vegetaţie, înregistrate în
urma desfiinţării zonelor umede şi a bălţilor adiacente Dunării.
În aceeaşi ordine de idei sunt de reamintit ruperile de diguri ale fluviului
Mississippi în timpul marii viituri din 1993; măsurile tehnice de realizare şi
apărare împotriva inundaţiilor au fost criticate în Raportul Galloway, întocmit
ulterior inundaţiilor de către Comitetul Inter-Agenţii al SUA (US Interagency
Floodplain Management Review Committee - IFMRC) privind reconsiderarea
gestiunii zonelor inundabile (Galloway, 1999).
În urma viiturii din anul 1997, în Polonia au fost distruşi 330 km de diguri şi
au fost inundate 350.000 ha de teren, iar în Republica Cehă 800 km de dig,
respectiv 125.000 ha de teren. Aceasta arată că în cazul inundaţiilor catastrofale
eficienţa digurilor este foarte mică; în mod contrar, ruperile de diguri provoacă
inundaţii mult mai severe şi mai primejdioase pentru securitatea vieţii oamenilor
decât dacă râurile ar fi avut spaţiu de extindere în albia majoră. În Germania şi
Olanda, în perioada marii viituri de pe Rin din 1993/1994 deşi nu s-au rupt
diguri, s-au produs inundaţii mari datorate infiltrării apei prin dig (Engel, 1994).
Concluzia finală a fost aceea că “digurile şi alte structuri realizate de-a lungul
Rinului nu pot asigura o protecţie absolută” (ICPR, 1998).
În consecinţă, în Germania s-au propus ample lucrări de renaturare a zonei
inundabile, pentru a asigura volumele necesare de atenuare a viiturilor, precum
şi de reabilitare a condiţiilor de mediu. Astfel, în “Planul de acţiune pentru apă–
rarea împotriva inundaţiilor” (ICPR, 1998) au fost propuse lucrări de renaturare
şi reactivare a zonelor inundabile, evaluate la 1.090 milioane Euro pentru peri–
oada 2000-2005, respectiv la 2.100 milioane Euro pentru perioada 2005-2020.
Alegerea strategiilor privind adoptarea şi adaptarea măsurilor de protecţie
împotriva inundaţiilor pentru viitor trebuie să se facă în armonie cu criteriile şi

indicatorii de dezvoltare durabilă prezentaţi anterior, precum şi pe baza unei
analize care să permită o abordare conjugată a măsurilor structurale şi nestruc–
turale, cu obiectivul ca măsurile structurale să nu producă efecte marginale
adverse în viitor.
Strategiile de protecţie împotriva inundaţiilor au ca obiectiv gestiunea
riscului la inundaţii şi se pot clasifica în trei categorii:
a) Măsuri destinate reducerii vulnerabilităţii la viituri a obiectivelor social-
economice şi de mediu prin:
− limitarea ocupării zonelor potenţial inundabile şi adoptarea de măsuri de
precauţie individuală şi de grup;
− realizarea de sisteme de informare şi avertizare, respectiv de planuri de
apărare.
Aceste măsuri fac parte din etapa de “preparare”3 pentru a face faţă
inundaţiilor.
b) Măsuri de diminuare a magnitudinii şi frecvenţei viiturilor.
Au ca obiectiv reducerea maximală a probabilităţii de inundare prin
realizarea de lucrări bazate pe standarde şi negocieri cu populaţia; intră în
categoria măsurilor de “prevenire”4 pentru a face faţă inundaţiilor.
c) Măsuri de intervenţie în perioada de formare a viiturilor şi după
retragerea apelor în albia minoră.
Aceste măsuri se referă la asistenţa de urgenţă în perioada de inundaţie şi la
diminuarea cât mai rapidă a urmărilor negative ale acesteia; pot fi grupate sub
termenul generic de “răspuns” la acţiunea distrugătoare a inundaţiei şi la
situaţia creată de aceasta după încetarea evenimentului.
În rezumat, gestiunea riscului la inundaţii comportă faza de reducere a
riscului prin acţiuni de preparare şi prevenire şi faza de răspuns pe baza
activităţilor operative de intervenţie în timpul evenimentului şi de diminuare a
urmărilor lăsate de dezastru.
o Prima categorie de măsuri (fig. 2.5) se referă la:
− gestionarea utilizării terenurilor din albia majoră în vederea reducerii
pagubelor potenţiale, prin dezvoltarea unei legislaţii care să stabilească
restricţiile şi situaţiile de interzicere a lucrărilor de infrastructură (în
special urbane şi rurale);
− asigurarea mijloacelor de intervenţie
− elaborarea planurilor concrete de apărare în perioada de criză.
3
În limba engleză: preparedness.
4
În limba engleză: prevention.
Planurile de apărare trebuie să fie elaborate pentru diferite variante de severitate

a viiturilor, precum şi pentru circumstanţe în care anumite categorii de
intervenţii nu pot fi realizate. Strategiile urmăresc pe lângă asigurarea bazei
logistice şi de soft ale sistemelor informaţionale de avertizare şi de prognoză
hidrologică, diseminarea alertei şi a informaţiilor în timp util la utilizatori ca şi
funcţionarea unor sisteme de decizie rapidă pentru soluţionarea crizei.
Sistemul de avertizare şi prognoză a viiturilor are ca scop crearea condiţiilor
necesare pentru a răspunde rapid în caz de pericol. Această abordare cheie face
parte din măsurile nestructurale pentru diminuarea riscului rezidual şi reprezintă
o prioritate în cadrul primei categorii de măsuri. Proiectarea şi realizarea
sistemului informaţional de alertă trebuie să se facă astfel încât beneficiarii:
− să recepţioneze mesajul de alertă;
− să îl înţeleagă corect;
− să îl trateze cu încredere.
Sistemele de alertă trebuie gândite şi proiectate în perspectiva folosirii de
către toate nivelurile de utilizatori. Aceasta implică o abordare comprehensivă
având o concepţie, proiectare şi operare a sistemului de alertă, caracterizată
printr-o continuă reexaminare şi îmbunătăţire.
Conştientizarea populaţiei care locuieşte în zonele limitrofe râurilor repre–
zintă o altă latură importantă a măsurilor de protecţie specifice primei categorii
de strategii de luptă împotriva inundaţiilor.
În sfârşit, populaţia trebuie să înveţe să accepte inundaţiile ca pe o formă de
normalitate şi, în consecinţă, trebuie instruită să adopte măsuri personale de
apărare şi prevedere, precum realizarea de construcţii cu fundaţii înalte, acces la
sistemele compensatorii de asigurare, înbunătăţirea sistemelor de siguranţă
destinate evitării producerii de poluări accidentale în caz de inundare a
depozitelor cu produse chimice.
o A doua categorie de măsuri (fig. 2.6) se referă la lucrările structurale din
albia râului şi de pe versanţi, destinate reducerii elementelor caracteristice ale vii–
turilor. Printre acestea, lucrările structurale din albie, în special digurile, trebuie
proiectate astfel încât să se asigure o extensie raţională a râului în albia majoră. Se
recomandă ca lucrările de îndiguire să fie utilizate conjugat cu acumulările neper–
manente, care să preia efectul de supraînălţare a nivelului apei indus de diguri.
Lucrările structurale realizate în zonele de formare a viiturilor sunt
costisitoare, în special atunci când se execută în zone urbanizate; totuşi, ele sunt
deosebit de eficiente în ceea ce priveşte efectul asupra caracteristicilor viiturilor.
Aceste lucrări au ca obiectiv întârzierea scurgerii pe versanţi, creşterea
suprafeţelor împădurite, infiltrarea apei pluviale urbane în subteran şi reducerea
suprafeţelor impermeabile. Un exemplu de lucrări de mărire a suprafeţelor
permeabile într-o zonă urbană, precum şi consecinţele favorabile constatate,
este prezentat de Stănescu (1995).
MODIFICAREA VOLUMELOR ŞI DEBITELOR DE

VÂRF ALE VIITURILOR
Reducerea Incinte în
Acumulări locale
suprafeţelor spatele digurilor
în zonele urbane
impermeabile fuzibile
Lucrări de
Acumulări întârziere a
permanente Mărirea distan-
Controlul surselor de formare a viiturilor
Renaturarea şi reactivarea zonelor inundabile

scurgerii
pe versanţi ţelor dig-mal
Lucr de infrastructură în albia râului
Derivaţii
Împăduriri
Regularizări Renaturare
Reducerea
de albie parţială
suprafeţelor
impermeabile
Îndiguiri
Infiltrarea apei
pluviale urbane
Lucrări
în subteran
Acumulări
nepermanente
Figura 2.6. Strategii de protecţie împotriva inundaţiilor prin modificarea viiturii.
Aceste lucrări, care conservă resursele de apă şi energia corespunzătoare, au

un efect tampon în cazul impactului modificărilor antropice sau climatice,
asigură biodiversitatea şi măresc rezervele de apă subterană. Din aceste motive,
lucrările de control al viiturilor “la sursă” se încadrează perfect în activităţile de
dezvoltare durabilă.
În sfârşit, lucrările de renaturare şi reactivare a zonelor inundabile au ca scop
atât micşorarea vulnerabilităţii şi deci a pagubelor potenţiale, cât şi reducerea
amplitudinii viiturilor, permiţând relaxarea acestora în spaţii mai largi, cu volu–
me de atenuare sporite. Aceste efecte pot fi obţinute prin diguri “fuzibile”, care
în cazurile viiturilor extraordinare sunt distruse în mod controlat pe distanţe
bine precizate, alese anterior, astfel încât în spatele îndiguirii să se realizeze o
incintă care să preia o parte din volumul viiturii. O altă măsură o constituie mă–
rirea distanţelor dig-mal; trebuie remarcat faptul că această acţiune nu este uşor de
realizat în condiţiile proprietăţii private a terenului, singura soluţie constituind-o
negocierile dintre comunitate şi proprietari. Lucrările de renaturare, măcar
parţială, constituie, acolo unde este posibil, o soluţie binevenită şi durabilă.
o Măsurile din a treia categorie de strategii de protecţie împotriva

inundaţiilor (fig. 2.7) privesc acţiunile întreprinse în perioada de formare a
viiturilor, precum şi după retragerea apelor, astfel încât, prin natura lor
operativă, ele constituie măsuri nestructurale.
În prima etapă, pe baza prognozei meteorologice a cantităţilor de precipitaţie,
se emite semnalul de avertizare hidrologică a unei viituri capabile să conducă la
depăşirea cotelor de inundaţie. În această situaţie se trece la intrarea în dispozitiv
de pregătire a apărării, în conformitate cu planurile întocmite în faza anterioară
producerii inundaţiei. În continuare, reactualizarea prognozei cantitative a ploii
care îmbunătăţeşte valoarea prognostică a acesteia, precum şi colectarea unor
informaţii în timp real (sau cvasi-real) asupra nivelurilor (debitelor) şi a ploii,
efectuate la staţiile hidrometrice şi pluviometrice, permit elaborarea prognozei
viiturilor; se obţin astfel - mult mai precis decât în faza de avertizare - valorile
caracteristice ale undelor de viitură.
Din momentul în care producerea inundaţiei nu mai este pusă la îndoială, se
recurge la alertarea populaţiei şi se decide intrarea factorilor de protecţie civilă
şi a echipelor de autoprotecţie a comunităţilor în dispozitiv de aplicare a
planului de apărare (v. fig. 2.5). Aceste organisme evacuează bunurile materiale
şi populaţia aflată în pericol, asigurând în acelaşi timp asistenţa medicală de
urgenţă.
Totodată, echipe de picheri şi persoane special însărcinate urmăresc com–
portamentul lucrărilor structurale, pentru a semnala situaţiile speciale şi a lua
măsurile care se impun în cazul în care lucrările hidrotehnice sunt în pericol de
cedare.
Pe baza prognozei viiturilor, în cazurile în care aceasta are un mare grad de
certitudine şi mai ales de anticipare, se poate trece la acţionarea descărcătorilor
de ape mari ai acumulărilor permanente, utilizând regulile de operare elaborate
în faza de pregătire, în conformitate cu încadrarea datelor prognostice într-un
scenariu prestabilit.
Activităţile operative “de reacţie” în caz de inundaţie nu se opresc odată cu
retragerea apelor în albia minoră, ci continuă cu activităţi de atenuare a
impactului economic şi psihologic. În setul măsurilor de asistenţă post-inundaţie
a populaţiei se încadrează plata asigurărilor, a ajutoarelor imediate, precum şi
măsurile fiscale care să încurajeze reluarea cât mai grabnică a activităţii
economice.
În final, analiza modului în care s-a efectuat intervenţia, a sprijinului logistic
şi a bazelor conceptuale, instituţionale şi legale ale acesteia, constituie ultima
etapă de aplicare a strategiilor de protecţie împotriva inundaţiilor. Concluziile
rezultate din această analiză şi experienţa câştigată permit închiderea ciclului de
măsuri cu îmbunătăţirea şi creşterea eficienţei acestora în viitor.
ACŢIONARE ASUPRA IMPACTULUI INUNDAŢIEI

MĂSURI ÎN TIMPUL FORMĂRII ŞI DESFĂŞURĂRII VIITURII
Prognoza meteorologică Înregistrări

cantitativă a ploii pluviometrice
Prognoza viiturilor:
- Extindere
Avertizarea viiturii - Severitate
bazată pe prognoza - Timp producere
meteorologică
Intrarea în Alertarea autorităţilor

dispozitiv de şi a populaţiei
pregătire a apărării
Intrarea în dispozitiv Evacuarea bunu-

de aplicare a planului rilor materiale
de apărare şi a populaţiei
Supravegherea Exploatarea Asistenţă

infrastructurii descărcătorilor medicală de
de apărare de ape mari la urgenţă
(diguri, poldere) baraje pe bază
de prognoză
MĂSURI POST-INUNDAŢIE
- Asistenţa post-
Măsuri de reluare
inundaţie a populaţiei Măsuri de recuperare:
a activităţilor
- Plata asigurărilor - Regenerare mediu alterat
economico- sociale
- Ajutoare imediate - Reconstrucţie economică
şi a transporturilor
- Măsuri fiscale
Revedere şi analiza aplicării strategiilor de apărare

Reevaluarea
Concluzii şi învăţăminte strategiilor
de apărare
Figura 2.7. Strategii de acţionare asupra impactului produs.

2.4. ROLUL INFORMAŢIEI COMPLEXE ŞI A EXPERIENŢEI

ANTERIOARE ÎN MICŞORAREA EFECTELOR INUNDAŢIILOR
Informaţia complexă constituie baza de lucru pentru o cât mai corectă şi mai
completă cunoaştere a potenţialului viiturilor, definite atât pe zona sau sectorul
de râu pe care au loc, cât şi prin frecvenţa de producere a acestora. Potenţialul
viiturilor este exprimat prin elemente caracteristice, care definesc atât
magnitudinea acestora, cât şi mărimea efectelor negative.
Informaţia complexă trebuie să furnizeze elementele necesare pentru a
răspunde la următoarele întrebări:
Cât de mari sunt elementele caracteristice ale viiturilor în raport cu
frecvenţa de producere a acestora?
Cât de mari au fost pagubele provocate de viituri în raport cu magnitu-
dinea acestora şi cu gradul de dezvoltare socio-economică a albiei inundabile?
Cât de “brutală” este viitura sau altfel spus, care este gradul său de
agresivitate ?
Cât de pregătite sunt societatea sau comunităţile locale să facă faţă
viiturilor de diferite magnitudini şi cu diverse caracteristici ?
Elementele caracteristice ale magnitudinii viiturii sunt cu atât mai corect şi
mai complet determinate, cu cât informaţia hidrologică se referă la o perioadă
mai îndelungată de timp. Este de remarcat totuşi faptul că pentru caracterizarea
magnitudinii viiturii trebuie folosite numai datele înregistrate în perioada de
staţionaritate a modului de formare şi evoluţie a viiturii. Cu alte cuvinte,
prelucrarea datelor din trecut trebuie efectuată numai pentru perioada în care
procesul de producere a viiturilor nu a fost perturbat de intervenţia antropică pe
versanţi şi în albiile râurilor sau pentru perioada în care modificarea regimului
hidrologic s-a datorat unui impact care are un caracter de regularitate. De
exemplu, considerarea datelor hidrologice dintr-o perioadă îndelungată pentru
un sector de râu îndiguit poate fi concludentă în caracterizarea magnitudinii
unei viituri, întrucât dezatenuările produse de diguri au un caracter de
regularitate şi, chiar mai mult decât atât, ele depind, teoretic, de însăşi mărimea
viiturilor care s-ar fi produs în regim natural. S-a subliniat cuvântul teoretic
pentru a marca situaţiile în care în interiorul îndiguirii (distanţa dig-mal) nu se
păstrează aceleaşi condiţii de acoperire cu vegetaţie. Dacă în această zonă de
râu nu se întreţine situaţia iniţială, este posibil ca vegetaţia riverană (sălcii,
tufişuri specifice zonei de luncă, arini etc.) să se dezvolte în timp şi să
influenţeze rezistenţa hidraulică la curgerea apei în perioadele de viitură. Ca
urmare, comportamentul sistemului îndiguit faţă de aceeaşi viitură poate fi
diferit, viitura dezatenuându-se altfel decât în situaţia în care albia dintre diguri
ar fi întreţinută corespunzător; în consecinţă, seria de date hidrologice nu mai
reflectă un caracter staţionar.
Un aspect important care trebuie avut în vedere la estimarea magnitudinii

viiturii îl constituie capacitatea de măsurare cu suficientă precizie a debitelor,
inclusiv a debitului de vârf al viiturii. În mod frecvent, datorită adâncimilor
importante ale apei şi vitezelor deosebit de mari, nu se pot efectua determinări
de debite prin metoda “secţiune-viteză”. La viteze mari ale apei, adesea
încărcată cu noroi, măsurarea vitezelor cu morişca hidrometrică devine
periculoasă pentru operatorul hidrometru sau chiar imposibilă. De asemenea,
determinarea adâncimilor prin metode clasice de sondaj, cu tija sau cu ajutorul
cablului cu greutate, este dificilă şi implică erori semnificative, inacceptabile în
practica hidrometrică.
Evaluarea debitelor maxime ale viiturilor se realizează prin utilizarea mai
multor proceduri, una dintre acestea fiind metoda de calcul hidraulic al
debitului maxim. Metoda se bazează pe cunoaşterea nivelului maxim al apei
observat sau estimat după urme, precum şi pe adoptarea cât mai corectă a
coeficienţilor de rugozitate. Dacă aprecierea cu destulă acurateţe a nivelului
maxim şi a pantei longitudinale nu ridică probleme deosebite, estimarea corectă
a coeficienţilor de rugozitate constituie cheia oricărei extrapolări hidraulice. În
general, coeficientul de rugozitate al albiei minore se poate stabili pe baza
măsurătorilor de viteze şi secţiuni, prin aşa-numitele determinări complete de
debite. Valoarea coeficienţilor de rugozitate ai albiei majore constituie însă
principala sursă de erori. Acestea sunt cu atât mai mari cu cât albia majoră este
mai întinsă, iar ocuparea terenului este mai complexă. În plus, delimitarea
corectă a zonelor din albia majoră în care apa stagnează este practic imposibilă,
iar ipoteza curgerii unidirecţionale, adoptată cel mai adesea, este discutabilă mai
ales în cazul unor albii de lăţimi mari (de ordinul câtorva kilometri).
O modalitate de a mări gradul de siguranţă în determinarea debitelor maxime
constă în folosirea în calculele hidraulice a unor particularităţi ale terenului.
Astfel, o şosea în albia majoră transversală pe râu poate fi considerată un
deversor cu prag lat, având înălţimea lamei deversante cunoscută; pierderea de
sarcină se poate determina pe baza urmelor lăsate de apă pe arborii sau stâlpii de
telecomunicaţii existenţi pe marginea şoselelor.
O modalitate mai precisă de evaluare hidraulică a debitelor maxime o oferă
podurile la care curgerea apei în timpul culminaţiei viiturii a fost înecată.
Urmele apei lăsate pe tablierul amonte şi aval al podului reprezintă pierderea de
sarcină în cazul asimilării unei curgeri printr-un orificiu mare. Exemple de
calcul hidraulic folosind anumite particularităţi ale ocupării albiei majore sunt
prezentate de Diaconu (2000).
Pe baza măsurării vitezelor la suprafaţa apei – operaţie care se poate realiza
de pe podurile rutiere sau de cale ferată – şi a secţiunii măsurate după trecerea
viiturii se determină un debit “fictiv”, care nu ia în considerare întreg câmpul de
viteze, ci numai valoarea vitezei de la suprafaţa apei. Cu toate acestea, există o
legătură destul de strânsă între viteza de suprafaţă şi viteza medie a întregului
câmp de viteze. Această legătură, determinată pe baza corelaţiei dintre debitele
“fictive” şi cele reale, măsurate în trecut la ape suficient de mari, conduce la

găsirea unei corecţii lineare care se aplică apoi la măsurătoarea de debit maxim
“fictiv” al viiturii. Metoda se poate aplica cu succes dacă măsurătorile de viteză
se fac în secţiunile podurilor. Cu toate acestea, ipoteza că secţiunea măsurată la
sfârşitul viiturii este aceeaşi cu cea din timpul producerii debitului maxim este
dificil de confirmat, cu atât mai mult cu cât între momentul începerii viiturii şi
cel al terminării acesteia se constată diferenţe apreciabile de arie.
Recentele progrese privind aplicarea efectului Doppler (Morell ş.a., 1999) în
măsurarea secţiunii transversale şi a vitezei apei au facilitat determinarea
debitelor de viitură în cazul producerii acestora pe fluvii sau râuri mari.
Având în vedere dificultăţile de determinare a debitelor de vârf ale viiturilor
prin măsurători directe se recomandă ca întotdeauna să se indice, cel puţin sub
formă calitativă, gradul de încredere a estimării acestora, precum şi metodele
utilizate pentru extrapolarea cheii limnimetrice.
O altă sursă de informaţii hidrologice privind mărimea debitelor de vârf ale
viiturilor o constituie informaţiile istorice, care pot completa cu succes datele
obţinute din înregistrări sistematice de niveluri şi măsurători de debite, oferind
posibilităţi de estimare mai corectă a magnitudinii debitelor de vârf în raport cu
frecvenţa de producere. Acest lucru este util în special pentru determinarea
debitelor maxime ale viiturilor rare (1/1.000 ani) sau extreme (1/10.000 ani).
Prin date hidrologice istorice se înţeleg cronici sau alte consemnări din trecut
în care sunt descrise viituri extreme prin caracteristici ale acestora: înălţimea
culminaţiei, extinderea spaţială a inundaţiilor sau urmele lăsate de apele
maxime pe construcţii (case, poduri etc.). În unele cazuri, nivelurile maxime ale
unor viituri remarcabile au fost însemnate în perioada în care s-au produs pe
reperi metalici; un exemplu de astfel de reperi pentru Slovacia se prezintă în
figura 2.8. De asemenea, pe râul Main (Germania) în oraşul Würzburg se
dispune de informaţii istorice din secolul al XIV-lea, fiind consemnate viiturile
remarcabile din anii: 1342, 1451, 1546, 1633, 1682, 1784, 1845 şi 1909. Cele
mai multe dintre acestea au avut debite de culminaţie superioare celor mai mari
valori înregistrate în ultimul secol, ceea ce a permis o corectă estimare a
debitelor maxime cu perioade de repetare de 500 - 1.000 ani.
Pe baza calculelor hidraulice şi a ridicărilor topografice ale profilelor
transversale toate aceste niveluri istorice sunt transformate în debite.
Persoanele rezidente pe marginea râurilor sau în albiile inundabile ale
acestora pot furniza informaţii privind anii despre care îşi amintesc că au existat
viituri remarcabile sau despre care li s-au relatat de către persoane din
generaţiile anterioare.
Pe baza combinării acestor două tipuri de informaţii se pot estima debitele
maxime ale viiturilor şi frecvenţa de producere a acestora. Această procedură se
numeşte metoda expediţionară de determinare a debitelor maxime istorice
(Vârcol, 1961).
Figura 2.8. Plăci indicatoare ale nivelurilor maxime istorice amplasate pe clădiri.
O altă posibilitate de evaluare cantitativă a frecvenţei debitelor maxime ale

viiturilor are la bază calcul hidraulic al debitului de umplere a albiei minore.
Ştiind că acesta are în general o perioadă de repetare de 2-3 ani, pentru o
repartiţie uzuală se poate calcula raportul dintre modulul debitului maxim cu
perioada de repetare T şi modulul debitul maxim cu perioada de repetare de
2-3 ani; debitul maxim cu perioada de repetare T este obţinut printr-o relaţie de
proporţionalitate cu debitul maxim având perioada medie de repetare de
2-3 ani.
Un alt element care caracterizează magnitudinea viiturii îl constituie
extinderea ariei inundate. Aceasta se poate determina prin:
− observaţii la sol (scară locală);
− studii geomorfologice şi ale solului (scară locală);
− teledetecţie (scară spaţială medie);
− tehnici satelitare de utilizare a imaginilor sateliţilor de pasaj (scară
spaţială mare).
În ultimele decenii, pe baza datelor geologice, pedologice şi botanice au fost
dezvoltate o serie de tehnici avansate de evidenţiere a viiturilor produse în epoci
îndepărtate. Aceste “paleoinformaţii” pot servi la determinarea extinderii
inundaţiilor produse în ultimii 10.000 ani, fiind folosite pentru a completa datele
hidrologice (inclusiv cele rezultate din observaţii hidrometrice sistematice), cu
condiţia ca acestea să fie relevante şi să aibă o calitate acceptabilă.
Informaţiile cuprinse în categoria de date hidrologice (pe bază de observaţii

şi măsurători directe, date istorice şi/ sau paleografice) se coroborează cu datele
pluviometrice şi nivometrice pentru explicarea provenienţei, magnitudinii şi
gradului de brutalitate al viiturilor.
De asemenea, efectele viiturilor trebuie să reflecte o dezvoltare economico-
socială cel puţin cvasi-staţionară. Este evident că nu se pot trage concluzii
pertinente din analiza pagubelor produse în trecut, mai ales dacă în albia
inundabilă a râului au avut loc importante dezvoltări economice şi sociale, care
au modificat sensibil gradul de vulnerabilitate a zonei considerate. Este extrem
de utilă întocmirea unui inventar cât mai complet şi mai corect al lucrărilor
structurale existente în zona potenţial inundabilă, în care să fie incluse
caracteristicile constructive şi funcţionale ale lucrărilor hidrotehnice de apărare
împotriva inundaţiilor. Acest inventar trebuie cuplat cu informaţii privind
extinderea spaţială a inundaţiilor.
Gradul de agresivitate sau “brutalitate” al viiturii se exprimă nu numai prin
mărimea sa, ci şi prin rapiditatea formării şi desfăşurării, elemente adesea
decisive în ceea ce priveşte mărimea pagubelor şi mai ales numărul de victime.
Tipul viiturii (“lentă” sau “rapidă”) implică o diferenţiere, adesea netă, în ceea
ce priveşte modul de acţiune pentru apărarea împotriva inundaţiilor.
În sfârşit, gradul de pregătire a personalului pentru a face faţă unei viituri
este esenţial în stabilirea măsurilor structurale şi nestructurale de apărare
împotriva inundaţiilor. Cunoaşterea modului de acţiune pentru diverse situaţii
din trecut, concomitent cu o analiză completă şi corectă a eficacităţii măsurilor
de preîntâmpinare, respectiv de reacţie în timpul viiturii, conduce la îmbogăţirea
experienţei personalului implicat în acţiunea de apărare. În consecinţă, eficienţa
va creşte simţitor, mai ales dacă experienţa câştigată se materializează în
elaborarea unor noi măsuri de preîntâmpinare şi de scenarii de acţiune calibrate
pe situaţii reale. O asemenea analiză complexă se realizează sub forma unui
raport tehnic care se întocmeşte după fiecare viitură şi care conţine toate
informaţiile necesare. Conţinutul complet al acestui tip de raport este prezentat
în subcapitolul 5.2.
Pentru a răspunde celor patru întrebări enunţate la începutul prezentului
subcapitol este necesară o cunoaştere cât mai corectă şi mai completă a
diferitelor faţete ale inundaţiilor (fig. 2.9).
Mărimea unei inundaţii depinde nu numai de magnitudinea viiturii,
determinată în principal de factorul meteorologic declanşator, ci şi de
configuraţia terenului din albia majoră, respectiv de gradul şi modul în care
acesta este ocupat de obiective social-economice. Un rol important în limitarea
inundaţiilor revine lucrările hidrotehnice de acumulare din amonte, efectul
acestora fiind funcţie de gradul de umplere, respectiv de regulile de exploatare
operativă a descărcătorilor de ape mari şi turbinelor hidraulice în timpul
desfăşurării viiturii.
Există însă şi alte tipuri de lucrări hidrotehnice care pot influenţa mărimea
viiturilor
57
Cunoaşterea complexă a problematicii inundaţiilor implică constituirea şi

întreţinerea unei baze de date, care să conţină informaţiile necesare pentru
adoptarea măsurilor nestructurale de protecţie împotriva inundaţiilor, precum şi
de corelare a acestora cu efectele pe care le induc structurile hidrotehnice.
În cazul acumulărilor permanente, atenuarea viiturilor depinde de gradul de
umplere a lacului, respectiv de forma şi magnitudinea viiturii, exprimată nu
numai prin mărimea debitului maxim, ci şi prin volumul scurgerii; la un acelaşi
grad de umplere iniţială a lacului, cu cât debitul sau volumul sunt mai mari, cu
atât efectul de atenuare este mai redus.
Căile de comunicaţie rutieră şi căile ferate dispuse transversal pe albia
majoră inundabilă, de obicei realizate în rambleu, produc obstruări puternice ale
curgerii apei, conducând la supraînălţări de nivel şi deci la inundaţii suplimen–
tare, comparativ cu situaţia naturală. În consecinţă, cunoaşterea amplasării pe
teren a acestora este absolut necesară în vederea programării unor măsuri
operative în timpul producerii inundaţiilor, ca de exemplu executarea de breşe
de curgere în cazul în care capacitatea podeţelor de evacuare a apei în aval
devine insuficientă.
Utilizarea terenului din zona inundabilă are o importanţă deosebită atât
pentru stabilirea riscului la inundaţie, cât şi pentru determinarea restricţiilor
privind executarea de noi construcţii în albiile majore ale râurilor. Adeseori, în
cazul existenţei unor zone urbanizate în albia majoră, viiturile produse pe
suprafaţa oraşului sau în zonele înconjurătoare ale acestuia nu pot fi evacuate în
râul emisar deoarece şi aici nivelul apei este foarte ridicat.
De asemenea, râul poate produce inundarea unei zone urbane situată în
vecinătatea acestuia, prin pătrunderea apelor mari în reţeaua de canalizare a
oraşului (Stănescu, 1995). În consecinţă, un inventar complet al situaţiei
terenurilor agricole existente în zona inundabilă, precum şi o cartare a zonelor
urbane, coroborată cu capacitatea acestora de a produce viituri pe bazinul
propriu, cât şi cunoaşterea posibilităţilor de evacuare a apei prin reţeaua de
canalizare, constituie o necesitate imperioasă.
Atât pentru determinarea extinderii spaţiale a inundaţiei, cât şi pentru
stabilirea modalităţilor de evacuare a apelor din zonele inundate, este necesar să
se dispună de o bază de date topografice cât mai completă şi mai detaliată.
Datele topografice servesc următoarelor scopuri:
− determinarea suprafeţei bazinelor hidrografice;
− determinarea lăţimii şi a localizării zonei inundate pentru o cotă
înregistrată a suprafeţei libere a apei;
− determinarea profilului longitudinal al suprafeţei libere a apei pentru un
debit maxim înregistrat în vederea calibrării modelului Saint Venant;
− determinarea extinderii zonei inundate pentru diferite unde de viitură
potenţiale.
În general, rezoluţia spaţială a datelor topografice variază atât după modul în
care sunt folosite, cât şi în funcţie de mărimea râului şi a pantei terenului
adiacent acestuia. Pentru studii detaliate se recurge, în afara hărţilor uzuale (de
la scara 1: 25.000 până la scara de 1: 100.000), la hărţi locale (de la scara

1: 5.000 până la 1:2.000). Pentru calculele hidraulice în care se folosesc profile
transversale complete, cuprinzând albia minoră şi albia majoră până la versanţi,
este necesar să se dispună de ridicări topografice speciale. De cele mai multe
ori, ca urmare a insuficienţei datelor topografice modelele numerice ale
terenului, deşi create cu soft GIS performant, nu conduc la profile cu o precizie
pe verticală de ordinul a 20-30 cm, aşa cum este necesar pentru asigurarea
acurateţei şi semnificaţiei rezultatelor modelului hidraulic Saint Venant (mai
ales în aplicarea variantei lui bidimensionale ).
În cazul în care datele topografice detaliate lipsesc sau rezoluţia lor este
neadecvată, se pot folosi hărţi rezultate din imagini ale sateliţilor de pasaj
LANDSAT (Advanced Very High Resolution – AVHR) sau SPOT; utilitatea
acestora este limitată numai la marcarea conturului aproximativ al zonei
inundabile, neputând fi folosite pentru calcule hidraulice de propagare a
viiturilor.
2.5. PAGUBE DIRECTE, PAGUBE INDIRECTE

ŞI EFECTE SECUNDARE ALE INUNDAŢIILOR
2.5.1. PROBLEME METODOLOGICE DE DETERMINARE

A PAGUBELOR DIRECTE
Pagubele directe se înregistrează la bunurile inundate, indiferent de natura

şi conţinutul acestora (construcţii economice, sociale, lucrări edilitare, ferme
agricole sau zootehnice etc.). Se estimează ca pagube reale, efective, pe baza
evaluărilor post - dezastru sau ca pagube posibile pentru diferite ipoteze privind
caracteristicile viiturii (durată, adâncime, viteză) prin investigaţii pe teren ale
construcţiilor potenţial afectate.
U.S. Corps of Engineers (USACE, 1996) a elaborat o metodologie de
evaluare obiectivă a pagubelor directe produse de inundaţii în zonele
rezidenţiale. Conform acestei metodologii, funcţia pagubelor directe este
definită de legătura dintre valoarea pagubelor potenţiale (valoarea bunurilor din
teritoriu) şi nivelul culminaţiei inundaţiilor.
Procedura de evaluare constă în următoarele opt etape:
1. Identificarea şi încadrarea pe categorii a fiecărei construcţii din zona
inundabilă, funcţie de destinaţie şi tipul de structură.
2. Determinarea cotei parterului pe baza hărţilor topografice sau a ridicărilor
pe teren.
3. Estimarea valorii fiecărei construcţii folosind relevee, procedura de
evaluare a averii imobile, preţul actualizat de vânzare, taxele de proprietate
stabilite şi costul înlocuirii acestora.
4. Stabilirea valorii conţinutului fiecărei construcţii, ca o cotă parte din
valoarea acesteia, diferenţiată pe tipuri de structură.
5. Evaluarea pagubelor produse fiecărei structuri pentru diferite adâncimi

ale apei, utilizând valoarea determinată la punctul 3 pentru toate categoriile de
construcţii considerate în zonă, precum şi o relaţie de tipul “adâncimea apei-
paguba procentuală”
6. Evaluarea pagubelor privind conţinutul fiecărei construcţii pentru diferite
adâncimi ale apei, folosind rezultatele de la punctul 4, precum şi o relaţie de
tipul “adâncimea apei-paguba procentuală”.
7. Transformarea funcţiei „adâncimea apei-pagubă” pentru fiecare tip de
construcţie într-o funcţie „nivel al apei-pagubă” în fiecare locaţie pentru diverse
unde de viitură.
8. Comasarea pagubelor estimate pentru toate categoriile de construcţii pe
clase de de adâncimi de apă.
Funcţia adâncime-pagubă este apoi integrată cu funcţia de probabilitate a
nivelului, obţinută pe baza modelului hidraulic Saint Venant şi a cheilor
limnimetrice, rezultând astfel paguba probabilă medie anuală, ca urmare a
viiturilor sau riscul pentru diverse scenarii de reducere a efectului inundaţiei.
La stabilirea valorii de înlocuire a unei construcţii (punctul 3), pe baza unui
releveu detaliat se ia în considerare deprecierea clădirii în funcţie de vechime şi
de gradul de întreţinere, pe părţi componente: fundaţie, etaje, pereţi, acoperiş,
sistem de încălzire, instalaţii sanitare şi alte instalaţii încorporate în construcţie.
În Statele Unite există chiar un serviciu specializat (”Marshall and Swift
Valuation Service”) care evaluează valoarea de înlocuire a unei construcţii.
Valoarea de înlocuire a construcţiei, la gradul efectiv de depreciere a
acesteia (valorea imobilă), se calculează ca diferenţa dintre valorea de piaţă, la
preţurile cele mai recente de vânzare, din care se scade componenta valorii de
piaţă a terenului.
Valoarea conţinutului este stabilită ca o cotă parte din valoarea construcţiei.
Valoarea conţinutului se stabileşte în funcţie de tipurile reprezentative de
construcţii. U.S. Corps of Engineers (1996) a sistematizat cerinţele înregistrate
din partea administraţiei de asigurări a viiturilor din SUA, propunând
următoarele rate dintre valoarea conţinutului şi a construcţiei, astfel:
4,34 % pentru construcţii “parter fără subsol” ;
4,35 % pentru construcţii “parter cu subsol” ;
4,02 % pentru construcţii cu un etaj fără subsol ;
4,41 % pentru construcţii cu un etaj cu subsol ;
4,21 % pentru construcţii cu nivel ridicat fără subsol ;
4,35 % pentru construcţii cu nivel ridicat cu subsol ;
6,36 % pentru construcţii mobile.
Evident, aceste rapoarte sunt doar indicative; ele pot fi totuşi folosite pentru
evaluări imediate şi aproximative.
Pentru determinarea funcţiilor nivel – pagubă pentru construcţii nerezidenţiale,
ca şi pentru alte tipuri de structuri sau proprietăţi, sunt necesare informaţii
similare. Funcţiile nivel-pagubă se determină pe baza releveelor şi constatărilor
post-inundaţie şi/sau pe baza evaluărilor realizate corpul tehnic şi administrativ al
obiectivelor economice prejudiciate. În continuare, în loc de a determina funcţii

adimensionale adâncime – pagubă procentuală, pagubele suportate la diverse
niveluri de apă sunt aproximate în mod individual, pe fiecare structură inundată.
2.5.2. PAGUBE POTENŢIALE
Paguba directă care s-ar putea produce în viitor se interpretează ca o pagubă

potenţială, iar diminuarea acesteia prin metode structurale sau nestructurale
constituie un beneficiu pentru economia naţională. Pentru evaluarea pagubelor
potenţiale în viitor este necesar să se cunoască dinamica de dezvoltării econo–
mice a teritoriului supus inundaţiei, deoarece pe măsura creşterii potenţialului
economic al zonei inundabile valoarea pagubelor directe creşte.
Ca urmare a schimbării condiţiilor de formare a scurgerii în bazin şi de
propagare a viiturilor în albiile râurilor, cât şi a modificărilor climatice
potenţiale, în viitor se întrevede creşterea amplitudinii şi frecvenţei viiturilor.
Ţinând cont de aceste aspecte, calculul pagubelor potenţiale nu se limitează
doar la aprecierea actuală a valorii acestora, ci este necesară o procedură de
extrapolare. Metoda de extrapolare fenomenologică potenţială prezentată de
Solacolu ş.a. (1982) cuprinde trei etape:
a) Determinarea parametrilor care intervin în expresia analitică a curbei de
evoluţie a valorilor viitoare ale pagubelor funcţie de magnitudinea viiturii.
Calibrarea curbei pagubelor se poate face fie pe baza analizei datelor statistice
directe, dacă sunt disponibile, fie prin metode analogice sau raţionamente
cantitative, în cazul în care nu se dispune de date.
b) Determinarea pe grafic a valorii din prezent a pagubelor potenţiale în
funcţie de probabilitatea acestui fenomen.
c) Determinarea valorilor viitoare ale pagubelor potenţiale, cu ajutorul
curbei de evoluţie, utilizând eventuale corecţii datorate fenomenelor ciclice sau
altor cauze întâmplătoare.
Metodologiile utilizate pentru determinarea pagubelor potenţiale se pot baza fie pe evaluarea
pagubei singulare extraordinare produsă în trecut, fie pe baza unei valori viitoare a ”pagubei
medii”
În primul caz se determină paguba extraordinară prin calcularea riscului de
depăşire a lucrărilor de apărare împotriva inundaţiilor. Notând cu Y pr paguba
potenţială reactualizată, modelul matematic este:
Ypr = D ⋅ K D (n) , (2.1)
în care D este valoarea actuală a pagubei care s-ar produce la o viitură cu

probabilitatea de depăşire p în cazul depăşirii digurilor; K D (n ) este un
coeficient de reactualizare care ţine seama de probabilitatea de producere a
viiturii care conduce la paguba D într-un interval de timp stabilit şi de rata de
creştere a pagubei în viitor. Pentru evoluţia pagubei modelată printr-o funcţie

putere, coeficientul K D (n ) este definit de relaţia:
i=n i
⎛1+ u ⎞
K D ( n) = ∑ ⎜⎜ ⎟⎟ ⋅ pi , (2.2)
i =1 ⎝ 1 + r ⎠
în care:
u reprezintă indicele de dezvoltare economică;
r - rata de reproducţie lărgită a zonei;
n - durata de timp (ani) pentru care se consideră
extrapolarea;
pi = p (1 − p) i − 1 - riscul hidrologic de depăşire a digurilor dimensionate
pentru debitul corespunzător probabilităţii de depăşire
1
p în anul i din perioada de revenire n = (ani).
p
Riscul hidrologic de depăşire a digurilor într-un interval de n ani se obţine cu
relaţia (Drobot, 1997):
Rn = 1 − ( 1 − p ) n . (2.3)
În cazul în care se consideră ca bază de plecare paguba medie anuală se

utilizează diferite modele care calculează paguba potenţială în funcţie de paguba
medie anuală prezentă, Y0 . Cele mai utilizate modele sunt:
Modelul liniar care consideră că paguba din anul i are expresia:
Y i = Y0 ( a ⋅ i + b) . (2.4)
Paguba potenţială reactualizată este:

n a ⋅ i+b
Y pr = Y0 ∑ (1 + r ) i
, (2.5)
i =1
în care a şi b sunt parametri economici, iar n este durata de la anul de origine la

cel de referinţă.
Modelul exponenţial, având următoarele expresii pentru paguba din

anul i, respectiv pentru paguba potenţială reactualizată:
Yi = Y0 (1 + u) i ; (2.6)
i
⎛1+ u ⎞
n
Ypr = Y0 ∑ ⎜⎜ ⎟⎟ . (2.7)
i =1 ⎝ 1 + r ⎠
Semnificaţiile notaţiilor sunt similare, cu observaţia că u este considerat

constant pe toată perioada de analiză n.
O altă formă de model exponenţial este prezentată de Şelărescu şi Podani
(1993):
Ypr = Y0 (1 + u) t , (2.8)
în care t este momentul din viitor de reevaluare a pagubelor, iar u este ritmul de
dezvoltare a zonei.
Modelul logistic:
YK
Yi = ; (2.9)
1 + e β − αi
n ⎛ 1 1 ⎞
Ypr = YK ∑ ⎜⎜ ⎟,
⎟ (2.10)
β − α
i =1 ⎝ 1 + e (1 + r ) i
i
⎠
Parametrii α şi β , respectiv plafonul YK al creşterii pagubei, depind de

ritmul de dezvoltare considerat pe 15 ani şi au expresia :
⎢⎣
( )
β = ln ⎡ 1 + u 15 − 1⎤
⎥⎦
(2.11)
α=
1
5
{β − ln [( 1 + u ) 15 − 1 ] } (2.12)
YK = Y0 (1 + u) 15 . (2.13)
În acest model curba pagubelor potenţiale are o limită de saturaţie, ceea ce

înseamnă că de la un anumit moment ritmurile de dezvoltare cunosc o
încetinire.
Modelul exponenţial fracţionat este asemănător celui definit de

relaţiile (2.6) şi (2.7), dar indicele de dezvoltare economică se consideră
variabil în timp, având valorile u1 , u2 , ..., un . Pagubele anuale au
expresiile:
Y1 = Y0 (1 + u1 ) n1 (2.14)
Y2 = Y0 (1 + u2 ) n2 (2.15)
………………
Yn = Yn −1 ( 1 + un ) nn (2.16)
Paguba potenţială reactualizată devine:

n1 i n2 n1 + n2
⎛ 1 + u1 ⎞ 1
Ypr = Y0 ∑ ⎜⎜ ⎟⎟ + Y1 ∑ ( 1 + u2 ) i ∑ +
i =1 ⎝ 1 + r ⎠ i = n1 −1 ( 1 + r )
i
i =1
n3 n1 + n2 + n3
1
+ Y2 ∑ ( 1 + u3 ) i ∑ (1 + r) i
+
i =1 i = n1 + n2 + 1
(2.17)
nn n1 + n2 + ....nn
1
+ Yn −1 ∑ ( 1 + un ) i ∑
i =1 i = n1 + n2 + ....nn−1 (1 + r) i
În continuare se prezintă modul de determinare a parametrilor pentru fiecare

din modelele prezentate.
Parametrul a din modelul liniar se numeşte indice de reactualizare a valorii
medii anuale a pagubei şi se determină în funcţie de rata de reproducţie lărgită r,
astfel:
1 1 1
a= + + .... + . (2.18)
(1 + r )1 (1 + r ) 2 (1 + r ) n
Pentru perioade lungi de analiză (n → ∞) , indicele de reactualizare tinde

1
către TN = , în care TN reprezintă durata de recuperare normată a lucrărilor
r
de apărare. Pentru diguri nedeversabile se poate accepta o durată de recuperare
de 100-120 ani, iar pentru cele deversabile de 80 ani.
Rata de reproducţie lărgită, r, este un parametru în general defavorabil
promovării şi punerii în operă a lucrărilor hidrotehnice de apărare, dacă este
considerat ca valoare medie pe ansamblul economiei naţionale; în afara
efectelor economice care pot fi evaluate aproximativ există însă o categorie de

efecte sociale şi de protecţie a mediului care nu pot fi estimate cantitativ. Din
acest motiv, pentru fiecare zonă se recomandă adoptarea unor valori ale ratei de
reproducţie mai mici decât valoarea medie pe economie, fapt care conduce la
durate mai mari de recuperare a lucrărilor hidrotehnice.
Parametrul b din relaţia (2.5) se poate considera egal cu zero.
Ritmul de dezvoltare u din modelul exponenţial este de asemenea un
parametru important, el fiind stabilit prin decizii politice bazate pe analize
economice complexe, care, mai ales în condiţiile actuale, este dificil de apreciat
pe o perioadă mare de timp (de exemplu, pe 15 ani de analiză a reactualizării
pagubelor).
În tabelul 2.5 este prezentată dinamica dezvoltării obţinută cu ajutorul
modelului exponenţial, considerând factorul X = ( 1 + u ) n .
Tabelul 2.5
Dinamica de dezvoltare X pentru diferite ritmuri u şi perioade n

n[ani
u[%]
]) 5 10 15 20 30 40 50
3 1,159 1,344 1,558 1,806 2,427 3,262 4,384
4 1,217 1,480 1,801 2,191 3,243 4,801 7,107
5 1,276 1,629 2,079 2,653 4,322 7,040 11,467
6 1,338 1,791 2,397 3,207 5,743 10,286 18,420
10 1,610 2,594 4,177 6,728 17,449 45,259 117,39
În modelul exponenţial de reactualizare a pagubelor cu luarea în considerare

a dinamicii de dezvoltare, relaţia (2.7) se poate scrie sub forma:
Y pr = Y0 ⋅ K R . (2.19)
Coeficientul global de reactualizare, K R , este dat de relaţia:
i
n
⎛1+ u ⎞ 1+ u ⎡ ⎛1+ u ⎞ n⎤
K R = ∑ ⎜⎜ ⎟⎟ = ⎢ 1 − ⎜⎜ ⎟⎟ ⎥ . (2.20)
i =1 ⎝ 1 + r ⎠ 1+ r ⎢⎣ ⎝ 1 + r ⎠ ⎥⎦
În tabelul 2.6 sunt prezentate valorile coeficientului global de reactualizare a

pagubelor, folosind modelul exponenţial pentru o valoare a ratei de reproducţie
lărgită r = 10%.
În modelul logistic, coeficienţii α şi β depind doar de ritmul de dezvoltare,
fiind funcţii de u şi de n; saturaţia se atinge practic la n = 15 . Procedând
similar, ecuaţia modelului se poate scrie:
Tabelul 2.6
Coeficientul global de reactualizare a pagubelor pentru modelul exponenţial

n[ani]
u[%] 10 20 30 40 50
3 7,09 10,76 12,76 13,65 14,16
4 7,44 11,69 14,11 15,49 16,28
5 8,20 13,87 17,79 20,48 22,34
6 8,20 13,87 17,79 20,48 22,34
10 10,00 20,00 30,00 40,00 50,00
Y pr = Y0 K R' , (2.21)
în care K 'R este coeficientul global de reactualizare, definit de relaţia:

n 1 1 ⎤
⎡
K R' = ( 1 + u ) 15 ∑ ⎢ . (2.22)
1 + e β − αi ( 1 + r ) i ⎥
i =1 ⎣ ⎦
În tabelul 2.7 se prezintă coeficientul global de reactualizare a pierderilor pe

15 ani în avans şi pentru o rată r = 10 % .
Tabelul 2.7
Coeficientul global de reactualizare a pierderilor pentru modelul logistic
u% α β K R'
3 0,096780 -0,583450 9,00063
4 0,102299 -0,221960 9,53480
5 0,107952 0,075968 10,10890
6 0,113732 0,334011 10,72652
10 0,137986 1,156015 13,71607
Pentru trei variante de dezvoltare, în tabelul 2.8 se prezintă valorile

coeficientului global de reactualizare a pagubelor în cazul utilizării modelului
exponenţial fracţionat.
Tabelul 2.8
Coeficientul global de reactualizare a pierderilor pentru modelul exponenţial fracţionat
Varianta
Deceniul 1 2 3 4 5
[%] K Ref u[%] K Ref u[%] K Ref u[%] K Ref u[%] K Ref
I 8 9,05 8 9,05 8 9,05 6 8,2 8 9,05
II 6 5,67 6 5,67 6 5,67 4 4,25 6 5,67
III 4 2,42 4 2,42 4 2,42 3 1,91 4 2,42
IV - - 4 1,38 3 0,98 3 0,98 3 0,98
V - - - - - - - - 3 0,51
Total 30 17,14 40 18,52 40 18,12 40 15,34 50 18,63
Se constată că modelul exponenţial prezintă creşteri accentuate pentru peri–

oade lungi de timp (de exemplu, 50 de ani), iar coeficientul global de reactuali–
zare are valori exagerat de mari, fapt care nu îl recomandă pentru extrapolarea
pagubelor pornind de la paguba medie anuală. Pentru dinamici raţionale de
dezvoltare pe decenii, modelul exponenţial fracţionat se apropie de cel logistic,
coeficientul global de reactualizare a pagubelor având valori apropiate.
Astfel, considerând varianta 4 a modelului exponenţial fracţionat pentru
două decenii şi modelul logistic cu un ritm de dezvoltare de 5% în 15 ani,
coeficienţii globali de reactualizare sunt de 12,45 şi respectiv de 10,10
comparativ cu valoarea corespunzătoare modelului exponenţial care este de
aproape 14. Pentru perioade mai lungi de timp (40 ... 50 ani) diferenţele se
accentuează simţitor.
Se precizează că ritmurile de dezvoltare u trebuie să se refere la zona
inundabilă considerată şi nu la ritmurile de dezvoltare pe plan naţional. De
asemenea, este necesar ca rata de reproducţie lărgită, r, să fie determinată pentru
ramura economică a gospodăririi apelor şi nu cea care se prevede la nivelul
economiei naţionale.
2.5.3. PROBLEME ALE EVALUĂRII COSTULUI VIEŢILOR SALVATE
Pentru a calcula valoarea vieţilor salvate prin adoptarea măsurilor de

reducere a efectelor viiturilor este necesară estimarea valorii vieţii umane.
Această determinare este utilă factorilor de decizie care trebuie să hotărască
mărimea resurselor alocate atât pentru protecţia bunurilor, cât şi a vieţii populaţiei.
Una din metodele utilizate constă în determinarea valorii unei “vieţi
statistice”. Această abordare consideră faptul că o îmbunătăţire a siguranţei,
implicând evitarea unui deces statistic sau salvarea unei vieţi statistice, conduce
la o modificare dpi ( i = 1, ..., n) a probabilităţii de deces din cauza inundaţiilor
într-o perioadă viitoare pentru fiecare membru din grupul de n locuitori care pot
fi afectaţi de calamităţi. Astfel, dorinţa de a plăti pentru a salva o viaţă
“statistică” se poate calcula cu relaţia:
n
Vvs = ∑ mi ⋅ dpi , (2.23)
i =1
în care:
Vvs reprezintă valoarea vieţii statistice;
mi - rata marginală de înlocuire pentru riscul de viaţă al
individului i.
Mai concret, rata marginală de înlocuire este punctul la care creşterea în
utilitate sau beneficiul obţinut de la un obiectiv economic (de exemplu, benefi–
ciul financiar) este egal cu micşorarea gradului de utilitate sau a beneficiului
altei activităţi. Valoarea “statistică” a vieţii exprimă ceea ce societatea este

dispusă să plătească pentru reducerea riscului la nivel individual; din acest
motiv metoda se numeşte “dorinţa de plată” 5.
Principala cerinţă pentru aplicarea acestei metode o constituie estimarea
empirică a ratelor marginale de înlocuire pentru risc de viaţă sau de rănire.
Metoda de determinare a ratelor marginale de înlocuire se bazează pe
completarea de chestionare necesare determinării dorinţei reale de plată pentru
o reducere de risc specificată în chestionar. Pentru ca rezultatul să fie cât mai
reprezentativ sunt concepute chestionare şi este selecţionat grupul social ţintă.
Aplicarea metodei ridică următoarele probleme:
Sunt corect percepute întrebările din chestionar de către cei cărora li se
adresează ?
Răspunsurile la întrebări sunt sincere?
Practic, s-a constatat (Viscusi, 1993) că sinceritatea răspunsurilor constituie
o problemă de mai mică importanţă în raport cu înţelegerea corectă a
semnificaţiei întrebărilor.
Teoretic, dacă un individ trebuie să plătească un dolar pentru aplicarea unei
măsuri structurale sau nestructurale, care să reducă probabilitatea de inundare de
la 2/100 la 1/100, acelaşi individ trebuie să plătească 10 $ pentru adoptarea unei
măsuri suplimentare, care să reducă probabilitatea de inundare de la 2/1000 la
1/1000. Cu toate acestea, populaţia tinde să creadă că pentru a reduce probabi–
litatea de inundare la jumătate trebuie să plătească în ambele cazuri un dolar în
plus.
O descriere detaliată a metodelor de determinare a valorii vieţii este prezen–
tată în Viscusi (1993).
2.5.4. PAGUBE INDIRECTE
Pagubele indirecte sunt determinate de efectul de multiplicare în economie a

pagubelor directe. În particular, pagubele provocate desfăşurării normale a vieţii
prin indisponibilitatea pe o anumită perioadă a serviciilor furnizate de reţeaua
de energie electrică, de reţeaua de transporturi aeriene, rutiere, căi ferate sau
navale, de sistemele de alimentare cu apă şi de sistemele de evacuare a apelor
domestice uzate pot fi mai mari chiar decât pagubele directe ale acestor sisteme
(avarierea sau distrugerea acestora datorită inundaţiilor), putându-se manifesta
pe perioade lungi de timp până la refacerea sau remedierea defecţiunilor.
5
În limba engleză: Willing To Pay - WTP method.
Industria este afectată prin disfuncţionalităţi ale fluxului tehnologic, cu

efecte privind:
− ritmicitatea optimizării stocurilor;
− producţia, alimentarea şi/sau furnizarea pe orizontală cu componente de
la /către alte industrii;
− furnizarea de bunuri populaţiei autohtone şi la export.
În cazul unei inundaţii, verigile afectate care constituie fluxul de producţie şi
mişcare a produselor, alterează în totalitate acest program, cu consecinţe
economice negative care se resfrâng asupra furnizorilor şi factorilor care asigură
comercializarea produselor. Mai mult decât atât, pagubele indirecte pot afecta
nivelul de viaţă al salariaţilor întreprinderilor atinse de efectul inundaţiilor.
Trecerea în şomaj, chiar pe o perioadă limitată de timp, constituie de fapt o
pierdere indirectă atât individuală, cât şi colectivă, deoarece societatea trebuie
să asigure protecţia socială a celor afectaţi de şomaj. Interacţiunile economice
care conduc la pagube indirecte în cazul inundaţiilor sunt deosebit de complexe.
O schemă care ilustrează aceste interacţiuni este prezentată în figura 2.10.
Wiggins (1994) descrie cinci probleme care apar în determinarea pagubelor
indirecte, şi anume:
a) Pierderile totale (agregate) nu pot fi departajate pe componente care să
reprezinte numai pierderi directe sau pierderi indirecte ale unui sector economic
dat.
b) Datele referitoare la pierderi, rezultate din rapoartele companiilor
comerciale pot fi incorecte, deoarece multe din acestea nu dezvăluie date
financiare detaliate.
c) Efectul de “val mişcător” care se propagă într-o economie locală face
dificilă cuantificarea în mod riguros a unor dereglări din domenii bine precizate
(comunicare telefonică, alimentare cu energie electrică).
d) Este greu de stabilit dacă unele activităţi economice, cum sunt de
exemplu cumpărăturile, călătoriile sau folosirea serviciilor pot fi amânate sau se
poate renunţa la ele şi care sunt pierderile de scurtă durată generate de acestea.
e) Este dificil a se determina zona afectată de impact şi de a dispune de date
economice şi de modele de calcul corespunzătoare. Determinarea regiunilor
afectate de pagube indirecte nu se referă doar la acelea în care s-au produs
pagube fizice, ci se extinde până la punctele cele mai îndepărtate de livrare a
bunurilor produse de companiile industriale. Cu cât este mai întinsă zona
afectată, cu atât mai dificilă este aprecierea consecinţelor inundaţiei asupra
schimbărilor produse în activitatea economică şi socială.
Efectele secundare ale producerii viiturilor, ca de exemplu alunecările de
teren sau aluvionarea terenurilor inundate, constituie efecte relativ indirecte,
care însoţesc pagubele directe de distrugere sau afectare fizică a structurilor de
orice natură.
PAGUBE DIRECTE
Pagube Deteriorări Pierderi Pierderi Pagube de
Deteriorări
producţie bunuri bunuri capital active în
căi transport
agricolă imobile gospodării social intreprinderi
Venit
personal
Venit judeţ Reconstrucţie Cheltuieli

şi local locuinţe personale
Taxe şi Încasări
Bugetul
impozite la buget
de stat Valoarea
locale
GUVERN capitalului
Scăderea Investiţii în
Cheltuieli active FACTORI
capitalului
suplimentare intreprinderi EXOGENI
social
- Inflatie
Stoc optim
- Rata dobanzii
INTREPRINDERE de capital
- Investitii
Produsul - Scãdere capital
net Stoc real de
capital
Migraţia
populaţiei
IMPLICAŢIA SOCIALĂ
Populaţia angajată
Populaţia în producţie şi Morţi, răniţi sau
servicii încetarea muncii
Rată naturală
de schimbare Compoziţia
populaţiei active Compensări VENITURI
băneşti pentru
angajaţi
Venit
personal
Venit judeţ Scădere
şi local venituri
Produs brut proprietari
agricol
Scădere
Produs industrial venituri
corporaţii
Comerţ en-gros
şi en-detail
Figura 2.10. Pagube indirecte produse de inundaţii.
Problemele prezentate anterior demonstrează că evaluarea pagubelor

indirecte prin corelarea lor cu cele directe conduce la rezultate mult prea
aproximative. Ele sunt cu atât mai inacceptabile cu cât societatea este mai
complex dezvoltată. De aceea, pentru evaluarea pagubelor indirecte au fost
propuse mai multe modele macroeconomice (Lee, 1996), printre care modelul
“intrare-ieşire”6. Acest model rezolvă primele probleme de evaluare a pagubelor
indirecte. Definirea unei “zone de impact” rămâne o problemă dificilă, la care
nu s-a putut da un răspuns care să aibă obiectivitatea necesară. Modelul I-O
constituie un instrument încă simplificat pentru analiza interdependenţei dintre
sectoarele economice afectate de inundaţii. Aplicarea lui în mod eficient constă
în înţelegerea cât mai corectă a ipotezelor simplificatoare ale modelului:
− un sector industrial este considerat ca un ansamblu, fără a fi descompus în
componente;
− funcţia producţie a fiecărui sector este considerată a fi de tip coeficient
constant;
− problema nivelului optim de producţie nu este luată în considerare;
− sistemul nu conţine funcţii utilitate;
− cerinţele consumatorilor sunt considerate a fi de natură exogenă.
Este necesară menţionarea faptului că în aplicarea modelului se face o
comparaţie între producţia economică în condiţii de inundaţie şi non-inundaţie.
Aşadar, evaluarea pagubelor indirecte rezultate dintr-o inundaţie constă în a
compara un scenariu post-inundaţie cu o valoare care ar caracteriza economia în
ipoteza lipsei dezastrului. În acest fel, unele ipoteze simplificatoare nu afectează
rezultatele finale, care se referă mai degrabă la elemente economice relative şi
nu la pierderi indirecte în valoare absolută. În continuare, constantele modelului
I-O sunt modificate astfel încât să reflecte pierderea de productivitate.
În aplicarea modelului I-O, activitatea economică a unei regiuni este abordată
agregat, ca un grup de industrii sau de sectoare de producţie (prima ipoteză sim–
plificatoare). Principalele sectoare de producţie sunt: agricultură, silvicultură,
pescuit, minerit, energetică, construcţii, utilaje, servicii, comerţ, finanţe şi asigu–
rări, proprietate imobilă, transport, comunicaţii, locuinţe etc.
Activitatea unui grup de industrii produce bunuri (“ieşiri”) care sunt consu-
mate de alte sectoare. Datele necesare modelului I-O reprezintă fluxurile de pro-
duse ale fiecărui “producător” către sectorul “cumpărător”. Fluxurile între
sectoare se măsoară în valori monetare pentru o perioadă dată, de obicei un an.
Ecuaţia care descrie ieşirea totală din fiecare sector j = 1, ..., n este:
n
∑ Yij + Ci = Yi ( i = 1,... n) , (2.24)
j =1
în care:
Yij este valoarea ieşirii din sectorul i cumpărată de sectorul j ;
Ci - consumul final al ieşirii sectorului i ;
Yi - valoarea ieşirii totale a sectorului i ;
n - numărul de sectoare considerate.
6
În limba engleză: Input-Output sau I-O model.
Modelul definit de relaţia (2.24) se poate scrie sub forma matricială:
Y = Ay + C , ( 2.25)
unde:
Y este vectorul valorilor de ieşire;
C - vectorul consumului total;
A - matricea coeficienţilor de intrare, ale cărei elemente Aij sunt egale
cu Yij / Yi .
Se observă că liniile matricii A descriu distribuţia ieşirii unui sector indus–
trial, iar coloanele acestei matrici arată compoziţia intrărilor cerute de un sector
pentru a produce ieşirea sa specifică. Matricea consumurilor C exprimă vânză–
rile fiecărui sector către pieţele finale. Determinarea coeficienţilor modelului
I-O se bazează pe aprecieri a căror acurateţe este funcţie de datele disponibile
la nivel naţional şi pentru fiecare sector industrial. Din ecuaţia (2.25) se obţin
ieşirile din modelul economic în ipoteza că inundaţia nu se produce:
YN = ( I − A)−1 C , (2.26)
( )
în care I este matricea identitate, iar exponentul − 1 indică operaţia de inver–
sare. Paguba indirectă rezultată din paguba directă asupra structurilor se poate
împărţi în două părţi (categorii):
− într-o primă categorie intervin pierderile rezultate din reducerea
“ieşirilor” (producţiei directe) dintr-un sector economic considerat;
− a doua categorie rezultă din pierderea de capacitate a unui sector din
economie, ceea ce conduce implicit la reducerea productivităţii altor
sectoare care obţin “intrări” din acest sector.
Un factor important care influenţează ambele categorii de pierderi indirecte
este timpul în care un sector economic nu va funcţiona deloc, datorită producerii
unei inundări a acestuia. Pentru descrierea relaţiei dintre paguba structurală şi
pierderea de funcţionalitate a unei facilităţi, şi în cele din urmă a întregului
sector al economiei, s-a introdus conceptul de “funcţie de refacere”. Pierderea
de funcţionalitate depinde de nivelul pierderilor în sectorul economic
considerat. Pentru o stare dată a pierderilor, funcţia de refacere se poate exprima
prin curba prezentată în figura 2.11, unde pe abscisă este marcat timpul scurs de
la producerea evenimentului t, iar pe ordonată este reprezentat gradul de
refacere a funcţionalităţii FR (t ) , exprimat în procente din valoarea iniţială.
Pierderea de funcţionalitate pentru o stare dată a pagubelor fizice se calculează
cu relaţia:
t3
tp = ∫ ( 1 − FR (t )) dt , (2.27)
0
10
a refacere
funcţionalităţii (%)
60
de
30
Gradul
t1 t2 t3
Timpul scurs de la
producerea evenimentului
Figura 2.11. Refacerea funcţionalităţii în funcţie de timpul scurs

de la producerea inundaţiei.
în care t 3 reprezintă timpul necesar pentru refacerea completă a funcţionalităţii.

Pentru orice sector, această curbă este specifică unei stări date a pierderilor,
care se poate exprima în funcţie de magnitudinea viiturii sub formă de frecvenţă
de apariţie. În general, aceste curbe se obţin pe baza experienţei obţinute în
urma unor inundaţii anterioare.
Pierderea de producţie pentru un sector dat i se determină cu ajutorul relaţiei:
Yi, P = ( t P / t IO ) Yi, N (2.28)
în care:
Yi, P este pierderea de producţie din sectorul economic i;
t IO - intervalul de timp pentru care sunt determinaţi coeficienţii

modelului I-O;
Yi, N - ieşirea totală din sectorul i în caz de non-inundaţie.
În continuare, pentru niveluri fixate de pagube produse diferitelor

sectoare economice, pierderea totală aparţinând primei categorii se
determină cu relaţia:
n
CB1 = ∑ εi Yi, P , (2.29)
i =1
în care CB1 este pierderea aparţinând primei categorii, iar εi este ponderea
economică pe unitate de ieşire (producţie) a sectorului i considerat în modelul

I-O.
În cazul în care nu se dispune de elemente şi criterii de calcul pentru
determinarea acestei ponderi, atunci ea se va considera egală cu 1.
Dacă pentru diverse sectoare se consideră modificările intervenite în ieşiri
(producţie), atunci noua cerinţă post-inundaţie (consum) se obţine din relaţia:
C* = ( I − A) Y * , (2.30)
în care:
Y * = YN − YP . (2.31)
În economia post-inundaţie, matricea A nu poate fi considerată ca având

elemente invariante, deoarece capacitatea unui sector oarecare i se reduce ca
urmare a distrugerilor în structură sau prin întreruperea funcţionalităţii. Ca atare,
această matrice se poate aproxima post-inundaţie, admiţând că cerinţele de
intrare directe ale unui sector i pe unitate de ieşire j se reduc în aceeaşi proporţie
cu ieşirea i. Nivelul de producţie post - inundaţie se estimează cu relaţia:
YD = ( I − A* ) −1C * = ( I − A* ) −1 ( I − A) Y * , (2.32)
în care YD este nivelul de producţie post-inundaţie, iar A* este matricea

coeficienţilor modelului I-O pentru economia post-inundaţie ale cărei elemente
sunt date de relaţia:
Aij * = (Yi * / Yi, N ) Aij . (2.33)
Pentru diferite niveluri de pagube în sectoarele economice, categoria a doua

de pierderi indirecte se exprimă cu relaţia:
( )
n
CB 2 = ∑ εi Yi* − Yi, D , (2.34)
i =1
în care CB 2 reprezintă pierderile indirecte din a doua categorie.
În final, pierderile totale indirecte B sunt egale cu suma celor două categorii
de pierderi indirecte:
B = CB1 + CB 2 . (2.35)
În această manieră de calcul al pierderilor indirecte, modelul I-O nu ţine cont

de redistribuirea cheltuielilor de refacere, care sunt suportate nu numai de
compania lovită de dezastru, ci şi de către organele guvernamentale, deci de
către toţi contribuabilii. Aceste cheltuieli nu pot fi evaluate cu suficientă
acurateţe, fiind acceptate în baza principiului solidarităţii naţionale.
2.6. AVERTIZAREA ŞI PROGNOZA VIITURILOR
2.6.1. FAZE DE INFORMARE
Cuantificarea precisă a beneficiile rezultate din avertizarea şi prognoza

hidrologică în reducerea pagubelor produse de viituri este dificilă. O estimare
generală a Organizaţiei Meteorologice Mondiale se referă la un procent de cel
puţin 20%, confirmat de altfel şi de alte studii (OMM, 1987).
La această valoare estimativă trebuie adăugată însă “economia potenţială”
de vieţi omeneşti, precum şi reducerea impactului psihologic asupra populaţiei,
categorii necuantificabile, deşi de importanţă majoră în lupta împotriva
inundaţiilor.
Hidrologii informează prin mesaje comunitatea pusă în pericol, care percepe
astfel riscul de inundaţie, făcându-şi o imagine mentală referitor la impactul
posibil asupra economiei, vieţii sociale şi mediului şi acţionând în consecinţă.
Mesajele hidrologilor în cadrul activităţii de previziune sau prognoză reprezintă
rezultatul eforturilor depuse pentru cunoaşterea în avans a ceea ce se va
întâmpla în spaţiu, într-un orizont de timp dat; la baza activităţii de avertizare
şi prognoză se află descifrarea comportamentului sistemelor hidrologice,
respectiv disponibilitatea informaţiilor asupra situaţiei hidrologice existente ca
şi a situaţiei meteorologice constatate (căderea ploilor, topirea zăpezii etc.) sau
chiar prognozate
Aplicarea legilor sistemului hidrologic la situaţia meteorologică constatată
sau prognozată are la bază modelele “ploaie-scurgere”, în timp ce utilizarea
informaţiilor asupra evoluţiei stării hidrologice din zona amonte a unui râu
implică utilizarea modelelor de tip ”integrare-transport”. Previziunea asupra
unei unde de viitură implică elaborarea unui mesaj în care se specifică, după
caz, informaţii privind unele caracteristici ale undei. Intervalul de timp cuprins
între momentul emiterii mesajului şi producerea unei caracteristici oarecare a
undei se numeşte durată de anticipare. Acţiunea complexă de luare a deciziei,
de organizare şi concentrare a forţelor de apărare, astfel încât acestea să se
găsească cât mai din timp la locul dezastrului, precum şi punerea efectivă în
practică a măsurilor de diminuare a efectelor inundaţiilor implică un interval de
timp adesea important, chiar în condiţiile în care sistemul de apărare este bine
planificat şi organizat.
În consecinţă, pentru ca eficienţa măsurilor de apărare să fie maximă, durata
de anticipare a previziunii hidrologice trebuie să fie cât mai mare; ca urmare,
elementele meteorologice şi hidrologice de intrare în modele trebuie cunoscute
cât mai de timpuriu.
Cea dintâi informare asupra fenomenului meteorologic cauzator al unei
inundaţii este prognoza meteorologică, iniţial calitativă şi apoi cantitativă a
precipitaţiilor. Pe baza unei asemenea informaţii se elaborează primul mesaj de
previziune hidrologică asupra producerii unei viituri probabile. Informaţia
privind magnitudinea fenomenului contează mai puţin, întrucât prognoza

meteorologică, în special cea cantitativă, nu poate avea o acurateţe foarte mare
în această primă fază. Importantă este transmiterea unui mesaj cu anticipare
maximă posibilă asupra producerii probabile a unei viituri cauzatoare de
inundaţie, pentru un spaţiu dat. Această fază a previziunii hidrologice se
numeşte avertizare hidrologică a viiturii.
După momentul emiterii mesajului de avertizare se acumulează informaţii
asupra evoluţiei situaţiei meteorologice, fie probabile (sub formă de prognoze
meteorologice cantitative ale ploilor, având o precizie mai bună, dar o mai mică
anticipare), fie deja sub formă de înregistrări pluviometrice, în cazul în care
fenomenul meteorologic s-a declanşat. Acumularea acestor date permite ca,
într-o fază ulterioară avertizării, să se emită o previziune hidrologică care să
informeze deja asupra magnitudinii viiturii. Această fază de previziune a
viiturii, ca şi altele care vor urma pe măsura acumulării de noi informaţii
meteorologice şi hidrologice, poartă numele generic de prognoză hidrologică a
viiturii. În funcţie de cerinţe, prognoza hidrologică a viiturii se referă la:
− mărimea debitului şi /sau a nivelului de vârf (culminaţia viiturii);
− momentul producerii inundaţiei (sau al depăşirii unui alt prag critic)
într-un anumit sector de râu;
− volumul şi forma undei de viitură;
− durata debitului /nivelului peste un anumit prag.
În cazul unui bazin mic, datorită timpului de reacţie redus, previziunea
hidrologică asupra unei inundaţii se emite doar sub formă de avertizare privind
producerea probabilă a unei viituri. Aceasta se elaborează fie pe baza unei
prognoze meteorologice cantitative emisă suficient de timpuriu, fie pe baza
înregistrării şi cunoaşterii instantanee a unei ploi torenţiale de intensitate mare,
având o durată scurtă, egală aproximativ cu timpul de concentrare al bazinului
(câteva ore). Transmiterea mărimii unui element care caracterizează un fenomen
pluvial sau hidrologic, imediat după producerea sa, teoretic instantaneu, se
numeşte transmitere ”în timp real”.
Durata scurtă de reacţie a unui bazin mic (de ordinul câtorva sute de km 2 )
nu permite o fază de prognoză hidrologică ulterioară care să precizeze mărimea
fenomenului sub formă cantitativă cu acurateţe superioară, deoarece, de cele
mai multe ori, după un timp foarte scurt de la înregistrarea fenomenului meteo–
rologic, viitura atinge culminaţia, făcând inutilă orice prognoză şi măsură de
intervenţie. Având în vedere faptul că ploile torenţiale se produc pe spaţii relativ
limitate, în care de cele mai multe ori nu există mijloace de înregistrare pluvio–
metrică, este de la sine înţeles faptul că avertizarea hidrologică în bazine mici
trebuie să se bazeze doar pe informaţia prognostică meteorologică.
Deşi s-au obţinut progrese remarcabile în domeniul măririi acurateţei
prognozelor meteorologice cantitative la scară limitată (modele LAM7, având
7
În limba engleză: Limited Area Model.
mărimea laturii unei grile pătrate de 10 − 15 km ), avertizarea hidrologică făcută

pe această bază este încă departe de a oferi un grad ridicat de probabilitate
asupra iminenţei producerii unei viituri rapide într-un bazin mic, mai ales dacă
acesta nu este controlat din punct de vedere hidrometric.
Pe măsură ce suprafaţa bazinului de recepţie creşte, prognoza hidrologică
începe să joace un rol din ce în ce mai important în acţiunea de apărare
împotriva inundaţiilor. În bazine cu suprafaţă mare, în elaborarea prognozei
viiturilor se folosesc nu numai datele meteorologice înregistrate, dar şi
informaţii privind evoluţia debitelor de viitură produse în secţiunile de râu
situate în zonele din amonte ale bazinului, în care viitura a atins deja sau este pe
cale să atingă culminaţia.
Existenţa unui timp de propagare suficient de mare al viiturii din zonele din
amonte ale bazinului către cele din aval, cât şi utilizarea unei informaţii mai
bogate, atât meteorologice, cât şi hidrologice, permit creşterea duratei de
anticipare şi a preciziei prognozei.
Pe toată perioada de evoluţie a unei viituri, până în momentul în care
situaţiile critice de inundaţie au fost depăşite, se elaborează periodic prognoze
hidrologice. Operaţia de reluare a prognozei şi a emiterii de mesaje de
previziune hidrologică se numeşte reactualizarea prognozei. Această
reactualizare are ca scop o mai bună precizare a valorilor prognostice elaborate
la momentul anterior şi se bazează pe creşterea cantităţii de informaţie de la o
etapă la alta.
Operaţiunea de reactualizare comportă două componente aplicate succesiv,
astfel:
Verificarea realizării valorilor prognozate la momentele anterioare, prin
comparare cu cele deja înregistrate. Rezultatul acestei verificări permite
modificarea parametrilor metodelor/modelelor de calcul, astfel încât prin
operarea cu aceste modele, care însă au parametrii ajustaţi, să rezulte la un
moment anterior de prognoză valorile înregistrate (sau valori situate în
apropierea acestora).
Introducerea în calcule a datelor meteorologice şi hidrologice acumulate
în intervalul de la momentul anterior de elaborare a prognozei până la momentul
actual. La acestea se pot adăuga valorile meteorologice prognozate, care la
rândul lor au fost reactualizate prin metode specifice de previziune
meteorologică. Rezultatul acestei operaţiuni îl constituie determinarea şi
prognozarea altor valori caracteristice ale viiturii, diferite de cele elaborate la
momentul anterior, dar evident mai precise decât cele precedente, întrucât, pe de
o parte înglobează în ele o cantitate suplimentară, certă, de informaţie, iar pe de
altă parte modelele de calcul au fost îmbunătăţite prin ajustarea parametrilor
Evident, timpul de anticipare a prognozei scade pe măsură ce precizia sa
creşte, astfel încât cele două atribute ale prognozei viiturilor au un caracter
antagonist. Acţiunea de difuzare a mesajelor de previziune a viiturilor (de
avertizare sau de prognoză) se numeşte diseminarea prognozei.
Pe parcursul lanţului de informare, faza de diseminare a previziunii trebuie să

aibă două atribute principale, şi anume:
− rapiditatea transmisiei şi confirmarea primirii de către beneficiar;
− caracterul complet al informaţiei, în conformitate cu codificarea stabilită
anterior producerii fenomenului între emitentul previziunii şi beneficiar
privind interpretarea conţinutului mesajului.
Înţelegerea mentală a mesajului hidrologic şi organizarea lui într-o imagine
sintetică personală şi de grup se numeşte percepţia fenomenului de inundaţie.
Decizia de apărare împotriva fenomenului de inundaţie prevăzut derivă din
percepţia acestuia, care la rândul său depinde de trei factori:
a) Gradul de corectitudine a previziunii conţinută în mesajul hidrologic,
care constă în capacitatea de a „poziţiona” cât mai precis posibil fenomenul în
timp şi spaţiu, precum şi de a aprecia corect incertitudinile implicate în procesul
de elaborare şi de emitere a previziunii.
b) Capacitatea de a transfera sub forma cantitativă întregul conţinut de
informaţie, inclusiv incertitudinile sale.
c) Gradul de pregătire a personalului pentru a putea recepţiona complet şi
corect complexitatea unui mesaj de previziune hidrologică.
În cele mai multe cazuri decizia poate fi modificată dacă anticiparea se
reduce datorită producerii unor disfuncţionalităţi pe lanţul de transmisie a
mesajului sau, mai rar, a unei evoluţii atipice a scurgerii în perioada producerii
viiturii; în mod normal, pentru o secţiune dată a unui râu anticiparea este o
mărime cvasi-constantă.
Pornind de la adevărul că legile sistemului hidrologic nu pot fi exprimate
decât într-o manieră aproximativă, vor exista întotdeauna incertitudini asupra
rezultatelor obţinute în elaborarea previziunii. În consecinţă, dacă mesajul nu se
referă la mărimea acestor incertitudini, se poate ajunge la o percepţie fie falsă,
fie rigidă, care face ca eficacitatea acţiunilor de apărare să fie limitată.
În sfârşit, bucla previziune – diseminare – percepţie se închide corect dacă
hidrologul previzionist cunoaşte limitele în care comunitatea şi factorii de
decizie pot acţiona în funcţie de mesajul său. Existenţa unor sisteme cu
funcţionare flexibilă în sistemele hidrotehnice de gestiune a apei, implică o
atitudine corespunzătoare a hidrologului previzionist. Astfel, acesta trebuie să
ţină cont de existenţa sistemelor hidrotehnice din bazin, în special de
acumulările ale căror baraje sunt echipate cu descărcători de mare capacitate,
precum şi de caracteristicile funcţionale ale acestora, ca şi de starea sistemelor
la momentul producerii viiturii. Ca urmare, modelele de prognoză trebuie să
includă nu numai legile hidrologice ale bazinelor în regim natural, ci şi reguli de
gestiune a apei în acumulări care, la rândul lor, depind de modul de formare şi
de deplasare a apei în bazin. Preluarea de către gospodarii de apă a mesajului de
prognoză în regim natural cu încercarea de a-l folosi pentru exploatarea la ape
mari a uvrajelor hidrotehnice din bazin este total neproductivă. Această
abordare poate conduce la o eficienţă redusă a acumulărilor în micşorarea

efectelor viiturii sau chiar la manevre greşite, care prin suprapunerea vârfurilor
viiturilor atenuate în rezervoare cu cele produse în regim natural pe subbazinele
neamenajate pot conduce la efecte grave în aval. Numai un cuplaj al modelelor
hidrologice cu modelele de gestiune a apelor mari poate să asigure o previziune
corectă şi completă în condiţiile regimului amenajat al râurilor (Simota ş.a.,
1990).
2.6.2. PRAGURI CRITICE
Mărimile caracteristice de apărare împotriva inundaţiilor pot fi zonale şi

locale (H.G. 638/1999, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 385/1999).
Ele se mai numesc praguri critice şi sunt definite astfel:
o Pentru albiile majore îndiguite ale râurilor:
− Cota fazei I de apărare - în situaţia în care nivelul apei ajunge la piciorul
taluzului interior al digului pe o treime din înălţimea acestuia.
− Cota fazei II de apărare - în situaţia în care nivelul apei ajunge la
jumătatea înălţimii dintre cota fazei I şi cea a fazei III de apărare.
− Cota fazei III de apărare - în situaţia în care nivelul apei ajunge la
0,5-1,5 m sub cota nivelurilor apelor mari corespunzătoare probabilităţii
de depăşire pentru care au fost proiectate.
o Pentru zonele neîndiguite ale cursurilor de apă:
− Cota de atenţie este definită de nivelul la care este posibil ca în cazul
creşterii debitelor în continuare să se ajungă la inundaţie în scurt timp.
Cota de atenţie nu are aşadar o definiţie strict obiectivă. Ea trebuie
determinată astfel încât din momentul t A al atingerii ei până la momentul
atingerii cotei de inundaţie t I să existe un timp suficient, în intervalul
( tI − t A ) putându-se lua măsurile de apărare operative preconizate.
Aceasă abordare este dificil de obiectivizat, întrucât durata ( tI − t A )
depinde de gradientul de creştere a nivelului undei de viitură, care nu este
o caracteristică constantă într-o secţiune oarecare de râu. În general, cota
de atenţie este cu 0,5 - 1,0 m sub cota de inundaţie.
− Cota de inundaţie este definită de nivelul de la care începe inundarea
primului obiectiv social-economic. Stabilirea ei, deşi încă aproximativă,
are totuşi un grad de obiectivizare destul de ridicat.
− Cota de pericol este definită de nivelul care impune măsuri de evacuare a
oamenilor şi bunurilor din zona afectată, de restricţii privind circulaţia pe
calea ferată şi rutieră, precum şi luarea de măsuri speciale de exploatare a
construcţiilor hidrotehnice în vederea micşorării efectelor viiturii.
o În cazul pericolului de inundaţii prin blocarea gheţurilor în albiile

râurilor:
− Faza I - atunci când gheaţa se desprinde şi sloiurile se scurg pe cursul de
apă, în cantitate mare.
− Faza II - atunci când se formează îngrămădiri de sloiuri în dreptul
meandrelor râului, la poduri sau la alte tipuri de traversări ale albiei
râului.
− Faza III - atunci când sloiurile formează baraje de gheaţă (zăpoare) şi
începe creşterea rapidă a nivelurilor în amonte de zăpor.
Toate aceste cote se reactualizează periodic dacă situaţia ocupării terenului
situat în albia inundabilă a râului suferă schimbări semnificative (H.G.
638/1999, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 385/1999).
3
ETAPA DE PREPARARE
A MĂSURILOR NESTRUCTURALE
DE MICŞORARE
A EFECTELOR INUNDAŢIILOR
3.1. FORMAREA ŞI MAGNITUDINEA POTENŢIALĂ A VIITURILOR
3.1.1. LEGĂTURA ÎNTRE TIPURILE DE CIRCULAŢIE ATMOSFERICĂ

ŞI PRODUCEREA VIITURILOR
Principalele tipuri de circulaţie atmosferică care conduc la precipitaţii

abundente, având ca efect producerea unor viituri importante, sunt circulaţia
vestică, circulaţia nordică sau nord-vestică şi circulaţia sudică sau sud-estică
(Musteţea, 1996).
• Circulaţia vestică, de origine oceanică, se produce în condiţiile în care
concomitent, în partea de sud a Europei există un câmp anticiclonic (de mare
presiune), iar în zonele nordice există nuclee depresionare. Este caracterizată
prin transport de aer umed şi cald, mai ales în perioadele de iarnă, respectiv de o
pronunţată instabilitate atmosferică în zonele nordice ale ţării în timpul verii. Ca
urmare, în perioada de vară, acest tip de circulaţie favorizează producerea de
ploi de mare intensitate şi durată scurtă, care la rândul lor conduc la viituri
rapide în bazinele mici din zonele respective.
• Circulaţia nordică sau nord-vestică antrenează spre Europa Centrală şi
de Sud-Est mase de aer umed de origine oceanică. Acest tip de circulaţie, care
se manifestă în perioadele de primăvară-vară şi toamnă, produce scăderi bruşte
ale temperaturii aerului şi favorizează formarea precipitaţiilor torenţiale.
• Circulaţia sudică sau sud-estică se caracterizează printr-o puternică
advecţie de aer cald, încărcat cu multă umiditate la trecerea peste Marea
Mediteraneană. În timpul iernii, acest tip de circulaţie favorizează căderea unor
Etapa de preparare a măsurilor nestructurale de micşorare a efectelor inundaţiilor
mari cantităţi de precipitaţii, iar vara determină o vreme instabilă, generatoare

de ploi puternice, în special sub formă de averse.
Fiecare din aceste tipuri de circulaţie generală a atmosferei poate avea
configuraţii diferite funcţie de poziţia relativă în spaţiu a nucleelor ciclonice (de
joasă presiune), respectiv a nucleelor anticiclonice, precum şi de intensitatea sau
gradienţii acestora. Printre factorii meteorologici sinoptici care au cea mai mare
influenţă asupra producerii precipitaţiilor abundente care conduc la viituri
majore sunt ciclonii mediteraneeni. Aceştia sunt foarte frecvenţi în sezonul rece,
dar şi în perioada de primăvară (aprilie şi mai).
Ţinând cont de diversele situaţii sinoptice la sol şi la altitudine a
principalelor sisteme barice (cicloni şi anticicloni), cele mai frecvente cauze de
producere a viiturilor majore pe teritoriul României sunt următoarele:
Intrarea pe teritoriul ţării a maselor de aer cald, de origine tropicală,
vehiculate în prealabil deasupra Mării Mediterane şi încărcate cu multă umidi–
tate. Aceste mase de aer au o pronunţată instabilitate termodinamică (variaţie
mare de temperatură pe verticală) şi, în consecinţă, se manifestă prin mişcări
ascendente care determină cumulizări intense care conduc la precipitaţii
deosebit de abundente pe spaţii relativ largi. Abundenţa acestor ploi creşte dacă
se suprapun cu fronturi provenite din Oceanul Atlantic sau din Europa Centrală,
care transformă circulaţia sudică în circulaţie vestică. O astfel de configuraţie
complexă a dat naştere viiturii catastrofale din 12-15 mai 1970, care a afectat
practic întreaga Transilvanie. Abundenţa ploilor căzute în special în perioada
12-13 mai a fost favorizată de pătrunderea în această zonă de mare întindere a
unor fronturi reci, succesive, dinspre Europa Centrală, capabile să inducă o
ascendenţă puternică a aerului existent de origine mediteraneană (Musteţea,
1996). Pentru acest caz, situaţia sinoptică la sol este prezentată în figura 3.1.
Figura 3.1. Harta sinoptică la sol din 12 mai 1970 00 UTC (după A. Musteţea, 1996):
M – maxim barometric; D – depresiune barometrică.
Prezenţa nucleelor ciclonice reci, de altitudine (numite nuclee cut-off),

peste zonele de vest ale ţării, care întreţin activitatea ciclonică de la sol şi
accentuează gradul de instabilitate termodinamică a aerului. În partea anterioară
a acestor nuclee, zonă în care se găseşte ţara noastră, baroclinitatea se
accentuează de fiecare dată când pulsaţiile de aer cald determină un defazaj
între câmpurile masice şi cele termice, astfel încât mişcările verticale devin
foarte importante în cadrul deplasărilor advective. Ca urmare, volumele de aer
umed sunt antrenate în mişcări turbionare ascendente, cu produceri de
cumulizări şi deci de sisteme noroase cu mare potenţial precipitabil.
În condiţiile în care, în timpul verii, în partea estică a ţării se găseşte un
câmp anticiclonic (câmp de mare presiune), ciclonii mediteraneeni se întorc
(“evoluţie retrogradă”) şi, ca urmare a gradientului termic foarte mare, se pot
reîncărca cu mase de aer umed provenit din Marea Neagră. În aceste situaţii, la
scurt timp se produc succesiuni de episoade pluviale, fapt care conduce la
precipitaţii abundente în Moldova şi Muntenia. O asemenea configuraţie şi
evoluţie barică a condus la formarea viiturii catastrofale din 1-3 iulie 1975,
produsă în sudul şi zona centrală a ţării. Un prim nucleu de ploaie, căzut pe data
de 1 iulie, între orele 12 şi 24, a produs o creştere de debit, de mică amploare. În
continuare, frontul s-a deplasat către est, unde s-a întâlnit cu formaţia anticiclo–
nică existentă în zona de est a Ucrainei. Frontul rece l-a ajuns din urmă pe cel
cald, s-a întors într-o mişcare de rotaţie către vest, deplasându-se deasupra Mării
Negre, unde datorită puternicului contrast termic, s-a reîncărcat cu mase de aer
foarte umed, care au precipitat din nou pe data de 2 iulie între orele 12-24. Noile
precipitaţii au produs o a doua undă, cu caracter catastrofal, mult mai mare
decât prima. Magnitudinea acestei unde se datorează atât cantităţilor mari de
ploaie produse de al doilea nucleu, cât şi faptului că prima precipitaţie a saturat
solul, micşorând puternic infiltraţia în perioada următoare. Situaţia sinoptică la
sol se prezintă în figura 3.2.
3.1.2. PRECIPITAŢIILE GENERATOARE DE INUNDAŢII
Cantităţile importante de ploi căzute în intervale reduse de timp sunt aşadar

legate de particularităţile de evoluţie a ciclonilor, în special a celor de natură
mediteraneană. Diversele evoluţii ale ciclonilor sunt adesea strâns legate de
condiţiile orografice existente în zonele de deplasare a acestor cicloni.
Mişcarea pe verticală a maselor de aer se poate produce prin mărirea ampli–
tudinii unei succesiuni de mişcări verticale, în sus şi în jos, datorate diferenţelor
de temperatură ale aerului cald care vine în contact cu solul şi al celui care urcă
şi se răceşte. Acest fenomen se numeşte convecţie termică, având ca rezultat o
creştere în grosime a norilor, deci o amplificare a potenţialului de ploaie al
acestora, mai ales dacă atmosfera este în stare de instabilitate latentă.
Figura 3.2. Harta sinoptică la sol din 2 iulie 1975 00 UTC (după A. Musteţea, 1996);
M – maxim barometric; D – depresiune barometrică.
În acest caz, mişcarea ascensională este întreţinută, iar condensarea câştigă

în înălţime, luând naştere nori de tip cumulonimbus, responsabili de producerea
averselor foarte puternice.
Pe de altă parte, la contactul maselor de aer încărcate cu umiditate cu
versanţii pe care îi întâlnesc în deplasarea lor, se produce o deplasare forţată a
aerului pe verticală, fenomen care poartă numele de convecţie dinamică. În
aceste condiţii se produce un proces fizic de destindere adiabatică sau pseudo-
adiabatică, fără schimb de căldură cu exteriorul sau cu schimb neglijabil. Acest
fenomen este însoţit de o răcire continuă a masei de aer nesaturat, care se
saturează treptat, declanşându-se astfel condensarea apei. Ambele tipuri de
mişcări convective, dezvoltate în contextul unei alimentări advective de aer
umed, conduc la precipitaţii sub formă de averse puternice produse pe bazine
relativ reduse ca suprafaţă (câteva sute de km 2 ).
Aceste averse se dezvoltă în cadrul general al unor ploi de intensitate relativ
mare, care cuprind spaţii largi de suprafaţă bazinală. În consecinţă, inundaţiile
regionale (lente) produse în bazine mari sunt adesea însoţite de viituri cu
caracter local, rapide, produse pe bazine relativ mici, dar cu intensităţi extrem
de mari care, prin efectul de surpriză, produc pagube majore şi mai întotdeauna
pierderi de vieţi omeneşti.
În ţara noastră, ploile de mare intensitate, cu durate cuprinse între 8-12 ore
şi 24-72 ore, produc viituri cu caracter general pe suprafeţe bazinale situate între
3.000 şi 25.000 km 2 (şi chiar mai mult). În cadrul intervalelor de ploaie
menţionate anterior se produc nuclee de ploi de intensitate extremă şi durată
foarte scurtă, de ordinul a 2-3 ore (şi chiar mai puţin), care conduc la formarea
de viituri rapide, cu caracter local.

În tabelul 3.1 sunt prezentate valorile maxime ale ploilor torenţiale cu durată
mai lungă şi extindere spaţială mai mare, cât şi a celor de intensitate extremă,
produse pe spaţii relativ puţin întinse, înregistrate în România. Dintre
evenimentele prezentate în acest tabel trebuie remarcată ploaia din noaptea de
29/30 august 1924, când în numai 16 ore în comuna Letea aflată în Delta
Dunării au căzut 691 mm coloană de apă.
Tabelul 3.1
Ploi extraordinare înregistrate în România
Data Staţia Strat de ploaie Durata

[mm]
29/30.08.1924 Casimcea Beştepe 650,0 24 h
26.06.1925 Ciuperceni- Dolj 348,9 24 h
19.06.1924 Fundata-Braşov 306,0 24 h
16.06.1938 Cârlibaba-Suceava 280,4 24 h
10.06.1901 Surdila-Găiseanca 266,0 24 h
09.07.1934 Deva 262,0 24 h
05.09.1912 Vatra Dornei 260,0 24 h
07.07.1889 Curtea de Argeş 226,3 24 h
29/30. 08.1924 Sulina 239,5 17 h
29/30.08.1924 Letea-Tulcea 690,6 16 h
30.08.1924 Caraomer_Constanţa 320,0 4h
30.08.1924 Sarichioi-Tulcea 243,0 3-5h
17.08.1900 Caraomer-Constanţa 300,0 4 h 13 min
14.06.1889 Rădeni-Botoşani 122,0 4 h 30 min
10.06.1901 Surdila-Gaiseanca-Brăila 200,0 4 h 25 min
21.06.1979 Lucieni-Dâmboviţa 260,0 2h
28/28. 07.1991 Livezi-Bacău 149,0 2 h 30 min
12.07.1999 Lunca Tomeasa 136,0 2h
27.05.1897 Piria-Mehedinţi 145,2 2 h 30 min
02.06.1897 Piria-Mehedinţi 98,0 2h
28/29.07.1991 Lucăceşti-Bacău 95,5 2h
21.06.1979 Tătărani-Argeş 256,0 2-3 h
07.07.1889 Curtea de Argeş 204,6 20 min
02.06.1897 Piria-Mehedinţi 180,5 35 min
09.06.1999 Laslea-Mureş 52,0 30 min
29.07.1991 Solonţ-Bacău 56,1 20 min
24.06.1889 Cuzganu-Constanţa 80,0 30 min
02.08.1997 Paltinu-Prahova 35,0 15 min
28.06.1889 Râmnicu Sărat 35,0 6 min
Această valoare enormă este considerată plauzibilă, având în vedere că în

aceeaşi zonă, la Casimcea (Beştepe), au căzut în aceeaşi noapte 650 mm , la
Sarichioi – judeţul Tulcea 243 mm, la Caraomer – judeţul Constanţa 320 mm, iar
la Sulina s-au înregistrat 239,5 mm în 17 ore. Ploaia punctuală de aproximativ
650 - 700 mm este considerată drept “ploaia maximă probabilă”, fiind rezultatul
unei advecţii mediteraneene, combinată cu o ciclogeneză pe Marea Neagră.
Izohietele acestei ploi excepţionale (Musteţea, 1996) sunt prezentate în figura 3.3.
Din tabelul 3.1 trebuie de asemenea remarcat faptul că ploi torenţiale în
24 ore, având valori deosebit de mari, s-au produs nu numai în zona din
apropierea Mării Negre, ci şi în alte părţi ale ţării, în zone de dealuri şi de
munte, caracterizate printr-un potenţial ridicat de viitură. Multe ploi înregistrate
pe intervale de 24 de ore s-au produs probabil într-un timp mai scurt, dar nu au
putut fi înregistrate cu ajutorul pluviografelor, acestea neexistând la acea vreme.
O altă observaţie interesantă relativ la datele pluviometrice din tabelul 3.1 se
referă la ploile cu intensitate extremă produse în perioade foarte scurte.
Aceste valori dau de fapt măsura potenţialului precipitaţiilor lichide care pot
produce viituri rapide (brutale) pe întreg teritoriul ţării. Precipitaţii cu intensităţi
similare celor de 204 mm/20 minute la Curtea de Argeş sau de 181 mm /
35 minute la Piria–Mehedinţi, se pot produce în oricare parte a ţării.
Figura 3.3. Izoliniile ploii din 29/30 august 1924 (după A. Musteţea, 1996).
Aceeaşi afirmaţie se poate face şi pentru ploile de ordinul a 150-250 mm

produse în intervale de numai 2 − 3 ore (Lucieni - Dâmboviţa, Livezi - Bacău,
Lunca Tomeasa - Hunedoara), generatoare de viituri rapide, catastrofale pe
suprafeţe bazinale de ordinul a 100 - 300 km2 . Din acest motiv, studiul statistic
punctual (la staţie) al potenţialului de ploaie cu o durata dată, cauzatoare de
inundaţii majore, poate conduce la valori subevaluate. Acest rezultat se
datorează faptului că pentru perioada de timp cu înregistrări de ploi maxime
anuale la o staţie dată nu s-a înregistrat obligatoriu ploaia cu frecvenţa
corespunzătoare acelei perioade de timp. Cu totul întâmplător, o ploaie cu
frecvenţa corespunzătoare acelei perioade s-ar putea produce într-un punct
apropiat de staţia meteorologică, dar fără posibilitatea de fi înregistrată. În
consecinţă, studiul statistic punctual trebuie abandonat şi înlocuit cu studiul
statistic spaţio-temporal al ploilor, aşa cum a fost tratat pentru prima dată în
România de către C. Diaconu (Diaconu şi Şerban, 1994).
Datele din tabelul 3.1 reprezintă o selecţie a celor mai puternice ploi
înregistrate din secolul al XIX-lea până în prezent. În lucrarea elaborată de
Musteţea (1996) se pot găsi informaţii suplimentare privind ploile torenţiale
care au generat cele mai mari viituri din România. De asemenea, în aceeaşi
lucrare se face o analiză amănunţită şi deosebit de utilă a cauzelor genetice şi a
circumstanţelor de producere a viiturilor istorice din România.
3.2. POTENŢIALE DE VIITURĂ ÎN ROMÂNIA.

COMPARAŢIE CU CELE MAI MARI VIITURI DIN EUROPA
3.2.1. MODALITĂŢI DE EVALUARE A POTENŢIALULUI DE VIITURĂ
Scopul evaluării magnitudinii potenţiale este de a oferi elemente de referinţă

şi de comparaţie între mărimea viiturilor care s-au produs recent şi mărimea
viiturilor anterioare. În mod obiectiv, magnitudinea potenţială a unei viituri este
definită cel mai adesea prin mărimea debitului maxim al undei de viitură, căruia
i se asociază probabilitatea de depăşire corespunzătoare. O metodologie com–
pletă de determinare a curbei probabilităţilor de depăşire a debitelor maxime,
precum şi o fundamentare teoretică a procedurilor de calcul, se găseşte în
diverse lucrări (Constantinescu ş.a., 1956; Vladimirescu, 1978; Drobot, 1986;
Drobot, 1997).
În continuare se va prezenta o schematizare a etapelor de calcul care trebuie
urmate pentru determinarea debitului maxim corespunzător unei probabilităţi de
depăşire fixată. Se precizează că această procedură este aplicabilă doar în cazul
în care se dispune de şiruri de date ale debitelor maxime înregistrate pe o
perioadă de timp suficient de lungă. Asupra lungimii acestei perioade, care
trebuie să fie de cel puţin 30-40 ani, se fac referiri complete în diverse lucrări
(Stănescu, 1992a; Mociorniţa ş.a., 1997; Drobot, 1997). Schema de calcul este
redată în continuare.
Se porneşte de la şirul cronologic de debite maxime anuale:
⎧ Q , Q , Q ,...............Q ⎫ . (3.1)
⎨ 1 2 3 n⎬
⎩ ⎭
Se ordonează şirul în ordine descrescătoare, obţinându-se seria:
⎧ Q* , Q* , Q* ,..................Q* ⎫ . (3.2)
⎨ 1 2 3 n⎬
⎩ ⎭
Se calculează probabilitatea empirică de depăşire a fiecărei valori a
debitului din şirul ordonat descrescător cu relaţia Weibull:
i
p= . (3.3)
n+1
Pe un grafic având pe abscisă scara probabilităţilor de depăşire, iar pe
ordonată debitele, se raportează punctele care reprezintă curba empirică de
probabilitate:
{( pi , Q *i )}. (3.4)
Prin metoda momentelor se calculează parametrii curbei empirice de

distribuţie: media aritmetică Q şi abaterea medie pătratică σ (sau coeficientul
σ⎞
de variaţie Cv = ⎟⎟ :
Q⎠
n n
∑ Qi ∑ (Qi − Q )2
i =1 i =1
Q= ; σ= . (3.5)
n n −1
Parametrii curbei de distribuţie se mai pot calcula şi prin metoda celor

mai mici pătrate (Drobot, 1997).
Coeficientul de asimetrie se determină folosind relaţiile:
C s = 4C v pentru bazine mici şi medii

(3.6)
C s = 3 Cv pentru suprafeţe mari (peste 10.000 km 2 )
Se alege un tip de curbă de distribuţie teoretică folosită în analiza
statistică a şirurilor hidrologice de debite maxime. Cele mai utilizate curbe de
distribuţie sunt:
− distribuţia Gama cu trei parametri (Pearson III);

− distribuţia binomială exponenţială (Kriţki-Menkel);
− distribuţia log-normală cu doi şi trei parametri (Galton);
− distribuţia extremelor (Gumbel).
Se calculează ordonatele curbei de probabilitate de depăşire teoretică
pentru diferite valori standard ale valorii probabilităţilor (0,01%, 0,1%, 0,5%,
1%, 2%, 3%, 5%, 10%, 20%, 50%, 80%, 90%), admiţând că parametrii statistici
ai curbelor teoretice sunt egali cu cei ai repartiţiei empirice.
Se aplică unul din testele de concordanţă pentru a verifica dacă
ordonatele curbei teoretice de probabilitate sunt consistente cu un anumit grad
de încredere cu cele ale curbei empirice de probabilitate. Testele de concordanţă
cele mai utilizate sunt testul χ 2 şi Kolmogorov (Drobot, 1997). Se mai poate
utiliza analiza vizuală a concordanţei dintre curba de probabilitate teoretică şi
cea empirică, fără însă a putea determina gradul de încredere (Meylan şi Musy,
1999).
Dacă pentru un anumit grad de încredere ipoteza este respinsă, atunci se
modifică în primul rând parametrii statistici ai distribuţiei, aplicându-le corecţii
determinate în funcţie de abaterea medie pătratică a fiecărui parametru şi de
probabilitatea de eroare admisă. Abaterile medii pătratice ale parametrilor sunt:
σQ
σQ = ; (3.7)
n
Cv
σC v = 1 + 2 Cv2 ; (3.8)
2n
6 (1 + 5 Cv2 + 5 Cv4 )
σC s = . (3.9)
n
Se acceptă o probabilitate de eroare pε şi apoi se calculează valoarea

factorului multiplicativ t pε , care se înmulţeşte cu abaterea medie pătratică a
fiecărui parametru, obţinându-se corecţiile: t pε σQ , t pε σCv , respectiv t pε σC s ,
care trebuie aplicate valorilor iniţiale ale fiecărui parametru considerat. De
exemplu, valoarea corectată a coeficientului de variaţie are expresia:
Cv' = Cv + t pε σCv . Calculul factorului multiplicativ t pε se face admiţând
distribuţia normală a erorilor de estimare a parametrilor statistici ai seriei
debitelor maxime anuale.
Se reia calculul curbei teoretice de probabilitate şi se aplică din nou testul

sau testele de concordanţă. Dacă ipoteza nu este respinsă pentru un grad de
încredere acceptat, atunci curba teoretică de probabilitate se consideră corectă şi
se calculează intervalele de încredere pentru valori standard ale probabilităţilor
de depăşire. Intervalele de încredere se determină în funcţie de tipul de curbă de
distribuţie selectată, conform relaţiilor date în Stanciu ş.a. (1985) sau Drobot
(1997). Dacă ipoteza este din nou respinsă, atunci se alege alt tip de curbă de
distribuţie teoretică, reluându-se calculul de la punctul de determinare a
ordonatelor funcţiei de probabilitate de depăşire; procedeul continuă până când
concordanţa este admisă pentru gradul de încredere acceptat.
Determinarea debitelor maxime cu ajutorul procedurii descrise anterior
implică existenţa unor şiruri suficient de lungi de date directe privind debitele
maxime anuale. În cazul unor staţii hidrometrice relativ recent înfiinţate, numă–
rul de termeni ai şirurilor statistice este redus, astfel încât calculul parametrilor
statistici nu este relevant. Mai mult decât atât, de cele mai multe ori este necesar
să se calculeze debitele maxime anuale cu diferite probabilităţi de depăşire
pentru secţiuni pe râu care nu sunt controlate hidrometric.
În aceste cazuri se folosesc relaţii de regionalizare hidrologică, cunoscute
în ţara noastră deopotrivă sub termenul de relaţii de “sinteză hidrologică” sau
de “relaţii de generalizare”. Relaţiile de regionalizare hidrologică exprimă
legăturile dintre elementele hidrologice caracteristice Z şi parametrii fizico-
geografici ai bazinelor de recepţie ( x1 , x2 , x3 ,....., xm ) .
Relaţia de calcul este de tipul:
α α
Z = A ⋅ x α11 ⋅ x α22 ⋅ x 33 ..... x mm . (3.10)
În cazul relaţiilor de regionalizare a undelor de viitură, parametrii fizico-

geografici cei mai utilizaţi sunt: altitudinea medie a bazinului de recepţie,
suprafaţa bazinului, panta bazinului, panta râului, lăţimea bazinului. Tipurile de
relaţii de regionalizare a debitelor maxime anuale ale undelor de viitură în
România sunt prezentate în diverse lucrări, cum sunt: Mociorniţa şi Stanciu
(1997), Diaconu şi Şerban (1994) sau Stănescu ş.a. (2000).
Pentru regionalizarea debitelor maxime anuale se utilizează relaţii dintre
debitele maxime specifice cu diferite probabilităţi de depăşire qmax p % şi
H
parametrul complex , în care H (m) este altitudinea medie a bazinului de
F
recepţie, iar F este suprafaţa bazinului ( km2 ). Pentru teritoriul României s-au
identificat 16 regiuni pentru care sunt valide relaţii de regionalizare de tipul:
⎛ H ⎞
qmax p % = f ⎜ ⎟ . (3.11)
⎜ F ⎟
⎝ ⎠
Graficul unei astfel de funcţii, precum şi zonele de regionalizare a debitelor

maxime specifice cu diferite probabilităţi sunt prezentate în figura 3.4.
Odată stabilite valorile debitelor maxime cu diferite probabilităţi de depăşire,
fie la staţiile hidrometrice, fie în diferite secţiuni ale cursurilor de apă conside–
rate, potenţialul unei viituri se poate reprezenta tabelar sau grafic pentru a răs–
punde la următoarele întrebări:
a)
UCRAINA
16
RE
PU
1
RIA
15
BL
2
GA
I CA
3 14
UN
MO
4
LD
Pru
OV
t
13
A
5
ire
t
Mures
Olt
8
b) 6 12 AI N
A
UC R
RE
PU IU
6a
BL G
10
IC OS
A LA
F E VI
9
DE A
RA
7
11
TI
VA
Duna
rea
BULGARIA
Figura 3.4. a - Relaţii de regionalizare a debitelor maxime în zona 9;

b - harta cu zonarea relaţiilor de regionalizare.
− Cât de rară a fost viitura care s-a produs recent?

− Care sunt urmările unei viituri al cărei debit maxim are o frecvenţă dată?
Pentru a pune în evidenţă severitatea viiturii din 12-15 mai 1970, în tabelul 3.2
sunt prezentate debitele maxime înregistrate la staţiile hidrometrice afectate de
viitură, precum şi frecvenţa acestora, exprimată prin perioada medie de repetare,
obţinută din curbele probabilităţilor de depăşire determinate cu metodologia
prezentată anterior. Din tabel se poate observa că la staţiile la care perioada de
observaţii începe în jurul anului 1950, frecvenţa teoretică este mai rară decât cea
care rezultă din lungimea acestei perioade. Excepţie fac staţiile Rodna - pe râul
Someş, care are o suprafaţă mică a bazinului de recepţie, iar ploaia, având o
durată relativ mare, nu a avut intensitatea corespunzătoare duratei de concentrare
a bazinului, precum şi Salatiu - pe râul Someşul Mic, în bazinul căruia cantitatea
de ploaie a fost mai mică.
Tabelul 3.2
Frecvenţa debitelor maxime ale viiturii din 12-15 mai 1970
Frecvenţa [1/ani]
Perioada
Râul Staţia După După curba
de observaţii
înregistrări de probabilitate
Vişeu Bistra 1902-2000 99 77
Iza Vad 1947-2000 64 50
Tur Turulung 1951-2000 50 100
Someşul Mare Rodna 1952-2000 49 7
Someşul Mare Nepos 1902-2000 99 111
Someşul Mare Beclean 1900-2000 101 71
Someşul Mic Salatiu 1964-2000 37 13
Someş Dej 1947-2000 54 83
Someş Satu Mare 1925-2000 76 100
Mureş Glodeni 1900-2000 101 111
Mureş Alba Iulia 1870-2000 131 83
Mureş Arad 1892-2000 109 77
Târnava Mare Ţopa 1955-2000 46 67
Târnava Mare Blaj 1951-2000 50 63
Târnava Mică Sărăţeni 1950-2000 51 142
Târnava Mihalţ 1952-2000 49 50
O altă modalitate de a pune în evidenţă magnitudinea unei viituri cu

probabilitate redusă de depăşire constă în reprezentarea grafică a debitelor
maxime specifice qmax (l /s/ km 2 ) funcţie de suprafaţa F ( km 2 ) a bazinului de
recepţie. Situarea punctelor în câmpul delimitat de înfăşurătoarele debitelor
maxime cu probabilităţile de depăşire de 1% şi 5% poate oferi dimensiunea
potenţialului unei viituri, aşa cum este cazul viiturii catastrofale din 12-15 mai
1970 (Stănescu şi Musteţea, 1995) (fig. 3.5).
10000
V ise u-Iz a -Tur-S om e s 1%
q(l/s/km 2 ) 5%
M ure s-Ta rna ve 1%
5%
1000 V ise u-Iz a -Tur-S om e s

a) M ure s-Ta rna ve
100
100 1000 10000 F(km 2 ) 100000
b)
Figura 3.5. Debitele maxime specifice ale viiturii din 12-15 mai 1970:
a - debite maxime specifice; b - zonele afectate de inundaţie.
Se poate observa că marea majoritate a punctelor care reprezintă debitele

maxime specifice evaluate la staţiile hidrometrice de pe un spaţiu totalizând
peste 60.000 km2 (bazinele Mureş – zona I, Someş şi bazinele hidrografice din
Maramureş-Vişeu-Iza-Săpânţa-Tur – zona II) se găsesc între curbele înfăşură-
toare corespunzând probabilităţilor de depăşire de 1% şi 5%.
În figura 3.6 se poate urmări o reprezentare analogă pentru viitura din 1-3 iulie
1975 din bazinele Someşul Rece, Mureş, Olt superior, Argeş, afluenţilor Oltului
inferior, Ialomiţa şi Buzău. Debitele de vârf ale acestei viituri cu caracter
catastrofal, care s-a format pe un teritoriu bazinal de peste 50.000 km2 au avut,
ca şi în cazul viiturii din 1970, probabilităţi de depăşire cuprinse între 1% şi 5%.
10000 10000
1% 1%
Arges-Olt Inferior.
5% 5% Ialomita
q(l/s/km 2 )
I II
q (l/s /k m 2 )
1000
1000
100
100
F(km)2 100 1000 F(km 2) 10000
100 1000 10000 100000
1000
III
q(l/s/km 2 )
100
1% Somes Rece-Mures-Olt Sup.

5%
10
100 1000 10000 F(km)2 100000
Figura 3.6. Debitele maxime specifice ale viiturii din 1-3 iulie 1975.
O problemă specială a potenţialelor de viitură o constituie evaluarea

debitelor de vârf ale viiturilor rapide. Aceste tipuri de viituri se produc pe
bazine mici, având suprafeţe de recepţie cuprinse între câţiva km2 şi câteva
sute de km2 . Caracteristica principală a viiturilor rapide constă în faptul că au
durate de creştere de maxim 3-4 ore, luând prin surprindere populaţia şi
provocând adesea pierderi de vieţi omeneşti. Viiturile rapide se pot produce în
orice zonă caracteristică de relief, dar cele mai sensibile regiuni se găsesc în
Subcarpaţii Meridionali şi de Curbură, expuşi cel mai mult advecţiilor bogate de
aer umed mediteranean. În mişcarea aerului încărcat cu umiditate, de la sud-vest
către nord-est are loc o ascensiune pe versanţi în zona piemontană, însoţită de o
destindere pseudo-adiabatică, rezultând ploi cu intensitate deosebit de puternică
şi cu durată scurtă, de ordinul a 2-3 ore. O astfel de viitură rapidă este cea
formată în noaptea de 21-22 iunie 1979 în bazinul superior al râului Potop şi în
sub-bazinele afluenţilor săi Cobia şi Răstoaca, pe o suprafaţă de 196 km2 .
Pe fondul unei advecţii masive de aer umed mediteranean, în zona de ascen–
siune pe versanţi a avut loc o puternică cumulizare, care a condus la producerea
unei ploi de intensitate deosebită; într-un interval de două ore, în nucleul prin–
cipal s-au măsurat peste 200 mm coloană de apă (fig. 3.7), ceea ce a condus la
formarea unei viituri excepţionale, având un debit de culminaţie de 870 m3/s
(4.400 l /s/ km2 ), care a fost atins în mai puţin de 3 ore de la începerea ploii.
Figura 3.7. Izohietele ploii din 21/22 iunie 1979 şi unda de viitură în bazinul râului Potop.
Acest debit maxim a avut o frecvenţă apreciată la 1/200-1/500 ani.

Un alt eveniment remarcabil a avut loc în noaptea de 28/29 iulie 1991 în
bazinul râului Tazlău, când în mai puţin de 2 ore au căzut peste 150 mm de
coloană de apă, rezultând o viitură rapidă cu un prim debit de vârf de peste
2.000 m3/s , urmat de al doilea vârf de circa 1.000 m3/s . Această viitură a
provocat ruperea barajului Belci, al cărui lac de acumulare avea un volum de

21,2 milioane de m3 . Rezultatul ruperii barajului a fost dezastruos: unda de
rupere, cu o viteză a apei de peste 9 m/s, a distrus satele Slobozia şi Gura Văii,
provocând moartea a 40 persoane; barajul, construit din materiale locale, a fost
spălat până la bază, pe o lungime de circa 120 m.
Viituri rapide se produc chiar şi în zone de mică altitudine. Un exemplu
elocvent îl constituie viiturile din Dobrogea, unde fenomenele de ciclo-geneză
datorate Mării Negre provoacă ploi torenţiale foarte intense, cu durate de câteva
ore. Pe de altă parte, fragmentarea puternică a reliefului în această regiune
determină bazine hidrografice de suprafaţă mică, al căror timp de răspuns este
de acelaşi ordin de mărime cu durata scurtă a ploilor torenţiale. Această
concordanţă dintre durata redusă a ploilor torenţiale şi timpul scurt de răspuns al
bazinelor conduce frecvent la formarea viiturilor rapide în Dobrogea.
În tabelul 3.3 sunt prezentate debitele de vârf ( Qmax ), debitele maxime
specifice ( qmax ) şi ploile generatoare ale celor mai mari viituri rapide din
România, înregistrate sau reconstituite pentru bazine cu suprafaţă F mică,
(Stănescu, 2000).
Tabelul 3.3
Caracteristicile celor mai mari viituri rapide din România
Râul Secţiunea Data Qmax qmax Intensitatea

F
ploii
[km2] [m3/s] [l /s km 2 ]
Râul Mare Padăşel 06.1948 328 800 2.440 *
Motru Apa Neagră 30.07.1969 292 640 2.192 175mm/3h
Valea Iris Petreni 20.07.1972 10,5 97,5 9.286 *
Mâzgana Confluenţa 02.07.1975 17 209 12.294 250mm/2h
Argeşel
Cârcinov Priboieni 21.06.1979 41,3 350 8.475 180mm/2h
Potop Toleşti 21.06.1979 54 540 10.000 300mm/2h
Potop Strâmba 21.06.1979 102 720 7.059 250mm/2h
Potop Gura Foii 21.06.1979 196 870 4.438 220mm/2h
Hauzeasca Firdea 29.07.1980 29 320 11.052 200mm/2h
Valea Cladova 29.07.1980 40 200 5.000 *
Cladova
Milcov Cârligele 23.05.1988 114 330 2.875 115mm/3h
Râul Mare Gura Apei 12.07.1999 234 850 3.632 190mm/2h
Tazlău Belci 29.07.1991 1.000 2.000 2.000 150mm/2h
Cerna Cerna 12.07.1999 43 201 4.674 213mm/7h
Cerna Cerna Sat 12.07.1999 170 436 2.565 193mm/7h
* Nu există informaţii asupra intensităţii ploii.

3.2.2. CARACTERIZAREA STATISTICĂ MULTIDIMENSIONALĂ
A POTENŢIALULUI DE VIITURĂ
În cazuri speciale, determinarea debitelor de culminaţie şi a frecvenţei

acestora nu este suficientă pentru a caracteriza în mod complet potenţialul de
viitură, fiind necesară prezentarea unor combinaţii de mărimi care să definească
unda de viitură.
Prima categorie de combinaţii este legată de factorul “timp” şi se referă la
legătura “debit-durată” sau la variabilele hidrologice sintetice care descriu
regimul hidrologic.
A doua categorie de caracteristici hidrologice se referă la factorul “spaţiu”
atunci când evaluarea potenţialului de viitură se referă la un teritoriu întins. În
această categorie intră variabile hidrologice de aceeaşi natură care sunt legate
între ele ca urmare a efectului de integrare a scurgerii din amonte în aval.
Aceste combinaţii de elemente hidrologice denumite “caracteristici hidro–
logice conjugate” (Stănescu, 1972; Stănescu, 1998; Galèa şi Prudhomme, 1994)
definesc un eveniment de viitură prin două sau mai multe caracteristici sintetice
condiţionate. În acest fel rezultă o imagine mult mai completă a potenţialului de
viitură decât considerarea fiecărei variabile luate independent. De exemplu, o
undă de viitură poate fi definită atât prin debitul de vârf, cât şi de volumul său.
Considerarea probabilităţilor aferente diverselor combinaţii ale celor două
elemente este utilă şi chiar necesară pentru caracterizarea completă şi corectă a
potenţialului de viitură. Cel mai adesea această problemă survine în următoarele
cazuri:
− evaluarea potenţialului de viitură în zona de confluenţă a două râuri ale
căror debite de vârf sunt corelate între ele;
− optimizarea exploatării descărcătorilor de ape mari în timpul viiturilor,
ţinând cont atât de debitul maxim, cât şi de volumul şi de forma undei de
viitură;
− evaluarea potenţialului de viitură definit nu numai prin debitul de
culminaţie, ci şi prin durata apei peste nivelul corespunzător inundaţiei;
− evaluarea spaţială a frecvenţei diferitelor componente ale unei viituri
produse la închiderea unui bazin şi definită prin valoarea debitului şi /sau
volumului său maxim cu o perioadă de revenire dată.
În continuare sunt prezentate două cazuri frecvent întâlnite în practica
determinării complexe a potenţialului de viitură.
• Debitele maxime la confluenţa a două râuri. Pentru determinarea
înălţimii digurilor în zona de confluenţă a două râuri trebuie să se ţină cont de
debitele maxime ale acestora, care cel mai adesea sunt corelate între ele.
Considerând figura 3.8 se pot constata următoarele:
Pe sectorul amonte al râului A, unde nivelurile nu sunt influenţate de
remuul produs de debitul maxim al râului B, înălţimea digului depinde doar de
debitul de vârf al râului A cu probabilitatea acceptată p%.
Figura 3.8. Schema de determinare a probabilităţii compuse la o confluenţă de râuri.
Pe sectorul aval al râului A, în imediata vecinătate a punctului de

confluenţă, înălţimea digului depinde de cel mai mare debit pe râul B cu
probabilitatea acceptată p%.
Pe sectorul intermediar (zona de remuu) înălţimea digului depinde de
nivelurile maxime realizate prin influenţa reciprocă dintre debitele maxime ale
râurilor A şi B.
Dacă condiţiile fizico-geografice din bazinele celor două râuri sunt de ase–
menea natură încât debitele maxime sunt dependente unul de altul, atunci se
poate calcula riscul hidrologic R sau probabilitatea de producere a debitului Q A
condiţionat de Q B , respectiv de producere a lui Q B condiţionat de Q A , cu
relaţia:
R = p ( QA ⏐ Q ⎞⎟ = p ⎛⎜ Q ⏐ Q ⎞⎟ = p ( QA U QB ) (3.12)
B⎠ ⎝ B A⎠
Evident, debitul QA este caracterizat de o probabilitate de depăşire

individuală p A , diferită de probabilitatea de depăşire pB a debitului QB .
Se poate demonstra (Stănescu, 1972) că pentru o valoare fixată a riscului R,
( )
nu există o singură soluţie Q A , QB , ci o multitudine de perechi de debite
{( Q A i , QB i )}, caracterizate de probabilităţile de depăşire p A i , respectiv pB i .
Cu alte cuvinte, pentru un i dat, fiecărei perechi de debite ( Q A i , QB i ) îi
corespunde acelaşi risc R la confluenţă. În acest caz, pentru dimensionarea
îndiguirii se va recurge la un calcul tehnico-economic, ţinând cont de faptul că
pe măsură ce cresc investiţiile în digul A, cele referitore la digul B scad (Hâncu,
1971; Stănescu, 1972).
Problema determinării înălţimii digurilor de contur astfel încât suprafaţa
protejată (zona haşurată din fig. 3.8) să nu fie inundată decât o dată la T ani,
revine la a scrie:
p ( Q A U QB ) = p ( Q A ) + p ( QB ) − p ( Q A I Q B ) . (3.12’)
Dacă variabilele QA şi QB sunt dependente, adică dacă între ele există o

corelaţie destul de strânsă, pentru determinarea termenului p (Q A I Q B ) este
necesar să se aplice un calcul statistic bidimensional.
Pentru exemplificare, se consideră suprafaţa îndiguită aflată în zona de
confluenţă a râului Siret cu Dunărea. În conformitate cu relaţia (3.12’) se
calculează probabilitatea p (QD I QS ) a intersecţiei valorilor d ebitelor maxime
QS pe Siret şi QD pe Dunăre.
În general, probabilitatea intersecţiei a două variabile xi şi x j se determină
astfel (Stănescu, 1973):
a) Se calculează transformatele xi' şi x 'j ale variabilelor xi şi x j , astfel
încât acestea să aibă o distribuţie normală (Gauss). Transformarea se obţine
folosind relaţia:
x ' = log ( X + c ) , (3.13)
în care X este fie xi , fie x j , iar constanta c se determină cu relaţia:
X 5% X 95% − X 20% X 80%

c= . (3.14)
X 5% + X 95% − X 20% − X 80%
În relaţia (3.14), X p % este valoarea variabilei hidrologice X cu

probabilitatea de depăşire p % determinată din curba empirică de probabilitate.
b) În continuare, probabilitatea de depăşire bidimensională se determină cu
relaţia lui Owen (Owen, 1956):
⎡ ⎤
P ⎛⎜ x i' , x 'j ⎞⎟ = 1 − 0,5 ⎢ P ⎛⎜ x i' ⎞⎟ + P ⎛⎜ x 'j ⎞⎟⎥ − T ⎛⎜ x i' , a1 ⎞⎟ − T ⎛⎜ x 'j , a2 ⎞⎟ − C , (3.15)
⎝ ⎠ ⎣ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎦ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
în care P ( xi' ) şi P ( x 'j ) sunt probabilităţile de nedepăşire ale variabilelor

normalizate xi' şi x 'j , având o distribuţie normală, iar funcţia T ( x , a ) este
tabelată (Owen, 1956). Mărimile normalizate se obţin cu relaţia generală:
x − x*
x' = . (3.16)
σ*
Valorile a1 şi a2 se calculează cu relaţiile:
xi' − rij* x 'j x 'j − rij* xi'

a2 = a1 = . (3.17)
2 2
x 'j 1 − rij* xi' 1 − rij*
*
Parametrii x , σ* şi rij* din relaţiile (3.16) şi (3.17) sunt: media condi-
ţionată, abaterea medie pătratică condiţionată, respectiv coeficientul de corelaţie
dintre cele două variabile normalizate xi' şi x 'j , cu distribuţie normală. Valorile
acestor parametri se calculează astfel (Stănescu, 1972) :
− valoarea medie condiţionată:
σi
xi* = xi − rij* (x j − x j ) ; (3.18)
σj
σj
x *j = x j − rij* (xi − xi ) ; (3.19)
σi
− abaterea medie pătratică condiţionată:

2
σ*i = σi 1 − rij* ;
(3.20)
σ*j = σ j 1 − rij , *2
în care:
x i , x j sunt valorile medii ale variabilelor xi' şi x 'j ;
σi , σ j - abaterile medii pătratice ale variabilelor xi' şi x 'j ;
rij* este coeficientul de corelaţie dintre xi' şi x 'j .
După determinarea probabilităţii p ( Q D I QS ) se reprezintă grafic funcţia

p ( Q D U QS ) , care depinde în fond de probabilităţile individuale de depăşire pe
râul Siret şi pe Dunăre (fig. 3.9); se poate scrie deci:
(
p Q D U QS = f ) { p ( QS ) , p ( Q D ) } . (3.21)
Interesează care sunt combinaţiile de debite pe Dunăre şi pe Siret, respectiv

probabilităţile de depăşire individuale ale acestora, astfel încât riscul de
inundare a incintei să fie de 1% ; valorile corespunzătoare sunt prezentate în
tabelul 3.4.
Tabelul 3.4
Debite maxime simultane şi probabilităţi de depăşire corespunzătoare pe râul Siret
şi pe Dunăre conducând la o probabilitate de inundare de 1% în zona confluenţei
Alternativa 1 2 3 4 5 6 7
Q S [m 3/s] 350 930 2.200 2.400 2.600 2.900 3.750
Q D [m 3/s] 15.800 14.100 13.200 12.100 11.500 9.500 4.500

p [QD ] 1% 3% 5% 10% 20% 40% 99%
p [QS ] 99% 35% 6,5% 4,6% 3,8% 2,5% 1%
Figura 3.9. Dependenţa dintre probabilitatea bidimensională în funcţie de probabilităţile

unidimensionale ale debitelor maxime în zona de confluenţă a râului Siret cu Dunărea.
Pentru perechile de debite din tabelul 3.4 se efectuează calculul hidraulic al
curbelor suprafeţelor libere ale apei pe râul Siret şi apoi se determină
înfăşurătoarea acestora; în apropiere de confluenţă, înfăşurătoarea curbelor
suprafeţei libere corespunde debitului cu probabilitatea de depăşire de 1% pe
Dunăre. De asemenea, pe râul Siret în zona de încetare a remuului Dunării,
înfăşurătoarea este foarte apropiată de curba suprafeţei libere a râului pentru
debitul maxim cu probabilitatea de depăşire de 1%. În sfârşit, în zona de remuu
a Dunării pe Siret, inundarea suprafaţei îndiguite cu o probabilitate de 1%
5% =13.200 m3/s şi Q 6,5% = 2.200 m3/s .
corespunde perechii de valori Q D S
• Debitul maxim şi volumul undei de viitură. O undă de viitură care intră
într-un lac de acumulare suferă un proces de atenuare, unda defluentă având o
formă transformată şi implicit un debit maxim mai redus. Acest proces se
datorează acumulării apei în lac în perioada de creştere a hidrografului undei de
viitură, gradul de atenuare depinzând de nivelul iniţial al lacului şi de volumul
undei de viitură. Cu cât volumul undei este mai mare pentru un acelaşi debit
maxim, cu atât atenuarea, deci scăderea debitului de vârf al undei defluente, este
mai mică, iar acumularea joacă un rol mai redus în micşorarea efectelor unei
viituri. Aşadar, debitul defluent din acumulare depinde atât de debitul de vârf al
undei afluente Qmax şi volumul acesteia W , cât şi de nivelul apei în lac la
sosirea viiturii.
Deoarece cele două caracteristici ale viiturilor sunt corelate între ele, fiind
variabile dependente, pentru o valoare a debitului maxim, având o probabilitate
de depăşire dată, va corespunde o multitudine de volume ale undei de viitură.
Definirea magnitudinii unei unde de viitură prin probabilitatea debitului său de
vârf şi printr-o valoare “medie” a volumului său nu este ca atare suficientă. În
consecinţă, este necesar să se cunoască riscul hidrologic R , definit ca probabili–
tate p de depăşire a valorii volumului de viitură W * , condiţionată de valoarea
debitului de vârf Qmax . Mărimea W * reprezintă o valoare acceptată a volumu–
lui pentru care se determină valoarea atenuării în condiţiile în care debitul
maxim al viiturii este cunoscut; riscul R hidrologic este definit de relaţia:
R = p (W ≥ W * Qmax ) . (3.22)
Pentru un debit maxim dat şi o valoare a riscului hidrologic fixată se

determină valoarea volumului W * pe care îl poate avea unda de viitură.
Mărimea riscului hidrologic acceptat se stabileşte în funcţie de posibilităţile de
anunţare şi de capacitatea de prognoză a viiturilor. În cazul în care prognoza se
poate elabora cu suficientă anticipare şi acurateţe, se poate conta pe eventuale
pregoliri ale acumulării care vor mări capacitatea de atenuare a acesteia.
Etapele de calcul pentru determinarea curbei de probabilitate condiţionată a
debitului maxim al unei unde de viitură sunt următoarele (Stănescu, 1973):
A. Se determină curba de probabilitate unidimensională a volumelor

normalizate ale undei de viitură, utilizând relaţiile (3.5) - (3.9), cu observaţia că
în loc de debite se va lucra cu şirul anual al volumelor maxime ale undelor de
viitură. Pentru normalizarea şirului volumelor se aplică o transformare de
variabilă, astfel încât noile valori să se distribuie după o lege normală (Gauss).
În mod analog se va proceda şi cu şirul debitelor maxime, care este adus de
asemenea la o distribuţie normală printr-o transformare de variabilă de acelaşi
tip.
În tabelul 3.5 sunt prezentate valorile volumelor maxime cu diferite
probabilităţi de depăşire pe râul Jiu, la staţia Filiaşi.
Tabelul 3.5
Volume maxime cu diferite probabilităţi de depăşire
p% 0,1 1 5 10 20
W F [10 6 m 3 ] 830 510 320 255 190
Pentru un volum W p % , unde p % reprezintă o probabilitate standard din

tabelul 3.5, se calculează parametrii curbei de probabilitate normale (Gauss) a
debitelor maxime condiţionate de valoarea W p % :

− valoarea medie condiţionată:
σx
x * = x − rxy
σy
(y − y ) ; (3.23)
− abaterea medie pătratică condiţionată:
σ*x = σ x 1 − rxy
2 , (3.24)
în care:
x şi y reprezintă transformatele elementelor undei de viitură (debit maxim
şi volum);
x, y - valorile medii ale debitului, respectiv volumului
transformate cu relaţia (3.13);
rxy - coeficientul de corelaţie dintre variabilele transformate;
σx , σy - abaterile medii pătratice corespunzătoare.
B. În cazul în care se consideră că variabila care condiţionează este

volumul undei, pentru o probabilitate de depăşire standard, de exemplu 0,1%
din tabelul 3.5 rezultă volumul corespunzător W p % = 0,1% . Apoi, se calculează
curba de probabilitate a debitelor maxime condiţionate de realizarea unui volum
cu probabilitatea de depăşire de 0,1%, folosind relaţia:
x p% − x *
tp = , (3.25)
σ*
în care x p% este o valoare a transformatei debitului maxim cu probabilitatea de
depăşire p % , iar t p este valoarea normalizată a acesteia. Pentru o valoare dată
a probabilităţii p % din tabelele Laplace (Drobot, 1997) se determină valoarea
corespunzătoare a variabilei t p , iar din relaţia (3.25) rezultă x p% . Se aleg
valori standard ale probabilităţii p % (1%; 5%; 10%; 20%; 50%; 80%; 90%),
determinându-se astfel curba de probabilitate a debitelor maxime, condiţionată
de valoarea volumului undei care are probabilitatea de 0,1%.
În continuare se aplică acelaşi procedeu considerând o nouă valoare a
volumului care are o altă probabilitate standard, de exemplu 1% etc. Un
exemplu de determinare la staţia Filiaşi, pe râul Jiu, a curbei probabilităţilor de
depăşire a debitelor maxime condiţionate este prezentat în tabelul 3.6, în care
valoarea volumului undei de viitură de 510 × 106 m3 corespunde conform
tabelului 3.5 unei probabilităţi de depăşire de 1%. Pe ultima linie a tabelului

sunt prezentate probabilităţile de depăşire ale acestor debite, considerate ca
variabile independente.
Tabelul 3.6
Probabilitatea debitelor maxime condiţionată de un volum al undei de viitură

W F1% = 510 × 10 6 m 3 la staţia Filiaşi - râul Jiu
(
p Q F W F1% ) [%]
5 10 20 40 50 60 80 90
Q F [m 3 /s] 2.630 2.400 2.150 1.840 1.730 1.630 1.400 1.260
p ( Q F ) [% ] 0,30 0,50 0,95 2,10 2,80 4,00 7,50 11,00
C. Dacă variabila care condiţionează este debitul maxim al undei de

viitură, atunci se fixează o valoare a acestuia (care are o anumită probabilitate
standard) şi în mod analog se determină curba de probabilitate condiţionată a
volumelor. Un exemplu în care debitul este variabila care condiţionează, pentru
o valoare a acestuia de 2.120 m3/s şi probabilitatea de 1% este prezentat în
tabelul 3.7.
Tabelul 3.7
Probabilitatea volumelor condiţionată de debitul maxim al undei de viitură
Q1F% = 2.120 m3 /s la staţia Filiaşi - râul Jiu
(
p W F Q 1F% ) [%]
5 10 20 40 50 60 80 90
W F [10 6 m 3 ] 790 690 590 480 440 400 330 285
p ( WF ) [%] 0,1 0,4 0,8 1,7 2,3 3,2 6,5 10,0
Volumele condiţionate de debitul Q1% pentru probabilităţile standard de

5%, 10%, 20%.... 90% sunt trecute pe linia 2 a tabelului 3.7; pe ultima linie a
aceluiaşi tabel se găsesc probabilităţile aferente acestor volume, considerate ca
variabile independente.
În figura 3.10 sunt prezentate curbele de probabilitate pentru staţia Filiaşi, pe
râul Jiu, ale debitelor maxime condiţionate de diverse valori ale volumelor
undelor de viitură cu probabilităţi de depăşire standard; se menţionează că
debitul de bază al râului este de 150 m3/s .
Pentru efectuarea analizei spaţiale a distribuţiei elementelor caracteristice ale
viiturilor pe suprafaţa unui bazin se poate aplica aceeaşi procedură de calcul al

curbelor de probabilitate condiţionate. De exemplu, dacă unda de viitură la
staţia Filiaşi este definită printr-o serie de volume WF condiţionate de debitul
maxim cu probabilitatea p % , riscul hidrologic R de producere simultană a
cuplurilor de volume de viitură la staţia Filiaşi ( WF ) şi la staţia Peşteana ( WP ),
situată în amonte de prima, rezultă din calculul curbelor de probabilitate
condiţionate p (WF WP ) .
Figura 3.10. Curbe de probabilitate ale debitelor maxime

condiţionate de volumele undelor de viitură la staţia Filiaşi - râul Jiu.
În tabelul 3.8 sunt prezentate probabilităţile condiţionate ale perechilor de
valori WF şi WP pentru diferite volume la Filiaşi condiţionate de debitul
maxim de 2.120 m 3 /s ( p = 1% ) .
Tabelul 3.8
Probabilităţi condiţionate ale volumelor undelor de viitură la staţiile Peşteana şi Filiaşi
WF (106 m 3 )
(
p WF Q1F% ) 790 690 590 480 440 405 335 285 252
W P (10 6 m 3 )
(
p WP ) 5% 10% 20% 40% 50% 60% 80% 90% 95%
152
20% 99,5 99,8 99,3 97,0 95,0 92,0 18,0 65,0 49,0
190
10% 99,4 98,2 95,0 86,0 79,0 70,0 49,0 32,0 19,0
230
5% 96,5 92,5 83,0 65,0 55,0 44,0 24,0 12,5 5,5
262
3% 91,0 83,0 68,0 45,0 36,0 26,0 11,5 5,0 2,0
290
2% 83,0 72,0 54,0 32,0 23,0 16,0 5,5 2,0 0,7
335
1% 74,0 58,0 46,0 20,0 14,0 9,0 2,6 0,9 0,3
Din acest tabel se pot selecţiona perechile de valori ale volumelor a căror
probabilitate de depăşire simultană să se găsească între două limite acceptate.
Dacă se caută perechile de volume care se produc simultan în ambele staţii
în modul cel mai frecvent, pentru viituri al căror debit maxim la Filiaşi are
probabilitatea de depăşire de 1% şi volume cu diferite probabilităţi condiţionate
de această valoare a debitului maxim, acestea se vor găsi în tabel în dreptul
probabilităţii condiţionate situată în jurul valorii de 50%. Se identifică astfel
7 combinaţii de volume care satisfac acest criteriu, situate în celulele gri deschis
din tabelul 3.8. În sfârşit, pentru staţia Filiaşi se consideră volumul condiţionat
WF Q1F% cel mai frecvent ( p = 50% ) , a cărui valoare este de 440 × 106 m 3 ;
perechile de volume la Filiaşi şi Peşteana care se produc cel mai frecvent,
corespund în tabelul 3.8 celulei colorate în gri intens, a cărei probabilitate
condiţionată este puţin peste 50%, având valoarea de 55%. Se obţine astfel
perechea de valori WF = 440 × 106 m3 şi WP = 230 × 106 m 3 .
Se mai poate alege ca alternativă apropiată perechea de valori

WF = 480 × 106 m3 şi WP = 262 × 106 m 3 , a căror probabilitate condiţionată
de producere este situată de asemenea, în apropierea valorii de 50%, mai precis
45%. În această situaţie, volumul de 480 × 106 m 3 se produce cu o
probabilitate de numai 40% atunci când debitul maxim la Filiaşi are
probabilitatea de depăşire de 1% (2.120 m3/s ).
Se poate aplica o procedură similară în cazul în care în loc de debit unda de
viitură este definită prin volumul cu probabilitatea de depăşire de 1% sau
oricare altă valoare a probabilităţii.
3.2.3. POTENŢIALUL DE VIITURĂ DIN ROMÂNIA

ŞI DIN ALTE ŢĂRI EUROPENE
În figura 3.11 sunt prezentate înfăşurătoarele debitelor maxime specifice ale

celor mai mari viituri înregistrate în câteva ţări europene raportate la suprafaţa
bazinelor de recepţie (Stănescu şi Mătreaţă, 1997). Se constată că magnitudinea
viiturilor produse în România este mai mică cu 200-250% comparativ cu

mărimea viiturilor din Franţa (zona de sud şi sud-vest) şi Italia, dar este
comparabilă cu cea a viiturilor din Bulgaria, Albania, Ucraina subcarpatică,
Polonia, Slovenia, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Iugoslavia şi Spania. Viiturile
din România sunt mai puternice decât cele din Germania, Elveţia, Anglia,
Portugalia, Austria şi Ungaria sau ţările scandinave.
100000 France-South
Italy
q(l/skm 2 )
Italia Sw itzerland
G ermania RO M ANIA,BG ,AB,UK,PL,
Franta G ermany
BO -Hz,CR,YU
United Kingdom
Anglia
Hungary-Plain
10000 Austria, Slovenia Spania, Austria, Slovenia
Elvetia Portugalia RO ,BG ,UK,Y U,BO ,CR
CZ,SK,PL Sw eden,Russia-Europe
Spain,Portugal
CK,PL,SK
Suedia,
Rusia(Europa )
1000
Ungaria
Zona de campie
100
2
1 10 100 1000 10000 F(km
100000)
Figura 3.11. Comparaţie dintre potenţialul viiturilor produse în Europa.

Utilizând aceeaşi metodă şi comparând viiturile rapide produse în România
şi în ţările din zona de sud a Europei (influenţate cel mai puternic de circulaţia
mediteraneană) se constată că potenţialul viiturilor din ţara noastră este cu circa
70% mai mic decât cel al Franţei şi Italiei, aproximativ egal cu cel al Spaniei şi
mai mare decât al Bulgariei, Croaţiei, Portugaliei şi Iugoslaviei (fig. 3.12)
(Stănescu, 2000).
100000 Albania
Bosnia_Hz
Bulgaria
10000 Croatia
q(l/skm )
2
France
Italy
1000
Portugal
Romania
2
F(km ) Spain
100
Yugoslavia
1.0 10.0 100.0 1000.0
Figura 3.12. Comparaţie dintre potenţialul viiturilor rapide produse în România

şi în ţările din zona mediteraneană a Europei.
3.3. RISCUL DE INUNDAŢIE
3.3.1. DEFINIREA RISCULUI DE INUNDAŢIE
Noţiunea de risc este un concept intuitiv pe care un individ îl percepe ca

fiind o expunere mai mult sau mai puţin voluntară la o situaţie care îl pune în
dificultate, care se produce rar, şi a cărei apariţie îi pune în pericol securitatea
bunurilor, a stării normale a psihicului său şi chiar a vieţii.
Dincolo de această noţiune intuitivă, se defineşte un model conceptual al
riscului, prin dezagregarea factorilor care îl compun. Această definiţie,
acceptată în prezent aproape unanim, care se aplică şi în cazul riscului la
inundaţie, rezultă din combinarea celor două componente: probabilitatea
evenimentului hidrologic şi vulnerabilitatea.
● În cazul producerii inundaţiilor, fenomenul hidrologic periculos
(denumit hazard în literatura anglo-saxonă de specialitate sau aléa în literatura
de limbă franceză) este evenimentul întâmplător, datorat unor procese naturale
şi/sau de natură antropică care stau la baza formării viiturilor. Acest eveniment
care marchează debordarea apei din albia râului în albia majoră este considerat
imprevizibil la scară temporală mare (luni, ani), chiar dacă pe termen scurt, la
nivel de zile sau săptămâni; imprevizibilitatea se poate reduce prin prognoza
hidrologică. Acest factor aleator se asociază cu o lege de distribuţie de
probabilitate, astfel încât, deşi nu se poate preciza momentul apariţiei sale, se
poate spune că magnitudinea inundaţiei corespunde unei perioade de revenire
care în medie este inversul probabilităţii sale de a fi egalată sau depăşită. Se
subliniază faptul că perioada medie de revenire nu presupune periodicitate
perfectă.
● Vulnerabilitatea indică faptul că, dacă are loc un fenomen hidrologic
aleator care generează inundaţie, aceasta va produce pagube directe şi pagube
indirecte, însoţite eventual de pierderi de vieţi omeneşti. Această noţiune este
direct legată de natura ocupării terenului din vecinătatea râului expus la factorul
aleator hidrologic. Cu alte cuvinte, vulnerabilitatea reflectă pagubele cuantifica–
bile printr-o valoare economică, produse la folosinţele de pe o parcelă de teren
(care sunt sensibile, deci vulnerabile la aceste fenomene de inundaţie), precum
şi faptul că pe această suprafaţă poate avea loc un impact negativ asupra mediu–
lui natural şi al celui social, inclusiv pierderi de vieţi omeneşti.
Funcţia de vulnerabilitate este extrem de complexă, depinzând de un mare
număr de variabile, unele dintre acestea fiind adesea dificil de determinat.
O funcţie care exprimă vulnerabilitatea locuinţelor (gospodăriilor) la
inundaţie a fost definită în proiectul EUROflood – faza I, având în componenţa
sa următoarele elemente (Moore, 1998):
Variabile social economice:
A - vârsta gospodăriei;
H - starea de sănătate şi /sau mobilitatea gospodăriei;
S - economiile gospodăriei;
I - venitul gospodăriei;
C - coeziunea comunităţii locale;
F - cunoaşterea viiturii;
Variabile privind proprietatea şi infrastructura:
Sc - susceptibilitatea conţinutului clădirii la factorii distructivi ai
inundaţiei;
Sb - susceptibilitatea construcţiei propriu-zise la distrugere;
It - timpul de reactivare a infrastructurii (canalizare, electricitate,
telecomunicaţii etc.);
St - numărul de etaje;
R0 - robusteţea construcţiei clădirii;
Caracteristicile viiturii:
De - adâncimea de inundare;
Dt - durata de inundare;
Sd - concentraţia de sedimente a apei în timpul viiturii;
Sz - mărimea sedimentelor;
W - acţiunea vântului;
Va - viteza apei;
Pi - încărcarea cu poluanţi a apei viiturii;
R - gradientul de creştere a nivelului apei;
Variabile privind avertizarea viiturii:
W0 - existenţa unui sistem informaţional de avertizare şi prognoză a
viiturilor;
Wt - durata de anticipare a avertizarii;
Wa - gradul de completitudine şi încredere a conţinutului avertizării;
Variabile de răspuns la acţiunea viiturii:

T - timpul de ajungere la destinaţie a echipelor de salvare (înaintea şi
în timpul evenimentului);
Ra - magnitudinea răspunsului (exprimată prin numărul de persoane
care participă la acţiunile de salvare);
Rq - calitatea acţiunilor de apărare împotriva inundaţiilor.
Funcţie de aceste variabile, vulnerabilitatea V se poate defini astfel:
⎡⎛ A ⎞ ⎛S S I ⎞ ⎛ De Dt Sd Sz WVa Pi R ⎞ ⎛ ⎞ ⎛ T ⎞⎤
V = f ⎢ ⎜⎜ ⎟.⎜ c b t ⎟.⎜ ⎟⎟ . ⎜ ⎟.⎜ ⎟ ⎥ . (3.26)
⎢ ⎝ HSICF ⎟⎠ ⎜⎝ St R0 ⎟ ⎜
⎠ ⎝
⎜W WW ⎟ ⎜R R
⎠ ⎝ 0 t a⎠ ⎝ a q ⎟⎥
⎠⎦
⎣
• Riscul reprezintă produsul dintre probabilitatea de producere a

evenimentului hidrologic periculos şi valoarea mediului natural, economic şi
social care este vulnerabil la factorul aleator. În consecinţă, nivelul de risc va
depinde de gradul de ocupare a terenului cu entităţi social, economice şi de
mediu înconjurător care sunt vulnerabile la factorul aleator, precum şi de
percepţia sociologică a utilizatorilor acestor terenuri.
Una dintre problemele care se pun atunci când au loc discuţii pe tema
riscului la inundaţii o constituie răspunsul la întrebarea dacă riscul reprezintă o
problemă individuală sau colectivă.
Se poate spune că riscul reprezintă deopotrivă o problemă a individului şi a
colectivităţii.
Într-adevăr, deşi pagubele sunt suportate de fiecare locuitor afectat, fapt care
nu numai că îi dă dreptul, dar îl şi obligă moral să participe la acţiunile de
apărare împotriva inundaţiilor, interdependenţa situaţiilor individuale într-o
colectivitate, precum şi a lucrărilor structurale de apărare între diverse zone,
împreună cu solidaritatea necesară în aceste cazuri de dezastre, implică o
atitudine colectivă în faţa riscului la inundaţii. Aşadar, gestiunea riscului este o
problemă a colectivităţii, care însă trebuie să permită implicarea fiecărui individ
în parte în stabilirea strategiilor de apărare şi în luarea deciziilor tactice şi mai
ales operative.
Este evident că în etapa de definire a măsurilor nestructurale de apărare
împotriva inundaţiilor este necesară cunoaşterea riscului la viitură a fiecărei
zone, pentru a se stabili atât necesităţile de previziune a pericolului (legat direct
de risc), cât şi măsurile de intervenţie specifice acestei zone; funcţie de mărimea
riscului la inundaţii se stabileşte strategia şi tactica de apărare.
Un prim nivel de intervenţie pentru prevenirea riscului este dezvoltarea unei
“culturi a riscului” (Gilard, 1998), care presupune cunoaşterea de către
administraţia locală, factorii economici şi populaţie a problematicii inundaţiilor
şi a consecinţelor pe care acestea le pot avea. Dezvoltarea unei culturi a riscului
urmăreşte să amelioreze reacţiile individuale în timpul producerii inundaţiilor,
respectiv să conştientizeze factorii de decizie implicaţi în politica apelor asupra
necesităţii dezvoltării nu numai a măsurilor structurale (uneori absolutizate în
pofida unor consecinţe negative), ci şi a celor nestructurale, adesea minimalizate
şi neglijate (fig. 3.13).
De asemenea, cultura individuală a riscului conduce la o poziţie mai
adecvată a indivizilor şi a organismelor implicate în activităţile operative de
gestiune a crizei faţă de mesajul tehnic privind inundaţiile şi previziunea lor,
ceea ce permite o creştere considerabilă a eficienţei măsurilor de apărare de tip
nestructural.
Aşadar, determinarea în avans a inundabilităţii unei zone, contribuie nu
numai la fundamentarea soluţiilor tehnice ale dimensionării şi amplasării
lucrărilor hidrotehnice de apărare, ci şi la configurarea corectă a sistemelor de
previziune a viiturilor, la alegerea celor mai adecvate metode de prognoză
hidrologică şi la creşterea capacităţii de apărare în perioada de desfăşurare a
crizei, care constituie măsuri nestructurale.
Îmbunătăţirea Participarea Adaptarea indivizilor

reacţiilor individuale colectivităţii la la mesajele venite
la o criză reală amenajarea din mediul tehnic
teritoriului
Figura 3.13. Avantaje derivate din formarea unei culturi a riscului.
3.3.2. PRINCIPII DE BAZĂ ALE METODELOR DE GESTIUNE A CRIZEI
Înainte de prezentarea metodelor de determinare a riscului la inundaţie este

necesară cunoaşterea principiilor de bază pentru reducerea costurilor social-
economice asociate fenomenelor naturale ale producerii viiturilor.
În această ordine de idei, bazinul hidrografic constituie în mod obligatoriu
unitatea naturală de lucru care permite respectarea logicii transferurilor
hidraulice din amonte spre aval. În consecinţă, considerarea bazinului
hidrografic în întregul său în toate activităţile de gestionare a crizei permite

aplicarea celor două principii de bază, care nu sunt decât aparent contradictorii,
şi anume:
− evacuarea cât mai rapidă a apei din bazin, pentru diminuarea riscului
asociat inundaţiei;
− reţinerea apei cât mai mult timp posibil în bazin pentru asigurarea
resursei de apă.
Aplicarea acestor două principii de bază conduce la o altă abordare a
gospodăririi apelor mari, care înlocuieşte politica anterioară de “tranzit maxim”
cu politica de “încetinire dinamică” 1.
Termenul de “încetinire” se referă la faptul că, în mod contrar politicii
anterioare, se caută să se frâneze cât mai mult deplasarea apelor în timpul
viiturii. Termenul “dinamică” semnifică că încetinirea trebuie să fie limitată
totuşi în timp şi aplicată în momentele cele mai severe ale viiturii, respectiv în
perioadele de producere a culminaţiei acesteia. Aceasta nu înseamnă neapărat
crearea unui volum de reţinere a apei în lacurile de acumulare, ci necesitatea de
a valorifica capacitatea naturală de stocare temporară a bazinului, inclusiv a
zonelor cu vulnerabilitate mai redusă, acolo unde acest fapt este posibil. Altfel
spus, se acceptă un compromis de inundare temporară a unor suprafeţe pentru a
încetini evacuarea apei în aval. Avantajele acestei optici sunt multiple:
− se evită investiţiile masive necesare calibrărilor de albii;
− restricţiile sunt gestionate doar local, fără a fi transmise în aval;
− zonele inundate, pe lângă rolul de încetinire a curgerii apei, asigură şi
epurarea anumitor substanţe poluante, precum şi retenţia sedimentelor;
− prin efectul de disipare a energiei, zonele de încetinire limitează
procesele erozive din albie;
− se favorizează perenitatea habitatelor acvatice, favorabile organismelor
care trăiesc şi se dezvoltă în aceste zone;
− lucrările hidrotehnice de amenajare, în special acumulările, vor avea mai
puţine restricţii în exploatarea fiecăreia dintre ele.
Întrucât riscul nu poate fi eliminat complet (“riscul zero nu există” sau
“riscul zero costă infinit”), întotdeauna va rămâne un “risc rezidual” care
trebuie acceptat de către indivizi şi de societate în ansamblul său. Astfel, este
necesară stabilirea unor obiective de protecţie rezonabile, atât din punct de
vedere al costului, cât şi al efectelor sociale şi de mediu. Valorificarea optimă a
ocupării terenului în zonele de încetinire dinamică oferă soluţii avantajoase la
problema generală a riscului maxim acceptabil. Natura problemei riscului
acceptat, atât la nivel individual, cât şi la nivelul întregii societăţi, conduce în
1
Acest termen este preluat din limba franceză: ralentissement dynamique (Gilard,
1998).
mod necesar la negocierea soluţiilor în vederea ajungerii la un compromis

rezonabil. Aceasta înseamnă că lucrările de amenajare nu vor asigura un risc
standardizat şi generalizat pentru orice zonă şi orice situaţie, mărimea riscului
acceptat rezultând din concilierea aspectelor individuale cu cele ale
colectivităţii. Odată stabilite şi recunoscute în mod concesiv soluţiile care
satisfac maximal ambele părţi, atât prin amenajările realizate, cât şi prin
măsurile compensatorii oferite de către colectivitate unor indivizi (sau grupe de
indivizi), dispar încercările de suprimare totală a riscului, care sunt extrem de
costisitoare, atât din punct de vedere socio-economic, cât şi de mediu. Stabilirea
bazelor unei negocieri în jurul problemelor riscului la inundaţii implică totodată
necesitatea cuantificării noţiunii de risc astfel încât să se ajungă la o echivalenţă
monetară, de tip “rambursare”, aşa cum se practică în unele ţări pentru mediul
rural (Gilard, 1998). În consecinţă, ţinând cont de influenţa amenajărilor
existente sau preconizate asupra curbei probabilităţilor de depăşire a debitelor
maxime, cât şi asupra vulnerabilităţii, se pot identifica la scara bazinală zonele
de risc, după ce în prealabil au fost conciliate, prin negocieri, obiective de
protecţie rezonabile (fig. 3.14).
Procese de
amenajare
Incidenţă asupraLA Incidenţă asupra

nivelului de probabilităţii de
vulnerabilitate depăşire
Luarea în considerare la niveluri

cât mai înalte de decizie a
soluţiilor negociate şi/sau a
restricţiilor în caz de efecte
adverse
Identificarea zonelor de risc

determinat în mod obiectiv
Figura 3.14. Etape de determinare a riscului la inundaţii.

În Franţa a fost dezvoltată o metodă de identificare a zonelor de risc, numită
“Inondabilité” care ţine seama de principiile prezentate anterior şi oferă un
instrument capabil să analizeze atât efectele amenajărilor, cât şi soluţiile de
aplicare optimă a măsurilor nestructurale.
3.3.3. METODA “INONDABILITÉ”

Această metodă (Oberlin, 1988) porneşte de la descompunerea riscului în

cele două componente ale sale: probabilitatea (hazardul) evenimentului
hidrologic şi mărimea pagubelor (vulnerabilitatea), pe care le exprimă ca
probabilităţi de depăşire, deci prin elemente cu aceeaşi semnificaţie şi utilizând
aceleaşi unităţi de măsură, pentru a putea fi comparabile.
Modelul conceptual de determinare a riscului este schematizat în figura 3.15.
Conform acestui model, dacă evenimentul hidrologic are o probabilitate mai
mică de producere decât probabilitatea acceptată ca o parcelă oarecare de teren
să fie inundată (şi deci vulnerabilă), atunci acea suprafaţă se va găsi în situaţie
de risc sau, altfel spus, va necesita o protecţie.
Metoda propune o reprezentare cartografică a celor două componente ale
riscului, astfel încât prin compararea hărţilor respective să rezulte o clasificare a
fiecărei parcele de teren în termeni de expunere la riscul de inundaţie.
Conform schemei prezentată în figura 3.16, se porneşte de la datele
hidrologice privind caracteristicile undei de viitură pentru o probabilitate de
depăşire dată. În acelaşi timp, pe baza datelor topografice, respectiv a unui
model numeric al terenului, albia majoră este descompusă în celule (parcele)
printr-o reţea de discretizare.
Hidrograful amonte al undei de viitură va fi propagat prin albie utilizând
modele hidraulice ale mişcării nepermanente de tip unidimensional sau chiar
bidimensional, conducând la determinarea nivelului corespunzător acestei unde
în fiecare parcelă de teren.
SITUAŢIE DE RISC (DEFICIT DE PROTECŢIE)
< PROBABILITATEA
PROBABILITATEA
DE INUNDARE
VIITURII
≥ ACCEPTATĂ
SITUAŢIE DE "CREDIT DE PROTECŢIE"

Figura 3.15. Modelul conceptual al noţiunii de risc la inundaţie.
HIDROLOGIE
modele QdF
HIDRAULICĂ OCUPAREA
TERENULUI
TOPOGRAFIE
(model numeric
al terenului)
Harta Harta
zonei inundabile vulnerabilităţii
Harta de sinteză
a riscului
Figura 3.16. Schema de determinare a hărţii riscului.
Pe de altă parte, pe baza hărţilor referitoare la modul de ocupare a terenului

(zone urbane, infrastructuri, zone agricole, păduri, alte tipuri de vegetaţie) şi
ţinând cont de nivelurile corespunzătoare debitului de vârf cu probabilitatea de
depăşire acceptată pentru inundare, se stabileşte o hartă a vulnerabilităţii
fiecăreia din parcelele de teren.
Pentru a lua în considerare interacţiunile proceselor hidrologice amonte şi
aval, precum şi restricţiile de natură hidraulică a curgerii prin albia râului, este
recomandabil a se lucra pe sectoare de râu. În acest scop, limita superioară a
sectorului va fi dictată de aplicabilitatea în bune condiţii a datelor şi modelelor
hidrologice sau hidraulice; limita aval va fi un nod hidraulic, definit fie de o
confluenţă, fie de o întrerupere semnificativă a curgerii apei (de exemplu un
baraj sau un prag major). În elaborarea modelului se disting cinci etape care vor
fi prezentate în continuare.
○ Prima etapă de aplicare a metodei “Inondabilité” constă într-un studiu
prealabil care are ca scop analiza datelor existente în vederea validării
corectitudinii acestora şi a completării lor în special cu date referitoare la
topografia terenului. Analiza se referă la date hidrologice, topografice,
hidraulice şi de ocupare a terenului.
○ A doua etapă constă în elaborarea studiului hidrologic în vederea
(
determinării modelului “Debit – durată – Frecvenţă QdF (fig. 3.17) şi a )
“Hidrografului sintetic mono-frecvenţă” care constituie elementele de intrare
în modelul hidraulic, respectiv în modelul de determinare a vulnerabilităţii.
Elementele necesare pentru elaborarea modelului QdF sunt:
QCX(m3/s) Model QdF local

1/1000 ani
1/100 ani
1/50 ani
2 1/20 ani
1 TOP=50 3
Qo
do Durata(zile)
Figura 3.17. Modelul Debit – durată – Frecvenţă ( QdF ) .

− date referitoare la pluviometrie;
− date hidrometrice privind viiturile înregistrate;
− date rezultate din studii de regionalizare hidrologică în secţiunile de râu
în care nu există staţii hidrometrice.
Modelul QdF este necesar atunci când se examinează o zonă potenţial
inundabilă, fiind în măsură să dea răspunsuri la întrebări de tipul: “Care situaţie
este mai gravă: cea în care terenul este acoperit cu o lamă de apă de un metru
grosime, timp de 2 zile, în medie o dată la 50 ani sau cea în care lama de apă
este de 25 cm, având o durată de 1 oră şi frecvenţa o dată la 10 ani?”. Este
evident că pentru a răspunde la acest tip de întrebare este necesar să se dispună
de o relaţie între debitul Q al unei viituri, frecvenţa F şi durata d exprimată în
zile sau ore, adică de un model “Debit – durată – Frecvenţă (Galéa şi
Prudhomme, 1994; Oancea ş.a., 1992; Mic, 1997a).
Modelul QdF se determină pe baza datelor privind viiturile înregistrate la
staţiile hidrometrice. Pentru o valoare a duratei d se extrage în fiecare an din
perioada de observaţii, valoarea debitului Q ( d ) şi se obţine şirul de valori
anuale, care apoi se prelucrează statistic, obţinându-se curba de probabilitate şi
deci Q = f ( d , T ) , în care T este frecvenţa (inversul probabilităţii de depăşire).
Curba de probabilitate se extrapolează în domeniul frecvenţelor rare
(1/1.000 ani) şi extreme (1/10.000 ani) pe baza procedurii standard prezentată
în paragraful 3.2.1, utilizând relaţiile (3.1) – (3.9). Se poate folosi metoda
AGREGEE (Duband ş.a., 1990; Oberlin şi Margoum, 1991), care se bazează pe
ideea că în zona frecvenţelor rare şi extreme curba de probabilitate a debitelor
tinde să devină paralelă cu cea a precipitaţiilor. Curba de distribuţie P a
precipitaţiilor este de tip exponenţial; ea se determină pe baza observaţiilor
pluviometrice, disponibile de obicei pe un interval de timp mai îndelungat decât
intervalul pe care se dispune de măsurători de debite.
Pentru o durată dată a ploii, gradientul precipitaţiei din curba de probabilitate

este notat cu Gdx ( P ) şi se numeşte “gradex”. Modul de racordare a curbei
empirice de probabilitate a debitelor care devine paralelă cu distribuţia
precipitaţiilor folosind gradex-ul este prezentat în detaliu de Oberlin şi
Margoum (1991). S-a constatat că particularităţile climatice, în particular cele
pluviometrice, ale unei zone relativ întinse joacă un rol special asupra
concavităţii curbelor QdF . Această observaţie permite ca setul de curbe
QdF obţinute la staţiile hidrometrice să poată fi transferate în orice punct, pe
baza unei proceduri de regionalizare. Diversitatea regimului undelor de viitură
care caracterizează o familie de curbe QdF depinde în mod esenţial de durata
caracteristică D a acesteia şi de debitul său cu frecvenţa (perioada medie de
repetare) de 1/10 ani (QIXA10). Durata caracteristică se determină utilizând
relaţia dintre debitul maxim al undei de viitură Qs şi durata d s corespunzătoare
lui Qs / 2 (fig. 3.18,a,b). Alegerea debitului QIXA10 ca debit de referinţă se
bazează pe ipoteza, în general verificată de observaţii, că viiturile cu debite
maxime cu frecvenţe mai mici de 1/10 ani păstrează practic aceeaşi durată
corespunzătoare debitului Qs / 2 .
Pentru secţiunile necontrolate hidrometric elementele caracteristice ale
viiturii se pot determina pe baza relaţiilor de regionalizare, în funcţie de
caracteristicile fizico-geografice ale bazinului hidrografic. Pentru România
asemenea relaţii de regionalizare au fost obţinute de Mic (1997a,b), Oancea ş.a.
(1994). Pentru a transfera un set de curbe QdF de la o staţie la un punct
oarecare de pe râul considerat în studiul de inundabilitate, se folosesc relaţiile:
a) b)
ds D – Durata caracteristica
este putin variabila cu T
Qs pentru T > 10 ani
Qs /2
Timp QIXA10 Qs
ds
Figura 3.18. Determinarea duratei caracteristice:
a - definirea duratei d s ; b - relaţia dintre Q s şi d s .
⎛ Q (T , D ) ⎞ ⎛ Q (T , d ) ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ = ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ QIXA10 ⎠ Bazin controlat ⎝ QIXA10 ⎠ Bazin necontrolat
(3.27)
⎛d ⎞ ⎛d ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ = ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ D ⎠ Bazin controlat ⎝ D ⎠ Bazin necontrolat
Curbele adimensionale QdF de la o staţie hidrometrică sau valabile pentru o

zonă întinsă cu caracteristici climatice omogene se pot transfera deci în orice
secţiune de râu. Cunoscând valorile debitului QIXA10 cu probabilitatea de
depăşire de 10% (frecvenţa 1/10 ani) şi durata caracteristică D, ambele obţinute
din relaţiile lor cu parametrii fizico-geografici ai bazinului corespunzător
punctului considerat, se determină modelul QdF local (fig. 3.17) folosind
relaţia (3.27).
După obţinerea curbelor QdF locale se pot determina aşa-numitele
Hidrografe Sintetice Mono-Frecvenţă - HSMF. Denumirea indică faptul că pe
de o parte aceste hidrografe rezultă dintr-un calcul, iar pe de altă parte că
indiferent de durata considerată, debitul corespunzător are frecvenţa debitului
de vârf. Aceste hidrografe sunt construite admiţând ipoteza că durata de creştere
până la debitul de vârf se determină după acelaşi procedeu utilizat pentru
stabilirea duratei caracteristice D, cu diferenţa că în loc de d s se foloseşte
durata de creştere Tcr a fiecărei unde de viitură. În plus, se consideră ca variaţia
ramurii de creştere a hidrografului mono-frecvenţă este lineară (fig. 3.19).
Pentru ramura de descreştere se admite, de asemenea, o variaţie liniară, cu
( )
puncte de inflexiune corespunzătoare debitelor QCX T , d1 şi QCX T , d 2 , ( )
unde d1 şi d 2 reprezintă duratele aferente acestor debite.
Debit (m3/s) Debit (m3/s)

QIXAT QIXAT
QCX (T, d1) d1

QCX (T, d1)
QCX (T, d2) d2

QCX (T, d2)
Durata (ore) Tcr = D Timpul t (ore)
Figura 3.19. Determinarea hidrografului sintetic mono-frecvenţă (HSMS).

Modul de construire a hidrografului sintetic mono-frecvenţă, pe baza

curbelor QdF locale, pentru oricare din secţiunile de râu considerate, se poate
urmări în figura 3.19.
Schema generală a studiului hidrologic al determinării modelului QdF şi al
hidrografului sintetic mono-frecvenţă este prezentată în figura 3.20.
Din organigramă se poate observa că în elaborarea modelului QdF şi a
hidrografului sintetic mono-frecvenţă este necesar să se ţină cont de modul de
amenajare hidrotehnică a bazinului de recepţie, care poate induce modificări
majore în curba de probabilitate a debitelor maxime anuale şi implicit asupra
debitului cu frecvenţă 1 la 10 ani (QIXA10).
○ A treia etapă în aplicarea metodei “Inondabilité” constă în construirea
Modelului Numeric al Terenului - MNT, care cuprinde următoarele module:
− definirea topologiei reţelei hidrografice;
− transpunerea datelor topografice ale terenului natural sub formă de hărţi
digitale;
− transpunerea sub formă de date geometrice a lucrărilor hidrotehnice.
MNT are la bază hărţi la scara adecvată, de obicei 1:10.000 sau chiar
1:5.000. Scara este adaptată la dimensiunile uzuale ale cursurilor de apă studiate
(10-100 km lungime şi 1-10 m lăţime).
O scară mai detaliată, de exemplu 1:2.000 sau chiar 1:1.000, este
recomandabilă doar dacă modelele hidrologice şi în special modelul hidraulic
pot fi suficient de fin calibrate; aceasta presupune existenţa unui volum suficient
de date geometrice ale albiei, precum şi măsurători de debite la ape mari, pentru
a putea determina rugozităţile cu o bună precizie, atât în albia minoră, cât şi în
albia majoră.
Modele
Date Date
hidrometrice pluviometrice regionale
Mode
le QdF
QIXA10/ Gdx
Modificări
Model local
QdF
Amenajarea
bazinului Hidrograf sintetic
hidrografic monofrecvenţă
Figura 3.20. Organigrama studiului hidrologic.

Mai mult, pentru calibrarea modelului hidraulic în condiţii de fineţe (care să

justifice hărţi topografice la scară mare) sunt necesare măsurători de niveluri ale
viiturilor produse în trecut în profile apropiate, situate la distanţe relativ mici
(max. 1 km), care sunt rar disponibile. Utilizarea unor hărţi la scări rezonabile
permite obţinerea de rezultate semnificative pentru întregul curs de apă (sau
aproape pentru toată lungimea sa), respectiv o imagine globală asupra riscului
de inundaţie la scara ansamblului hidrografic şi nu fragmentar aşa cum încă se
mai practică uneori. Această imagine globală permite stabilirea unei strategii
comprehensive de aplicare a măsurilor nestructurale, în special a modului în
care este conceput sistemul informaţional de avertizare şi prognoză hidrologică
a viiturilor.
Modelul numeric al terenului va fi folosit în calculele hidraulice, precum şi
pentru raportarea cartografică într-o bază GIS (Haidu şi Haidu, 1998) a extinde–
rii zonelor inundabile la diverse probabilităţi de depăşire, a vulnerabilităţii cores–
punzătoare, iar în final a zonelor de risc din albia majoră. Schema generală de
elaborare a MNT-cartografic şi al MNT-hidraulic este prezentată în figura 3.21.
Profile Model
Structuri
transversale numeric al
hidrotehnice
terenului
Modificări
Model topografic
Model numeric al văii

cursului de apă
Alegerea
variantelor
de amenajare
a bazinului
MNT MNT
hidraulic = cartografic
Construcţii hidrotehnice
Rambleuri în albia majoră
etc...
Figura 3.21. Organigrama MNT hidraulic şi cartografic.

Se poate observa că modelul topografic furnizează două categorii de

produse: un MNT hidraulic, necesar aplicării modelului mişcării nepermanente
şi un MNT cartografic, care constituie o reprezentare GIS de tip 2D sau 3D, pe
care se amplasează componentele riscului (limitele zonei inundabile pentru o
probabilitate de depăşire dată şi vulnerabilitatea corespunzătoare), respectiv
variabilitatea spaţială a mărimii riscului la inundaţii.
De asemenea, este de remarcat faptul că modelul topografic ţine cont de
amenajările hidrotehnice sau de celelalte lucrări existente în bazin cu influenţă
asupra modului de deplasare a apelor mari (ramblee de drumuri sau de cale
ferată) şi care modifică profilele transversale prin albie. Mai mult, scenariile de
dezvoltare preconizate în schema de amenajare a bazinului hidrografic,
respectiv schimbarea ocupării terenului ca urmare a negocierilor privind gradul
de acceptare al vulnerabilităţii, vor fi luate în considerare în varianta finală de
evaluare a riscului. Aşadar, orice măsură nestructurală se proiectează ţinând
cont atât de situaţia actuală, cât şi de eventualele scenarii de lucrări structurale
avute în vedere în programele de amenajare şi de dezvoltare durabilă a bazinelor
hidrografice.
○ A patra etapă de aplicare a metodei “Inondabilité” constă în elaborarea
studiului hidraulic în scopul determinării parametrilor hidraulici ai viiturilor cu
diferite probabilităţi de depăşire (sau perioade de revenire medii T ), precum şi a
cheilor limnimetrice locale. Studiul hidraulic constă în următoarele:
− calibrarea modelului hidraulic pe baza unor viituri înregistrate;
− validarea rezultatelor pe baza unor observaţii directe asupra zonelor
inundate în timpul unor viituri remarcabile produse în trecut;
− rularea hidrografelor sintetice mono-frecvenţă cu ajutorul modelului calibrat.
Pentru calcule hidraulice, în România se foloseşte modelul “UNDA”
(Amaftiesi, 1976) în varianta unidimensională sau bidimensională.
O problemă fundamentală a elaborării unui model hidraulic al albiei constă
în calibrarea rezistenţelor hidraulice ale acestuia. În această acţiune, un rol
important privind acurateţea şi senzitivitatea modelului îl joacă precizia
nivelurilor înregistrate sau reconstituite în secţiuni cât mai dese ale profilului
longitudinal din timpul apelor mari produse cu ocazia mai multor viituri care au
avut loc în trecut trecut. Reconstituirea acestor date pe baza urmelor lăsate de
viitură reprezintă deci o activitate obligatorie, care trebuie demarată imediat
după o inundaţie. O rezolvare corectă a modelului hidraulic este posibilă doar în
condiţiile în care se cunoaşte suficient de bine cheia limnimetrică în secţiunea
din aval a sectorului pe care se aplică modelul. Cheia limnimetrică constituie
condiţia la limită, fundamentală pentru găsirea soluţiei corecte a ecuaţiilor de tip
Saint Venant. Acest deziderat impune obligativitatea unui număr cât mai mare
de determinări de debite pe baza măsurătorilor de viteză şi secţiune.
Utilizând modelul hidraulic calibrat se determină extinderea spaţială a zonei
inundabile cu diferite perioade medii de revenire TAL (période de retour T de
l’ALéa). Modul de determinare a variabilei TAL pe baza curbelor QdF este

prezentat în figura 3.22. Astfel, pentru cazul considerat, unui nivel al apei z0 de
la care începe inundarea unei parcele îi corespunde în cheia limnimetrică locală
un debit echivalent Qeq , care, în modelul QdF , pentru o durată infinitezimală
de inundare va determina o curbă de debit care are un timp mediu de revenire
TAL = 50 ani.
O reprezentare cartografică tridimensională a timpului de revenire TAL
pentru fiecare parcelă se poate realiza prin atribuirea unor culori diferite pentru
diversele perioade de revenire (1/1.000 ani, 1/100 ani, 1/50 ani etc.).
În figura 3.23 se prezintă organigrama determinării extinderii zonelor
inundabile pentru diverse valori ale timpului de revenire TAL.
Trebuie menţionat faptul că la realizarea hărţii zonei inundabile este necesar
să se ţină seama de amenajările existente care pot modifica substanţial
extinderea spaţială a inundaţiei. De exemplu, rambleele de şosea sau de cale
ferată, care de obicei nu sunt marcate altitudinal pe hărţi, pot modifica total
modul de distribuţie al variabilei TAL pentru o parcelă dată, aflată la adăpostul
acestor infrastructuri.
De asemenea, în cazul realizării unor noi lucrări în cadrul schemei de amenajare
sau a unor lucrări de restaurare ecologică a râului este necesar să se ţină seama de
datele recente pentru tararea modelului hidraulic: rugozităţi modificate ca urmare a
lucrărilor din albia majoră sau a noilor condiţii de ocupare a terenului, o nouă
geometrie a albiei, influenţa lucrărilor structurale etc.
a) b)
Figura 3.22. Determinarea variabilei TAL: a - cheia limnimetrică;

b - modelul QdF local.
MNT Hidrograf Date hidraulice

hidraulic sintetic de tarare
Modificări Model hidraulic
Extinderea spaţială a
inundaţiei (TAL)
Harta de
Alegerea inundabilitate
variantelor de pentru diferite
amenajare a frecvenţe T
bazinului
Lucrări hidrotehnice Alegerea

Restaurarea râurilor deciziilor de
acţiuni
etc… nestructurale
Figura 3.23. Determinarea extinderii zonelor inundabile pentru diverse valori

ale perioadei de revenire.
○ A cincea etapă de aplicare a metodei “Inondabilité” constă în analiza

vulnerabilitaţii, implicând următoarele operaţii:
− definirea claselor de ocupare a terenului;
− cartografierea ocupării terenului;
− negocierea riscului maximal acceptabil pe clase de teren;
− cuantificarea obiectivelor de protejat.
Scopul final al acestei etape îl constituie definirea cuantificată şi spaţializată a
vulnerabilităţii pentru fiecare parcelă (celulă) a reţelei de discretizare a teritoriului.
Pentru a facilita analiza vulnerabilităţii şi a furniza o bază de negociere între diverşii
factori implicaţi în economia zonelor inundabile, se recomandă unele norme
indicative, de tipul celor prezentate în tabelele 3.9 şi 3.10 (Desbos, 1995).
Pe baza normelor-ghid adaptate la situaţia locală şi a negocierilor care ţin
cont de situaţiile concrete de folosire a terenului se pot stabili valorile acceptate
ale parametrilor care definesc în mod complex inundaţia. Pentru aceasta, se
propune ca fiecare factor implicat să îşi exprime necesarul de protecţie mini–
mală, utilizând aceleaşi variabile hidrologice care descriu inundaţia şi anume:
Tabelul 3.9
Norme-ghid de protecţie în zonele rurale
Criterii de Sezonul Durata de Înălţimea Frecvenţa Viteza

vulnerabilitate în care se submersie de de maximă
Ocuparea produce acceptată submersie submersie acceptată
terenului inundaţia acceptată acceptată
Legume de vară/ 1-3 zile 5 ani 0,25m/s
câmp toamnă
Horticultură
Sere tot anul 1-3 zile 1m 5 ani
Culturi de primăvară/vară 8 zile 5 ani
primăvară toamnă 1 lună 1 an
Vii vară Instantane 10 ani 0,25 m/s
toamnă e 10 ani 0,25 m/s
iarnă Instantane
e
1 lună
Livezi primăvară/vară 3-5 zile zi 1m 10 ani 0,5 m/s
Păşune primăvara 10 zile 1 an
toamnă/iarnă 1 lună 1 an
Păduri 7-30 zile
Tabelul 3.10
Norme-ghid de obiective de protecţie în zonele urbane
Criterii de Durata de Înălţimea de Frecvenţa de Viteza

vulnerabilitate submersie submersie submersie maximă
Ocuparea acceptată acceptată acceptată acceptată
terenului
Servicii urbane instantanee 0 1.000 ani 0,25m/s
centrale
(siguranţă,
medicale,...)
Zone rezidenţiale:
Pivniţe instantanee -2-0m 10 ani 0,5 m/s
Parter instantanee 0-50cm 100 ani 0,5 m/s
Etajul I instantanee 2m 1.000 ani 0,5 m/s
Zonă rezidenţială instantanee 0,5 m 100 ani 0,5 m/s

fără etaj
Industrii instantanee 30-60 cm 1-100 ani
Zone comerciale instantanee 30-60 cm 5 ani

Criterii de Durata de Înălţimea de Frecvenţa de Viteza
vulnerabilitate submersie submersie submersie maximă
Ocuparea acceptată acceptată acceptată acceptată
terenului
Autostrăzi instantanee 10 cm 10 ani 1m/s
Şosele câteva ore 10 cm 2-5 ani 0,5 m/s
judeţene
Şosele câteva ore 20 cm 1 an 1 m/s
comunale
Căi ferate instantanee 30 cm 5 ani
Zone speciale instantanee 10-60 cm 1.000 ani
Camping instantanee 50 cm 10 ani 0,5 m/s
Teren de sport 1 zi 1 an
− probabilitatea de inundare p, perioada medie de revenire T, exprimată în

ani ;
− durata inundaţiei d ;
− înălţimea lamei de apă în timpul inundaţiei h ;
− viteza de curgere a apei v.
Trebuie menţionat faptul că înălţimea lamei de apă şi durata sunt mărimi
importante, în special în zonele agricole, dar pot avea o incidenţă semnificativă
chiar şi în zonele urbane şi industriale.
Având în vedere existenţa unei relaţii dintre debitul Q, durata d şi perioada
medie de revenire T pe de o parte şi cheia limnimetrică Q (h ) pe de altă parte,
fiecare combinaţie de parametri ( )
Tob , d ob , (
Tob , d ob , hob sau )
( Tob , dob , hob , vob ) se poate exprima printr-o variabilă echivalentă cu perioada
de revenire T, denumită TOP; acest acronim reprezintă Timpul (peri–oada medie
acceptată) de inundare a Obiectivului de Protejat. Pentru a ilustra semnificaţia
variabilei TOP se consideră o undă de viitură având debitul maxim cu frecvenţa de
1/100 ani; din considerente economice legate de mărimea pagu–belor care se
produc o dată la 100 de ani se acceptă inundarea unui obiectiv pe o perioadă de
timp de maximum d ob zile. Debitul corespunzător este egalat sau depăşit pe o
durată d < d ob şi de alte viituri, având însă perioada de revenire mai redusă. În
exemplul prezentat (fig. 3.24) inundarea pentru o durată infinite–zimală (practic, o
secundă) corespunde viiturii cu frecvenţa 1/10 ani. Variabila TOP corespunde
acestei perioade de revenire, având valoarea TOP = 10 ani .
Altfel spus, debitul de vârf al unei unde de viitură având frecvenţa de
1/100 ani, care inundă un obiectiv pe o durată d ob corespunde în curbele QdF
unei unde de viitură care cu o frecvenţă de 1/10 ani conduce la o inundare de durată
infinitezimală.
QCX CURBELE
QdF T= 1000 ani
T= 500 ani
T= 100 ani
Q
100
T= 10 ani
Q10
d=0 d ob Durata (zile)
TOP = 10 ani
Figura 3.24. Determinarea variabilei TOP.
Folosind curbele locale QdF şi cheia limnimetrică în punctul considerat,

valoarea TOP se poate determina în cazuri complexe în care se iau în calcul mai
mulţi parametri (fig. 3.25).
{ }
Fie setul de parametri hob , d ob , Tob care definesc protecţia unui obiectiv
situat pe o parcelă rezultată din modelul topografic. Adâncimii de inundare
acceptate hob , respectiv nivelului apei în râu zob , îi corespunde în cheia
limnimetrică un debit Qob .
{ }
Perechea de variabile Qob , d ob corespunde în modelul local QdF
punctului 3 prin care trece curba care are perioada de revenire T1 = 600 ani .
Figura 3.25. Determinarea variabilei TOP pentru setul de parametri { hob , d ob , Tob } .
Timpul de revenire T1 verifică ecuaţia: Q ( T1 , d ob ) = Q ( h ob ) , în care

Q ( hob ) se obţine din ecuaţia cheii limnimetrice.
În mod similar, din ecuaţia cheii limnimetrice, se poate determina debitul
care produce o inundaţie cvasi-nulă în parcela considerată: Q ( z 0 ) = Q ( h = 0 ) .
Curba QdF pentru T = T1 şi Q = Q ( h = 0 ) permite determinarea duratei
d ( h = 0 ) care corespunde punctului 4 pe grafic. Acest punct revine duratei
echivalente cuplului { hob , d ( h = 0 ) }. Se defineşte apoi punctul 5 care
corespunde frecvenţei acceptate pentru obiectiv Tob = 100 ani şi cuplului
{ hob , d ( h = 0)}. În continuare se poate determina variabila TOP egală cu
( )
perioada de revenire echivalentă Teq = TOP , care corespunde debitului Qeq
în punctul 6, rezultând TOP =15 ani. Aplicarea acestor proceduri este ilustrată
în figura 3.26, în care ţinând cont de ocuparea terenului, de condiţiile sociale şi
economice, precum şi de cele care privesc securitatea mediului înconjurător, se
stabilesc condiţii orientative de protecţie, în concordanţă cu reglementările
prezentate în tabelele 3.9 şi 3.10. În această acţiune se ţine cont de asemenea de
modificările care au avut loc sau care sunt prevăzute în viitor pentru
completarea schemei de amenajare existente.
Ocuparea Anchetă socio- Standarde de

terenului economică vulnerabilitate
Modificări Înţelegere locală în

urma negocierii
Repartiţia spaţială a
vulnerabilităţii
(TOP)
Alegerea
variantelor de Harta de
amenajare a vulnerabilitate
bazinului acceptată de toţi
factorii interesaţi
Măsuri de reglementare
Alte folosiri ale terenului

Alegerea deciziilor
etc... de măsuri
nestructurale
Figura 3.26. Organigrama determinării vulnerabilităţii.

În continuare, pe bază de negocieri între factorii interesaţi din zona

inundabilă şi cei din aval se stabilesc prin consens condiţiile de protecţie
minimă, pe categorii de ocupare a terenului. Pe baza acestor elemente se
alcătuieşte harta de vulnerabilitate acceptată de toţi factorii interesaţi.
Fiecărei parcele de teren delimitată de reţeaua de discretizare i se atribuie o
perioadă medie de revenire TOP, care este echivalentă unei combinaţii de
parametri T, d, h, şi v.
Pentru exemplificarea riscului de inundaţie se prezintă rezultatele obţinute
pentru zona de confluenţă a râului Argeş cu râul Doamnei (fig. 3.27) în cadrul
unui studiu utilizând modele hidrologice de determinare a undelor de viitură
sintetice şi modelul hidraulic UNDA pentru propagarea viiturilor în zonele aval
ale cursurilor de apă. Acest studiu s-a efectuat în cadrul unui proiect complex,
numit “MOSYM”, realizat de Institutul Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a
Apelor. Rezultatele obţinute în cadrul proiectului MOSYM, precum şi cele din
proiectul DESWAT, care urmăreşte obiective similare, sunt prezentate detaliat
de Adler ş.a. (2002), respectiv Stadiu şi Adler (2002).
5% RISC
10%
P=10%
P=1% 10%
1%
P=0.1%
10% Probabilitate acceptată

1% Probabilitatea viiturii
10%
10%
5%
0.1%
10%
10%
5%
1%
Figura 3.27. Harta

riscului inundaţiei în zona
5% de confluenţă a râului
1% Argeş cu râul Doamnei.
Organigrama din figura 3.28 reia într-o manieră detaliată derularea opera–
ţiunilor de determinare a riscului la inundaţie, precum şi ordinea generală a
diferitelor etape.
Hidro- HIDROLOGIE Curbe

graf
Debite QdF
sintetic
Precipitaţii Regionalizare
Modele QdF locale
TOPOGRAFIE
Structuri
Profile Puncte
topo
Model numeric
al terenului
şi grilă
HIDRAULICĂ OCUPAREA TERENULUI
Date de Lucrări
hidrotehnice Documente Norme,
calibrare existente standarde
Rugozităţi
Anchete
Modele de simulare
Obiective de protejat
hidraulică
chei limnimetrice
Variabilă Variabilă
echivalentă echivalentă
Comparare Harta vulne-

Harta zonei rabilităţii
inundabile
HARTA RISCULUI
Figura 3.28. Organigrama detaliată a determinării riscului la inundaţie.

Ca o aplicaţie a metodei “Inondabilité” în condiţiile ţării noastre, în figura 3.29

se prezintă determinarea riscului la inundabilitate pentru râul Negru (Gendreau
şi Pretorian, 2000) utilizând harta extinderii zonei inundate prin intermediul
variabilei TAL, respectiv a vulnerabilităţii, utilizând variabila TOP (fig. 3.30);
din compararea lor rezultă harta riscului prezentată sub forma fracţiilor dintre
TAL şi TOP (fig. 3.31).
Figura 3.29. Harta extinderii zonei inundabile TAL pentru Râul Negru.
Figura 3.30. Harta vulnerabilităţii TOP pentru Râul Negru.

Figura 3.31. Harta riscului la inundaţie pentru Râul Negru.
3.3.4. METODA ELVEŢIANĂ (OFEG)
Metodologia elveţiană de determinare a riscului la inundaţii se bazează pe

evaluările la scară globală elaborate de Loat şi Petrascheck (1997) în cadrul
OFEG (Office Fédéral des Eaux et de la Géologie).
Până într-un anumit punct, filosofia acestei metode este asemănătoare cu cea
a metodei „Inondabilité”, riscul la inundaţie fiind însă definit sub forma unui
deficit de protecţie.
Pentru aceasta, pentru o probabilitate de depăşire aleasă, se parcurg
următorii paşi (fig. 3.32):
Categorii de bunuri inundate:

Probabilitatea A, B, ..., G
de depasire a viiturii (obiecte cu dezvoltare spatiala,
liniara sau punctuala)
Variabile hidraulice Pagube potentiale

(adancime, viteza, durata) (mici, medii, mari)
Intensitatea viiturii Obiective de protectie

(nulã, slabã, medie, mare) ( 0, 1, 2, 3)
Nivelul de pericol al Nivelul deficitului de

viiturii protectie
(mare, mediu, mic, rezidual) (nul, acceptabil, 1, 2, 3)
Harta periculozitatii
Harta de risc
viiturii
Figura 3.32. Etapele stabilirii riscului la inundaţie în metoda OFEG.

− funcţie de caracteristicile viiturii obţinute pe bază de calcul hidraulic

(adâncimea maximă, viteza maximă şi durata inundării) se stabileşte
intensitatea viiturii, rezultând în final harta de periculozitate a viiturii;
− funcţie de impactul economic şi social al inundaţiei se stabilesc pagubele
potenţiale şi prioritatea de apărare;
− prin compararea celor două tipuri de valori se obţine deficitul de
protecţie, respectiv harta de risc la inundaţie.
3.3.4.1. Intensitatea şi gradul de periculozitate al viiturii.

Pentru a caracteriza intensitatea viiturii (tab. 3.11 şi fig. 3.33), normele elveţiene
OFEG (1997) utilizează produsul dintre adâncime şi viteză.
Intensitatea viiturii poate fi definită atât ca valoare globală, utilizând valorile
maxime ale vitezei apei şi adâncimii dintr-o secţiune dată, cât şi ca valoare
locală, folosind valori punctuale sau zonale ale acestor variabile. Cu alte
cuvinte, este posibilă construirea unor hărţi ale variaţiei intensităţii viiturii în
zona inundată pentru fiecare probabilitate de depăşire a debitului maxim.
Intensitatea viiturii, precum şi probabilitatea debitului maxim al acesteia de a
fi egalat sau depăşit, sunt utilizate pentru a defini gradul de periculozitate al
unei viituri (fig. 3.34) prin agregarea celor două caracteristici într-un singur
indicator.
Tabelul 3.11
Intensitatea viiturii funcţie de adâncime şi nivel
Nivel de intensitate Viteză * adâncime [m2/s] Adâncime [m]
Mare v ⋅h ≥ 2 m 2 /s h ≥ 2m
Mediu 0,5 m 2 /s ≤ v ⋅ h < 2 m 2 /s 0,5 m ≤ h < 2 m
Redus v ⋅h < 0,5 m 2 /s h < 0,5 m
Adâncime (m)
2 V x D = 2 m2/s
1 Intensitate MARE
V x D = 0,5 m2/s Intensitate MEDIE
Intensitate REDUSĂ
0.5
Viteza (m/s)
1 2 3
Figura 3.33. Definirea intensităţii viiturii (recomandări OFEG, 1997).

Intensitate 30 ani 100 ani 300 ani Extreme
Mare
Nivel ridicat
Nivel mediu
Medie
Nivel redus
Pericol rezidual
Mică
Mare Medie Mică

Probabilitate de depăşire (Frecvenţe medii)
Figura 3.34. Definirea gradului de periculozitate al unei viituri (recomandari OFEG, 1997).
Sunt definite astfel patru clase de pericol: nivel ridicat, nivel mediu, nivel
redus şi nivelul corespunzător pericolului rezidual. Pe baza acestor elemente,
utilizând variaţia spaţială a gradului de intensitate a viiturii, se pot construi harţi
de pericol, care trebuie să stea la baza dezvoltării viitoare a regiunii şi a modului
de utilizare a terenurilor în perspectivă.
Aceeaşi abordare, bazată pe produsul dintre adâncime şi viteză (fig. 3.35),
este utilizată şi în cazul undelor de viitură accidentale (Roşu şi Creţu, 1998).
Zona din aval de lac este împărţită în trei sub-zone:
Figura 3.35. Zonarea teritoriului în cazul undei de inundaţie produsă

de cedarea unui baraj (norme britanice, citate de Roşu şi Creţu, 1998).
− sub-zona de distrugere totală ( v ⋅h ≥ 7 m 2 /s) ;

− sub-zona de distrugere parţială ( 3 m 2 /s ≤ v ⋅ h < 7 m 2 /s ) ;
− sub-zona de inundare ( v ⋅ h < 3 m 2 /s ; v < 2 m/s ) .
Se observă că cele două abordări sunt perfect compatibile, normele elveţiene
permiţând de fapt o detaliere pentru sub-zona de inundare.
3.3.4.2. Evaluarea vulnerabiliăţii. Trebuie arătat că pagubele potenţiale D
sunt funcţie de valoarea economică sau socială V a obiectivelor afectate şi de
gradul de periculozitate d al viiturii. La rândul său, acesta este funcţie de
probabilitatea de depăşire p % şi intensitatea I a viiturii; în sfârşit, intensitatea I
se defineşte în raport cu produsul dintre adâncime şi viteză, care la rândul lor
sunt funcţii de probabilitatea de depăşire p % . Ca atare, se poate scrie:
D = f (V , d ) = f [V , f1 ( p %, I ) ] =
(3.28)
{ [ ]}
= f V , f1 p %, f 2 (h ( p %); v ( p % ) ) = f (V , p % )
Ca urmare a dificultăţilor de determinare precisă a pagubelor D, Beck şi

Musy (Ecole Polytéchnique Fédérale de Lausanne - EPFL) utilizează în cadrul
proiectului CADANAV (2001) o abordare simplificată pentru evaluarea
vulnerabilităţii, sintetizată în tabelele 3.12 - 3.14.
Tabelul 3.12
Nivelul pagubelor potentiale exprimând vulnerabilitatea maximă (CADANAV, EPFL, 2001)
Nivel de Pierderi materiale Pierderi în vieţi omeneşti Efecte secundare

pagube
REDUS Pierderi materiale Pierderile de vieţi omeneşti şi Efecte secundare reduse
reduse şi costuri reduse accidentele sunt rare, ca urmare
pentru refacere. a neocupării terenului sau
Evaluare în unităţi utilizării lui accidentale.
monetare. Evaluare în pierderi de vieţi
omeneşti.
MEDIU Pierderi materiale la Pierderile de vieţi omeneşti Efecte secundare localizate.
nivel individual. sunt posibile, dar cazurile Evaluare în unităţi
Evaluare în unităţi înregistrate sunt izolate. monetare.
monetare. Evaluare în pierderi de vieţi
omeneşti.
MARE Pierderi materiale Pierderi mari de vieti omenesti, Efecte secundare
semnificative, afectând grupuri mari de generalizate (economice,
diseminate în teritoriu persoane. Evaluare în pierderi dar şi sociale sau politice).
cu costuri ridicate ale de vieţi omeneşti. Evaluare în unităţi
reconstrucţiei. monetare.
Evaluare în unităţi
monetare.
Etapele care trebuie parcurse în definirea vulnerabilităţii sunt următoarele:

− Încadrarea bunurilor inundate pe niveluri de pagube potenţiale (reduse,
medii şi mari) exprimând vulnerabilitatea maximă pentru fiecare nivel
(tab. 3.12).
− Stabilirea unei tipologii a bunurilor inundate (tab. 3.13) şi încadrarea
acestora în clase şi categorii. Sunt definite trei mari categorii: bunuri care
se dezvoltă în suprafaţă, bunuri cu dezvoltare liniară şi bunuri de tip
punctual; pentru fiecare categorie există şapte clase, cu vulnerabilitate din
ce în ce mai mare pe măsură ce se trece de la clasa A la clasa G.
− Atribuirea pentru fiecare clasă, funcţie de natura efectelor, a unui nivel de
pagube potenţiale (tab. 3.14), defalcate pe cele trei componente
principale: vieţi omeneşti, pagube materiale, efecte secundare.
− Stabilirea unor priorităţi de apărare, care trebuie asigurate pentru fiecare
clasă prin diverse măsuri structurale sau nestructurale de combatere a
inundaţiilor funcţie de perioada de repetare a viiturii şi de nivelul de
pagube potenţiale (tab. 3.14). Priorităţile de apărare au următoarea
ierarhizare:
- prioritate 0 - nu se acceptă în nici o situaţie inundarea; este cazul
zonelor urbane sau de locuit de mare densitate sau valoare, al zonelor
comerciale, industriale sau de campare;
- prioritate 1 - se acceptă inundarea de către viituri cu grad de pericol
redus;
mediu;
mare;
- este cazul terenului natural neutilizat sau al pădurilor neexploatate.
Tabelul 3.14
Nivelul pagubelor potenţiale exprimând vulnerabilitatea maximă

(CADANAV, EPFL, 2001)
Nivel de pagubă potenţială Prioritatea de apărare
Vieţi Pagube Efecte secundare Perioada de repetare (ani)
omeneşti materiale de la de la de la
1 la 30 30 la 100 100 la 300
A REDUS REDUS REDUS 3 3 3
B REDUS MEDIU REDUS 2 3 3
C REDUS MEDIU MEDIU 2 2 3
D MEDIU MEDIU MEDIU 1 1 2
E MEDIU MEDIU MARE 0 1 2
F MARE MARE MARE 0 0 1
G Analiză individuală Analiză individuală
Ca şi în cazul pagubelor D, prioritatea de apărare este o funcţie de valoarea V

a bunurilor inundate şi de probabilitatea de depăşire p% .
3.3.4.3. Definirea zonelor de risc la inundaţii. Stabilirea zonelor de risc la
inundaţii este extrem de importantă pentru gestionarea corectă a riscului
(financiar şi social), respectiv pentru stabilirea măsurilor de limitare a efectelor
inundaţiilor. Analiza de risc a inundabilităţii trebuie să aibă la bază identificarea
gradului de periculozitate a viiturii, precum şi a nivelului de protecţie necesar,
stabilit pe baza analizei vulnerabilităţii teritoriului inundat, urmată de
compararea celor două caracteristici.
Riscul poate fi calificat ca acceptabil sau inacceptabil. Riscul datorat
inundării poate fi considerat acceptabil fie când probabilitatea de producere a
fenomenului este foarte mică, fie când pagubele produse ca urmare a inundării
sunt reduse.
Fiecărui obiectiv social sau economic i se stabileşte în funcţie de pagubele
potenţiale, care depind aşa cum s-a arătat de valoarea V a bunurilor inundate şi
de probabilitatea de depăşire p % , o prioritate de apărare PA , care exprimă în
acelaşi timp nivelul de periculozitate maxim acceptat al viiturii de inundare.
Prioritatea 0 se atribuie zonelor a căror inundare nu este permisă; dimpotrivă, la
cealaltă extremă se situează prioritatea 3, care este cea mai scăzută. Prin
modelare hidraulică se stabilesc zonele inundabile, intensitatea viiturii şi gradul
de periculozitate al acesteia; în continuare, gradul de periculozitate (nul, mic,
mediu sau mare) este cuantificat în valorile GP cuprinse în intervalul de la 0
(pericol nul) până la 3 (grad de pericol mare).
Cu alte cuvinte, pentru o probabilitate de depăşire p % dată, funcţie de clasa
de obiective inundate (având valoare economică sau socială) şi de nivelul de
pagube potenţiale ale obiectivului respectiv se stabileşte o prioritate de apărare
(tab. 3.14); aceste valori pot fi reprezentate pe hartă în format raster, colorate
diferit pentru fiecare domeniu. Pentru aceeaşi probabilitate de depăşire a
debitului maxim se desenează tot în format raster, harta periculozităţii viiturii în
aceeaşi scară de valori de la 0 la 3. Prin compararea valorilor înscrise pe cele
două hărţi se obţin zonele cu deficit de securitate, aferente unei probabilităţi de
depăşire alese a debitului maxim.
Dacă prioritatea de apărare este mai mare sau egală cu gradul de
periculozitate a viiturii, atunci se dispune de un nivel de protecţie egal cu
diferenţa dintre cele două mărimi. De exemplu, pentru PA =1 şi GP = 0, nivelul
de protecţie este egal cu 1; în continuare, pentru PA =2 şi GP = 0, nivelul de
protecţie este egal cu 2 etc.
Dacă, dimpotrivă, prioritatea de apărare este mai mică decât gradul de
periculozitate a viiturii, atunci aria inundată este caracterizată de un deficit de
protecţie sau deficit de securitate.
De exemplu, pentru PA = 1 şi GP = 2 , deficitul de protecţie DP = − 1 ; în

continuare, pentru PA = 1 şi GP = 3 rezultă DP = − 2 etc.
Prin urmare, dacă PA − GP < 0 se înregistreză un deficit de protecţie, iar dacă
PA − GP > 0 se dispune de un nivel de protecţie.
Având la bază prioritatea de apărare PA şi gradul de periculozitate GP a
viiturii se poate determina deficitul de protecţie aferent diferitelor categorii de
bunuri inundate. Cu cât deficitul de protecţie este mai mic (sau mai mare în
valoare absolută), cu atât riscul la inundare este mai mare. Deficitul de protecţie
constituie în fond o cuantificare diferenţiată la nivel de teritoriu a riscului
inacceptabil. Pe baza deficitului de protecţie se desenează harta riscului la
inundare, care va sta la baza atât a elaborării tuturor deciziilor privind
extinderea măsurilor structurale sau nestructurale, cât şi a utilizării în viitor a
terenului.
Metoda elveţiană este destinată evaluării riscului la scară globală, permiţând
determinarea zonelor cu deficit de securitate. Acestor zone urmează a li se
acorda o atenţie sporită, atât în etapa de detaliere a studiilor hidraulice, cât şi în
etapa de stabilire a măsurilor de limitare a efectelor inundaţiilor.
În această abordare, riscul acceptat este echivalent cu prioritatea de
apărare PA ; el nu mai are semnificaţie economică sau socială directă (în sensul
de risc financiar, evaluat în unităţi monetare sau de risc social, definit prin
pierderi de vieţi omeneşti), ci reprezintă clase de pagube sau număr de victime
în care se încadrează obiectivele inundate de pe un anumit teritoriu.
Nivelul de risc acceptat constituie nu numai o problemă socială şi politică,
depinzând de percepţia pe care societatea în ansamblu sau comunităţile umane
din zonele afectate o au asupra fenomenului de inundare, ci mai ales o problemă
de natură economică, depinzând puternic de resursele financiare disponibile
pentru creşterea gradului de protecţie. Efortul economic efectuat în vederea
măririi gradului de apărare împotriva inundaţiilor cu un procent creşte neliniar,
de manieră exponenţială, în zona probabilităţilor mici de depăşire (Pârvulescu,
1977).
Aşa se şi explică acceptarea riscului remanent sub anumite valori ale
probabilităţii de depăşire, costurile pentru reducerea acestuia devenind
inacceptabile. Pentru zonele cu deficit de protecţie se poate aplica eventual şi o
analiză clasică de vulnerabilitate în care să se analizeze costurile pe care le
produce inundaţia pentru diferite probabilităţi de depăşire a debitului maxim şi
diverse caracteristici ale viiturii (durată, viteză adâncime); mărimea efectivă a
riscului de inundare se poate obţine, după trierea efectuată cu metoda elveţiană,
pe baza unui calcul mult mai precis, dar mai costisitor.
3.4. PLANIFICAREA ŞI PROIECTAREA

SISTEMELOR INFORMAŢIONALE DE AVERTIZARE
ŞI PROGNOZĂ HIDROLOGICĂ A VIITURILOR
3.4.1. PARTICULARITĂŢI ALE PROGNOZEI VIITURILOR.

SISTEME ÎN TIMP REAL ŞI SISTEME HIBRIDE
Prevederea viiturilor constituie una dintre cele mai eficiente măsuri

nestructurale care se aplică în vederea reducerii efectelor negative ale
inundaţiilor, fiind un proces care se desfăşoară în timp, odată cu formarea şi
propagarea unei viituri.
Prima etapă a prevederii o constituie avertizarea hidrologică, care conform
definiţiei oficiale din dicţionarul internaţional de hidrologie (OMM-UNESCO,
1992) reprezintă difuzarea unui avertisment care semnalează posibilitatea
producerii unei viituri într-un punct al unui râu sau într-un bazin dat.
Următoarele etape ale prevederii hidrologice constituie termenul generic de
“prognoză a viiturilor”. Conform aceluiaşi dicţionar, prognoza hidrologică
reprezintă estimarea nivelului, debitului, timpului de apariţie şi a duratei unei
viituri, în special a debitului său de vârf, într-un punct dat al unui râu, care
rezultă din precipitaţii şi/sau topirea zăpezii. Este evident că, în timp ce
avertizarea are mai degrabă un caracter calitativ, prognoza viiturii are un marcat
caracter cantitativ, obţinut pe bază de calcul.
Modul de calcul diferă în funcţie de tipul viiturii. În cazul unei viituri rapide,
prognoza se elaborează pe baza ploilor anticipate şi nu a celor produse, ţinând
cont de legile de transformare a ploii în scurgere, în condiţii cunoscute de
umiditate a solului; pentru viitura lentă, procesul de propagare a viiturii formate
în amonte este preponderent şi ca urmare calculul se bazează mai mult pe
elementele hidrologice ale viiturii produse deja în amonte decât pe datele
referitoare la evoluţia situaţiei meteorologice.
o O primă observaţie constă în faptul că avertizarea viiturii are la bază un
calcul care, deşi aproximativ, este totuşi necesar, oferind un anumit grad de
încredere asupra iminenţei producerii unei viituri care să producă depăşirea
cotei de inundaţie. Veridicitatea atenţionării depinde de calitatea informaţiei
iniţiale, în special a celei meteorologice, care poate fi obţinută pe bază de
măsurători sau dintr-o prognoză cantitativă a precipitaţiilor. Informaţia privind
mărimea şi caracteristicile distribuţiei spaţiale a precipitaţiilor devine mai
consistentă şi mai precisă odată cu apropierea de începutul formării viiturii. În
aceste condiţii este necesară o avertizare în doi paşi:
A. Primul pas constă în alerta referitoare la posibilitatea producerii unei
viituri pe un spaţiu relativ întins, în ziua j; în acest scop se poate utiliza o
previziune meteorologică timpurie, furnizată de centrul meteorologic de la
(
Readings (Marea Britanie) care indică tendinţa în intervalul j + 3, j + 7 zile,)
sau o previziune meteorologică mai evoluată obţinută cu ajutorul modelelor

ARPEGE sau ALADIN, care acoperă intervalul ( j ; j + 2 ) zile (Duband, 1999).
B. Al doilea pas îl reprezintă etapa de avertizare în apropierea
momentului de formare a viiturii, care are rolul de a confirma alerta, de a
preciza mai corect distribuţia spaţială a formării viiturii şi de a certifica iminenţa
formării acesteia, fără a putea însă oferi elemente cantitative.
Importanţa emiterii alertei şi avertizării, precum şi condiţiile în care se poate
aplica acest procedeu vor fi tratate în capitolul următor.
o A doua observaţie constă în faptul că elaborarea prognozei viiturii
implică cunoaşterea cel puţin a unei părţi din ploaia declanşatoare, produsă deja,
precum şi a creşterilor de debite în zonele din amonte, unde se formează viitura.
Cu cât aceaste elemente sunt cunoscute mai de timpuriu, cu atât prognoza
hidrologică este mai eficientă. Pe de altă parte, eficienţa prognozei depinde nu
numai de anticiparea ei, ci şi de precizia acesteia. În sfârşit, pentru a fi pe deplin
eficientă, prognoza hidrologică trebuie să fie cât mai clară şi mai rapid
interpretabilă. Aceste atribute necesare unei prognoze de maximă eficienţă
presupun existenţa unui sistem informaţional care să îndeplinească
următoarele condiţii:
− furnizarea informaţiilor de o manieră care să permită prognozistului să
acţioneze cât mai rapid;
− adaptarea utilizării echipamentului în perioadele de viitură în care
fiabilitatea acestuia este adesea ameninţată de intemperii;
− furnizarea rapidă de date corecte, complete şi semnificative care să
permită prognozistului să aibă o viziune cât mai completă asupra modului
de formare şi evoluţie a fenomenului;
− prezentarea informaţiilor către factorii de decizie şi intervenţie într-un
mod cât mai clar, fără a lăsa posibilitatea unor interpretări subiective;
− eficacitatea şi simplitatea sistemului informaţional ale cărui componente
trebuie să reacţioneze rapid la modificările bruşte ale intrărilor în bazinul
hidrografic.
Din punct de vedere informatic, un sistem informaţional de avertizare şi
prognoză a viiturilor se compune din două sub-sisteme:
a. Subsistemul de achiziţie şi circulaţie a informaţiilor, care conţine:
− reţeaua de achiziţie a datelor;
− transferul informaţiei;
− concentrarea informaţiei.
b. Subsistemul de prelucrare a informaţiei, care conţine:
− procedurile de preparare a datelor primare în vederea aplicării modelelor /
metodelor de prognoză hidrologică, constând în:
- calculul ploii medii pe subbazine;
- transformarea nivelurilor în debite;

- determinarea indicilor care definesc starea iniţială a bazinului;
- definirea stării sistemului hidrotehnic din bazin, în special gradul de
umplere a acumulărilor existente;
- întocmirea fişierelor de ploaie anticipată cantitativ, care se
concatenează la fişierele ploilor deja înregistrate, în vederea elaborării
unei prognoze cât mai veridice;
- modificarea, dacă este cazul, a parametrilor modelelor;
− aplicarea metodelor şi/ sau modelelor;
− corectarea rezultatelor şi elaborarea prognozei viiturii;
− diseminarea prognozei hidrologice.
În vederea proiectării unui sistem care să satisfacă condiţiile de funcţionare
optimă menţionate anterior este necesar să se efectueze analiza sistemului
hidrometeorologic existent, constând în următoarele (Stănescu ş.a., 1993):
− Analiza cerinţelor de avertizare şi prognoză a viiturilor, care cuprinde:
- Ierarhizarea obiectivelor sociale şi economice funcţie de gradul de
vulnerabilitate, precum şi a lucrărilor hidrotehnice (diguri în special)
care pot fi afectate de viitură sau care au un rol important în atenuarea
viiturilor (acumulări permanente sau nepermanente cu stavile mobile).
- Selectarea punctelor pluviometrice şi/sau a staţiilor hidrometrice cu
echipament de măsurare a ploii, care vor transmite avertizări indepen–
dente în cazul depăşirii pragurilor de alarmare. Aceste avertizări se
referă în special la aşezările rurale riverane unor cursuri de apă cu
suprafeţe bazinale mici, care în cazul ploilor torenţiale sunt predispuse
la viituri rapide. În aceste situaţii, prognoza cantitativă a debitelor nu
mai este eficace, deoarece anticiparea este foarte mică sau nulă.
- Stabilirea pentru fiecare obiectiv selectat a elementelor caracteristice
ale undei de viitură care trebuie prognozare. Astfel, în cazul zonelor
urbane şi industriale, precum şi al sectoarelor de râu îndiguite, sunt
necesare informaţii prognostice privind debitul maxim şi durata de
creştere a viiturii. La acestea se mai adaugă momentul atingerii cotei
de inundaţie şi a cotei de pericol. Pentru acumulări trebuie cunoscut
hidrograful undei de viitură în totalitatea sa.
- Stabilirea necesităţilor de precizie şi/sau anticipare impuse de fiecare
obiectiv vulnerabil.
− Considerarea critică a amplasării şi a modului de transmisie a staţiilor de
măsurare a datelor hidrometeorologice în raport cu criteriile de
funcţionare optimă a subsistemului de achiziţie şi circulaţie a
informaţiilor, precum şi analiza calităţii informaţiilor, care trebuie să fie
semnificative, precise şi complete, ceea ce impune (Stănescu,
1979):
- Reprezentativitatea fizico-geografică a reţelei de staţii

hidrometeorologice.
- Dotarea cu echipament automat fiabil şi rapid de măsură şi transmisie.
- Calificare corespunzătoare şi un grad înalt de responsabilitate a
personalului staţiilor, precum şi posibilităţi reale de acces la staţii în
timpul apelor mari.
- Asigurarea corectitudinii datelor măsurate la staţii. Acest deziderat
este uneori dificil de realizat, mai ales în cazul ploilor cu caracter de
aversă, când funcţionarea aparatelor de măsurare a nivelului apei şi a
cantităţilor de ploaie este frecvent perturbată.
Această analiză de sistem are ca scop determinarea deficienţelor referitoare
la amplasamentul staţiilor clasice, manuale (pluvio şi hidro), în special în zonele
din bazin în care nu sunt comunităţi umane; aici se pot propune staţii automate
doar dacă poate fi asigurată supravegherea, altfel echipamentele vor fi în mod
sigur distruse ca urmare a unor acţiuni de vandalism.
− Circulaţia raţională a informaţilor, care presupune:
- Necesitatea de continuitate a informaţiilor, adică analiza gradului în
care se furnizează date de către toate staţiile din bazin, practic în mod
simultan. De asemenea, se urmăreşte furnizarea de date în mod
regulat, la intervalele de timp necesare în modelele de prognoză
pentru a asigura anticiparea necesară.
- Garantarea transmisiei datelor în condiţii meteorologice nefavorabile,
ţinând cont de faptul că transmisia prin telefon cu fir nu este fiabilă în
timp de furtună.
- Asigurarea conexiunii inverse (feed-back) de la utilizator la furnizorul
de date, în vederea atenţionării acestuia din urmă asupra unor
disfuncţionalităţi posibile ale aparaturii, precum şi asupra măsurilor
care trebuie luate în astfel de cazuri.
− Analiza criteriilor economice privind circulaţia informaţiilor în vederea
evitării cheltuielilor exagerate şi utilizarea unei comparaţii de tip “cost-
beneficiu”.
− Analiza modului de prelucrare a datelor.
− Analiza modului actual de diseminare a prognozelor şi a timpului de
informare a factorilor de decizie sau de intervenţie.
Scopul major al analizei de sistem actual, clasic, constă în stabilirea
deciziilor optime referitor la înlocuirea acestuia cu un sistem informaţional
automat, deci cu un sistem informatic 2.
În general, datorită restricţiilor de natură financiară, într-un bazin de recepţie
mare, a cărui suprafaţă depăşeşte 10.000 km 2 , nu se poate implementa dintr-o
dată un sistem informatic. Acesta se introduce într-o perioadă destul de
2
În limba franceză: informationnel automatique.
îndelungată, realizându-se pentru început un număr relativ mic de staţii într-o

configuraţie determinată pe criterii de ierarhizare a necesităţilor de prognoză;
“embrionul” de sistem informatic trebuie să fie integrat în sistemul manual
actual, prin realizarea unui sistem hibrid, bazat pe relaţii de coordonare
reciprocă între componente (Stănescu, 1979). Practic, proiectarea şi
implementarea sistemului informatic implică reproiectarea sistemului clasic, iar
tranziţia de la vechiul sistem la noul sistem poartă denumirea de sistem de
conversie.
La conceperea sistemului de conversie este necesar să se aibă în vedere
următoarele principii de funcţionare (Stănescu, 1982):
− noul sistem informatic nu este un modul separat de sistemul clasic;
− noul sistem nu constituie o simplă completare a vechiului sistem, ci se
integrează în acesta din urmă, creând un sistem unic, cu calităţi noi;
− noul sistem nu va înlocui imediat vechiul sistem, ci va funcţiona în
paralel cu acesta din urmă;
− implementarea sistemului informatic reprezintă un proces iterativ, care
face necesară reactualizarea planificărilor iniţiale ale proiectului
sistemului informatic pe măsura realizării acestuia.
Ţinând cont de aceste principii, rezultă că integrarea sistemului informatic de
achiziţie, transmisie şi prelucrare a datelor este un proces etapizat, fiecărei etape
de implementare corespunzându-i o nouă calitate a activităţii reţelei de staţii de
observaţie.
Dacă în etapa iniţială a sistemului manual, monitorizarea hidrometeorologică
are în principal rolul de colectare şi furnizoare de date brute, în etapele de
implementare a sistemului informatic această activitate capătă atribute de
control al calităţii datelor furnizate şi chiar de prelucrare a acestora. Aşadar,
integrarea sistemului informatic nu trebuie privită numai pe segmentul
“achiziţionare de date şi transmisie”, ci pe întregul lanţ al celor “4C” ai
informaticii şi anume: Circulaţie - Control - Calculator - Conducere.
Strategia de integrare a sistemului informatic se referă la următoarele
direcţii:
− conversia circulaţiei informaţiilor (achiziţie, transmisie şi concentrare a
datelor);
− conversia programelor şi procedurilor manuale;
− conversia procedurilor automate;
− conversia personalului.
Conversia circulaţiei informaţiilor are în vedere următoarele modificări în
funcţionarea sistemului clasic, manual:
− Modificarea frecvenţei de colectare a datelor pluviometrice şi efectuarea
mă–surătorilor la ore standard, la intervale mai scurte, predeterminate, în
vederea compatibilizării acestor intervale cu cele considerate în sistemul
automat.
− Reorganizarea sistemului de transmisie a datelor pluviometrice astfel

încât întregul complex de măsurători din bazin să se efectueze ritmic, la
intervalul de timp stabilit. Aceasta implică în mod obligatoriu (în lipsa
staţiilor automate) dotarea cu pluviografe, deoarece pluviometrele clasice
nu pot satisface exigenţele de măsurare la intervale de minimum 3 ore.
− Înlocuirea transmisiei datelor hidrometeorologice “în clar” cu transmisie
prin telefonie mobilă GSM. Aceasta se face prin tastarea mesajului hidro–
meteorologic “în cod HIDRA” şi transmiterea lui direct la calculator.
Staţia de transmitere este recunoscută în baza unui protocol propriu,
prestabilit.
− Reorganizarea sistemului de transmisie de rezervă, obligatoriu pentru
staţiile de importanţă vitală din sistem.
− Conectarea staţilor meteorologice clasice, aflate deja în flux GSM,
precum şi a celor automate, cu sistemele concentratoare de date ale
serviciului de prognoze hidrologice.
− Elaborarea unei ierarhizări a staţiilor, funcţie de importanţa informaţiilor
pe care le furnizează, în vederea optimizării deciziilor de asigurare a
rezervelor de echipament şi transmisie.
− Asigurarea pazei, întreţinerii şi depanării staţiilor dotate cu echipament
automat sau a releelor de retransmisie.
Conversia programelor şi procedurilor manuale se referă atât la modifi–
carea celor existente, cât şi la proiectarea de noi proceduri, ca urmare a apariţiei
unor noi funcţii ale sistemului, ceea ce presupune:
− organizare adecvată pe operaţiuni planificate din timp a echipelor de
recepţie - transmisie de la dispeceratele de ape pentru intervenţie în
fluxul de transmisie în caz de deficienţe, precum şi pentru asigurarea
dialogului invers de la concentrator la furnizorul de date (observatorul
hidrometru sau dispeceratul de nivel inferior);
− îmbunătăţirea informării privind “starea sistemului”, care deja se
furnizează de către autorităţile bazinale de ape, dar care trebuie introdusă
în calculator sub formă de fişiere speciale, fie legate on-line de ieşirile din
modelele de prognoză pentru corectarea acestora, fie sub forme
convenabile de examinare vizuală;
− reproiectarea procedurilor manuale de rezervă în cazul funcţionării defec–
tuoase a sistemelor automate de prelucrare sau în ipoteza în care acestea
cad.
Conversia procedurilor automate implică elaborarea softului de bază şi a
celui de aplicaţii:
− Programe de interfaţă cu recepţia GSM şi pentru decodificare, atât
mesajelor HIDRA primite de la staţiile cu funcţionare manuală, cât şi a
celor on-line primite de la staţiile automate.
− Organizarea şi proiectarea programelor de analiză - validare a datelor
recepţionate. Controlul calităţii acestora se referă la sintaxa mesajelor, la

semantica acestora, precum şi la o analiză de fond privind distribuţia
spaţio-temporală a informaţiilor. Totodată, controlul calităţii priveşte
analiza volumului de date şi aplicarea procedurilor de completare
automată în cazul unor date lipsă.
− Programe de organizare a fişierelor de date operative.
− Programe de gestiune (organizare, întreţinere şi actualizare) a datelor fixe
(parametri ai modelelor, parametri ai staţiilor, parametri de transmisie etc.).
− Unirea tuturor programelor de organizare, creare, întreţinere, divizare
(sharing) şi corectare-actualizare într-un Sistem de Gestiune a Bazei de
Date operative (SGBD) administrat de un utilitar avansat (de exemplu,
ORACLE 8.05 sau FOX PRO 2).
− Elaborarea de proceduri informatice care să fie utilizate în timpul prog–
nozei în concordanţă cu facilităţile induse de partea automată a sistemu–
lui. De asemenea, aceste proceduri trebuie să aibă capacitatea de a utiliza
prognoza cantitativă continuă a ploii în cazul unui eveniment meteoro–
logic care acţionează o perioadă mai lungă sau dacă prognoza hidrologică
se elaborează pentru secţiunile de închidere ale unor bazine mari.
− Adaptarea sau conceperea programelor pentru rularea modelelor ploaie -
scurgere, ţinând cont de influenţa construcţiilor hidrotehnice din bazin şi
de modul lor de operare.
− Programe de actualizare a prognozelor pe baza realizărilor efective
transmise de la staţii. Aceasta implică crearea de fişiere de intrare care să
fie conectate la sistemul general de gestiune a bazei de date operative.
− Programe de interfaţă cu beneficiarii de prognoză care să permită
consultarea informaţiei de către aceştia într-un mod de exprimare simplu,
fără echivoc, care să nu dea naştere unor interpretări subiective. Cele mai
recomandabile sunt textele scrise şi/sau tabelele standard pregătite din
timp, puse în prealabil de acord cu beneficiarii şi transmise apoi automat
acestora.
− La elaborarea programelor cu caracter de aplicaţie operativă trebuie să se
aibă în vedere proceduri de protecţie a funcţiei de intrare (INPUT),
precum şi facilităţi pentru reluarea rulării programelor din puncte fixe în
interiorul acestora, evitând în acest fel rulări îndelungate în caz de
intervenţie pe parcurs sau după întreruperi accidentale.
Conversia oamenilor este probabil cea mai dificilă verigă a integrării noului
sistem informatic. Este necesară atât o creştere a calificării personalului actual şi
reinstruirea sa pentru a face faţă noilor funcţii ale sistemului, cât şi o schimbare
de atitudine la toate nivelurile. Încadrarea noului sistem informatic cu personal
adecvat implică deci:
− recalificări legate de sistemele noi (automate şi GSM) de recepţie şi
transmisie;
− specializarea personalului în utilizarea programelor de analiză şi

validare a datelor, respectiv de corectare şi completare a acestora;
− personal destinat dialogului profesional între concentrator şi furnizorul de
date;
− programatori şi utilizatori de programe de aplicaţii;
− personal specializat în diseminarea datelor, capabil de dialog cu
beneficiarii de prognoză;
− personal de întreţinere şi depanare a echipamentului de achiziţie,
transmisie şi concentrare;
− personal care manevrează SGBD şi programele de întreţinere a
fişierelor.
Criteriul de bază al conversiei oamenilor îl constituie folosirea integrală a
forţei de muncă competente profesional din interiorul sistemului, deoarece
personalul existent cunoaşte cel mai bine problemele de analiză-proiectare, o
parte din el participând chiar la reproiectarea sistemului.
Un alt aspect vizează autorităţile bazinale de ape. Conducătorii tuturor
nivelu–rilor ierarhice trebuie să participe la proiectarea şi implementarea
sistemului informatic în cadrul sistemului clasic, reproiectat, în calitate de
principali bene–ficiari. Pentru nivelurile superioare de conducere, participarea
trebuie să vizeze gestionarea eforturilor materiale şi umane pentru alinierea la
gândirea şi practica informatică, precum şi urmărirea rezultatelor obţinute în
urma testelor periodice de simulare a modului de funcţionare a sistemului. Acest
tip de formare profesio–nală este de maximă utilitate pentru menţinerea la zi a
abilităţilor de lucru ale personalului, precum şi pentru evaluarea periodică a
capacităţilor acestuia de a face faţă cerinţelor profesionale. La elaborarea
“tematicii” testelor de simulare este obligatorie participarea activă a conducerii
autorităţilor de ape, întrucât acestea cunosc cel mai bine ansamblul problemelor
generate de o viitură şi pot formula astfel cele mai adecvate exigenţe.
Evident, un sistem hibrid reprezintă o soluţie tranzitorie către sistemul
automat, în timp real, care este capabil să satisfacă în totalitate exigenţele unei
informări hidrometeorologice corecte şi rapide.
Sistemul în timp real poate furniza date on-line practic simultan, de la un
număr mare de staţii dintr-un bazin, fapt care asigură un calcul mult mai corect
cu ajutorul modelelor hidrologice. De asemenea, pasul de timp poate fi
considerat oricât de mic, asigurându-se astfel un grad de rafinare ridicat al
rezultatelor modelării matematice a procesului hidrologic, în special în bazinele
cu suprafaţă de recepţie mică.
În sfârşit, furnizarea în timp real a debitelor înregistrate pe parcursul
intervalului de prognoză permite corectarea dinamică a parametrilor modelelor
şi implicit apropierea de realitate.
Din punct de vedere fizic, sistemul informatic cu funcţionare în timp real se
compune din următoarele module:
Reţeaua de staţii de achiziţie a datelor, dispunând de:
− senzori de măsurare a elementelor hidrometeorologice;

− codificatori sau adaptori, care permit transcrierea variabilelor analogice
măsurate în date în format digital;
− unitatea de înregistrare şi stocare locală a informaţilor, respectiv de dialog
cu staţiile centrale;
− interfaţa de comunicaţie, proprie fiecărui vector de transmisie.
Toate aceste componente sunt amplasate într-o încăpere care le protejează de
intemperii şi în care se asigură alimentarea cu energie electrică.
Reţeaua de transmisie a datelor, formată din următoarele tipuri de vectori
de transmisie:
− reţeaua de telefonie autocomutată;
− reţeaua de telefonie GSM;
− reţeaua radio cu relee terestre;
− reţeaua radio cu transmisie via satelit (cu orbită staţionară sau polară);
− reţeaua radio de tip “Meteoburst”.
Centrele de concentrare/ prelucrare a datelor transmise, unde se află:
− unitatea de interogare cu frecvenţă stabilită sau la cerere;
− unitatea de alertă automată;
− unitatea de analiză–validare;
− unitatea de stocare;
− unitatea de prelucrare a datelor, elaborare şi emitere a prognozei.
În figura 3.36 se prezintă schematic configuraţia generală a unui sistem
informatic.
SISTEM
INFORMAŢIONAL
ÎN TIMP REAL
STAŢIA REŢEAUA DE CENTRE DE

DE TRANSMISIE A CONCENTRARE/
MÃSURARE DATELOR PRELUCRARE
SENZORI DE REŢEA TELEFON INTEROGARE LA

MÃSURARE AUTOCOMUTAT FRECVENŢÃ
SAU GSM DATÃ / CERERE
CODIFICATORI REŢEA RADIO MESAJ ALERTĂ

RELEU AUTOMAT
UNITATEA DE REŢEA RADIO ANALIZÃ ŞI

ACHIZIŢIE A SATELIŢI - VALIDARE DATE
DATELOR, METEOBURST
STOCARE ŞI
DIALOG
ANALIZA
FUNCŢIONĂRII STOCARE
INTERFAŢĂ CU STAŢIEI DE
REŢEAUA DE MÃSURARE
TRANSMISIE
PRELUCRARE
MESAJ DE DATE ŞI
DEPANARE ELABORAREA
PROGNOZEI
Figura 3.36. Configuraţia generală a unui sistem informatic.

3.4.2. CRITERII DE PERFORMANŢĂ A UNUI SISTEM INFORMATIC

ÎN TIMP REAL (Roche, 1987; Stănescu, 1992)
Performanţele unei sistem informatic pot fi exprimate prin cantitatea şi

calitatea datelor furnizate, precum şi prin rapiditatea de circulaţie a acestora.
• Calitatea datelor depinde de amplasamentul staţiilor şi de alegerea celor
mai adecvate instrumente de măsură.
În ceea ce priveşte amplasamentul staţiilor hidrometrice şi pluviometrice
în raport cu vechile amplasamente care în decursul timpului au demonstrat
reprezentativitatea lor hidroclimatică şi fizico-geografică, va trebui stabilit un
nou set de staţii de “avertizare”, având în vedere faptul că în zonele din
amonte ale bazinelor, care pot furniza informaţii timpurii asupra iminenţei
formării unei viituri, asemenea staţii nu au existat din lipsă de observatori
permanenţi.
Pentru a satisface, cel puţin parţial, dezideratul ca o staţie automată să fie
supravegheată, trebuie angajate persoane cu prezenţă temporară în zonă (pădurari,
paznici la prizele tiroleze de la captările secundare, personal de întreţinere a
drumurilor forestiere etc.), care să asigure o minimă securitate a staţiei; în orice caz,
prezenţa unui observator permanent este dificil de asigurat. Staţiile de avertizare, în
special cele de măsurare a precipitaţiilor, sunt deficitare în zonele de munte
nelocuite, dar absolut necesare pentru emiterea avertizărilor privitoare la viituri
brutale, locale, a căror ploaie generatoare nu poate fi prognozată cantitativ cu
suficientă precizie. Aceste staţii completează imaginea distribuţiei spaţiale a ploii,
contribuind la creşterea acurateţei de determinare a ploii medii pe suprafaţa
bazinelor hidrografice.
Orice propunere de suplimentare a reţelei de staţii hidrometeorologice trebuie să
nu antreneze modificări majore în centrele de colectare, permiţând totodată
menţinerea metodelor de prognoză existente.
În domeniul instrumentelor de măsură (senzori) s-au făcut progrese
remarcabile, care vizează atât fiabilitatea, cât şi sensibilitatea lor. Pe lângă
pluviometrele automate cu cupe basculante, a căror funcţionalitate a fost
îndelung verificată, trebuie menţionate aparatele de măsurare a ploii de
concepţie mai recentă, bazate pe măsurarea variaţiei frecvenţei unui fir care
susţine vasul de colectare a apei. De asemenea, în categoria limnimetrelor
automate se remarcă aparatele bazate pe senzori cu bule de gaz (bulle à bulle)
sau cele care funcţionează pe principiul măsurării curentului piezoelectric indus
de presiunea exercitată de apă asupra unui cristal de cuarţ sau a unei pastile de
ceramică (Morell, 1999).
Alegerea corectă a tipului de aparat limnimetric trebuie să se bazeze pe
analiza condiţiilor de curgere (grad de turbulenţă) şi de încărcare cu aluviuni a
apei în secţiunea considerată în perioada de viitură. De exemplu, în cazul
limnimetrului cu bule de gaz, dacă curgerea are un caracter turbulent pronunţat,
apar fenomene de subpresiune sau de sucţiune la nivelul capsulei de presiune,

ceea ce conduce la alterarea rezultatului măsurătorilor.
În condiţiile în care încărcarea apei cu aluviuni este mare, aceasta poate
influenţa senzorul de măsurare a presiunii, fapt care conduce, de asemenea, la
rezultate eronate.
• Cantitatea datelor se referă atât la numărul de staţii, cât şi la frecvenţa de
achiziţie şi transmisie a informaţiilor.
Densitatea staţiilor pluviometrice trebuie să permită o evaluare cât mai
corectă a valorii medii a ploii pe bazin pentru intervalul de timp de calcul
utilizat în modelele matematice de prognoză. Se recomandă ca densitatea
staţiilor să respecte normele OMM (1994), care prevăd o staţie/250 km 2 în
zona de munte şi o staţie/575 km 2 în zona de câmpie. Pe baza înregistrărilor de
precipitaţii generatoare de viituri se efectuează o analiză de eroare a ploii medii
pe bazin în toate situaţiile considerate şi pentru diferiţi paşi de timp. Rezultatele
acestei analize sunt apoi coroborate cu analiza de senzitivitate a modelului de
prognoză, ceea ce permite evaluarea erorilor de prognoză (pentru debitul
maxim, de exemplu) în raport cu erorile de determinare a ploii medii pe bazin.
Din experienţa românească de proiectare a sistemelor automate rezultă că
densitatea de o staţie la 200-400 km 2 în zona de formare a viiturii este
suficientă.
Stabilirea cât mai adecvată a pasului de timp de eşantionare a variabilelor
hidrologice şi pluviometrice influenţează în mod direct cantitatea de informaţie
disponibilă. Sistemul de achiziţie trebuie să fie astfel conceput încât să permită
reconstituirea variaţiei fenomenului fără ambiguitate de interpolare, la precizia
cerută de prognoză.
Sunt posibile trei variante de adoptare a pasului de timp, şi anume:
a) Folosirea unui pas fix pe toată perioada de observaţii.
b) Utilizarea unui pas de timp fix în perioada de viitură, respectiv a unui pas
variabil sau fix, dar mai grosier, în perioadele de ape medii şi mici. În acest caz,
în momentul emiterii avertizării bazată pe informaţia prognostică
meteorologică, de la centrul de concentrare şi prelucrare a datelor se poate
comanda ca staţia să înceapă să lucreze cu un pas mai fin, stabilit dinainte.
c) Utilizarea unui pas de timp variabil, funcţie de caracteristicile
elementului măsurat.
Având în vedere creşterea deosebită a capacităţii de memorie, prima variantă
este cea mai recomandabilă. În celelalte variante pot apărea confuzii în ceea ce
priveşte definirea stării de etiaj sau de ape medii, diferite de la staţie la staţie,
sau neconcordanţe între momentul avertizării pentru o parte din bazin şi
începerea viiturii pentru o altă zonă a acestuia.
De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că aplicaţiile în timp real, proprii
prognozelor de viitură, necesită precizii diferite faţă de cele cu decalaj de timp.
Astfel, în cazul pluviometriei, valorile cumulate pe intervale de o oră sau chiar
de trei ore sunt suficiente pentru prognozele hidrologice operaţionale, în timp ce

pentru calcule hidrologice în bazine mici este necesară cunoaşterea cantităţilor
de ploaie pe durate de ordinul minutelor. Pentru bazine mici se recomandă un
pas de timp de 6 minute pentru pluviometrie şi niveluri şi o compactare pe
blocuri de 30 de minute până la o oră (Roche, 1987).
În acest caz se va utiliza un algoritm de compactare a datelor pe blocuri,
recomandându-se următoarele reguli:
− pentru pluviometrie, dacă precipitaţia este nulă pe durata blocului, se va
înscrie o singură valoare în blocul de date;
− pentru niveluri, dacă cota măsurată cu un pas de şase minute diferă de
prima mărime a blocului cu o valoare mai mică decât pragul de
sensibilitate propriu staţiei limnimetrice, se va înscrie o singură valoare în
bloc.
Rapiditatea circulaţiei informaţiilor vizează două probleme principale:
frecvenţa de transmisie şi declanşarea alarmei la staţie. Întârzierile în recepţia
datelor sunt neglijabile cu excepţia informaţiilor provenite de la sateliţii care
circulă pe orbite polare şi care prezintă întârzieri de ordinul a 100-120 minute.
Folosirea lor este însă limitată numai pentru reţelele de pe fluviile mari, pentru
care asemenea întârzieri sunt acceptabile.
• Frecvenţa de transmisie nu coincide întotdeauna cu pasul de timp de
eşantionare. Această frecvenţă este determinată de intervalul de timp care
separă două legături succesive între staţia de măsură şi centrul de concentrare,
depinzând de durata totală pentru interogarea tuturor staţiilor din bazin de către
centrul de recepţie. În cazul transmisiei prin satelit de pasaj, ciclul de interogare
depinde de ciclul de pasaj al acestuia. Pentru celelalte sisteme de transmisie,
mai ales pentru telefon, frecvenţa aleasă este dictată de costul de funcţionare.
Pentru prognoza operaţională a viiturilor se recomandă o frecventă de
transmisie de 30 minute în cazul unui bazin sub 10.000 km 2 şi o oră în cazul în
care se depăşeşte această suprafaţă. Atunci când se urmăresc gradienţii de
creştere ai unei viituri la închiderea unui bazin de mărime medie, dar pentru
care durata de anticipare este suficient de mare pentru ca prognoza să fie
eficientă, se poate comanda ca frecvenţa de transmisie de la staţiile din zonele
amonte (bazine avertizoare etc.) să fie de ordinul a 10-15 minute.
Este recomandabil ca transmisiile să se facă simultan pentru tot setul de
elemente hidrometeorologice (de obicei nivel, ploaie şi temperatură).
În momentul în care sunt depăşite anumite praguri ale elementelor
hidrometeorologice se emite automat un semnal către centrul de concentrare,
ceea ce are ca efect declanşarea alarmei la staţii. Pentru ca acest semnal să nu
întârzie sau să fie omis este necesară supravegherea permanentă a modului de
funcţionare a staţiei. O reprezentare schematică a criteriilor de performanţă care
vizează calitatea şi cantitatea datelor este prezentată în figura 3.37.
CRITERIUL DE
PERFORMANŢĂ
Calitatea datelor Cantitatea datelor
Alegere Alegere Numãr suficient de staţii care

amplasament aparatură să permitã interpolarea
spaţială corectă
Reprezentativitate Aparatură
hidro-climatică automată Frecvenţa de Frecvenţa de
integrată în măsurare măsurare funcţie
sistemul clasic adecvată de posibilităţile
Uşor adaptabile la regimului de transmisie
metode noi hidrologic
Figura 3.37. Reprezentarea schematică a criteriilor de performanţă.
3.4.3. SIGURANŢA TRANSMISIEI INFORMAŢIILOR
Condiţiile în care funcţionează un sistem informatic cu teletransmisie sunt

dintre cele mai severe. Inundaţiile, însoţite adesea de furtuni cu trăznete, pot
produce ruperi de cabluri telefonice, întreruperi ale reţelei de alimentare
electrică şi deteriorarea senzorilor, în special a celor cufundaţi în apă prin
acţiunea mecanică a plutitorilor şi a aluviunilor. În cazul limnimetrelor
automate cu plutitori încetarea funcţionării acestora prin colmatarea gurilor de
acces a apei la puţul plutitorului este frecvent întâlnită.
Chiar în cazul transmisiei datelor prin sisteme radio cu relee terestre (mai
fiabile decât cele telefonice cu fir aerian, vulnerabil în timp de furtună),
legăturile pot fi deranjate datorită interferenţelor cu alte transmisii, care se
amplifică în timpul viiturilor, sau de furtuni magnetice care induc dificultăţi de
propagare a undelor radio.
Un sistem informatic, oricât de performant ar fi din punct de vedere al
cantităţii şi calităţii datelor, precum şi al rapidităţii de transmisie a acestora,
devine inutilizabil dacă una din verigile sale nu mai este funcţională. Siguranţa
sistemului este aşadar ameninţată la oricare din nivelurile sale de funcţionare:
achiziţia, transmisia şi recepţia datelor.
Creşterea gradului de siguranţă va trebui realizată la toate cele trei niveluri:
La nivelul staţiei hidrometrice, în momentul alegerii secţiunii de râu în

care va fi amplasată staţia, se va căuta un profil transversal pentru care curgerea
să pună cât mai puţin în pericol securitatea senzorului de măsură şi a întregii
sale structuri. De asemenea, funcţie de regimul curgerii, se practică soluţii de
regularizare a albiei pentru reducerea eroziunii malurilor, care pot fi obiectul
unor ruperi masive pe zeci de metri, cauzând antrenarea şi distrugerea în
totalitate a staţiei.
Întrucât aceste măsuri nu pot oferi decât o siguranţă parţială, sunt posibile
distrugeri ale staţiei sau pierderea funcţionalităţii acesteia. În aceste situaţii, se
caută modalităţi de substituire a datelor care lipsesc (de obicei date
pluviometrice) cu date de la staţiile care funcţionează în bune condiţii. Pentru a
aplica acest procedeu este necesară analiza staţiilor din punct de vedere al
ponderii pe care o are informaţia respectivă asupra rezultatului prognozei. La
nivelul staţiei de concentrare va acţiona un soft automat, capabil să substituie
datele lipsă printr-o baleiere a staţiilor în funcţiune, ţinând cont de gradul de
importanţă al staţiei care are întrerupere în lucru. De obicei, substituirea se
practică numai la staţiile cheie, în principal cele pluviometrice, unde este
posibilă interpolarea spaţială a fenomenului meteorologic; lipsa datelor la aceste
staţii face ca programul modelului de prognoză să devină nefuncţional.
La nivelul transmisiei datelor se aplică principiul redundanţei, care
înseamnă multiplicarea mijloacelor de comunicaţie. Ţinând cont de importanţa
informaţiei furnizate de fiecare staţie, pentru staţiile cheie se adoptă soluţii
mixte de transmisie: radio + reţea comutată telefonică, radio + satelit sau telefon
+ satelit. Această redundanţă de mijloace de transmisie este costisitoare, dar nu
trebuie uitat că în comparaţie cu celelalte componente mijloacele de transmisie
sunt cele mai fragile elemente din întregul sistem.
La nivelul recepţiei datelor structura arhitecturii sistemului de centre de
concentrare poate fi concepută în diverse variante: centru unic de concentrare a
datelor, reţea de centre de colectare gestionate de un centru principal şi reţea de
centre care se pot securiza reciproc.
− Centrul unic se întâlneşte în cazul reţelelor de talie mică sau atunci când
centrele secundare sunt simple periferice ale acestuia.
− Reţeaua de centre de colectare gestionată de un centru principal are o
funcţionare redundantă: centrul principal asigură o colectare de siguranţă,
celelalte centre colectând datele de la staţiile care sunt atribuite fiecăruia
dintre ele. Centrele de concentrare secundare nu sunt legate între ele, ci
numai cu centrul principal. În această arhitectură se recomandă ca centrul
principal să fie amplasat astfel încât să colecteze date, atât de la staţiile
din amonte, cât şi de la cele din aval.
− Reţeaua de centre care se pot securiza reciproc este formată din mai
multe centre legate între ele, fiecare putând prelua sarcina de concentrare
a 1-2 staţii care efectuează o colectare autonomă.
Structura arhitecturii sistemului de centre de concentrare trebuie concepută

în strânsă legătură cu mijlocele de transmisie disponibile şi fezabile. Astfel,
utili–zarea comunicaţiilor radio terestre, bazate pe relee, implică o centralizare a
echi–pamentelor de calcul. În schimb, în cazul reţelei telefonice numărul de
centre de colectare poate fi oricât de mare, deci siguranţa recepţiei datelor
creşte. În aceste condiţii se poate trage concluzia că sistemele de transmisie
mixte constituie cele mai fiabile soluţii (Roche, 1987). În figura 3.38 este
prezentată o schemă a măsurilor de siguranţă care trebuie luate pentru
asigurarea fiabilităţii sistemului.
Cu toate măsurile de securizare a sistemului în timp real, vor continua să existe
întreruperi pe toate treptele de funcţionare ale acestuia. Este aşadar necesar să se
aibă în vedere atât preîntâmpinarea lor prin măsurile de siguranţă prezentate
ante–rior, cât şi identificarea procedurilor de salvare a informaţiilor care
temporar nu pot fi transmise, respectiv diagnosticarea şi repararea
disfuncţionalităţilor apărute.
Principiul de bază al salvării constă în cuplarea sistemelor de senzori la dispo–
zitive de stocare locală în cadrul staţiilor hidrometeorologice pe perioada de
cădere a transmisiei datelor. Dacă această stocare este asigurată temporar până la
efectua–rea reparaţiei, atunci informaţiile pot fi recuperate şi sistemul de
prognoză poate beneficia de ele printr-o apelare suplimentară la repunerea în
funcţiune a liniei.
Această afirmaţie este evident valabilă în cazul în care timpul de anticipare a
prognozei nu este foarte redus. Chiar dacă pentru zonele din amonte ale
bazinului unele prognoze se pot pierde, cele referitoare la secţiunile din aval
conservă o du–rată de anticipare rezonabilă, de natură să asigure eficienţa
măsurilor de apărare.
SIGURANŢA
DATELOR
Posibilităţi de Redundanţa Arhitectura modului

substituire a transmisiei în caz de de concentrare a
datelor lipsă fenomene severe datelor
Centru de
Analiza Radio+Satelit concentrare unic
priorităţilor Radio+Telefon
Telefon+Satelit
Centre de
concentrare
La un număr secundare
Soluţii mixte
limitat de staţii
cheie
Diagnosticarea penelor de Centre care se

funcţionare asigură reciproc
Figura 3.38. Măsuri de siguranţă a transmisiei datelor în sistem.

O diagnosticare corectă şi rapidă a disfuncţionalităţilor constituie garanţia

repunerii rapide în funcţiune a unei linii de transmisie deranjate. Este necesară
stabilirea unor coduri de disfuncţionalităţi ale diferitelor elemente ale staţiilor
de măsurare şi sistemelor de transmisie, precum şi ale sistemelor auxiliare. Se
poate menţiona starea bateriilor de alimentare cu energie electrică, precum şi o
serie de indicatori de funcţionare a diverselor părţi care compun staţia de
măsură. Astfel, se fac teste de prezenţă a senzorilor, teste de memorie, teste de
existenţă a programelor utilitare etc. Fiecare tip de disfuncţionalitate este însoţit
de indicarea unor soluţii precise ca, de exemplu, înlocuirea unei piese sau a unei
plăci cu circuite integrate. Aceste operaţii pot fi semnalate observatorului care
are în dotare piese de rezervă, înlocuindu-le pe cele defecte. Dacă unele
componente, în special cele electronice (mai sensibile la intemperii sau la
îmbătrânire), sunt dublate, atunci repararea lor se poate face “la comandă” de
către programul de diagnosticare, care dispune de soluţii imediate privind
modalităţile de asigurare continuă a funcţionalităţii.
Un caz relevant îl constituie dublarea sistemelor de computere pentru a
asigura fiabilitatea totală la nivelul staţiilor de concentrare. O reparare rapidă şi
eficientă a mijloacelor de comunicaţii este posibilă numai dacă administratorul
sistemului hidrometeorologic este proprietarul acestor mijloace, cu alte cuvinte
doar dacă transmisiile în timp real se fac prin sisteme radio terestre. Pe de altă
parte, acestea sunt deosebit de vulnerabile în cazul căderii unui releu, ceea ce
face ca datele de la un întreg set de staţii să nu mai poată fi colectate la centrele
de concentrare.
3.4.4. COSTUL SISTEMULUI INFORMATIC
Un proiect care să asigure fiabilitatea maximă la performanţe de calitate

poate mări de 2-4 ori costul unui sistem faţă de un altul care nu îşi propune
decât obiective relativ simple şi o informare medie. În această ordine de idei se
citează ca exemplu faptul că sistemul ultrafiabil din bazinul Loara (Franţa) are
un cost de patru ori mai mare decât un sistem cu transmisie prin reţeaua
telefonică (Roche, 1987). Este necesar ca la proiectarea unui sistem în timp real
să se ţină cont pe de o parte de beneficiile pe care le aduce acesta, iar pe de altă
parte de costul său. Se presupune că avantajele exploatării unui sistem sunt
direct legate de performanţele sale (cantitative, calitative, viteza de circulaţie a
informaţiilor, fiabilitate etc.); cu cât aceste performanţe sunt mai ridicate, cu atât
costul este mai mare, ceea se impune o analiză cost-beneficii.
Realizarea unui sistem se poate face în regie proprie sau cu sub-contractanţi.
Lucrul în regie proprie nu este în mod neapărat generator de economii, deoarece
acesta presupune reconversii ale personalului din cadrul autorităţilor de ape,
precum şi pregătirea celor care nu sunt familiarizaţi cu acest tip de lucrări.
Deoarece în electronică şi informatică pierderile datorate lipsei de

competenţă sunt foarte costisitoare, concepţia şi realizarea noului sistem trebuie
încredinţaţă unor specialişti. Cu toate acestea, din echipa de concepere a
proiectului este necesar să facă parte şi personal din autorităţile de ape, singurul
în măsură să cunoască obiectivele complexe ale sistemului. Având în echipa
tehnică persoane familiarizate cu sistemul prin participarea la conceperea
acestuia, întreţinerea şi repararea echipamentului în regie proprie se poate
executa relativ ieftin.
Aşa cum se poate vedea în figura 3.39 costul total implică cheltuieli de
investiţii, întreţinere şi depanare, precum şi de reînnoire. Reînnoirea are ca scop
menţinerea sistemului la parametri de performanţă moderni.
Costul actualizat al sistemului proiectat este comparat cu valoarea pagubelor
directe şi indirecte produse ca urmare a inundării. Valoarea totală a investiţiei I
cuprinde costul echipamentului, al structurii de instalare aferente acestuia,
manopera şi alte cheltuieli care intervin în procesul de realizare a proiectului,
inclusiv proiectarea. Costul întreţinerii anuale f pentru asigurarea funcţionalităţii
reprezintă o cotă parte b din valoarea investiţiei, astfel încât se poate
scrie: f = bI . Admiţând o durată de viaţă de n ani, costul reînnoirii anuale r
reprezintă a “n”– a parte din investiţie, deci r = I / n .
Pentru acest proiect se cheltuieşte anual suma:
f + r = ( b + 1/ n ) ⋅ I
Costul actualizat C p pentru o durată de p ani la capătul cărora valoarea

reziduală este nulă va fi:
C p = I + A p ⋅ f + Ap ⋅ r (3.29)
sau:
C p = I + Ap ⋅ b ⋅ I + Ap ⋅ I / n . (3.30)
Coeficientul Ap are expresia (Roche, 1987) :
COST
Analiza Realizarea sistemului: - Investiţii

comparativă - În regie proprie - Reînoire
cost-avantaje - Subcontractanţi - Întreţinere
Figura 3.39. Scheme ale costului sistemului informatic.

1+ a ⎡ 1 ⎤
Ap = ⎢ 1− ⎥, (3.31)
a ⎣ (1+ a) p +1
⎦
unde a reprezintă cota de actualizare a proiectului.
Considerând o durată p de 20 ani şi o cotă de actualizare de 9%, rezultă un
cost de reînnoire de 9,7 I / n şi un cost de funcţionare de 9,7 b ⋅ I .
Pentru această perioadă, un echipament care trebuie reînoit la n = 10 ani va
avea deci un cost de reînnoire egal cu costul de investiţie; de asemenea, dacă
funcţionarea anuală reprezintă 10% din investiţia iniţială, ( b = 0,10 ) costul de
funcţionare va fi egal cu cel al investiţiei. Admiţând o valoare reziduală nulă,
costul actualizat al proiectului pe perioada considerată de 20 ani va fi de trei ori
costul investiţiei. Nu există o limită certă între cheltuielile de întreţinere şi cele
de reînnoire tehnică. Aşa cum se poate observa din tabelul 3.15, alimentarea cu
energie electrică de la baterii este considerată drept cheltuială de reînnoire, în
timp ce funcţionarea cu energie din reţea constituie cheltuială de întreţinere.
Oricum, pentru calcule comparative ale diferitelor variante luate în considerare
la elaborarea proiectului sistemului informatic este necesar să se ia în
considerare atât costurile echipamentelor, cât şi cele referitoare la asigurarea
funcţionării lor (întreţinere şi consumuri). Aceste costuri se referă la articolele
din tabelul 3.15.
La costurile anterioare mai trebuie adăugate eventualele costuri marginale
referitore la cumpărarea de autovehicule pentru deplasarea personalului,
cheltuieli cu delegaţiile, intensificarea măsurătorilor etc.
Tabelul 3.15
Articole referitoare la reînnoire şi funcţionare
Funcţionare
Reînnoire Întreţinere Consumuri de
materiale
o Reparaţii capitale o Costul intervenţiei la reparaţii o Taxe telefonice
o Schimbări preventive de piese o Costul micilor reparaţii o Furnizarea de
o Gestionarea stocului de o Contracte de asistenţă tehnică energie electrică
materiale de piese de schimb de verificare a stării o Diverse furnituri
echipamentului
3.4.5. ADAPTABILITATEA
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea sistemului de a funcţiona suficient de

elastic, astfel încât configuraţia de bază iniţială să poată fi modificată fără
intervenţii fizice şi costuri suplimentare majore. Această calitate contribuie în
mod substanţial la atenuarea antagonismului dintre costul şi capacităţile unui
sistem informatic. În conformitate cu figura 3.40 un sistem trebuie să fie uşor
adaptabil la modificări privind:
ADAPTABILITATE
Extinderea Extinderea/ modificarea Modificarea

numărului de staţii mărimilor fizice măsurate programelor de
şi transmise exploatare
Posibilităţi de Staţii modulare cu Utilizarea de soft-uri cu

cuplare a mai transmisie multiplă posibilităţi de aplicaţii
multor senzori multiple
Figura 3.40. Necesităţile de adaptare ale unui sistem informatic.
− Extinderea numărului şi/sau modificarea amplasamentului staţiilor

hidrometeorologice.
− Extinderea sau modificarea mărimilor măsurate şi transmise automat.
Aceasta înseamnă fie existenţa din start a posibilităţilor de cuplare a mai
multor senzori, fie utilizarea staţiilor modulare cu transmisie multiplă. O
staţie modulară poate conţine mai mulţi senzori, dar nu toţi sunt instalaţi
de la început. Apoi, pe măsură ce posibilităţile financiare permit sau când
utilizarea acestora începe să devină foarte eficace, se mai pot adăuga alţi
senzori. Deşi costurile iniţiale vor fi mai mari prin prevederea acestor
rezerve, ele se amortizează destul de rapid. Un compromis rezonabil îl
constituie o staţie cu 4-6 intrări (Roche, 1987):
- pluviometru;
- limnimetru;
- termometru, pentru evaluarea cedării apei din zăpadă;
- 4-6 intrări libere care se pot transforma într-un al doilea senzor
limnimetric de rezervă şi senzori de calitate a apei la staţiile destinate
urmăririi acestui element în perioade de ape medii şi mici.
− Posibilitatea de modificare a programelor utilitare de gestiune a datelor
operative şi de funcţionare a sistemului, gestiunea de noi periferice,
proceduri conversaţionale şi modificarea utilitarului (“câinele de pază” al
sistemului) care semnalizează şi diagnostichează disfuncţionalităţile etc.
3.4.6. ACCESIBILITATEA
Acest ultim atribut al sistemului informatic implică în primul rând folosirea

de programe de prelucrare a datelor cât mai transparente pentru utilizatorul care
nu este informatician, ci hidrolog prognozist. Rularea trebuie realizată cu
operaţii cât mai simple, pentru ca prognozistul să se poată concentra asupra

“deciziei de prognoză”, care constituie produsul final, bazat pe rezultatul
modelului de calcul.
O altă calitate care defineşte accesibilitatea se referă la posibilitatea de tele-
supraveghere a staţiilor şi de teleîncărcare a fişierelor de lucru cu noi parametri
sau cu valori modificate ale acestora (redatare), cu praguri de alertă, cu paşi noi
de timp de transmisie sau cu perioade fixe de transmisie cu frecvenţă definită.
În sfârşit, autonomia alimentării cu energie electrică constituie o altă faţetă a
accesibilităţii în sistemul de staţii de măsură. În figura 3.41 sunt prezentate
componentele accesibilităţii.
În continuare, urmărind schema generală a configuraţiei unui sistem
informatic (fig. 3.36), se vor prezenta elementele constitutive ale fiecărui
modul, funcţionarea acestor elemente, precum şi unele caracteristici de
performanţă.
ACCESIBILITATEA
Facilitate de Autonomia alimentării Telesupravegherea

manipulare cu energie electrică a staţiilor
operaţională staţiilor
(operaţii
transparente Teleîncărcare a sta-
pentru utilizator) ţiilor cu parametri
(redatare etc.)
Figura 3.41. Componentele accesibilităţii.
3.4.7. STAŢIA DE MĂSURARE
Modulul staţiei de măsurare cuprinde cele patru elemente constitutive şi

anume: senzorul, codificatorul sau adaptorul, unitatea de achiziţie şi înregistrare
şi interfaţa de transmisie.
• Senzorul, măsoară starea fenomenului hidrologic sau meteorologic şi
furnizează informaţii, referitoare la:
− poziţia unui reper pe o scară de valori;
− numărul de rotaţii ale scripetelui;
− mărimea unui element analog fenomenului hidrometeorologic, precum
presiunea statică a apei, intensitatea şi tensiunea unui curent electric,
frecvenţa acestuia, rezistenţa electrică, numărul de impulsuri electrice etc.
Cele mai utilizate tipuri de senzori care şi-au dovedit fiabilitatea pe baza
unor testări de lungă durată în condiţii severe, sunt prezentate detaliat de Morell
ş.a. (1999), precum şi în diverse forme (pliante, broşuri, suport magnetic etc.) de
către firmele de prestigiu din domeniu. Consultarea “Catalogului de echipament
de măsură hidrometeorologică” existent la Institutul Naţional de Meteorologie
şi Hidrologie (Adler ş.a., 1998) şi a proiectului “Mosym” sunt deosebit de utile.
În cele ce urmează se vor prezenta numai informaţii de bază referitoare la
principalele tipuri de aparatură pluviometrică şi limnimetrică.
Aparatura pluviometrică cea mai utilizată este bazată pe sistemul cupelor
basculante, care se umplu cu apă captată de o pâlnie şi se golesc succesiv,
basculând în jurul unui pivot. Principiul de funcţionare a acestui aparat este
prezentat în figura 3.42.
La fiecare basculare se închide un contact liber într-un interval de 20-
100 milisecunde. Staţia contorizează numărul de basculări; cunoscând
capacitatea unei cupe se determină cantitatea de ploaie căzută într-un interval de
timp stabilit. Un dispozitiv de filtrare asigură eliminarea discontinuităţilor
produse de deschiderea şi închiderea contactelor.
Un alt tip de pluviometru automat performant constă într-un vas colector de
ploaie având capacitatea echivalentă de 600 mm, care este suspendat de trei fire
dispuse la 1200, din care unul vibrează cu o frecvenţă proprie, datorită unui
excitator electromagnetic.
Frecvenţa oscilaţiei depinde de tensiunea în fir, care la rândul său este o
funcţie de greutatea apei din vasul colector. Pe măsură ce acesta se umple, el
devine mai greu, iar frecvenţa de oscilaţie a firului se modifică. Variaţia
acesteia, măsurată cu un frecvenţmetru, dă măsura cantităţii de ploaie căzută
într-un interval de timp (Stănescu, 1995).
Cupa A se umple
Cupa B se goleşte
A
B
Pivot
Cupa A se goleşte
Cupa B se umple
B
A
Pivot
Figura 3.42. Senzorul pluviometric cu cupe basculante.

Măsurarea temperaturii se face de obicei cu o sondă de platină în

domeniul – 400C ... + 600C.
Nivelul apei se măsoară cu o gamă largă de tipuri de limnimetre automate,
care se pot grupa în două categorii:
− Senzori direcţi:
- Limnigraful clasic, care înregistrează şi transmite automat valorile
nivelului apei, prin deplasarea unui flotor ale cărui mişcări pe verticală
sunt preluate de un scripete.
- Sistemul de măsurare cu un fascicol de ultrasunete, nivelul apei fiind
c⋅ t
dat de relaţia h = , în care c reprezintă viteza de propagare a undei
2
în apă, iar t este timpul de parcurgere dus-întors al undei.
− Senzori analogici:
- Sistemul cu bule de gaz, care măsoară presiunea unui gaz emis de o
sursă (butelie sau compresor); gazul este condus printr-o conductă la
patul albiei, suportând presiunea apei, care la rândul ei este funcţie de
nivelul apei în râu. Diferenţa de presiune dintre cea nominală a sursei
şi cea corespunzătore suprafeţei libere a apei va indica nivelul din râu.
- Sistemele de măsurare directă a presiunii cu o membrană deformabilă;
deformaţia acesteia fie conduce la variaţii de tensiune într-o bobină,
inducând un curent piezoelectric, fie modifică rezistenţa unei punţi
electrice (Morell ş.a., 1999).
Alegerea tipului de senzor depinde de adaptabilitatea acestuia la situaţia de
pe teren şi la caracteristicile curgerii râului în perioada de ape mari. Se face
menţiunea că senzorii pot avea o precizie de 1 cm la o variaţie de nivel de 20m.
• Codificatorul sau adaptorul transformă deplasarea (rotaţia scripetelui, de
exemplu) într-un semnal digital. Senzorii de tip flotor sau pneumatic (cu bule de
gaz sau cu măsurare directă a presiunii) necesită un codificator sau un adaptor,
pe când cei bazaţi pe sonde piezoelectrice, sonde cu bobină de inducţie sau cu
punte electrică emit direct un semnal electric de tip analogic. Există două tipuri
de codificatori: potenţiometrici şi numerici.
Codificatorii potenţiometrici se bazează pe principiul modificării unei
rezistenţe electrice prin rotaţia axei senzorului (de exemplu, scripetele).
Semnalul electric este analogic şi variază linear cu nivelul apei.
La rândul lor, codificatorii numerici (optoelectronici) sunt de tip relativ şi
absolut.
Codificatorii de tip relativ necesită o alimentare continuă, deoarece semnalul
se raportează permanent la diferenţa dintre două poziţii ale axei senzorului.
Codificatorii de tip absolut nu necesită alimentare cu energie electrică decât
în momentul măsurării.
Informaţiile furnizate de senzori sunt amplificate şi apoi trecute printr-un
multiplexor în codificator.
În continuare urmează preprocesarea datelor (pregătirea telegramei în forma
sintactică şi semantică stabilită).
• Unitatea de achiziţie şi înregistrare gestionează ansamblul senzorilor cu
ajutorul unui microprocesor care asigură elaborarea mesajelor şi vizualizarea
parametrilor hidrometeorologici măsuraţi şi a erorilor, precum şi a parametrilor
proprii de funcţionare (adresa de recunoaştere a staţiei, protocoalele de lucru,
starea de încărcare a memoriei, datarea, ciclul de măsurare, coeficienţii de
etalonare etc.). Totodată, la cerere, unitatea activează furnizarea suplimentară de
date, iniţializarea staţiei la fiecare punere sub tensiune şi asigură, la frecvenţa
stabilită, stocarea datelor pe medii magnetice proprii. Staţia este echipată cu un
ceas în timp real de mare precizie (± 5 s într-o lună) care raportează toate
operaţiile executate.
Impulsurile preprocesate (fig. 3.43) sunt datate pe baza ceasului în timp real;
în paralel, Unitatea Centrală de Procesare (UCP) realizează prin fişierul de
prelucrare a semnalului controlul înregistrării, controlul operării, controlul
comunicării cu staţia de concentrare şi controlul ecranului de afişare a
parametrilor măsuraţi şi de funcţionare a staţiei.
După efectuarea tuturor controalelor are loc transmisia semnalului către
staţia de concentrare.
Figura 3.43. Operaţii efectuate de unitatea de achiziţie şi transmisie a datelor în timp real.
Una din cele mai importante funcţii ale unităţii de achiziţie şi înregistrare
este comanda intrărilor şi ieşirilor din staţie. Se prevăd cel puţin două căi de
intrare-ieşire, asincrone, care asigură o viteză corespunzătoare capacităţii de
transfer a liniei de transmisiuni (cel puţin 2.400 bauds). În cazul în care
funcţionarea senzorului nu este corectă pentru fiecare din căile de intrare, o
comandă de validare manuală de la tastatură permite întreruperea prelucrării
primare locale a datelor, precum şi a livrării de date greşite.
Stocarea datelor se poate face atât pentru datele primare (niveluri,
precipitaţii), cât şi pentru datele prelucrate local (debite de apă). Ultima opţiune
nu este recomandabilă decât pentru o informare aproximativă asupra debitelor
realizate sau a intensităţilor ploii, pentru ca funcţie de mărimile acestora să se
poată even–tual modifica pasul de timp de livrare a informaţiilor. În orice caz,
valorile debi–telor determinate cu o cheie limnimetrică introdusă a priori nu pot
fi luate în considerare în baza de date hidrologice din fluxul lent. Informaţiile
asupra debi–telor stocate în staţiile automate pot fi folosite orientativ pentru
anul în curs până la efectuarea expertizei, care validează aceste date pe baza
unei analize minuţioase.
Alimentarea senzorilor este gestionată tot de unitatea de achiziţie a datelor,
în cele mai multe cazuri sursa de tensiune fiind telecomandată, mai ales pentru
staţiile izolate, alimentate de baterii electrice, pentru a reduce consumul la
minimum. În figura 3.44 este prezentată configuraţia unei unităţi de achiziţie şi
înregistrare a datelor.
Senzor
- Ciclul de măsură
Codificator - Moment dialog
opto-electronic - Veghea staţiei
Emiţător: Ceas în timp

- telefon Microprocesor real
- radio
- satelit
Afişare: Tastatura:
Memorie: - parametrul - poziţionarea
- cartuş măsurat momentului
- discheta - starea de - interogare
- CD ocupare a senzori
memoriei - formatare
cititor memorie
Figura 3.44. Elementele principale ale configuraţiei unităţii

de achiziţie şi înregistrare a datelor.
În sfârşit, unitatea de achiziţie şi înregistrare poate fi tele-încărcată cu date

de la staţia de concentrare. Aceasta poate schimba parametrii de lucru ai staţiei
de măsură, ca de exemplu pragurile de alertă sau ecarturile de variaţie a
elementelor hidrometeorologice necesare în analiza şi validarea informaţiilor
transmise.
• Interfaţa de transmisie asigură emisia semnalelor care vor fi recepţionate
de staţia concentratoare. Semnalele pot fi emise într-o cadenţă prestabilită sau la
depăşirea unor praguri ale elementelor hidrometeorologice. În cazul în care
staţia de măsură este echipată cu un modem, ea poate apela unul sau mai multe
staţii colectoare centrale în scopul de a comunica o alertă la depăşire unui prag
de ploaie sau de nivel. De asemenea, alerta se poate referi la starea minimală de
încărcare a bateriilor în vederea schimbării acestora.
Staţia de măsură este amplasată în adăposturi mono - bloc etanşe, care
permit conexiunile necesare şi introducerea constantelor de lucru fără a
deschide adăpostul, un acces rapid la vizualizarea datelor, precum şi condiţiile
necesare de funcţionare (Roche, 1987):
− temperatura: de la -250 la 60 0C;
− umiditate relativă: 100%;
− radiaţie solară totală: 2,2kJ/cm/zi;
− funcţionare în atmosferă cu aerosoli de sare.
Alimentarea electrică a staţiei de măsură este crucială în funcţionarea
acesteia; asigurarea autonomiei staţiei în situaţii speciale (avarierea de trăsnet a
liniei electrice) este absolut necesară. Pe lângă dublarea alimentării cu baterii de
acumulatori nichel-cadmiu sau de alte tipuri, folosirea captatorilor solari
reprezintă o soluţie tehnică posibilă în condiţiile actuale de perfecţionare a
sistemelor de transmisie, care nu mai necesită consum mare de energie.
3.4.8. REŢEAUA DE TRANSMISIE A DATELOR
Reţeaua de transmisie a informaţiilor furnizate de staţia de măsură constă în:

− Legături telefonice autocomutate (reţeaua obişnuită) şi închiriate (linia
folosită numai de sistem). Legăturile închiriate sunt foarte costisitoare şi
pot fi acceptate numai în cazuri de importanţă deosebită, cum sunt cele
dintre centrele de concentrare secundare şi centrul principal. Legăturile
telefonice se mai pot realiza printr-o reţea rapidă de tip TRANPAC
(Roche, 1987), care asigură tranzitul de date la un nivel de 49.200 bauds,
deci cu mult peste debitul de tranzit de 600/1200 bauds asigurat de
centralele digitale.
− Legături radio, care pot fi realizate prin intermediul releelor de
retranslaţie amplasate la sol, din administraţia autorităţii de ape sau
închiriate de la alte unităţi.
− Legături cu relee satelitare (Meteosat, Argos etc.).

− Reţeaua “Meteoburst”.
• Legăturile telefonice pe reţea autocomutată prezintă o serie de avantaje:
− Sistemul este fiabil în special în cazul cablurilor îngropate; această soluţie
tehnică este din ce în ce mai adoptată, în special pentru cabluri din fibră
optică.
− Transmisia are loc independent pentru fiecare staţie.
− Riscul de perturbaţii provocate de interogarea simultană a unei staţii de
două centre este practic inexistent, fapt care elimină sistemele de
supraveghere între centrele de colectare-concentrare.
− Cheltuielile de reparaţii şi întreţinere a infrastructurii de cabluri şi
conexiuni sunt asigurate de ROMTELECOM, prin abonament, în condiţii
stabilite prin contract.
• Legăturile telefonice pe linie specializată, închiriată, au aceleaşi avantaje
ca în cazul liniei autocomutate, la care se adaugă însă posibilitatea de transmisie
nerestricţionată.
Dezavantajul transmisiei prin linie telefonică aeriană constă în
vulnerabilitatea acesteia în timpul viiturii. În plus, costurile de funcţionare sunt
ridicate dacă nu se iau precauţii de strictă planificare a interogării staţiilor pe
baza unui principiu de ierarhizare a acestora. Considerând k date codificate pe n
biţi, rezultă un volum de transmis de k × n biţi; debitul de legătură fiind de b
biţi/s, durata mesajului C va fi determinată de formula:
C = kn / b . (3.32)
De exemplu, dacă pentru siguranţă se transmite redundant un mesaj de
50 date, rezultă k = 2 × 50 = 100 date, codificate fiecare pe 12 biţi. Presupunând
o viteză de 600 biţi/s rezultă că durata mesajului este 100 × 12 / 600 = 2 secunde.
• Referitor la legăturile radio, frecvenţa de transmisie se alege în funcţie
de condiţiile de propagare, fiind necesar ca emiţătorii şi receptorii să fie în linie
dreaptă, “la vedere”. De obicei legăturile radio prin relee la sol sunt la
frecvenţele de 80 sau 400 Mhz. Întrucât staţiile transmit pe aceeaşi frecventă,
este necesar să nu existe transmisii simultane de la mai multe relee. Semnalul
recepţionat devine neinteligibil în cazul suprapunerii a două semnale cu aceeaşi
frecvenţă sau cu diferenţă de nivel recepţionat mai mică decât 10 db în cazul
emisiei simultane a două semnale de natură diferită sau dacă semnalele sunt de
aceeaşi natură, dar defazate.
Pe lanţul de transmisie “staţie de măsură – releu - centru de colectare-
concentrare” funcţionarea fiecărei verigi trebuie să satisfacă următoarele
condiţii:
− Receptorul staţiei de măsură este de veghe permanentă (stand by) şi
primeşte semnalele retransmise de releul cu care se află la vedere. Trecerea
în emisie a staţiei va fi comandată de releu (care baleiază automat toate

staţiile), iar după transmisie staţia reintră în starea de veghe până la ciclul
următor.
− În cazul cel mai frecvent întâlnit, în care releul este codificat (comenzile
către el se fac pe baza unui cod), trecerea sa în emisie către staţia de
colectare-concentrare este condiţionată de emiterea unui semnal de joasă
frecvenţă care autorizează declanşarea releului pentru utilizator şi permite
selectarea unui releu care să emită.
− Centrul de concentrare este staţia directoare care “dispune” funcţionarea
tuturor releelor şi staţiilor de măsură.
Alegerea reţelei radio nu va începe înainte de alegerea amplasamentului
staţiilor de măsură. Studiul constă în următoarele operaţiuni:
− alegerea punctelor cu cele mai înalte cote, care vor reprezenta amplasa–
mentele posibile ale releelor;
− determinarea căilor de acces la amplasamentele potenţiale ale releelor sau
la punctele de altitudine mai mică, dar care “văd” staţiile de măsură şi
centrul de concentrare;
− trasarea profilelor transversale ale terenului între relee şi staţiile de
măsură;
− trasarea profilelor transversale între relee şi centrul/centrele de
concentrare.
Avantajele sistemului de transmisie radio cu relee la sol sunt următoarele:
− rapiditatea transmisiei;
− disponibilitatea datelor în orice moment;
− siguranţă mai mare în raport cu transmisia prin fir telefonic, frecvent
periclitată de fenomenele care au loc în timpul viiturii (furtuni, ruperi de
maluri etc.);
− costul foarte redus al transmisiei.
Dezavantajele sistemului sunt:
− defectarea unui releu conduce la pierderea informaţiei de la un grup de
staţii de măsurare;
− releul poate fi periclitat de furtuni puternice (frecvente în munţi şi în
timpul viiturilor) şi de chiciură;
− costul investiţiei este ridicat;
− în cazul releelor care nu sunt legate la reţeaua de curent electric,
alimentarea cu energie electrică de la acumulatori este costisitoare;
− antenele direcţionate, necesare în cazurile în care legăturile sunt dificile,
implică costuri suplimentare.
• Sistemele de transmisie radio prin intermediul sateliţilor devin din ce în
ce mai răspândite, atât datorită capacităţii acestora de a vehicula simultan
cantităţi mari de informaţii, cât şi fiabilităţii mult superioară celei prin relee la
sol.
În prezent există două sisteme de sateliţi disponibile pentru Europa:

METEOSAT şi ARGOS. Sistemul satelitar de transmisie ARGOS lucrează cu
unul sau doi sateliţi care sunt plasaţi pe o orbită polară la circa 800 km
altitudine. Perioada de revoluţie este mare (101 minute), sistemul ARGOS fiind
folosit în transmisia automată a datelor pentru fluvii sau râuri foarte mari. Acest
sistem nu este adecvat râurilor din România, cu excepţia Dunării.
Sistemul METEOSAT constă dintr-un satelit geostaţionar permanent vizibil
o
cu latitudinea şi longitudinea 0 , amplasat la o altitudine de 36.000 km, care
poate transmite informaţii radio în orice moment, satisfăcând practic necesitatea
de funcţionare în timp real a unui sistem informatic. Exploatarea sistemului se
face prin intermediul Agenţiei Spaţiale Europene care atribuie canalul de
frecvenţă între 402,002500 Mhz şi 402,197500 Mhz, precum şi ora de
transmisie. Sistemul dispune de 66 canale pentru transmisie de date şi de încă 3
canale pentru imagini. Din cele 66 canale, un număr de 33 de canale sunt
alocate reţelei internaţionale de transmisii, iar celelalte 33 reţelei regionale
OMM. Transmisiile obişnuite se efectuează o dată la trei ore, dar mesajele de
alertă se emit imediat ce se depăşeşte un prag critic prestabilit. Fiecare canal are
un slot de timp de
1,5 minute, adică poate transmite 40 mesaje/oră; capacitatea de transmisie
zilnică este de 33 canale × 40 mesaje × 24 ore = 31.680 mesaje , ceea ce
constituie o cantitate apreciabilă de informaţie.
Un alt avantaj al acestui sistem de transmisie constă în faptul că lungimea
mesajului poate ajunge la 5.192 biţi, iar utilizarea lui se face gratuit. Semnalul
care conţine mesajele de date se transmite la satelit printr-un sistem radio care se
găseşte pe o “platformă de colectare” (DCP - Data Collecting Platform). Staţia
hidrometeorologică (platforma de colectare a datelor - DCP) măsoară nivelul
apei, temperatura apei, temperatura aerului şi precipitaţia. Există un număr de
încă
10 canale disponibile pentru alţi parametri, în afara celor menţionaţi. Sistemul de
concentrare a datelor este cuplat cu Agenţia Spaţială Europeană prin reţeaua GTS
(Sistemul Global de Telecomunicaţii). Distanţele dintre centrele de concentrare şi
prelucrare a datelor şi DCP-uri variază între 100-1000 km (Kinosita, 1989). În
figura 3.45 se prezintă o schemă a legăturilor satelitului METEOSAT.
Folosirea sateliţilor pentru transmisia datelor din reţele în timp real nu are o
dezvoltare largă, în pofida performanţelor şi a fiabilităţii ridicate. În ultimii ani,
această modalitate de transmisie a fost utilizată în cadrul sistemelor de
observare regională a ciclului hidrologic, înglobate în proiectul WHYCOS
(World HYdrological Cycle Observing System). Unul din aceste sisteme, deja
în operare în ţările situate pe conturul Mării Mediterane, este MED-HYCOS. În
prezent se află în discuţie un proiect de sistem cu transmisie în timp real prin
satelitul METEOSAT pentru ţările din bazinul Dunării (DANUBE-HYCOS).
• Un alt sistem de transmisie radio foarte eficient este sistemul de telefonie
mobilă GSM. Acest sistem este oferit ca serviciu specializat de transmisii şi de
mesaje scurte (SMS) pe reţeaua CONNEX. Comunicaţiile GSM respectă stan–

dardele acceptate şi compatibile cu dezvoltările pe linie de hardware şi software
specifice evoluţiei IT (Information Technology - Tehnologia Informaţiei). În
prezent, reţeaua meteorologică din România este practic integral conectată la
acest sistem de transmisie, concentrarea datelor făcându-se direct pe calculator
în centrul naţional de colectare şi prognoză meteorologică de la Institutul
Naţional de Meteorologie, Hidrologie şi Gospodărire a Apelor - Bucureşti.
Figura 3.45. Satelitul de comunicaţii METEOSAT.
Utilizarea acestui sistem, pe lângă avantajele nete referitoare la viteza de

circulaţie şi recepţie a datelor, precum şi a fiabilităţii şi siguranţei conţinutului
trenului de mesaje, a condus la o reducere a cheltuielilor de 28-37% pentru o
staţie nejudeţeană şi de 65% pentru o staţie colectoare judeţeană.
Pentru întregul sistem informaţional meteorologic, reducerea totală de cost
este de 2.500-3.000 USD pe lună. Mai trebuie menţionat că asigurarea acestor
modernizări aduce după sine beneficii indirecte foarte importante pentru
activităţile de apărare împotriva inundaţiilor şi a altor fenomene hidrometeo–
rologice periculoase (Poiană, 1999).
• În sfârşit, o modalitate foarte modernă şi cu fiabilitate totală, o constituie
sistemul “Meteoburst”de transmisie a datelor. Sistemul se bazează pe
reflectarea undelor radio, care se ciocnesc de cozile ionizate ale meteoriţilor în
zona de mare circulaţie a acestora. Această zonă se găseşte între 80 şi 115 km
altitudine. Staţiile de măsură emit direct în eter, iar semnalele reflectate de
cozile meteoriţilor sunt captate de o staţie de recepţie colectoare (fig. 3.46).
3.4.9. CENTRUL DE CONCENTRARE ŞI PRELUCRARE A DATELOR
Centrul de concentrare şi prelucrare a datelor este compus din două unităţi:

• Unitatea de colectare a datelor sau postul central al reţelei hidrometeo–
rologice, care are ca atribuţie principală gestiunea reţelei şi unele funcţii
speciale în timp real.

Gestiunea reţelei are loc prin interogarea staţiilor de măsurare, care la rândul
lor pot transmite mesaje la unitatea de colectare în caz de alertă declanşată de
depăşirea unui prag periculos. Unitatea de colectare a datelor poate juca rolul de
rezervă de siguranţă în cazul în care altă unitate a unei reţele vecine iese din
funcţiune.
Figura 3.46. Sistemul de transmisie a datelor ”Meteoburst”.
Dacă reţeaua de staţii de măsurare are două sau mai multe unităţi de
colectare a datelor care lucrează în paralel pentru a se suplini reciproc, atunci
rezerva de siguranţă prezentată anterior se referă la aceeaşi reţea. În acest caz,
va exista un centru de colectare principal şi centre secundare.
O serie de operaţii de gestiune au loc în acest caz doar în centrul principal:
teleîncărcarea cu parametri a staţiilor, ora exactă, modul de colectare prin
reţeaua radio. Celelalte staţii pot doar să interogheze staţiile prin reţeaua
comutată. În afară de gestiunea reţelei, unitatea de colectare organizează toate
informaţiile
într-un fişier glisant numit “fişierul cu date brute în timp real DBTR”. Acest
fişier se reactualizează cel puţin o dată la 15 minute.
Exploatarea datelor în timp real constituie un alt atribut al centrului de
colectare şi constă în următoarele funcţii:
− Prelucrarea primară a fişierului DBTR la fiecare reactualizare a acestuia.
Aceasta permite calculul şi întocmirea fişierului variabilelor sintetice
(debite, echivalent în apă a coloanei de zăpadă etc.) utilizat pentru
declanşarea avertizării şi consultare de către utilizator.

− Gestiunea avertizării care este reconsiderată după fiecare reactualizare a
fişierului de date sintetice.
− Arhivarea şi transferul datelor către unitatea de prelucrare.
− Efectuarea unor prelucrări secundare, de tip numeric, care constau în:
- afişaj pe monitoare.
- elaborarea sub formă conversaţională a unui fişier de date critice în
timp real.
- salvări de date pe CD, dischete sau Back-up.
O unitate de colectare centrală trebuie să fie înzestrată cu un set de programe
care să asigure atributele prezentate anterior. Este recomandabil ca setul de
programe să fie format din module independente. Această concepţie este
preferabilă unui set integrat care devine deosebit de complicat, greu de
programat şi nesigur în funcţionare. Chiar dacă programele ar fi realizate într-o
manieră ierarhică în sub-programe modulare, sistemul de lucru şi mai ales de
depanare ar fi greoi, motiv pentru care se optează pentru programe mai mici,
independente, fiecare executând o acţiune dată şi creând propriul fişier de
rezultate, utilizate de celelalte module.
Analiza funcţionalităţii unităţii de colectare are ca rezultat stabilirea unui
inventar de produse pe care trebuie să le elaboreze unitatea:
− Inventarul de dialoguri şi de date de ieşire rezultate din acestea.
− Inventarul de date brute, care vor fi incluse în fişierul DBTR.
− Date prelucrate, care nu trebuie neapărat stocate, putând fi uşor calculate
când este nevoie.
− Parametrii programelor, care depind de maniera în care setul de programe
a fost conceput.
− Inventarul fişierelor în care sunt organizate datele, cuprinzând atât
fişierele permanente, cât şi cele de lucru, tranzitorii. Acest inventar este
însoţit de o evaluare a necesarului de memorie RAM şi hard.
− Inventarul de tranzacţii între diferite subprograme, reprezentând modul de
legătură dintre module, cheile de lucru şi momentele când acestea
acţionează. Aceste tranzacţii se referă la următoarele operaţii principale:
- Iniţializări şi sincronizări.
- Salvări de date.
- Transferuri şi extrageri de date, concatenări, ştergeri de fişiere.
- Codificări, decodificări de mesaje.
- Analiza mesajelor.
- Prelucrarea mesajelor.
- Calcule ştiinţifice.
- Declanşarea diagnosticelor cu ajutorul programului specializat numit
“câine de pază” care semnalizează defecţiunea şi emite un mesaj de
depanare, care este preluat de operatorul unităţii sau este transmis la
staţia de măsurare. Aici, observatorul ştie acum că trebuie înlocuită

placa de circuite integrate care s-a defectat cu o alta pe care o are în
magazia sa.
• Unitatea de prelucrare a datelor reprezintă a doua secţiune a centrului de
concentrare şi prelucrare. În această unitate se elaborează avertizările şi
prognozele de viitură şi tot de aici se transmite prognoza la beneficiari.
Funcţiile unităţii de prelucrare a datelor sunt următoarele:
− Arhivarea şi gestionarea fişierelor de lucru.
− Monitorizarea datelor lipsă şi înlocuirea lor cu valori pertinente obţinute
din analiza spaţială a datelor (în special precipitaţii, care pot fi
interpolate).
− Rularea programelor pentru elaborarea prognozelor hidrologice. În
această preocupare se înscriu şi calculele necesare elaborării avertizării în
ambele etape ale acesteia.
− Rularea programelor de reactualizare a prognozelor de viitură pe baza
valorilor de debite deja realizate.
− Transferul datelor privind nivelurile şi precipitaţiile la baza de date în
flux lent. Este deci necesară o unitate de stocare a datelor. Nu se vor
transfera valorile debitelor întrucât acestea au valori orientative, suficient
de precise pentru prognoza viiturii, dar posibil afectate de erori datorate
cheilor limnimetrice folosite care au un caracter aproximativ.
− Legătura cu baza de date de gospodărirea apelor.
− Analiza erorilor şi elaborarea rapoartelor tehnice privind gradul de
realizare a prognozelor şi gradul de promptitudine (anticiparea
prognozelor).
− Aducerea la zi a parametrilor constanţi ai modelelor de prognoză,
modificaţi pe baza recalibrării modelelor ca urmare a producerii unui
eveniment de viitură major sau în urma analizei erorilor.
− Elaborarea de noi structuri de modele matematice.
În figura 3.47 sunt prezentate elementele constitutive şi funcţiile unui centru
de concentrare şi prelucrare automată a datelor.
Echiparea unităţii de prelucrare a datelor implică un calculator puternic care
acţionează ca server, distribuind sarcini la calculatoarele cu care este conectat.
Monitoarele cu diagonala mare (17-21”) reprezintă echipamente periferice
necesare dialogului, fiind în măsură să reproducă cu fidelitate starea elementelor
hidrometeorologice din reţeaua de măsurare. Pupitrele mari şi perifericele
murale cu butoane şi becuri sunt instructive şi “de efect” pentru nespecialişti,
dar nu sunt fiabile.
3.4.10. REŢELE RADAR DE MĂSURARE ÎN TIMP REAL ŞI DE PROGNOZĂ

DE SCURTĂ DURATĂ A PRECIPITAŢILOR
Măsurarea precipitaţiilor cu ajutorul senzorilor punctuali la sol nu asigură

întotdeauna o rezoluţie spaţială suficientă. Eroarea relativă a evaluării
distribuţiei spaţio-temporale a precipitaţiilor depinde de structura precipitaţiei şi
de densitatea reţelei de pluviometre utilizată. Eroarea creşte cu cât densitatea
staţiilor (număr de staţii/ km 2 ) este mai mică şi scade când cantitatea de
precipitaţii şi durata ploii considerate cresc.
UNITATEA DE COLECTARE A
DATELOR
STATIE INTERFATA STATIE

HIDRO RADIO- TELEFON HIDRO
PRAG
MESAJ EROARE
MICROCALCULATOR CRITIC
(“Câine de pazã”) ALERTĂ
Prelucrări, analiză Afişare Fisier date Salvare de

mesaje, iniţializări şi rezultate DBTR date
teleîncărcarea staţiei cu
parametri şi decodificări TRANSFER
PRELUCRARE
UNITATEA DE PRELUCRARE
SISTEM
UNITATE DE RETEA DE CALCULATOR GESTIUNE
STOCARE MULTI - TASKING FIŞIERE DE
LUCRU
CALCULATOR CALCULATOR 2 CALCULATOR n
BANCA DE
Modificări APLICARE MODELE MATEMATICE DE DATE DE
parametri PROGNOZĂ GOSPODÃRIRE
A APELOR
ANALIZĂ
ERORI P R OGNOZE HID R OLOG IC E
Figura 3.47. Centrul de concentrare şi prelucrare a datelor.
Huff (1970) a determinat în SUA, pentru o reţea de 49 pluviometre

distribuite pe o suprafaţă de 1.000-1.500 km 2 , următoarea relaţie pentru

calculul erorii relative:
log E = a + b log P + c log G + d log T + e log A , (3.33)
în care:
E este eroarea relativă;
P - stratul de ploaie;
G - densitatea reţelei de pluviometre;
T - durata evenimentului pluvial;
A - aria controlată de reţeaua pluviometrică;
a, b, c, d, e sunt parametri.
O reprezentare grafică a relaţiilor de acest tip este prezentată în figura 3.48.
Diminuarea erorii relative din relaţia (3.33) prin îndesirea reţelei conduce la
creşterea exagerată a costului acesteia, fără a se justifica însă prin îmbunătăţirea
preciziei.
În cazul ploilor torenţiale care produc viituri rapide în bazine mici urmărirea
câmpului de precipitaţii trebuie făcută cu alte mijloace decât prin creştere
densităţii reţelei. Soluţia modernă o constituie monitorizarea ploii cu ajutorul
radarelor, dintre care cele mai recente sunt de tip Doppler. Acestea pot furniza
informaţii utilizând următoarele trei proceduri:
Figura 3.48. Eroarea de determinare a ploii medii pe bazin.

o Prima procedură constă în determinarea intensităţii ploii în funcţie de

reflectivitatea undelor radar. Rezultatul aplicării acestei proceduri, deşi
aproximativ (Dupouyet şi Vidal, 1998), este fundamental pentru interpretarea,
înţelegerea şi monitorizarea în timp real a unui eveniment în curs de evoluţie.
Mai mult, este posibil să se evalueze cu o aproximaţie uneori acceptabilă
cantitatea de ploaie căzută în intervale de timp relativ scurte, fapt care permite o
informare corectă şi eficientă asupra ploilor care pot produce viituri rapide. Pe
baza analizei factorului Z de reflectivitate radar, se determină intensitatea ploii I
cu ajutorul relaţiei (Merlier ş.a., 1998):
I = aZb (3.34)
în care a şi b sunt parametri, având următoarele valori aproximative (Sauvageot,

1982):
− pentru ploile convective: a = 486 , b = 1,37 .
− pentru norii stratiformi: a = 200 , b = 1,6 .
Rezultatul obţinut se corectează pe baza atenuării semnalului, folosind un
radar dual. În final, se analizează reflectivitatea în polarizare orizontală în raport
cu cea în polarizare verticală, reprezentând coeficientul distribuţiei exponenţiale
a dimensiunilor picăturilor de ploaie. Cunoscând această distribuţie se poate
determina intensitatea ploii pe intervalul de timp considerat (Şerban ş.a., 1989).
Totuşi precizia nu este foarte bună, factorul de eroare putând ajunge la
valoarea 2. Metoda se aplică doar în cazul unui mediu de ploaie omogen, ceea
ce nu este cazul pentru ploile orografice, generatoare de viituri rapide.
○ A doua procedură se bazează pe utilizarea simultană a datelor de
reflectivitate şi a înregistrărilor de precipitaţii la staţiile automate. Principiul
este ilustrat în figura 3.49.
Radarul execută explorări panoramice ale spaţiului astfel încât fasciculul de
unde să fie cât mai aproape de suprafaţa terenului. Intensitatea precipitaţiei se
determină în funcţie de reflectivitate; integrând această valoare în timp, se
obţine cantitatea totală de ploaie în fiecare pixel.
Valorile cumulate se compară cu cele ale ploii înregistrate la staţiile care
măsoară ploaia în timp real. Fiecare staţie este atribuită unui pixel la care s-a
determinat cantitatea cumulată de ploaie cu ajutorul radarului.
○ A treia procedură constă în deducerea intensităţii medii a precipitaţiei pe
o suprafaţă sau a volumului ploii generate de un sistem noros într-un interval de
timp, pe baza măsurării radar a ariei ocupate de precipitaţiile a căror intensitate
se găseşte deasupra unui prag dat. Această metodă prezintă interes în situaţiile
în care nu este necesară cunoaşterea explicită a distribuţiei spaţiale a intensităţii
precipitaţiilor, permiţând determinarea ploii medii pe un bazin.
Rezoluţia spaţială a radarelor este de ordinul a 2 km, dar poate ajunge chiar
şi la 1 km. Rezoluţia temporală este cuprinsă între 5 minute şi 15 minute pentru
cea mai mare parte a radarelor. În tabelul 3.16 este prezentată situaţia utilizării
radarelor în ţările europene.
În tabelul 3.16 semnificaţia prescurtărilor din coloana “Emisie” este
următoarea: D = Doppler; ND = nonDoppler; MF = monofrecvenţă; DF = dublă
frecvenţă; DP = dublă polarizare.
Prognoza precipitaţiilor cu ajutorul radarului este posibilă numai cu radare
Doppler. Metoda constă în principiu în obţinerea a două imagini radar la un
interval de 15 minute, după care se deplasează prima imagine astfel încât să se
obţină cea mai bună corespondenţă cu a doua imagine.
Explorări succesive ale radarului pe
intervale ∆ti cu fascicul apropiat de sol
pentru determinarea reflectivităţii Zi
Relaţia de
conversie:
Determinarea ploii
Ri pe intervale ∆ti
Integrarea Ri în
timp:
∑ Ri ∆ti = ∑ Hi
Date pluvio Pi de
la reţeaua de N
Calculul corecţiei:
1 N
F= ∑ ( Pi / Hi )
N i =1
Câmpul de ploaie corectat:

Hi = F ∑ Hi
Figura 3.49. Aplicarea corecţiei pentru măsurători de ploaie cu radarul.
Deplasarea optimă furnizează viteza şi direcţia norului de furtună şi ploaie.

Imaginea cea mai recentă este folosită apoi pentru a determina pe baza
rezultatului obţinut imagini la momente ulterioare, deci pentru a elabora o nouă
prognoză. Procedurile respective datând din anii ‘80 (Krajewski şi Hudlow ş.a.,
1983) prin lansarea proiectului NEXRAD (“NEXt Generation Weather
RADar”) au fost dezvoltate astfel încât prin folosirea unor radare foarte
performante s-a ajuns în prezent la o rafinare avansată a rezultatelor, în vederea
folosirii lor în prognozele de ploaie (Moore ş.a., 1998).
Aceste proceduri au fost perfecţionate în scopul eliminării automate a

distorsiunilor provocate de obstacole, a refracţiilor anormale ale fascicolului, a
efectelor accidentelor de relief şi a atenuării în aer şi în nori.
Tabelul 3.16
Situaţia parcului de radare în Europa (după Moore, 1998)
Numărul de radare
Ţara Actual Prevăzut Hidrologice Tipul Emisia Radom
Austria 3 4
Belgia 1 2 0 C D DA
Bulgaria 1 1 XS DF DA
Danemarca 1
Finlanda 3 5 3 2X,1XS MF/DF NU
Franţa 11 13 3 8C,3S MF Parţial
Germania 6 9 6 C MF DA
Ungaria 2 3 1 XS DF DA
Italia 9 15 3 C D,DP
Olanda 2 1 C MF DA
Norvegia 1
Portugalia 1 7 1 C MF NU
România 6 9 6 3X,3XS MF/DF/D DA
Spania 8 15 8 9S,6C D DA
Suedia 6 7 6 C D DA
Elveţia 2 3 2 C D DA
Marea Britanie 13 16 12 C 11ND,1D DA
Iugoslavia 4 5 C,XS
Prin cuplarea procedurilor de prognoză a ploii cu un soft de prognoză a

viiturilor s-a realizat sistemul HYRAD (HYdrological RADar system - Moore,
1998). Sistemul furnizează o prognoză a ploii cu o rezoluţie de 2 km şi o
reactualizare la fiecare 15 minute. Combinarea procedurii anterioare cu imagini
Meteosat şi interpretarea lor de către un prognozist cu experienţă, pe baza unui
soft elaborat, a condus la perfecţionarea procedurilor de prognoză a ploii într-un
sistem numit “FRONTIERS”.
O comparaţie a capacităţii de prognoză a precipitaţiile cu ajutorul radarelor
Doppler, precum şi cu sistemul FRONTIERS, este prezentată în figura 3.50.
Ca măsură a performanţei se foloseşte “indicele critic de succes” (Moore,
1998), definit de relaţia:

CSI = 100 a /( a + b + c ) , (3.35)
în care:
a este numărul de cazuri în care fenomenul a fost prognozat şi s-a realizat;
b - numărul de cazuri în care fenomenul s-a prognozat şi nu s-a realizat;
c - numărul de cazuri în care fenomenul n-a fost prognozat şi nici nu s-a
realizat.
Figura 3.50. Comparaţii privind

performanţele prognozei ploii.
În situaţia în care se alege CSI drept criteriu de performanţă, se constată că

utilizarea radarului local Doppler conduce la rezultate bune pentru o anticipare
sub 120 minute. Pe de altă parte, considerând eroarea dată de abaterea medie
pătratică, metoda FRONTIERS este permanent mai bună.
Moore ş.a. (1993) prezintă comparativ rezultatele prognozei hidrologice a
unei viituri din Anglia, având la bază un model ploaie-scurgere ale cărui intrări
sunt precipitaţii prognozate prin diverse metode:
− cunoaştere în avans a precipitaţiilor;
− prognoze bazate pe radar local recalibrat;
− prognoze bazate pe radar local necalibrat;
− prognoze de tip FRONTIERS;
− prognoze bazate pe lanţ Markov condiţional.
În figura 3.51, hidrograful înregistrat pe râul Silk (Anglia) este reprezentat
printr-o linie continuă, iar porţiunile de hidrografe prognozate, începând din
momentele indicate cu asterisc, sunt reprezentate prin linie subţire. Cea mai
bună performanţă a fost obţinută prin folosirea ploii prognozate pe baza unui
radar local calibrat în prealabil.
Concluziile care rezultă sunt următoarele:
− Folosirea radarului monofrecvenţă sau a celui dual pentru determinarea
ariei de distribuţie a precipitaţiilor, deşi reprezintă un aport calitativ
important în procesul de elaborare a prognozelor viiturilor, nu poate
permite o prognoză hidrologică bazată nici pe măsurarea câmpului de
precipitaţie, nici pe prognoza cantitativă a ploilor.
− Pentru o utilizare eficientă a radarului în prognoza viiturilor în special a
celor rapide, radarul Doppler este extrem de util în prognoza cantitativă şi
a direcţiei câmpului de precipitaţii.
− Pentru controlul precipitaţiei căzute pe suprafeţe de bazin intermediare
celor controlate hidrometric este foarte util un radar de referinţă, cu
condiţia să fie calibrat corect pe baza înregistrărilor de la punctele
pluviometrice care transmit în timp real. Aceasta procedură de calibrare
se va aplica numai după ce toate procedurile cu bază fizică de corectare
au fost utilizate.
Figura 3.51. Prognoze ale undelor de viitură bazate pe precipitaţii prognozate

cu mai multe mai multe metode utilizând facilităţi radar.
− Aportul radarului constă în completarea informaţiilor furnizate de
reţeaua pluviometrică la sol, el nefiind un înlocuitor al acesteia.
3.5. PREGĂTIREA PLANURILOR DE GESTIUNE A CRIZEI
3.5.1. PREGĂTIREA MĂSURILOR PREVENTIVE, OPERATIVE

ŞI DE REFACERE
Planurile de gestiune a fenomenului de inundaţie (fig. 3.52) se referă la

măsurile care trebuie luate în cele trei faze de desfăşurare a acestuia:
Măsuri preventive şi de pregătire înainte de inundaţie.
Măsuri operative în perioada de inundaţie.
Măsuri de refacere şi restabilire a vieţii normale.
În cadrul măsurilor preventive şi de pregătire înainte de inundaţie un rol
important îl joacă organizarea sistemului informaţional de gestiune a inundaţiei,
care are două componente:
− Subsistemul de avertizare, prognoză şi informare hidrometeorologică.
− Subsistemul de decizie şi acţiune pentru gestiunea crizei.
Aceste două subsisteme constituie primul modul al măsurilor de pregătire
pentru intervenţie în caz de inundaţii.
Avertizarea, prognoza şi informarea hidrometeorologică se realizează prin
acţiunea conjugată a unităţilor specializate din cadrul autorităţilor bazinale de
apă şi dispeceratul central al autorităţii naţionale de ape împreună cu serviciile
de prognoză hidrologică şi meteorologică din Compania Naţională „Institutul
Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor”.
Deciziile şi intervenţia propriu-zisă sunt gestionate pe scară ierarhică de la
Comisia Judeţeană de Apărare împotriva Dezastrelor până la Comisiile Locale
(municipale, orăşeneşti şi comunale) şi chiar la Comandamentele de Apărare a
Obiectivelor Social-Economice. Componenta tehnică a unei decizii aparţine cu
prioritate unităţilor bazinale şi locale de ape.
La nivel naţional, Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, care tutelează
Comisia Centrală de Apărare împotriva inundaţiilor, fenomenelor meteo–
rologice periculoase şi accidentelor la baraje, avizează deciziile majore luate în
teritoriu. Schema organizatorică a apărării operative împotriva inundaţiilor
(fig. 3.53) prezintă componentele principale ale organizării sistemului
informaţional de gestiune a inundaţiilor. Detaliile privind legăturile între diferite
elemente componente ale celor două subsisteme sunt prezentate în figura 3.54
(Stanciu şi Simota, 1999).
Un al doilea modul care face, de asemenea, parte din pregătirea pentru

intervenţie în caz de inundaţii îl constituie conceperea şi realizarea planurilor de
măsuri operative de apărare împotriva inundaţiilor.
GESTIUNEA FENOMENULUI DE INUNDAŢIE
Măsuri preventive/ Măsuri operative în Măsuri de refacere

pregătire înainte de perioada de inundaţie şi restabilire
inundaţie a normalităţii
Autorităţi bazinale şi locale Institutul Naţional de Hidrologie

de gospodărirea apelor şi Gospodărirea Apelor
Ministerul Apelor şi
Protecţiei Mediului
Alte ministere Prefecturi şi Persoane fizice şi

implicate primării juridice direct
implicate
Figura 3.52. Gestiunea fenomenului de inundaţie.
În elaborarea concepţiei unui plan de apărare este absolut necesar ca, pe

lângă componentele şi principiile generale de realizare din figura 3.53, să se ţină
seama de unele scenarii de acţiune al căror conţinut să fie raportat la tipul crizei.
În această ordine de idei, pe baza cunoaşterii împrejurărilor hidrometeorologice
în care se pot forma undele de viitură, precum şi a modului în care se produce
inundaţia în raport cu spaţiul (întinderea ariei inundate) şi cu timpul
(rapiditatea cu care are loc acoperirea terenurilor de către ape) se vor
particulariza unele acţiuni care sunt prevăzute în planurile de apărare. Astfel, se
va avea în vedere ca timpul de intervenţie pentru orice acţiune de stăvilire a
inundării (supraînălţări de diguri, degajări de albii în secţiunile de râu
predispuse obturării etc.) să fie corelat cu gradienţii de creştere a nivelului apei.
De asemenea, planurile de evacuare a populaţiei şi animalelor trebuie să
prevadă drumul de acces la cei puşi în pericol, precum şi căile de evacuare cele
mai sigure, care sunt evident strâns legate de amploarea spaţială a inundaţiei.
De asemenea, planurile de acţiune trebuie să ia în considerare posibilităţile

oferite de acumulările permanente şi / sau nepermanente de atenuare a viiturii,
fiind necesară elaborarea unor scenarii de acţiune funcţie de tipologia formei şi
de caracteristicile conjugate ”volum-debit maxim” ale undelor de viitură.
Aşa cum s-a descris în subcapitolul 3.2, gama de variaţie a caracteristicilor

viiturilor din zona considerată, care determină trăsăturile specifice ale
inundaţiei, trebuie cunoscută din timp.
Al treilea modul al măsurilor de pregătire pentru intervenţie constă în
asigurarea, pregătirea şi organizarea forţelor, mijloacelor şi materialelor de
apărare. Principiile generale, referitoare în special la verificările periodice ale
capacităţilor de apărare (structuri, mijloace tehnice, mijloace materiale, personal
de intervenţie şi pregătirea acestuia etc.), sunt prezentate în figura 3.55. La
planificarea acestor măsuri trebuie să se ţină seama de tipurile concrete de
viituri posibile în raport cu magnitudinea şi durata lor de producere. Astfel,
volumul forţelor, mijloacelor şi materialelor de apărare va trebui corelat cu
întinderea posibilă a inundaţiei, iar dispunerea pe teren a acestora trebuie să fie
asigurată pentru diferiţi gradienţi de creştere a nivelurilor.
Al patrulea modul al măsurilor de pregătire constă în stabilirea pragurilor
critice: cota de atenţie, cota de inundaţie şi cota de pericol. Asupra definirii şi
modului de stabilire a acestora s-au făcut referiri în paragraful 2.6.2. La aceste
praguri “clasice” este util a se adăuga “cota de prealertă”, situată sub cota de
avertizare cu 25-50 cm; aceasta devine activă în condiţiile unei prognoze
meteorologice cantitative a precipitaţiilor pe baza modelelor de mezoscară
(Aladin, Arpege), precum şi a existenţei condiţiilor propice dezvoltării unei
viituri (sol umezit de ploi anterioare semnificative, existenţa unui strat de
zăpadă coroborată cu o prognoză a creşterii bruşte a temperaturii etc.).
Necesitatea introducerii unei cote de prealertă constă în asigurarea
personalului, în special a celui hidrologic şi meteorologic, în dispozitiv de lucru
intensiv şi în întărirea componenţei dispeceratelor care vor lansa, dacă va fi
cazul, avertizarea hidrometeorologică; aceasta atrage la rândul său mobilizarea
în stare de intervenţie a forţelor de apărare.
În cadrul măsurilor operative de intervenţie din perioada de inundaţie
sunt prevăzute situaţiile în care se declanşează starea de apărare şi de
intervenţie, precum şi conţinutul principalelor acţiuni care sunt implicate în
desfăşurarea lor (fig. 3.56).
Starea de apărare se declanşează de către Comisiile Judeţene de Apărare
împotriva Dezastrelor cu participarea directă a autorităţilor bazinale de ape şi/
sau a unităţilor acestora (Sistemele de Gospodărire a Apelor). Decizia
respectivă se bazează în primul rând pe prognoza hidrologică a iminenţei
atingerii pragului de inundaţie sau la depăşirea bruscă a pragurilor de apărare.
Ea este urmată de declanşarea unor acţiuni operative pe care le execută
comisiile municipale, orăşeneşti şi comunale, precum şi comandamentele locale
de apărare. Pe tot parcursul intervenţiei, fiecare comisie/comandament
raportează ierarhic asupra desfăşurării acţiunilor proprii. Pe cât posibil,
conţinutul acestor rapoarte operative trebuie conceput sub o formă standard.
MĂSURI OPERATIVE DE INTERVENŢIE

ÎN PERIOADA DE APĂRARE
Prognoza hidrologică a Atingerea intempestivă

iminenţei atingerii a pragurilor de apărare
pragurilor de apărare
Comisia judeteană de Comisiile şi

dezastre comandamentele locale
DECLANŞARE STARE DE APĂRARE DECLANŞARE OPERAŢIUNI

- Asigurarea permanenţei la comisii şi OPERATIVE
comandamente; - Supravegherea construcţiilor de
- Asigurarea permanenţei la dispecerate apărare: diguri (mai ales în puncte
la SGA şi autorităţi bazinale de ape; critice) şi baraje;
- Concentrarea mijloacelor de intervenţie - Dirijarea mijloacelor de apărare în
în zonele critice; puncte critice;
- Asigurarea mijloacelor de asistenţă - Lucrări de supraînălţari diguri funcţie
medicală, cazare şi hrănire a populaţiei; de prognoze;
- Asigurare/ adăpostire/ hrană pentru - Evacuarea oamenilor şi animalelor;
animale. - Supraveghere poduri şi zone de
blocare a curgerii apei;
- Aplică reguli speciale de exploatare a
acumulărilor;
Rapoarte operative - Dirijază apele revărsate în vederea
drenării lor;
- Avertizare aval asupra manevrelor la
Comisia centrală de apărare baraje sau accidente la diguri şi baraje.
împotriva inundaţiilor
Comisia guvernamentală de Rapoarte operative

dezastre
Comisia judeţeană de
dezastre
Figura 3.56. Măsuri de intervenţie în perioada inundaţiilor.
În cadrul măsurilor de refacere şi restabilire a vieţii şi activităţilor

normale se prevăd patru categorii de intervenţii (fig. 3.57):
− Repunerea în funcţiune a instalaţiilor;

− Refacerea căilor de comunicaţie şi transport pe conducte;
− Refacerea obiectivelor sociale şi sprijinirea populaţiei afectate;
− Rapoarte şi reconstituiri de viituri.
3.5.2. CONŢINUTUL PLANURILOR DE APĂRARE
Având în vedere faptul că elaborarea planurilor de apărare are loc la toate

nivelurile de acţiune, primul principiu de alcătuire a acestora prevede un
conţinut diferit al acestor planuri, corespunzător fiecărui nivel (comisie
judeţeană, comisii municipale, orăşeneşti şi comunale, comisii la construcţii
hidrotehnice). În plus, pentru o tratare coerentă a problemei inundaţiilor,
autorităţile bazinale de ape întocmesc planuri de apărare pe bazine hidrografice.
Aceste planuri sunt necesare pentru a corela acţiunile de prevenire şi acţiunile
operative de apărare împotriva inundaţiilor concepute de comisiile judeţene cu
acţiunile întreprinse la nivelul întregului bazin. În cadrul unui bazin hidrografic,
deciziile luate la nivel de judeţ trebuie astfel coordonate încât judeţele din aval
să nu sufere ca urmare a unor acţiuni întreprinse de către cele din amonte.
Există cazuri în care, datorită modului specific de formare a viiturii, doar o
parte din bazin este supusă inundaţiilor. În asemenea situaţii, unele judeţe din
amonte pot fi afectate puţin sau deloc de inundaţii. În baza principiului
solidarităţii la nivel de bazin judeţele neafectate trebuie să contribuie cu
mijloacele pe care le deţin la micşorarea viiturii din aval. Aşadar, corelarea
planurilor cu caracter tactic ale comisiilor judeţene cu acţiunile autorităţilor
bazinale de apă şi ale unităţilor de gospodărire a apelor este obligatorie.
Planurile de apărare emise de comisiile municipale, orăşeneşti şi comunale
trebuie să fie concordate cu cele ale comisiilor judeţene, iar la rândul lor
planurile comandamentelor la diverse obiective se vor circumscrie în cele
locale. Această corelare piramidală, care ţine seama de modul de formare şi
desfăşurare a viiturii, constituie al doilea principiu de concepere a planurilor de
apărare împotriva inundaţiilor.
Fiecare din aceste planuri trebuie să corespundă unui “conţinut – cadru”
(H.G. 638/1999, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 385/1999).
Verificarea planurilor se realizează de către secretariatele tehnice
permanente ale comisiilor judeţene şi ale comisiei centrale, iar aprobarea lor se
face de preşedinţii comisiilor respective.
Al treilea principiu referitor la conţinutul planurilor de apărare se referă la
considerarea situaţiilor tipice de formare şi desfăşurare a viiturii într-un bazin
hidrografic sau pe o porţiune a acestuia. Planurile de acţiune trebuie să fie
flexibile, fiind posibil ca o situaţie avută în vedere să nu se regăsească în
realitate; mai gravă ar fi lipsa unor situaţii particulare de formare în spaţiu şi în
timp a viiturii, dar care nu au fost luate în considerare.
În continuare se vor prezenta componentele principale ale planurilor de

apărare la toate nivelurile (judeţean, municipal/orăşenesc/comunal, local şi la
nivel general bazinal), precum şi planurile de avertizare-alarmare în caz de
accidente la baraje.
• Planul judeţean corelează elementele tehnice, organizatorice şi
informaţionale ale planurilor locale (municipii, oraşe, comune) şi conţine
următoarele secţiuni:
Componenţa Secretariatului tehnic permanent şi a secţiunii pentru
Apărare împotriva inundaţiilor, fenomenelor meteorologice periculoase şi
accidentelor la construcţiile hidrotehnice din cadrul Comisiei Judeţene de
apărare împotriva dezastrelor, adresele membrilor acestor comisii şi locul de
permanenţă.
Prezentarea generală a problematicii inundaţiilor în cadrul judeţului
(caracterizare fizico-geografică şi hidro-meteorologică, grad de afectare şi
pagube produse de viiturile anterioare, lucrări hidrotehnice cu rol de apărare şi
starea tehnică a acestora).
Zonele inundabile şi obiectivele afectate la diferite probabilităţi de
depăşire a debitelor maxime ale viiturii.
Vulnerabilitea admisibilă a obiectivelor sociale şi economice.
Sistemul informaţional hidrometeorologic şi operaţional de intervenţie,
distribuţia sa spaţială, caracteristici funcţionale, legături etc.
Elementele constructive şi funcţionale ale lucrărilor hidrotehnice de
apărare şi punctele critice ale acestora (grifoane, zone cu infiltraţii mari prin
diguri, zone de traversare la diguri, eroziuni ale malurilor etc.).
Elementele tehnice de apărare ale comisiilor şi comandamentelor locale
subordonate.
Formaţiile de intervenţie constituite la nivel judeţean pentru sprijinirea
comisiilor locale.
Mijloacele şi materialele de intervenţie, considerate separat pe comisii
locale şi la construcţii hidrotehnice de apărare.
Legătura dintre nivelurile de la mirele hidrometrice şi nivelurile locale,
astfel încât la indicarea debitului prognozat la o staţie hidrometrică, acesta să
poată fi imediat transformat în nivel local la obiectiv.
• Planul de apărare al comisiilor municipale, orăşeneşti şi comunale
conţine toate elementele planului judeţean, detaliate la o scară corespunzătoare,
având în plus următoarele secţiuni:
Staţiile hidrometrice şi pluviometrice zonale şi locale, poziţia kilometrică
a staţiilor hidrometrice, valorile caracteristice de apărare, timpii de parcurgere a
viiturii de la staţia (staţiile) hidrometrice din amonte la care se dau avertizările
şi prognozele hidrologice, precum şi timpii de atingere a pragurilor de debit
periculoase din momentul avertizării pluviale în caz de viituri rapide.
Măsurile preconizate pentru scenariile tipizate de desfăşurare a viiturii.
Modul concret de alarmare a populaţiei, căile de evacuare corelate cu

gravitatea situaţiei, definită atât de magnitudinea generală a fenomenului, cât şi
de momentul în care se intervine pentru evacuare.
Obiectivele economice şi sociale izolate (balastiere, şantiere în lucru, grupuri
de locuinţe de şantier, bataluri petroliere etc.) au planuri proprii de apărare
înscrise în cele locale.
• Planul bazinal de apărare împotriva inundaţiilor se formează prin
asamblarea planurilor judeţene sau a unei părţi a acestora în cazul în care un
judeţ aparţine mai multor bazine hidrografice. Planul bazinal se referă la
sistemul informaţional hidrometeorologic şi decizional, inclusiv la sistemul de
exploatare a construcţiilor hidrotehnice în cazul producerii viiturilor. Acest plan
conţine următoarele elemente:
− componenţa comisiilor judeţene, a secretariatelor tehnice permanente,
componenţa conducerii autorităţii de ape şi a personalului de la sistemele
de gospodărire a apelor care participă la acţiunea de apărare, precum şi a
dispeceratelor cu personal permanent de serviciu;
− sistemul informaţional hidrometeorologic şi legăturile sale pe verticală
(până la nivel central) şi orizontală (schema de diseminare a prognozelor
şi avertizărilor);
− staţiile hidrometrice zonale şi locale necesare în organizarea apărării şi în
aducerea la îndeplinire a sarcinilor prevăzute, cu precizarea mărimilor
caracteristice de apărare;
− regulamentele de exploatare a descărcătorilor de ape mari de la baraje şi
acumulări nepermanente, atât în corelare cu prognozele hidrologice, cât şi
în lipsa acestora;
− sistemele de avertizare-alarmare în cazul accidentelor la construcţiile
hidrotehnice de barare;
− riscul la inundaţie a obiectivelor social-economice, stabilit de preferinţă
prin negocieri între părţile afectate sau, în lipsa acestora, conform
normelor în vigoare.
Toate planurile de apărare trebuie să conţină programe de instruire periodică
a membrilor comisiilor, comandamentelor şi formaţiilor de apărare, precum şi
modalităţi de educare a populaţiei potenţial afectate, pentru a şti să reacţioneze
corect în timpul inundaţiilor şi a participa activ la acţiunile de combatere a
acestora.
În afara planurilor propriu-zise de apărare împotriva inundaţiilor, dar încor–
porate în acestea, se elaborează “planuri de avertizare-alarmare” a populaţiei
şi a obiectivelor economico-sociale, situate în aval de acumulări. Scopul acestor
planuri este de a minimiza pagubele şi, în special, de a evita pierderile de vieţi
omeneşti în cazul accidentelor la baraje, provocate de distrugerea totală sau
avarierea parţială a acestora, sau ca urmare a unor manevre care produc unde
rapide în aval. Planurile se întocmesc pentru acumulări cu înălţimea barajului

mai mare de 10 m sau având un volum mai mare de 10 milioane m 3 , ori în
cazul existenţei unor zone locuite în aval de baraj la mai puţin de 10 km.
Întocmirea acestor planuri este obligatorie atunci când pierderile de vieţi
omeneşti sunt posibile şi în alte condiţii în afara celor menţionate.
Scopul întocmirii planurilor de avertizare-alarmare a localităţilor şi
obiectivelor economice din aval de baraje este de a stabili măsurile necesare
salvării populaţiei şi diminuării pagubelor în următoarele situaţii:
− avarierea totală sau parţială a unei construcţii hidrotehnice de barare,
având drept consecinţă pierderea rapidă a unui volum important de apă
din acumulare;
− pierderea necontrolată de apă în cazul unei manevre greşite sau ca urmare
a imposibilităţii închiderii unei vane utilizată pentru a evacua controlat un
volum de apă pe o perioadă determinată de timp;
− alte cauze de pericol iminent (atac aerian, seism puternic etc.).
Luarea deciziei de punere în aplicare a planului de avertizare-alarmare se
face funcţie de circumstanţe, astfel:
− în caz de pericol de avarie datorită unor cauze naturale (viituri), decizia se
ia de către Comisia Judeţeană de Apărare împotriva Dezastrelor;
− în caz de cedare a construcţiei sau pericol iminent de cedare, pentru zona la
care se referă planul de avertizare-alarmare decizia se ia de către dispecerul
amenajării; pentru o zonă restrânsă din aval, la care unda de rupere ajunge
în maximum 5 minute, decizia se ia de către dispecerul de la baraj;
− în cazul unei manevre greşite, decizia se ia de către dispecerul de la baraj
pentru o zonă restrânsă din aval, respectiv de dispecerul amenajării pentru
întreaga zonă afectată de această manevră.
Funcţie de posibilităţile de intervenţie (căile de transmitere a deciziei,
capacitatea de reacţie a echipelor de salvare şi căile de evacuare), pentru
evacuarea în siguranţă a populaţiei, în planul de avertizare-alarmare se prevăd
intervalele de timp în care trebuie luată decizia.
De asemenea, în plan se mai prevăd:
Schemele sinoptice ale sistemelor informaţionale de supraveghere a com–
portării construcţiilor hidrotehnice şi a aparaturii de măsură şi control (AMC).
Configuraţia şi funcţionarea sistemului informaţional hidro-meteorologic
Sistemul de avertizare şi alarmă sonoră.
Măsurile de salvare care se iau în caz de pericol, diferenţiat în funcţie de
timpul disponibil până la ajungerea undei de rupere la fiecare punct care
necesită asistenţă, astfel:
− în zona afectată în primele 5 minute:
- măsuri de salvare a populaţiei aflată permanent sau accidental în zonă;
- oprirea proceselor tehnologice care pot suferi la rândul lor avarii prin
inundare (explozii, scurt circuite etc.),
− în zona afectată după 5-15 minute:
- salvarea populaţiei şi a unor bunuri personale de mare importanţă;

- salvarea colectivităţilor de animale;
- oprirea proceselor tehnologice;
− în zona afectată după 15-60 minute:
- salvarea populaţiei şi a bunurilor personale;
- salvarea echipamentelor foarte importante din zona afectată;
- salvarea colectivităţilor de animale;
- oprirea proceselor tehnologice.
Conţinutul cadru indicat anterior trebuie însoţit de hărţi, scheme, grafice şi
tabele în care să se prezinte clar şi complet masurile care trebuie luate funcţie de
scenariile posibile de pericol, precum şi componenţa şi responsabilităţile
concrete ale membrilor colectivelor care aduc la îndeplinire aceste măsuri.
Pentru fiecare scenariu, măsurile trebuie să se bazeze pe calculele hidraulice ale
formării şi propagării undei de rupere în aval.
Responsabilitatea prezentării planurilor spre aprobare Comisiei Centrale de
Apărare împotriva Inundaţiilor revine unităţii căreia îi este concesionată
lucrarea hidrotehnică.
3.5.3. PLANUL DE ACŢIUNE HIDROMETRICĂ ÎN CONDIŢIILE APELOR MARI
În cadrul serviciilor (birourilor) hidrologice ale autorităţilor bazinale de ape se

întocmesc planuri care prevăd măsuri concrete în condiţiile neprielnice de lucru
din perioada apelor mari, pentru obţinerea unui maxim de informaţie
hidrologică. Conţinutul acestui plan este următorul:
Planul de situaţie al staţiei hidrometrice pe care se trec:
− poziţia mirei hidrometrice şi a limnigrafului;
− construcţiile hidrometrice;
− pluviometrele şi pluviografele;
− telefonul şi radiotelefonul;
− zona inundabilă corespunzătoare celui mai mare nivel înregistrat, cu
specificarea anului în care s-a produs, precum şi probabilitatea sa de
depăşire; pe hartă se va indica zona care în perioada de inundaţie separă
casa observatorului de amplasamentul staţiei hidrometrice;
− distanţele pe teren între echipamentul hidropluviometric şi de teleco–
municaţie şi casa observatorului hidrometru.
Marcarea drumului pe care îl parcurge observatorul între diferitele puncte
de interes, cu indicarea distanţelor corespunzătoare: staţie hidrometrică -
locuinţă, pluviometru (pluviograf) - locuinţă, punctele de măsurare a pantei etc.
Marcarea pe planul de situaţie a depozitului de aparatură, mijloace de
măsurare, mijloace de protecţie a muncii etc.
Marcarea profilelor de măsurare a vitezei apei cu ajutorul flotorilor, uti–

lizaţi adesea în timpul viiturilor când viteza apei nu mai permite măsurarea cu
morişca hidrometrică sau când utilajele şi mijloacele de măsurare (bac plutitor,
funicular, punte hidrometrică etc.) au fost distruse.
Întocmirea cheii limnimetrice la ape mari, până la probabilitatea de
depăşire de 1%.
Ridicarea periodică şi raportarea grafică a profilelor transversale în zona
staţiei hidrometrice, unde se efectuează măsurători la ape mari, cu marcarea
cotelor de apărare.
În cazurile extreme în care nu se poate ajunge la miră se marchează
cabina hidrometrică, iar nivelurile se citesc cu binoclul; în timpul nopţii se va
utiliza o lanternă puternică. Prevederea acestor accesorii în planul de acţiune
hidrometrică la ape mari este obligatorie.
Stabilirea cotelor absolute ale reperilor pe care se aşează mirele provizorii
în cazul în care mira de la staţie este distrusă, pentru ca observaţiile în regim
operativ să fie raportate la acelaşi nivel de referinţă.
Indicarea lucrărilor hidrotehnice care pot fi folosite pentru evaluarea
debitelor la ape mari, respectiv stabilirea modului de determinare şi transmisie a
debitelor folosind aceste facilităţi.
Marcarea pe teren a punctelor unde se fixează ţăruşii care folosesc la
determinarea pantelor în perioada de viitură.
Obiectivele economice şi sociale care trebuie avertizate, cu indicarea
numerelor de telefon şi fax ale acestora.
Fluxul informaţional hidrometeorologic de la staţie la unităţile la care
este prevăzut să transmită date, mijloacele de transmisie şi circuitele de rezervă
în cazul în care circuitul de bază iese din funcţiune.
Mijloacele de protecţia muncii.
Necesarul de materiale şi aparatură pentru aducerea la îndeplinire în bune
condiţii a planului de acţiune la ape mari.
Aceste planuri se întocmesc de către staţiile hidrologice împreună cu servi–ciile
(birourile) hidrologice de la autoritatea bazinală de ape şi se reactualizează ori
de câte ori este cazul, ca urmare a modificărilor naturale sau antropice din albia
majoră.
3.6. REGULI DE OPERARE A EVACUATORILOR DE APE MARI

AI BARAJELOR ÎN PERIOADA VIITURILOR
3.6.1. PRINCIPII DE EXPLOATARE
Exploatarea corectă a unei acumulări sau a unui sistem de lacuri de

acumulare în perioadele de viitură constituie una de măsurile de maximă
utilitate pentru reducerea efectelor inundaţiilor. Micşorarea debitului maxim al
undelor de viitură prin atenuare în acumulări depinde de câţiva factori
importanţi şi anume:
− mărimea debitului de vârf, forma şi volumul undei de viitură;
− caracteristicile sistemului hidrotehnic: tipul descărcătorilor de ape mari şi
gradul de umplere a acumulării în momentul în care survine unda de
viitură;
− modul de formare a viiturii pe ansamblul bazinului;
− starea obiectivelor sociale şi economice în sectoarele de râu din aval de
acumulări;
− gradienţii admisibili de creştere (scădere) a nivelului apei în lacul de
acumulare;
− condiţiile restrictive speciale, de natură ocazională, pentru zonele din aval
de acumulări (starea precară a unor îndiguiri, lucrări speciale în albie sau
în cuveta unor acumulări situate în aval de acumularea activă etc.);
− cerinţele de exploatare în corelare cu păstrarea unei părţi din volumul
acumulat în perioada viiturii pentru utilizare ulterioară de către folosinţe.
Operarea descărcătorilor de ape mari în timpul unei viituri modifică la
fiecare pas starea întregului sistem, astfel încât orice decizie de exploatare
conduce la un răspuns, care la rândul său acţionează asupra deciziei următoare.
Aşadar, modul de operare a descărcătorilor de ape mari implică o conexiune
inversă (feed-back), în care, cel puţin teoretic, la fiecare pas de timp trebuie
făcută o evaluare a eficienţei deciziei anterioare, pentru a defini decizia de
exploatare la pasul următor.
Stabilirea eficienţei este însă o problemă dificilă şi adesea greu de realizat pe
baze strict obiective, ţinând cont că aceasta depinde de gradul de precizie a
evaluării pagubelor, a ponderii importanţei obiectivelor economice şi sociale
sau a evaluării beneficiilor rezultate din menţinerea apei în acumulări pentru
utilizare în perioadele următoare. Dacă se adaugă incertitudinile care intervin în
ceea ce priveşte desfăşurarea în timp a viiturii (formă, magnitudine şi corelaţie
debit de vârf-volum), precum şi posibilitatea producerii imediate a unei noi
viituri, se obţine o imagine suficient de clară asupra complexităţii optimizării
modului de operare a descărcătorilor în perioada de ape mari pentru micşorarea
efectelor inundaţiilor.
Cu toate acestea, se pot formula anumite principii generale de întocmire a

planurilor de exploatare a descărcătorilor de ape mari în perioada de inundaţie:
Modificarea formei undei de viitură afluentă în lac prin intermediul
manevrelor la descărcători şi obţinerea unei unde aval de formă dreptunghiulară
sau trapezoidală, ceea ce asigură atenuarea maximală a debitului de vârf.
Aceasta presupune începerea golirii lacului de acumulare din primele momente
ale creşterii debitelor. Operaţiunea de pregolire este eficientă în condiţiile în
care barajul dispune de descărcători capabili să evacueze debite mari (deci
volume importante într-un interval relativ scurt de timp), iar albia râului în aval
de lac are o capacitate de tranzit corespunzătoare. De asemenea, trebuie
menţionat că pregolirea se poate accepta doar dacă există suficiente argumente
de natură prognostică privind volumul aşteptat al viiturii, pentru a se evita
pierderi de apă. Riscul ca prognoza hidrologică să nu fie confirmată face ca
operaţiunea de pregolire, chiar dacă este posibilă tehnic, să nu fie practicată în
mod frecvent.
Exploatarea hidrocentralei aferente acumulării la debitul instalat, astfel
încât să se evacueze debitul maxim posibil prin turbine.
Nedepăşirea debitului limită permis în aval de acumulare; în caz contrar,
inundaţiile provocate de unda defluentă pot fi mai mari decât cele produse în
mod natural sau eventual în cazul unei atenuări prin lama deversantă fără
manevre la descărcători.
Operarea descărcătorilor astfel încât în aval de o confluenţă importantă să
nu se amplifice debitul maxim rezultat din compunerea undei defluente din lac
cu unda provenită de pe restul de bazin necontrolat. În condiţiile în care unda de
viitură a restului de bazin se formează cu o oarecare întârziere (datorată fie
decalajului producerii ploii pe bazinul necontrolat faţă de cel controlat, fie prin
efectul de propagare a undei din bazinul necontrolat până la confluenţă),
vârfurile celor două unde pot coincide, unda din aval având un debit maxim mai
mare decât cel care s-ar forma în regim natural. În acest caz este indicat ca unda
afluentă în lac să fie pur şi simplu tranzitată prin acumulare sau să se aplice
procedee speciale de atenuare, în vederea decalării vârfurilor celor două unde de
viitură.
Nedepăşirea valorii maxim admisibile a gradientului creşterii nivelurilor
în acumulare, pentru a evita pierderea stabilităţii versanţilor.
Revenirea la nivelul normal de retenţie la sfârşitul perioadei de viitură,
astfel încât apa acumulată în tranşa nepermanentă să fie utilizată integral de
folosinţe în perioada ulterioară apelor mari. Se poate admite ca nivelul final să
fie mai mare decât nivelul maxim normal de retenţie, dar în nici un caz nu poate
fi admisă depăşirea nivelului apelor extraordinare.
Datele de bază necesare pentru aplicarea acestor principii generale de
exploatare sunt următoarele:
Curbele caracteristice ale acumulării:
− curba suprafeţei libere a apei S = f (H ) funcţie de nivelul în lac

măsurat la baraj;
− curba volumelor acumulate în lac V = f (H ) funcţie de nivelul la baraj,
care se determină prin integrarea volumelor parţiale cuprinse între două
planuri orizontale aflate la nivelurile succesive H i şi H i +1 ; diferenţa
∆H i , i +1 = H i +1 − H i se înmulţeşte cu aria medie a lacului cuprinsă
între cele două planuri, rezultând un volum parţial:
∆Vi ,i +1 =
1
3
( S i + S i +1 + )
S i S i + 1 ∆H i , i + 1 . (3.36)
În continuare, volumul total din acumulare se determină funcţie de

nivelul apei prin însumarea valorilor ∆Vi , i +1 .
Curbele de capacitate (cheile limnimetrice) ale evacuatorilor de ape mari
qi (H ) , exprimând legătura dintre debitul evacuat prin aceste uvraje şi nivelul
apei în lac.
Nivelurile caracteristice la baraj (fig. 3.58):
− nivelul talvegului;
− nivelul golirii de fund;
− nivelul prizei de apă pentru hidrocentrală sau pentru alte folosinţe de
apă;
− nivelul minim de exploatare al lacului, Nme, sub care nu se coboară în
condiţii normale;
Figura 3.58. Niveluri şi volume caracteristice ale lacului de acumulare

(Şerban ş.a., 1989).
− nivelul maxim normal de retenţie, notat cu NNR, care reprezintă cota

maximă permisă în lac în cadrul unei exploatări normale, fără a se evacua
apă în aval;
− nivelul crestei deversorului care reprezintă cota cea mai joasă la care se
poate evacua apa din lac prin descărcătorii de suprafaţă;
− nivelul crestei stavilelor (dacă există);
− nivelul maxim extraordinar de exploatare (NME), care reprezintă cea mai
înaltă cotă la care se poate reţine apa în lacul de acumulare în perioada de
viitură fără a periclita siguranţa barajului; se mai numeşte şi nivelul
apelor extraordinare.
Corespunzător acestor niveluri se definesc următoarele volume
caracteristice ale acumulării (fig. 3.58):
− volumul mort, Vm , destinat colmatării, care este cuprins între nivelul
talvegului şi nivelul prizei;
− volumul rezervei de fier Vrf , situat între nivelul prizei şi nivelul minim
de exploatare; se defineşte de obicei pentru lacurile de acumulare cu
destinaţie prioritar energetică;
− volumul util, Vu , cuprins între nivelul minim de exploatare şi nivelul
normal de retenţie;
− volumul brut, ⎛⎜ Vb = Vm + Vrf + Vu ⎞⎟ , situat între nivelul talvegului şi
⎝ ⎠
nivelul normal de retenţie;
− volumul de protecţie, Vp , cuprins între nivelul normal de retenţie şi
nivelul maxim de exploatare;
(
− volumul total al acumulării VT = VB + VP . )
Principalii indici caracteristici ai lacurilor de acumulare (Şerban ş.a.,
1989) sunt:
Vu
− Coeficientul de acumulare, β = , în care W este stocul mediu
W
multianual afluent în lac, iar Vu este volumul util. β constituie un
indicator al gradului de regularizare a scurgerii pe care o poate realiza o
acumulare; regularizarea este exprimată în termeni de timp, funcţie de
durata ciclului de golire-umplere, astfel: orară, zilnică, săptămânală,
lunară, anuală şi superanuală.
Qr
− Gradul de regularizare γ = , în care Q r reprezintă debitul minim
Qm
regularizat, iar Qm este debitul mediu multianual afluent.
Qmd
− Coeficientul de atenuare, definit de relaţia α = 1 − , în care Qmd
Qma
este debitul maxim defluent, iar Q ma este debitul maxim afluent al undei
de viitură; coeficientul α ∈ (0, 1) , unde α = 1 semnifică atenuare totală,
iar α = 0 corespunde unei atenuări nule.
3.6.2. METODE DE SIMULARE A ATENUĂRII UNDELOR DE VIITURĂ
În decursul timpului, pentru calculul atenuării s-au folosit metode extrem de

ingenioase bazate pe procedee grafice (Şelărescu şi Podani, 1999) sau pe
considerente geometrice având la bază schematizarea undei de viitură sub forma
de triunghi (Metoda expeditivă - Diacon, 1975, 1976).
În prezent, rezolvările sunt preponderent de tip numeric (Vladimirescu,
1978; Şerban ş.a., 1989); atenuarea undei de viitură are la bază metoda Puls,
care pleacă de la ipoteza că variaţia volumului se transmite instantaneu pe toată
întinderea lacului, iar suprafaţa apei este orizontală.
Ecuaţia de continuitate a maselor de apă în lacul de acumulare are expresia:
∆W
Qa − Qd = , (3.37)
∆t
în care:
Q a este debitul afluent;
Qd - debitul defluent;
∆W
- variaţia volumului din lacul de acumulare.
∆t
Dezvoltând ecuaţia (3.37) în diferenţe finite se poate scrie:
Qia−1 + Q ai Qid−1 + Q di Wi − Wi −1
− = , (3.38)
2 2 ∆t
în care (i-1), respectiv (i) sunt două momente succesive, decalate cu pasul de
timp ∆t .
În continuare vor fi prezentate diverse procedee numerice de rezolvare a
ecuaţiei (3.37), bazate pe discretizarea dată de relaţia (3.38).
Varianta 1. Separând termenii se obţine:
∆t ∆t ∆t
Wi + Q di ⋅
2
(
= Wi −1 + Qia−1 + Q ai ⋅
2
)
− Qid−1 ⋅
2
. (3.39)
Termenul din stânga se poate scrie sub forma funcţiei:

∆t
E(H ) = W + Qd , (3.40)
2
care se reprezintă grafic în funcţie de nivelul din lac H. Nivelul H depinde la
rândul său de volum prin intermediul curbei de capacitate a acumulării
W = f ( H ) . Trebuie menţionat că graficul E (H ) depinde de ipoteza de
funcţionare a descărcătorilor de ape mari.
Calculul debitului defluent pe baza relaţiei (3.39) decurge astfel:
Se determină valoarea membrului drept al ecuaţiei (3.39), toate
elementele de la începutul pasului de calcul fiind cunoscute; valoarea obţinută
se atribuie membrului stâng, rezultând astfel E ( H i ) .
Din curba E = f ( H ) se obţine valoarea nivelului în lac H i la sfârşitul
intervalului de timp ∆t .
Cunoscând cheia limnimetrică a descărcătorilor şi modul de operare al
acestora, pe baza nivelului H i se determină valoarea Qid ; din curba capacităţii
lacului rezultă în mod similar Wi .
Valorile Qid şi Wi devin valori iniţiale la pasul următor; procedeul
continuă calculând apoi termenul din dreapta al ecuaţiei (3.39) etc.
Varianta 2. Relaţia (3.38) se scrie sub forma:
Qia−1 + Q ai Qid−1 + Q di
⋅ ∆t − ⋅ ∆t = Wi − Wi −1 = ∆Wi −1, i . (3.41)
2 2
În relaţia (3.41) se cunosc mărimile Qia−1 , Qia , Qid−1 şi Wi −1 , în timp ce Wi

şi Qid sunt necunoscute; ele vor fi obţinute, pentru fiecare pas de timp, printr-un
calcul iterativ. Algoritmul de rezolvare este următorul:
Pasul 1: i = 1
Wi −1 = W0 = W ( H 0 ) - volumul iniţial în lac;
Qid−1 = Q0d = Q d ( H 0 ) - debit defluent corespunzător nivelului
iniţial;
Qia−1 = Q0a - debitul undei de viitură la t = 0 .
Pasul 2: Se propune o creştere de volum în cadrul pasului, notată prin:

∆Wi −propus
1,i .
Pasul 3: Rezultă volumul la sfârşitul pasului: Wi = Wi −1 + ∆Wi −propus

1,i .
Pasul 4: Pentru volumul Wi , din curba Q d = f (W ) rezultă debitul defluent

estimat la sfârşitul pasului i: Qid = Qid ( Wi ).
Pasul 5: Din ecuaţia de continuitate se calculează schimbarea efectivă de

volum:
Qia−1 + Q ai Qid−1 + Q di
calculat
∆Wi −1, i = ⋅ ∆t - ⋅ ∆t .
2 2
Pasul 6: Se verifică dacă ∆Wicalculat

−1,i este aproximativ egal cu ∆Wi −propus
1,i .
Dacă da, se trece la pasul 7.
Dacă nu, valoarea ∆Wicalculat
−1,i devine valoarea propusă ∆Wi −propus
1,i pentru o
nouă iteraţie şi se reia calculul de la pasul 3.
Pasul 7: i : = i + 1.
Pasul 8: Dacă i ≤ N, se reia calculul de la pasul 2. În caz contrar, calculele
s-au terminat.
Varianta 3. Ecuaţia de continuitate se scrie sub forma:
Qia−1 + Q ai − Qid−1 Q di ~ Q di
Wi = Wi −1 + ⋅ ∆T − ⋅ ∆T = Wi - ⋅ ∆T . (3.42)
2 2 2
Suma termenilor cunoscuţi la începutul pasului de calcul din ecuaţia (3.42)
~
este notată cu Wi . Debitul defluent de la sfârşitul pasului de calcul Qid depinde
de volumul final Wi care însă trebuie determinat; ca urmare, debitul Qid
urmează a fi precizat în urma unui proces iterativ.
De regulă, la iteraţia 0 se propune un debit defluent egal cu debitul stabilizat
de la sfârşitul pasului anterior.
În continuare, se calculează volumul estimat la sfârşitul pasului de calcul în
iteraţia 1, rezultând debitul defluent estimat în iteraţia 1; cu acest debit defluent
se obţine volumul final estimat de la iteraţia 2 etc. Stabilizarea se produce
relativ rapid, în 3-4 iteraţii. În cazul în care apar instabilităţi, debitul Qid
descărcat efectiv la iteraţia i, poate fi aproximat ca fiind media aritmetică sau
ponderată a debitelor defluente obţinute funcţie de volumul final stabilizat de la
iteraţiile i-1, respectiv i.
3.6.3. MODEL DE CONTROL OPTIMAL AL ATENUĂRII

UNDELOR DE VIITURĂ
3.6.3.1. Explicitarea principalelor concepte. În mod normal, tranşa de

combatere a inundaţiilor din cadrul volumului total al lacurilor de acumulare
este insuficientă pentru reţinerea integrală a undelor de viitură în lac, astfel încât
exploatarea în timpul apelor mari presupune şi atenuare prin lama deversantă.
Dacă deversorii de suprafaţă sunt prevăzuţi cu dispozitive de descărcare de
tip reglabil, modul de atenuare poate fi sensibil îmbunătăţit, prin manevre de
ridicare sau coborâre a stavilelor în timpul viiturii; în plus, presupunând că
golirile de fund au o capacitate de evacuare importantă, deschiderea respectiv
închiderea lor la momente de timp bine alese, contribuie de asemenea la
îmbunătăţirea procesului de atenuare.
O undă de viitură se consideră bine atenuată atunci când unda defluentă din
lac este de formă trapezoidală, iar debitul maxim este cât mai redus. Faţă de
acest model ideal de atenuare, manevrele descărcătorilor vor conduce la o undă
defluentă cu anumite neregularităţi, în special în zona de maxim; abaterile faţă
de zona de palier trebuie să fie totuşi cât mai reduse ca amplitudine.
Modelul OPTAM (OPTimizare Ape Mari) urmăreşte obţinerea unor reguli
de manevră a descărcătorilor de ape mari care să conducă la un efect de
atenuare cât mai pronunţat; el poate fi aplicat atât pentru stabilirea unui
regulament cadru de exploatare, pe baza unor viituri tip de diverse probabilităţi,
cât şi în timp real, în condiţiile prognozării viiturii afluente (Drobot ş.a., 1993).
Principiile de exploatare din formularea acestui model sunt următoarele:
a) La stabilirea modului de operare a descărcătorilor, criteriul de luare a
deciziilor trebuie să fie cât mai puţin ambiguu cu putinţă. Ca urmare, momentul
de efectuare a manevrelor (ridicare-coborâre, închidere-deschidere) se va stabili
funcţie de nivelul apei în lac, care reprezintă o variabilă de stare direct
accesibilă operatorului de la baraj;
b) Descărcătorii vor fi grupaţi pe clase de echivalenţă, caracterizate de
acelaşi tip de regulă de exploatare. Împărţirea pe clase este definită funcţie de
caracteristicile constructive, dar şi de modul de exploatare. Cu alte cuvinte,
descărcători de acelaşi tip constructiv (de exemplu goliri de fund având aceleaşi
dimensiuni) pot aparţine unor clase de echivalenţă diferite; la limită, fiecare
descărcător individual poate reprezenta o clasă de echivalenţă, existând atâtea
clase de echivalenţă câţi descărcători are barajul.
c) Regula de exploatare a unui descărcător constă în definirea unui interval
activ, în care evacuatorul evacuează apă în aval; în acest sens, descărcătorul
intră în funcţiune la un nivel H ′ , iar funcţionarea lui încetează la nivelul H ′′ .
Cu alte cuvinte, intervalul activ de funcţionare a descărcătorilor dintr-o clasă de
echivalenţă dată este ( H ′ , H ′′ ).
d) Funcţie de poziţia lui H ′′ în raport cu nivelul maxim al apei din lac din
timpul viiturii, descărcătorii sunt împărţiţi în două categorii (Drobot, 1998):
− descărcători de tip I (fig. 3.59,a), la care nivelul de închidere H ′′ se află
sub nivelul maxim al apei din lac în timpul viiturii; aceasta conduce la o
regulă de exploatare conservativă, urmărind păstrarea unei părţi din
volumul viiturii în lacul de acumulare;
− descărcători de tip II (fig. 3.59,b), la care nivelul de închidere
H ′′ coincide cu nivelul maxim extraordinar; practic, acest tip de
descărcător, după ce a intrat în funcţiune la cota H ′ , nu se mai închide
pe întreaga durată a viiturii, permiţând revenirea la nivelul anterior
producerii viiturii.
În concordanţă cu cele arătate anterior, descărcătorii care aparţin clasei de
echivalenţă j sunt activi între nivelul H ′j la care se declanşează funcţionarea
lor şi nivelul H ′′j la care funcţionarea încetează.
După cum se observă din figura 3.59, nivelul H ′′j la care descărcătorul de
tip I dintr-o anumită clasă iese din funcţiune poate fi mai mic, egal sau mai mare
în raport cu nivelul H ′j de intrare în funcţiune a aceluiaşi descărcător.
Ecuaţia clasică de atenuare va fi scrisă sub forma:
dV (t )
Q (t ) − q (t ) = , (3.43)
dt
unde:
Q reprezintă debitul afluent în lac;
a) b)
Figura 3.59. Clasificarea descărcătorilor:

a - descărcători de tipul I; b - descărcători de tipul II.
q = q (t ) = q ( H (t )) - debitul defluent, care este o funcţie de

momentul t prin intermediul cotei H (t ) a
apei din lac;
V - volumul de apă din lac.
Admiţând că descărcătorii sunt grupaţi în n clase de echivalenţă, debitul total
descărcat spre aval rezultă ca o sumă a debitelor aferente fiecărei clase; în
cadrul unei clase pot funcţiona unul, doi, mai mulţi descărcători de acelaşi tip,
respectiv nici unul, funcţie de nivelul de apă din lac. Ca urmare, debitul defluent
are expresia (Drobot ş.a., 1990):
n
q (t ) = ∑ s j ( H (t )) ⋅ q j ( H (t )) . (3.44)
j =1
În relaţia anterioară, notaţiile au următoarea semnificaţie:

H = H (t ) este nivelul apei din lac;
j= 1, n - numărul curent al clasei de echivalenţă a dispozitivelor de
descărcare; se reaminteşte că descărcătorii sunt diferenţiaţi
nu numai prin caracteristicile lor structurale, ci şi prin modul
de funcţionare, descărcători de acelaşi tip constructiv putând
aparţine unor clase de echivalenţă diferite;
q j ( H (t )) - debitul evacuat de un singur descărcător din clasa j la nivelul H;
s j ( H (t )) - variabilă de stare a descărcătorilor din clasa j pentru un
anumit nivel H, indicând numărul de evacuatori în funcţiune
şi anume:
s j ( H (t )) = 0 - nu funcţionează nici un descărcător din
clasa j ;
s j ( H (t )) = 1 - funcţionează un singur descărcător din
clasa j etc.
În aceste condiţii, utilizând formula (3.44), relaţia clasică de atenuare devine:
n dV (t )
Q (t ) − ∑ s j (H ) q j (H ) =
dt
(3.45)
j =1
Ecuaţia (3.45) va fi discretizată în raport cu timpul, introducându-se
următoarele notaţii:
i = 1, N reprezintă indicele pentru momentul curent de timp;
∆t - mărimea intervalului de discretizare;
H i =H ( t = i∆ t ) - cota apei din lac la momentul i;
si , j = s j (H i ) - valoarea ataşată variabilei de stare H la

momentul i pentru descărcătorii din clasa j.
După discretizare ecuaţia (3.45) devine:
Qi −1 + Qi N si −1, j ⋅ qi −1, j + si , j ⋅ qi , j Vi − Vi −1
−∑ = . (3.46)
2 j =1 2 ∆t
În cazul unui model de simulare, la care regulile de exploatare sunt definite

anterior, prin iteraţii succesive se obţin pentru fiecare pas de timp i atât
variabilele de stare ale sistemului: volumele {Vi } , respectiv nivelurile {Hi } , cât
şi variabilele de ieşire, reprezentate de debitele descărcate în aval { qi } de către
un singur descărcător din fiecare clasă de evacuatori.
3.6.3.2. Formularea modelului. Valoarea maximă a debitului defluent
trebuie să nu depăşească debitul capabil qadm al albiei, care poate fi transportat
fără a produce inundaţii; pe de altă parte, este de dorit ca unda de viitură să fie
tranzitată prin acumulare cât mai repede posibil, pentru a permite atenuarea
unor vituri succesive. Ca atare, debitele defluente din lac trebuie să fie cât mai
aproape de valoarea qadm .
Rezultă deci următoarea funcţie obiectiv a modelului:
2
N ⎛ n ⎞
⎜ ⎟
(min ) Z = ∑ ∑ si, j qi, j − qadm , (3.47)
⎜ ⎟
i =1 ⎝ j =1 ⎠
care conduce la optimizarea funcţionării lacului pentru unda de viitură
examinată, pe întreaga durată a acesteia ( i = 1, N ).
Restricţiile modelului sunt următoarele:
a) limitarea lamei deversante la o valoare maximală hadm :
hi = H i − H dev < hadm ; (3.48)
b) evitarea pulsaţiilor debitului defluent din lac în aval; aceasta revine la a
scrie că două valori succesive qi −1 şi qi trebuie să fie cât mai apropiate:
qi − qi −1 < ε q ; (3.49)
c) atingerea la sfârşitul viiturii a unui volum prestabilit V f , care să permită

fie creşterea rezervei de apă pentru folosinţe, fie să creeze posibilitatea atenuării
unei noi unde de viitură:
V N − V f < εV . (3.50)
Modelul de control optimal al exploatării unei acumulări în timpul apelor

mari este format deci din funcţia obiectiv (3.47), restricţiile (3.48), (3.49) şi
(3.50), precum şi din ecuaţia de dinamică a procesului de atenuare (3.46).
Necunoscutele modelului sunt cele 2 n variabile de decizie H ′j şi H ′j′ ,
reprezentând limitele intervalului activ.
Funcţia (3.47) nu are o expresie analitică, ceea ce conduce la aplicarea unor
algoritmi de optimizare de programare neliniară fără utilizarea derivatelor
funcţiei obiectiv. Mai trebuie remarcat faptul că optimizarea se desfăşoară în
timp, cuprinzând întreaga durată a undei de viitură examinate; cu alte cuvinte,
se caută acele valori ale necunoscutelor care conduc la traiectoriile optimale ale
sistemului între starea iniţială şi cea finală.
3.6.3.3. Studii de caz.
3.6.3.3.1. Lacul de acumulare Belci, înainte de distrugerea acestuia. Lacul
de acumulare Belci a fost distrus în anul 1991 ca urmare a unei viituri
excepţionale, care a condus la umplerea rapidă a lacului şi la deversarea
coronamentului barajului. Curba de capacitate a acumulării şi cheile
descărcătorilor sunt prezentate în figura 3.60.
Barajul, cu o înălţime de aproximativ 15 m, avea coronamentul la cota
228,00 mMN, iar creasta deversorilor la cota 224,00 mMN; ca dispozitive de
evacuare, barajul era prevăzut cu două goliri de fund de mare capacitate,
respectiv patru câmpuri deversante.
Din punct de vedere al modelării, golirile de fund au fost încadrate în clasele
de echivalenţă 1 şi 2, iar câmpurile deversante au fost grupate câte două în
clasele 3, respectiv 4 (fig. 3.60,b). Coronamentul, care a deversat efectiv timp
de aproape 5 ore reprezintă clasa 5 de descărcători.
a) b)
Figura 3.60. Curbele caracteristice ale lacului de acumulare Belci:

a - curba de capacitate a acumulării; b - cheia descărcătorilor.
Umplerea lacului până la cota coronamentului a fost favorizată pe de o parte

de gradul ridicat de colmatare, iar pe de altă parte de condiţiile meteorologice
extrem de defavorabile, care au condus la întreruperea alimentării cu energie
electrică.
Cu puţin timp înainte de momentul începerii deversării peste coronament a
putut fi deschisă manual o singură golire de fund. Ca urmare a diferenţei
importante dintre debitele intrate pe la coada lacului (valori de până la
2000 m3/s în zona de maxim a viiturii) şi capacitatea insuficientă de evacuare a
descărcătorilor (max. 900 m3/s), nivelul apei în lac a crescut rapid, conducând la
deversarea coronamentului.
Modul de exploatare a evacuatorilor la data producerii accidentului este
prezentat în figura 3.61.
Figura 3.61. Exploatarea evacuatorilor la Figura 3.62. Reguli de exploatare

data producerii accidentului. rezultate din modelul de control optimal.
Nivelul apei în lac la sosirea viiturii era aproximativ 224,80 mMN. Golirea
de fund 1 a intrat în funcţiune la cota 227,00 mMN, în timp ce golirea de fund 2
a rămas blocată. Cele două clase de evacuatori de suprafaţă au lucrat între cotele
227,00 şi 228,50. Coronamentul, reprezentând clasa 5 de evacuatori, a fost
deversat la cota 228,00 mMN. Pentru situaţia ulterioară distrugerii barajului nu
s-a ţinut cont de existenţa breşei, calculele continuând ca şi cum barajul ar fi
rezistat; ca urmare, după momentul cedării, atât curba debitului defluent, cât şi
curba nivelului apei în lac nu corespund situaţiei efectiv înregistrate.
Din figura 3.62 se observă că, în eventualitatea intrării tuturor evacuatorilor
în funcţiune la 30 de minute după începerea viiturii, mai precis la sfârşitul
pasului 1 de calcul, chiar admiţând blocarea golirii de fund nr. 2, nivelul apei în
lac nu ar fi depăşit cota 227,00, iar barajul nu ar fi fost distrus (Drobot, 1998).
S-a considerat că descărcătorii nu pot fi puşi în funcţiune la momentul zero,
operarea lor fiind posibilă la sfârşitul pasului de calcul nr. 1; acest interval de
timp corespunde de altfel duratei necesare de manevrare a stavilelor, pentru a
asigura intrarea acestora în funcţiune. Pasul de timp considerat a fost de 30'.
Ca valori iniţiale ale necunoscutelor H ′j şi H ′′j , în modelul de control
optimal OPTAM au fost utilizate valorile reprezentate în partea superioară a
figurii 3.61, corespunzător situaţiei reale; intervalele active, rezultate după
optimizare, sunt reprezentate în partea superioară a figurii 3.62. Se observă că
debitul maxim defluent ar fi fost în jur de 1000 m 3 /s, între nivelul maxim şi
cota coronamentului rămânând o gardă de 1 m.
3.6.3.3.2. Lacul de acumulare Stânca-Costeşti. Acumularea Stânca-Costeşti
este situată pe râul Prut, controlând un bazin hidrografic de 12.000 km2; acest
lac a fost realizat pentru apărarea împotriva inundaţiilor, ca şi pentru
satisfacerea necesarului de apă a unor folosinţe din România şi Republica
Moldova.
În tabelele 3.17–3.19 se prezintă principalele caracteristici ale lacului de
acumulare şi ale debitelor maxime.
Deversorul de ape mari, cu o lăţime a frontului deversant de 96,00 m, este
format din 6 deschideri de câte 16 m fiecare; cota pragului este la 95,50 mMB.
Stavilele sunt de tip clapet, cu cota superioară la 98,2 mMB.
Nodul de presiune cuprinde galeriile hidrocentralelor ( Q = 130 m3/s) şi patru
galerii ale golirilor de fund:
− galeriile 2 şi 3 cu secţiunea A = 9 m2 şi cota radierului 53,60 mMB.
− galeriile 1 şi 4 cu secţiunea A = 16 m2 şi cota radierului 53,60 mMB.
Priza de rezervă pe malul drept în plotul nr. 9 al barajului de beton este
destinată evacuării debitelor în bieful aval la oprirea hidrocentralei şi a golirilor
de fund; diametrul galeriei este de 2000 mm, iar cota canalului de admisie este
76,00 mMB.
Tabelul 3.17
Volume caracteristice ale lacului de acumulare
Caracteristica Volum
(mil. mc)
Volumul total al lacului de acumulare, la nivelul maxim de retenţie cu
asigurarea de 0,1% 1.400
Volumul mort 175
Volumul rezervei de fier 110
Volumul util 450
Volumul total de atenuare 665
Volumul de atenuare care poate fi reţinut în lac cu clapetele
deversorului închise 550
Volumul de atenuare peste muchia clapetelor 115
Tabelul 3.18
Niveluri caracteristice ale lacului de acumulare
Caracteristica Cota (mMB)

Cota NNR 90,80
Cota volumului mort 78,00
Cota volumului rezervei de fier 81,50
Cota nivelului maxim 1% asigurare 98,20
Cota nivelului maxim 0,1% asigurare 99,50
Tabelul 3.19
Debite maxime naturale
Probabilitatea de depăşire Debit (m3/s)

0,1% 4.700
1% 2.940
5% 1.850
10 % 1.550
20 % 1.150
Codificarea descărcătorilor de ape mari este următoarea:

− clasa 1 - golirile 2 şi 3;
− clasa 2 - golirile 1 şi 4;
− clasa 3 - priza de rezervă;
− clasa 4 - CHE;
− clasa 5 - câmpurile deversante.
În figura 3.63 este prezentată atenuarea undei de viitură cu probabilitatea de
depăşire de 0,1%, conform regulilor din regulamentul de exploatare,
presupunând că la sosirea viiturii în lac nivelul se află la NNR, adică la cota

90,80 mMB, ceea ce corespunde unui volum de 735 milioane m3 (Drobot,
2000). Pasul de timp a fost considerat de 12 ore.
Figura 3.63. Atenuarea undei de viitură cu cu probabilitatea de depăşire de 0,1%,

conform regulilor din regulamentul de exploatare.
Conform regulamentului de exploatare, la cota 90,80 intră în funcţiune

golirile 2 şi 3 (descărcătorii din clasa 1), precum şi centrala hidroelectrică (clasa
4). Debitele evacuate sunt în jur de 500 m3/s, cu mult mai mici decât debitele de
viitură, care în zona de vârf depăşesc 4.000 m3/s. Ca urmare, nivelul ajunge la
cota 98,20 mMB, la care intră în funcţiune golirile 1 şi 4 (descărcătorii din clasa
1); totodată se coboară stavilele clapet, intrând în funcţiune şi descărcătorii de
suprafaţă (clasa 5 de evacuatori), care rămân deschişi până la sfârşitul viiturii.
Figura 3.64. Atenuarea viiturii de 0,1% şi regulamentul de exploatare

obţinut cu ajutorul modelului OPTAM.
Figura 3.65. Exploatarea lacului, diferenţiată pe cele 3 zone caracteristice.
Acest mod de exploatare conduce la debite defluente mari în aval, primul şi

ultimul vârf depăşind valoarea de 2.200 m3/s.
În figura 3.64 este prezentată atenuarea undei de 0,1%, precum şi modul de
operare al descărcătorilor obţinut cu ajutorul modelului OPTAM (Drobot,
2000). Se observă că modelul de optimizare conduce la debite defluente mai
mici decât cele din cazul anterior (1.400 m3/s faţă de 2.300 m3/s). Pentru a evita
manevre repetate ale descărcătorilor, s-a recurs la o exploatare diferenţiată pe
cele 3 zone ale viiturii (primul vârf, faza intermediară, al doilea vârf).
Modul de exploatare rezultat este prezentat în figura 3.65. Debitele maxime

defluente din lac sunt puţin diferite de cele din fig. 3.64, dar numărul de
manevre ale descărcătorilor este mult mai redus.
3.6.4. MODELAREA ATENUARII UNDELOR DE VIITURĂ

ÎN SISTEME CUPLATE LAC-POLDER TIP VACĂREŞTI
3.6.4.1. Acumularea Văcăreşti. Caracteristici constructive şi funcţio–

nale. Nodul hidrotehnic Văcăreşti situat pe râul Dâmboviţa în amonte de
Bucureşti, constituie una din lucrările de bază din cadrul schemei de apărare a
capitalei împotriva inundaţiilor.
Acumularea Văcăreşti are un volum total de 53,7 milioane m3, fiind
despărţită printr-un dig longitudinal în două compartimente : a) lacul Văcăreşti
şi b) polderul Văcăreşti. Cota coronamentului digului de compartimentare este
de 240 mdM, digul aval pentru închiderea polderului are la coronament cota
240,5 mdM, iar barajul frontal al lacului cota 241,5 mdM.
Nodul hidrotehnic Văcăreşti este prevăzut cu următoarele dispozitive de
evacuare a apelor mari:
− Evacuator frontal, echipat cu două stavile clapet, acţionate hidraulic,
care în poziţie ridicată asigură în acumularea permanentă păstrarea nivelului la
cota 237,00 mdM (NNR).
− Două goliri de fund, amplasate în mijlocul deschiderilor deversante.
− Descărcător lateral pentru admisia apelor mari din lac în polder, cota
medie a crestei deversante fiind 237,25 mdM. Apa deversează din acumularea
permanentă într-un canal, care prezintă un prag în zona de acces la polder (cota
pragului polderului CPP = 227,00 mdM), împiedicând astfel inundarea acumu–
lării nepermanente pentru debite deversate mai mici de 75 m 3 /s ; aceste debite
sunt evacuate spre aval prin galeriile de deschidere ale polderului, situate la
celălalt capăt al canalului de acces. Cele două galerii de descărcare sunt prevă–
zute cu stavile, care în poziţie normală sunt deschise, închiderea lor având loc
doar în momentul în care se decide inundarea polderului. Debitul de 75 m 3 /s
deversat în polder se atinge când nivelul în lac ajunge la cota 237,90 mMN.
Exploatarea în perioade de viitură are în vedere faptul că la debite evacuate
mai mari de 250 m 3/s se produc inundaţii în aval; pagubele devin importante
când debitele maxime depăşesc 320 m 3/s . Pregolirile pentru mărirea tranşei
nepermanente din lac sunt limitate atât de valoarea debitului maxim admisibil în
aval, cât şi de timpul de anticipare care este numai de şapte ore. Prin
regulamentul de exploatare, inundarea polderului este permisă numai pentru
viituri cu Q max > Q p =1% = 660 m 3/s .
La viituri având debitul maxim mai mic decât această valoare, clapeţii de la
descărcătorul frontal sunt coborâţi când nivelul din lac ajunge la cota
237,20 mdM, pentru a evita creşterea nivelului apei în acumulare.
3.6.4.2. Model pentru simularea sistemului lac-polder.
3.6.4.2.1. Schematizarea acumulării. Acumularea Văcăreşti poate fi repre–
zentată schematic ca în figura 3.66.
Semnificaţia notaţiilor este următoarea:
Q a (t ) - debit afluent în acumularea permanentă la momentul t;
QQ (t ) - schimb de debit lac-polder;
QE j (t ) - debit evacuat din lac în aval printr-un evacuator de tip j
(centrală, priză, golire de fund, descărcător frontal cu clapeţii
ridicaţi/ coborâţi);
QP (t ) - debit evacuat din polder în aval;

Q d (t ) - debitul total evacuat din lac, definit ca suma debitelor
defluente:
n
Q d (t ) = r (t ) QP (t ) + ∑ s j (t ) QE j (t ) . (3.51)
j =1
Prin s j (t )
s-a notat starea elementului j de golire din lac la momentul t;
aceasta poate avea următoarele valori:
0 - elementul j este închis;
0,5 - elementul j funcţionează la jumătate din capacitate;
1 - este deschis un element de evacuare de tip j;
2 - sunt deschişi doi elemenţi de evacuare de tip j.
Starea elementului de golire pentru polder r (t) are următoarele valori:
Figura 3.66. Schematizarea

acumulării Văcăreşti.
0 - ambele goliri ale polderului sunt închise;

2 - sunt deschise ambele goliri ale polderului.
3.6.4.2.2. Modelul matematic. Ecuaţiile diferenţiale ale tranzitării viiturii
prin sistem sunt următoarele (Drobot ş.a., 1990):
a) pentru lac:
n dV
Q a (t ) − QQ (t ) − ∑ s j (t ) QE j (t ) = dt
; (3.52)
j =1
b) pentru polder:
dVP
QQ (t ) − r (t ) ⋅ QP (t ) = , (3.53)
dt
unde V şi VP reprezintă volumul apei din lac, respectiv din polder.
Starea sistemului la un moment dat este complet caracterizată de următoarele
elemente:
H (t ) - nivelul apei din lac;
HP(t ) - nivelul apei în polder;
r (t ) şi s j (t ) - starea elementelor de golire pentru polder şi lac.
Variabilele care intervin în ecuaţiile diferenţiale (3.52) şi (3.53) sunt legate

de variabilele de stare prin următoarele relaţii:
V = V (H ) - curba capacităţii lacului;
VP = VP(HP ) - curba volumelor pentru polder;
QQ = QQ ( H , HP ) - debitul lac-polder, respectiv caracteristica descărcătorului
lateral care este funcţie de nivelul simultan al apei din
lac, respectiv din polder, sau numai din lac, când
scurgerea este neînecată; dacă H > HP , atunci QQ > 0
şi curgerea are loc dinspre lac spre polder, iar dacă
H < HP , atunci QQ < 0 , iar sensul de curgere se
inversează;
QE j = QE j ( H , s j ) - caracteristica descărcătorului j ( j = 1, n ) , funcţie de
nivelul apei din lac şi de starea acestuia;
QP = QP ( HP , r ) - caracteristica evacuatorului polderului, funcţie de nivelul
apei din polder şi de starea descărcătorului.
Parametrii r (t ) şi s j (t ) reprezintă variabilele de decizie ale sistemului.
Datorită complexităţii problemei, determinarea lui r şi s j are loc prin
simulare numerică, urmărind o cât mai bună aplatizare a hidrografului defluent.
3.6.4.2.3. Modelul numeric. Ecuaţiile diferenţiale (3.52) şi (3.53) sunt

integrate prin metoda diferenţelor finite, astfel:
a) pentru lac:
Qia + Qia+1 QQi + QQi +1 n s j QE j + s j QE j

i +1 Vi +1 − Vi
− −∑ i i i +1
= ,
2 2 j =1 2 ∆ t
(i = 1,..., N), (3.54)
unde N este numărul de paşi de discretizare a timpului, iar n numărul de

dispozitive de evacuare.
b) pentru polder:
QQi + QQi +1 ri QPi + ri +1QPi +1 VPi +1 − VPi

− = ,
2 2 ∆t
(i = 1,..., N). (3.55)
Datorită dependenţei neliniare dintre variabilele QQ, QE, QP, V şi VP în

raport cu variabilele de stare H şi HP, rezultă un sistem de 2N ecuaţii neliniare,
care în general nu este rezolvabil analitic, fiind necesară utilizarea unor metode
numerice. În acest scop, sistemele (3.54) şi (3.55) se scriu sub forma:
a) pentru lac:
Qia + Qia+1
Vi +1 = Vi + ∆ t + DV ( H i , HPi ) + DV ( H i +1 , HPi +1 ) ,
2
(i = 1,..., N), (3.56)
unde termenii DV ( H i , HPi ) şi DV ( H i +1 , HPi +1 ) rezultă prin particularizarea
expresiei:
1 ⎡ n ⎤
DV ( H , HP ) = ∆ t ⎢ − QQ ( H , HP ) − ∑ s j QE j ( H )⎥ . (3.57)
2 ⎢ ⎥
⎣ j =1 ⎦
b) pentru polder:
VPi +1 = VPi + DVP ( H i , HPi ) + DVP ( H i +1 , HPi +1 ) , (3.58)
unde:
1
DVP ( H , HP ) = ∆ t [QQ ( H , HP ) − rQP ( HP )] , (3.59)
2
expresia lui DVP, fiind de asemenea particularizată pentru momentele i,

respectiv ( i + 1 ) în relaţia (3.58).
3.6.4.3. Aplicarea modelului în cazul sistemului Văcăreşti. Datele de
intrare sunt următoarele:
− nivelul iniţial al apei în lac, corespunzător NNR, care are cota 237mMN;
− curba de capacitate a lacului, respectiv a polderului;
− curbele caracteristice ale evacuatorilor (fig. 3.67);
− viiturile corespunzătoare probabilităţilor de depăşire de 1% şi 0,1%.
În figura 3.68 sunt prezentate rezultatele calculelor numerice de atenuare în
cazul viiturilor cu probabilităţile de depăşire de 1%, respectiv 0,1% cu pregolire
limitată la Q max =315 m 3 /s , dar nerestricţionată ca volum.
Conform regulamentului de exploatare, în cazul viiturii de 0,1% la
T = 25 ore de la începerea viiturii are loc ridicarea stavilelelor clapet şi
închiderea golirilor de evacuare ale polderului, ceea ce are ca efect inundarea
acestuia şi scăderea bruscă a debitului defluent din acumulare. Pentru viitura de
1%, deşi se evacuează apă în canalul de acces la polder, nu se produce
inundarea polderului deoarece debitul descărcat este sub 75 m 3 /s .
Pentru ambele viituri, graficul a) reprezintă hidrograful debitelor afluente şi
defluente, respectiv schimbul de debit lac-polder, graficul b) conţine manevrele
efectuate (starea descărcătorilor), iar graficul c) variaţia nivelului apei din lac şi
din polder.
Figura 3.67. Curbele caracteristice ale evacuatorilor de ape mari.

Figura 3.68 Atenuarea viiturilor tip de 1% şi 0,1%

conform manevrelor din regulamentul de exploatare.
Din figura 3.68 se observă că utilizând manevrele prevăzute în regulamentul

de exploatare, în cazul viiturii de 0,1% debitul maxim defluent este de
730 m 3 /s , producându-se la aproximativ 25 ore de la începerea viiturii; după
ridicarea stavilelor clapet şi inundarea polderului urmează un al doilea vârf al
debitului defluent având valoarea de 480 m 3 /s . Efectul sistemului lac-polder
este cu atât mai bun, cu cât cele două vârfuri sunt mai apropiate ca valoare.
Soluţia pentru micşorarea vârfului de 730 m 3 /s constă în efectuarea manevrei
de ridicare a clapeţilor la un moment anterior lui T = 25 h.
În figura 3.69 sunt prezentate rezultatele calculului de atenuare pentru viitura
de 0,1% în două variante, manevra de ridicare fiind efectuată la T = 20 h şi
T = 23 h. Se observă că debitul primului vârf scade la circa 600 m 3 /s pentru
T = 23 h şi la 405 m 3 /s pentru T = 20 h, în timp ce maximul celui de-al doilea
vârf rămâne practic constant (480 - 500 m 3 /s ). Momentul optim de ridicare a
clapeţilor poate fi localizat la T = 21 h, când cele două maxime sunt aproximativ
egale, având valoarea de 480 m 3 /s .
Figura 3.69. Atenuarea viiturii 0,1% cu manevre la T = 20 h şi T = 23 h.
În practică, în loc de a recurge la inundarea polderului funcţie de momentul

începerii viiturii, este mai indicat ca această decizie să fie luată la o valoare bine
precizată a debitului afluent; din experienţa atenuării viiturii de 0,1%, debitul
respectiv corespunde valorii de 580 m 3 /s . Graficele corespunzătoare atenuării
unor viituri obţinute prin scalare, dar cu manevrele efectuate atunci când
mărimea debitului afluent Q a = 580 m 3 /s , sunt prezentate în figura 3.70.
Se observă că ambele viituri sunt transformate în unde defluente practic
dreptunghiulare; o atenuare spectaculoasă se obţine în cazul undei de viitură cu
probabilitatea de depăşire de 1%, la care debitul maxim defluent este de circa
320 m 3 /s , comparativ cu cei 600 m 3 /s obţinuţi în cazul manevrei din figura
3.68.
Figura 3.70. Atenuarea viiturilor de 0,1% şi 1%

cu manevrele efectuate la Q a = 580 m 3 / s .
3.6.5. PRINCIPII DE EXPLOATARE CONJUGATĂ A LACURILOR

DE ACUMULARE ÎN FUNCŢIE DE MODUL DE FORMARE
ŞI CARACTERISTICILE VIITURILOR
În cazul unui bazin hidrografic care dispune de lacuri de acumulare al căror

efect de atenuare este semnificativ asupra undei de viitură în secţiunea de
închidere, se pot face următoarele consideraţii:
Datorită distribuţiei neuniforme a cantităţii şi intensităţii ploii în timp şi
pe suprafaţa bazinului, ca şi a gradului diferit de umiditate iniţială a solului,
mărimea şi forma undelor de viitură produse pe subbazinele acestuia pot fi
foarte diferite.
Distribuţia ploii în timp împreună cu caracteristicile morfometrice ale

fiecărui subbazin sunt factori care au o influenţă semnificativă asupra
momentului de producere a vârfului viiturii faţă de începutul ploii. Însăşi
declanşarea ploii poate avea loc la timpi diferiţi, influenţând momentul
culminaţiei viiturii.
Procesul de transport prin albie pe un sector de râu constituie un alt factor
care poate influenţa mărimea şi momentul culminaţiei viiturii în aval, funcţie de
lungimea sectorului, ocuparea şi folosirea terenului aparţinând albiei majore,
mărimea şi caracteristicile de formă ale viiturii din amonte. Pentru un sector dat,
la acelaşi debit maxim, o viitură cu volum mai mare se va propaga mai repede
prin albie decât o viitură suplă, cu volum mic.
Lacurile de acumulare influenţează unda defluentă din lac. În cazul
acumulărilor cu evacuatori necontrolaţi de stavile, debitul maxim este decalat
către dreapta în raport cu vârful viiturii afluentă în lac. În cazul evacuatorilor
echipaţi cu stavile, poziţia vârfului viiturii defluente este funcţie de
regulamentul de operare al stavilelor.
Există o multitudine de posibilităţi de formare şi compunere a viiturilor,
mărimea debitelor maxime şi momentul producerii acestora în fiecare subbazin
al bazinului hidrografic considerat fiind influenţate atât de cauze naturale
(magnitudinea şi distribuţia spaţio-temporală a ploii), cât şi artificiale (operarea
stavilelor descărcătorilor de ape mari).
Pentru a obţine un efect economic maxim de reducere a consecinţelor
inundaţiilor la nivelul întregului bazin hidrografic, operaţiile de exploatare a
lacurilor de acumulare vor trebui să fie astfel conduse încât să ţină seama de
modul concret de formare a viiturii pe suprafaţa bazinului şi de mărimea
acesteia, precum şi de priorităţile de apărare, respectiv de ierarhizarea din punct
de vedere al importanţei social-economice şi de protecţie a mediului a zonelor
inundabile, aflate de-a lungul cursurilor de apă din bazinul considerat.
Această politică de exploatare se exprimă prin funcţia obiectiv:
⎡ ⎤
F0 = min ⎢∑ β k . Qmk ⎥ , (3.60)
⎣k ⎦
în care Q mk este debitul maxim al hidrografului undei de viitură din dreptul
unui obiectiv de interes, iar β k este un coeficient de pondere care marchează
importanţa atribuită obiectivului k. Se poate, de asemenea, alege ca funcţie
obiectiv relaţia “debit maxim-pagubă” (Dima ş.a., 1980).
Şerban şi Pleşa (1986) prezintă o serie de politici de exploatare (SPE) ale
acumulărilor care iau în considerare următoarele elemente:
a) Tipul lacului de acumulare.
b) Restricţii de exploatare definite prin relaţiile:
NmE ≤ H ≤ NMA ≤ NME ; (3.61)
∆H
≤ Gd (3.62)
∆t
Qd ≤ Qin; (3.63)
Qd ≤ Qde (3.64)
unde:
NmE, NME reprezintă nivelul minim, respectiv nivelul maxim de
exploatare a lacului;
NMA - nivelul maxim stabilit astfel încât să nu provoace
pagube în cuveta lacului sau la coada acestuia
prin extinderea curbei de remuu a suprafeţei libere a
acumulării;
Gd - gradientul de creştere sau descreştere a nivelului
în lac, care trebuie să fie mai mic decât valoarea
stabilită prin proiect;
Qd - debitul maxim defluent din lac;
Qin - debitul de inundaţie a zonei situată aval de
acumulare;
Q de - capacitatea maximă a evacuatorilor de ape mari.
c) Obiectivele exploatării: diminuarea pagubelor produse de viitură şi
asigurarea apei pentru folosinţe, inclusiv pentru maximizarea producţiei de
energie electrică în cazul lacurilor cu destinaţie prioritar hidroenergetică.
d) Utilizarea completă a volumului de protecţie al lacului. Nivelul din lac la
sfârşitul viiturii trebuie să fie cât mai aproape de nivelul retenţiei normale. Nu
se admite atingerea nivelului apelor extraordinare decât dacă se dispune de o
prognoză suficient de sigură, care să excludă producerea unei noi viituri în
viitorul imediat sau dacă sistemul este suficient de elastic pentru ca în
eventualitatea incidenţei unor viituri succesive să îşi creeze prin pregolire un
volum suficient de atenuare.
În plus, faţă de aceste condiţii, acumulările trebuie să aibă volume de protecţie
importante, evacuatorii de ape mari ai barajelor trebuie să fie prevăzuţi cu
stavile capabile să realizeze reglaje fine ale debitelor defluente, iar capacitatea
de debitare a acestora să fie suficient de mare.
Principalele tipuri de operare a descărcătorilor de ape mari (fig. 3.71) sunt:
○ Atenuare necontrolată (fig. 3.71,a), la care deversarea apei începe

automat, imediat ce nivelul în lac depăşeşte creasta deversorului. Atenuarea
necontrolată se realizează la acumulările fără organe de manevră la evacuatorii
de ape mari, care să permită o reglare completă a debitelor defluente. Pentru
niveluri în lac sub creasta deversorului, aceste acumulări (Vidraru, Paltinu,
Râuşor-Târgului şi chiar Izvorul Muntelui) evacuează debite relativ mici faţă de
cele afluente, datorită capacităţii reduse a golirilor de fund cu care sunt echipate
barajele. În aceste cazuri se poate realiza doar o reglare nesemnificativă a
debitelor de viitură prin acţionarea stavilelor golirilor de fund şi eventual prin
încărcarea totală a turbinelor.
○ Atenuare parţial controlată (fig. 3.71,b), la care în prima parte a viiturii
se evacuează un debit egal cu cel afluent, menţinându-se constant nivelul în lac.
Apoi, cunoscând pe baza prognozei magnitudinea şi forma undei, se închid sta–
vilele, acumulând apă pe durata t1 , după care urmează deversarea pe intervalul
t2 până la atingerea debitului maxim defluent şi a volumului maxim în lac. În
continuare, debitele evacuate sunt mai mari decât cele afluente, urmărind atin–
gerea nivelului normal de retenţie. Atenuarea parţial controlată se practică în
cazurile în care nivelul maxim de exploatare se găseşte deasupra limitei supe–
rioare a uvrajului hidrotehnic de evacuare. La atingerea cotei superioare a
clapeţilor se impun anumite manevre pentru a evita intrarea acestora în vibra–
ţie, astfel încât dispare posibilitatea reglajului total al debitelor defluente.
○ Atenuarea controlată (fig. 3.71,c) se poate realiza numai la barajele cu
evacuatori de ape mari care dispun de organe de manevră care pot evacua debite
suficient de mari şi totodată permit modificări rapide ale debitelor defluente.
Asemenea acumulări au în general baraje prevăzute cu stavile plane sau cu
stavile segment (acumulările din cascada Oltului, a Siretului inferior, a
Argeşului aval de Vidraru ş.a.). Atenuarea controlată poate avea următoarele
reguli de exploatare:
− Retezarea vârfului viiturii (fig. 3.71, c1 ); în prima parte a viiturii se
menţine nivelul constant, evacuându-se un debit egal cu cel afluent, după
care se închid stavilele pentru a acumula un volum cât mai mare în lac în
vederea atenuării maxime a viiturii, atingând nivelul maxim de
exploatare.
− Transformarea viiturii în dreptunghi (fig. 3.71, c2 ); asigură atenuarea cea
mai avansată, implicând pregolirea acumulării şi crearea unui volum
suplimentar de atenuare în lac la începutul declanşării fenomenului. În
continuare, debitul evacuat se menţine constant până se atinge nivelul
maxim de exploatare.
− Reţinere - retezare (fig. 3.71, c3 ), cu reţinere pe intervalul T1 . Această
regulă prezintă o oarecare similitudine cu exploatarea necontrolată, dar
implică închiderea stavilelor pe un interval cât mai mare de timp astfel

încât să se decaleze vârful viiturii defluente cât mai mult către dreapta.
Reţinerea apei se face până la atingerea unui nivel prestabilit NMR (Nivel
Maxim de Reţinere).
− Tranzitare-reţinere (fig. 3.71, c4 ), cu tranzitare pe intervalul T1 ; se
realizează o atenuare cu debitul maxim decalat la stânga, la sfârşitul
reţinerii atingângu-se nivelul maxim de exploatare.
− Pregolire cu debit impus (fig. 3.71, c5 ); implică scăderea nivelului în lac
până la nivelul minim de pregolire acceptat şi apoi reţinere până la
atingerea nivelului maxim de exploatare.
− Reţinere până la un nivel dat (fig. 3.71, c6 ), care poate fi nivelul maxim
de exploatare.
Şerban şi Pleşa (1986) au propus diverse scheme de amenajare (fig. 3.72),
fiecare corespunzând unui anumit tip de atenuare.
Considerând nivelul iniţial în acumulări la NNR, se adoptă următoarele
ipoteze:
Ploaia este uniform distribuită pe suprafaţa bazinului, iar schema de
amenajare corespunde figurii 3.72,a sau 3.72,b, adică între ultima acumulare şi
obiectivele care trebuie apărate nu intervine nici un afluent important. În acest
caz, se va adopta fie regula de transformare a viiturii în dreptunghi (fig.
3.71, c2 ) care realizează atenuare maximă dar care implică pregolire, fie regula
de retezare a vârfului (fig. 3.71, c1 ), care are însă ca efect o atenuare mai redusă
decât în primul caz. Pregolirea se aplică în cazul în care pe baza unei prognoze
hidrologice de încredere şi cu suficient timp de anticipare se cunoaşte
hidrograful undei de viitură. Cu cât timpul de anticipare cu care se furnizează
hidrograful undei este mai mare, cu atât şi volumul pregolit din lac va fi mai
important, ceea ce permite o atenuare mai favorabilă. Pregolirea este eficientă
numai dacă descărcătorii de ape mari dispun de capacităţi considerabile de
evacuare; totuşi, debitul maxim evacuat trebuie să nu depăşească capacitatea de
tranzitare a albiei, pentru a nu produce inundaţii în aval. Pregolirea nu se va
adopta dacă prognoza nu are un grad ridicat de siguranţă, deoarece există riscul
ca unda de viitură să nu aibă volumul aşteptat şi astfel să se piardă apă din
rezerva utilă.
amenajare corespunde situaţiei din figura 3.72,c, adică pe cei doi afluenţi
principali care formează cursul de apă al cărui sector aval trebuie protejat, se
găsesc acumulări cu descărcători capabili să asigure evacuarea unor debite
suficient de mari. În acest caz unul din lacuri se va exploata după regula
“reţinere pe interval de timp - retezare vârf” (fig. 3.71, c3 ) sau “reţinere până la
un nivel dat” (fig. 3.71, c6 ), în timp ce pentru cealaltă acumulare se va utiliza
regula “tranzitare pe interval de timp dat-reţinere” (fig. 3.71, c4 ) sau “pregolire

cu debit impus” (fig. 3.71, c5 ). Prin această combinaţie de reguli se realizează o
decalare “spre dreapta” pe axa timpului a vârfului viiturii care intră în primul
lac, concomitent cu atenuarea acestuia, şi menţinerea sau chiar “deplasarea spre
stânga” a vârfului viiturii care intră în cea de a doua acumulare. În acest mod
vârfurile atenuate se vor compune cu defazaj de timp, ceea ce va conduce la o
undă rezultantă mult atenuată în aval de confluenţă.
amenajare corespunde figurii 3.72,d, adică pe afluenţii principali se află câte o
acumulare, iar în aval de confluenţă, este amplasat un al treilea lac. În acest caz
exploatarea lacurilor 1 şi 3 se va face după una din regulile “tranzitare pe
interval de timp-reţinere” (fig. 3.71, c4 ) şi/sau “pregolire cu debit impus”
(fig. 3.71, c5 ). Aplicarea acestor reguli pentru acumulările 1 şi 3 conduce la
decalarea spre stânga a vârfului viiturii, iar aplicarea regulii “reţinere pe interval
de timp–retezare” (fig. 3.71, c3 ) sau “reţinere până la un nivel dat şi retezare”
(fig. 3.71, c6 ) în cazul lacului 2 va asigura o compunere favorabilă prin
decalarea şi reducerea vârfurilor undelor de viitură.
Figura 3.72. Variante posibile de scheme de amenajare cu acumulări.
Ploaia este neuniform distribuită pe bazin, fiind concentrată amonte de

acumularea 2 din figura 3.72,d ; ca urmare, în bazinul acestui afluent se va
înregistra vârful de viitură maxim. Cea mai eficientă atenuare în aval de lacul 3
se obţine utilizând pentru lacul 2 una din regulile de atenuare controlată cu efect
de deplasare a vârfului viiturii spre stânga (“transformare dreptunghiulară”,
“pregolire cu nivel impus” sau “tranzitare-reţinere”), condiţionat de impunerea
pentru lacul 1 a unei reguli de exploatare care să decaleze vârful viiturii

defluente spre dreapta (de exemplu, “reţinere-retezare” sau “reţinere până la un
nivel dat”). Aplicarea regulilor de exploatare alese pentru lacurile 1 şi 2 se va
face urmărind o atenuare maximă, deoarece numai în acest mod se va obţine cel
mai puternic efect de reducere a vârfului viiturii rezultante în aval de lacul 3.
Ploaia este neuniform distribuită pe bazin, fiind concentrată pe subba–
zinul situat în aval de confluenţa celor doi afluenţi principali, iar schema de
amenajare hidrotehnică este cea din figura 3.72,d. În acest caz, dacă restul de
bazin din aval de confluenţă are o suprafaţă considerabilă, iar condiţiile bazi–
nale de formare a scurgerii sunt favorabile, aportul viiturii sale este important în
raport cu bazinul din amonte. Pentru reducerea vârfului viiturii în aval de lacul 3
se aplică reguli care să asigure defazajul vârfurilor viiturilor evacuate din
acumulările 1 şi 2 (“reţinere-retezare” combinată cu “tranzitare–reţinere”),
concomitent cu folosirea unei reguli de atenuare maximă a viiturii afluente în
lacul 3 (de exemplu, “retezare vârf” sau “transformare în dreptunghi”).
Cunoaşterea cu anticipare a undei de viitură, atât ca volum şi debit maxim,
cât şi ca moment de producere a vârfului acesteia, este de maximă utilitate în
aplicarea regulilor de exploatare. Poziţia vârfului este importantă atunci când se
ia decizia de folosire în “tandem” a regulilor care defazează maximul undelor
componente aduse de afluenţi; astfel, pe lângă atenuarea propriu-zisă se mai
adaugă şi compunerea favorabilă a viiturilor după confluenţă.
Schema optimă de exploatare trebuie aleasă ţinând cont şi de prognoza
hidrografelor de viitură din subbazinele necontrolate de acumulări.
În general, pentru alegerea regulilor optime de exploatare se parcurg
următoarele etape:
Primul pas constă în simularea unui set de scenarii de exploatare a
descărcătorilor de ape mari pentru bazinul hidrografic considerat, urmărind
optimizarea comportării fiecărui lac de acumulare pentru diferite aporturi
pluviale. Aceste aporturi se pot adopta prin similitudine cu cele care au produs
cele mai mari viituri înregistrate. Similitudinea priveşte atât cantitatea de
precipitaţii, cât şi variaţia temporală şi spaţială a acestora. Pentru fiecare
variantă verosimilă de precipitaţii, după rularea modelului vor rezulta hidrografe
defluente optime, atât la închiderea bazinului, cât şi în diverse secţiuni ale
modelului topologic al reţelei hidrografice: confluenţe importante, secţiuni
situate imediat aval de lacurile de acumulare sau în dreptul unor obiective
economice care trebuie apărate etc. (Stănescu, 1979; Şerban ş.a., 1989).
Al doilea pas constă în identificarea pentru situaţia de viitură iminentă a unui
scenariu analog dintre scenariile obţinute anterior. Această operaţiune se
bazează pe informaţiile meteorologice şi hidrologice referitoare la magnitudinea
şi caracteristicile de formare şi evoluţie a viiturii. Este de dorit ca o primă
evaluare prognostică în regim natural să fie făcută pe bazine necontrolate de
acumulări, pentru a verifica parţial formarea undei de viitură.
Al treilea pas, constă în alegerea regulilor de exploatare în conformitate cu

scenariul analog identificat la pasul anterior; programul VIDRA, elaborat iniţial
pentru simulare hidrologică, este utilizat ca program de prognoză în regim
amenajat, calculând hidrografele de viitură în nodurile considerate.
Al patrulea pas se referă la cazul în care viitura prognozată nu este similară cu
una din variantele simulate şi existente în “catalogul” bazinului. În această
situaţie, programul VIDRA va selecta variantele optime de exploatare a
lacurilor de acumulare din Setul de Politici de Exploatare (SPE) existent în
memoria calculatorului. Selecţia variantei optime se face astfel încât funcţia
obiectiv exprimată prin relaţia (3.60) să fie minimă.
Procedura de exploatare coordonată a lacurilor de acumulare este mult mai
simplă şi mai suplă decât metoda programării dinamice, a cărei aplicare este
extrem de laborioasă datorită numărului mare de variabile de optimizat (debite
defluente din lac în fiecare stadiu de lucru) şi numărului considerabil de variante
de exploatare; programarea dinamică nu se poate folosi în condiţiile crizei de
timp în care se elaborează prognoza hidrologică a viiturilor (Şerban ş.a., 1989).
În cazul în care facilităţile tehnice ale descărcătorilor de ape mari permit
reglajul fin al debitelor defluente chiar pentru valori mari ale acestora, se pot
aplica proceduri de decalare în timp a vârfului viiturilor de pe afluenţi şi de pe
cursul principal, astfel încât prin compunerea acestora “în defazaj” să se
minimizeze unda rezultantă în aval de confluenţe.
Utilizând pachetul de programe VIDRA pentru modelul topologic al râului
Argeş până în secţiunea Goleşti (fig. 3.73), Şerban şi Pleşa (1986) prezintă un
exemplu de aplicare a acestei metode, simulând viitura istorică din 1-5 iulie
1975. Regulile de exploatare obţinute pentru acumulările din bazinul Argeş la
care se poate face reglajul fin al debitelor defluente sunt următoarele:
− Acumularea Zigoneni şi Vâlcele: retezare vârf.
− Acumularea Mărăcineni: pregolire cu debit impus.
− Acumularea Goleşti: transformare în dreptunghi.
− Acumulările Vidraru, Râuşor şi Mărăcineni: atenuare necontrolată,
deoarece evacuatorii de ape mari nu dispun de facilităţi de manevră
pentru reglajul debitelor defluente.
În figura 3.74 se poate urmări atât hidrograful reconstituit în secţiunea
Goleşti în regim natural (în absenţa lacurilor de pe râul Argeş), cât şi hidro-
graful defluent din acumulare, obţinut prin metoda de exploatare coordonată a
lacurilor din bazin. S-a considerat că nivelul iniţial în acumularea Mărăcineni
era la cota 264,20 m, pentru celelalte lacuri din bazin nivelul iniţial fiind la
NNR.
Figura 3.73. Schema de compunere a undelor de viitură în bazinul Argeş.
Figura 3.74. Viitura din iulie 1975;

hidrograful afluent în regim
natural în secţiunea Goleşti; şi
hidrograful defluent din acu–
mularea Goleşti (modelul Vidra).
Un exemplu interesant de defazare a viiturilor care se formează pe râurile

Argeş (acumularea Budeasa) şi Doamnei (acumularea Mărăcineni) este
prezentat în figura 3.75. Acumularea Mărăcineni fiind nepermanentă va decala
prin atenuare vârful viiturii spre dreapta; aplicând pentru acumularea Budeasa
regula de pregolire cu debit impus (sub valoarea de inundaţie), vârful se va
decala în sens invers. Utilizând acest mod de exploatare, cele două viituri se
compun favorabil la confluenţă.
Figura 3.75. Hidrografele afluente şi defluente din lacurile Mărăcineni - râul Doamnei
şi Budeasa - râul Argeş.
În mod similar, pentru trei dintre cele mai probabile ipoteze de formare a
viiturii (fig. 3.76,a,b,c) s-au determinat regulile de exploatare coordonată a
lacurilor Zigoneni, Vâlcele, Budeasa şi Goleşti (tab. 3.20); notaţiile utilizate
pentru tipul regulii de exploatare sunt în conformitate cu cele din figura 3.71.
Figura 3.76. Variante de formare a viiturii în bazinul Argeş.

Tabelul 3.20
Reguli de exploatare coordonată a lacurilor de acumulare din bazinul Argeş funcţie de

ipoteza de formare a viiturii pe bazin
Mod de formare a viiturii

Bazinul Bazinul superior al Întreg bazinul Argeş Bazinul Argeş şi
râului Argeş amonte (inclusiv râul Doamnei) râurile din platforma
de confluenţa cu amonte de acumularea Cândeşti (Cârcinov,
râul Doamnei. Goleşti Potop şi Râncăciov
Acumularea (fig. 3.76,a) (fig. 3.76,b) (fig. 3.76,c)
Acumulare c3 c1 c3
a Zigoneni
Acumulare c3 c1 c3
a Vâlcele
Acumulare c5 c3 c4
a Budeasa
Acumulare c5 c2 c3
a Goleşti
3.7. PREGĂTIREA POPULAŢIEI ŞI A AGENŢILOR ECONOMICI
3.7.1. PRINCIPII DE EDUCARE A POPULAŢIEI PENTRU A FACE FAŢĂ

PROBLEMELOR CARE APAR ÎN PERIOADA DE INUNDAŢIE
În general, populaţia evită zonele în care inundaţiile au frecvenţă mare de

producere sau încearcă să se protejeze prin diverse mijloace. Populaţia nu este
însă conştientă de pericolul pe care îl reprezintă evenimentele rare în zonele
inundabile, având un fals sentiment de siguranţă deoarece intervalul de timp
dintre două inundaţii majore poate fi de ordinul câtorva zeci de ani.
Inundaţiile afectează atât bunurile materiale, cât şi viaţa socială a zonei
calamitate; ele au un puternic impact asupra populaţiei, care devine vulnerabilă
din punct de vedere psihic, iar în lipsa informării şi a unei pregătiri adecvate
este instabilă în comportament şi incapabilă să facă faţă dezastrului. Cu cât zona
afectată de inundaţii este mai săracă, cu atât efectele sociale sunt mai puternice.
Activitatea de educaţie şi de instruire a populaţiei constituie o modalitate de
reducere a efectelor socio-economice ale inundaţiei şi de prevenire a pierderilor
de vieţi omeneşti. Este necesar ca populaţia să fie informată asupra pericolului
pe care îl reprezintă viiturile şi să cunoască riscurile care derivă din acţiunea
acestora; de asemenea, populaţia trebuie instruită teoretic şi practic pentru a
putea acţiona înainte ca forţele special constituite să intervină (Tecuci, 1997).
Pentru a realiza aceste deziderate este necesară o investigaţie de natură

psihologică a populaţiei din zona potenţial afectată de inundaţii. Numai pe
această bază, personalul de la toate nivelurile însărcinat cu apărarea împotriva
inundaţilor poate fi instruit în deplină cunoştinţă de cauză, astfel încât la rândul
lor să poată conştientiza în modul cel mai eficient populaţia prin mijloace
adecvate de educaţie şi antrenament.
Investigaţia trebuie să se refere la următoarele aspecte:
− situaţia generală de inundaţie potenţială;
− situaţia concretă de avertizare a unui pericol iminent;
− situaţia în timpul desfăşurării evenimentului;
− situaţia după terminarea inundaţiei
În situaţia potenţială de inundaţie, deşi conştientizarea asupra riscului
există, pericolele legate de acesta sunt adesea fals percepute, ceea ce poate
conduce la reacţii neadecvate ale populaţiei asupra modului de acţionare în caz
de pericol. De cele mai multe ori instituţiile publice sunt considerate
responsabile în totalitate de protecţia cetăţenilor.
Măsurile de apărare nu constituie noţiuni teoretice, abstracte, fiind strâns
legate de modul în care fiecare individ îşi evaluează priorităţile, care de altfel nu
pot fi luate în considerare de către forţele speciale de acţiune. Individul în
particular, şi colectivitatea în general, trebuie să participe ca factori activi la
acţiunile de apărare ale instituţiilor publice, alături de personalul de intervenţie
operativă numit de comisiile de apărare locale, apărarea civilă din cadrul
armatei şi forţele din sistemul de gospodărire a apelor. Ca urmare, trebuie
organizate campanii pentru pregătirea fiecărei persoane potenţial afectată de
inundaţie, atât pentru stabilirea modului în care va fi percepută şi “prelucrată”
mental informaţia pentru diverse situaţii concrete, cât şi pentru evaluarea
limitelor umane şi a mijloacelor fizice de intervenţie.
În afara acestor activităţi care vizează atitudinea individuală în perioada de
inundaţii, o mare importanţă trebuie atribuită conştientizării populaţiei în
ansamblul său, pentru ca acţiunea acesteia să nu aibă loc în condiţii de panică, ci
în mod ordonat şi în cunoştinţă de cauză. În acest fel, din element pasiv sau
perturbator populaţia devine un factor activ care completează şi suplineşte
activităţile operative ale apărării civile sau ale persoanelor însărcinate cu protecţia
populaţiei şi a bunurilor. La producerea unor viituri brutale, proprii bazinelor mici
cu timp de reacţie rapid, participarea unor echipe sosite din alte părţi nu este
practic posibilă, astfel încât atitudinea populaţiei şi modul de a acţiona al
aceasteia se situează pe prim plan în activitatea de apărare împotriva inundaţiilor.
Acţiunea de conştientizare se face pe baza unei analize a psihologiei
populaţiei din zona considerată, a gradului său de educaţie şi instruire şcolară,
având în vedere cunoaşterea aspectelor a căror înţelegere şi însuşire conduc la
contribuţia maximă a colectivităţii la reducerea efectelor viiturilor.
Instruirea populaţiei trebuie să abordeze următoarele aspecte:

Sursele de producere a inundaţiilor în zona considerată. Se va avea în
vedere nu numai inundarea prin deversarea apei peste maluri în secţiunea
curentă sau în amonte, ci şi ruperea unor diguri din zonă.
Caracteristicile generale ale undelor de viitură potenţiale: durate minime
şi medii de creştere a viiturii, durata medie şi maximă până la retragerea apelor
în albia minoră, nivelurile maxime care pot fi atinse în situaţii normale de
inundare, dar şi în cazuri excepţionale prin ruperea digurilor sau distrugerea
barajelor.
Cunoaşterea sistemului de avertizare a populaţiei (mijloace acustice
special amenajate sau improvizate, anunţare prin patrule ale poliţiei locale etc.)
Cunoaşterea măsurilor operative ale forţelor de intervenţie speciale. Este
esenţial ca modul de mobilizare şi participare a populaţiei să fie proiectat,
prezentat şi discutat cu colectivitatea sau cel puţin cu persoanele cele mai apte
din punct de vedere fizic şi psihic.
Cunoaşterea căilor de evacuare a populaţiei, vitelor şi bunurilor cu o
eventuală ierarhizare a importanţei acestora din urmă; desemnarea zonelor de
refugiu.
Stabilirea mijloacelor de deplasare în punctele “fierbinţi”, precum şi
prevederea unor depozite cu rezerve în caz de întrerupere a circulaţiei ca
urmare a unor distrugeri de poduri, ruperi de diguri, ruperi de maluri în partea
concavă a meandrelor etc.
Cunoaşterea resurselor materiale de apărare împotriva inundaţiilor.
Existenţa unor mijloace de protecţie sanitară, surse de apă şi hrană pentru
oameni şi vite, medicamente etc.
Efectele secundare care se pot produce în timpul inundaţiilor sau după
trecerea acestora (alunecări de teren, aluvionări, blocări de materiale în zone
îngustate sau la poduri etc.).
Modalităţile de acţionare de urgenţă în cazul viiturilor rapide.
O atenţie deosebită trebuie acordată pregătirii populaţiei care locuieşte în
zone afectate de viituri brutale. Populaţia trebuie să ştie cum să se apere rapid şi
eficient, înainte ca apărarea civilă să poată interveni.
Modelul de afiş editat în Franţa (fig. 3.77), expus la primării sau în zone cu
acces frecvent al populaţiei, constituie o modalitate eficientă de informare. În
afiş se menţionează dreptul celor aflaţi în pericol potenţial de a se adresa
primăriilor, unde pot consulta un dosar complet asupra metodelor şi procedeelor
care trebuie urmate în caz de producere a unei viituri brutale.
Tot în cadrul acţiunii de conştientizare, populaţia trebuie încunoştinţată
asupra căilor de acces şi a zonelor de refugiu în cazul cedării lucrărilor
hidrotehnice (baraje sau diguri). Pentru exemplificare se prezintă un model de
anunţ privind posibilitatea cedării unui baraj şi a măsurilor de protecţie, editat
de Protecţia Civilă din judeţul Timiş (fig. 3.78), respectiv planul de evacuare al
localităţii Martigny (Franţa), în caz de rupere a barajului din amonte (fig. 3.79).
Această etapă “de sală” trebuie completată cu antrenamente efectuate pentru
cazuri ipotetice, simulate; pe baza analizei efectuate, pregătirea se poate
completa cu aspecte noi, proprii zonei şi caracteristicilor viiturilor, ca şi ale
modului de ocupare a terenului în albia majoră.
De asemenea, în cadrul acţiunilor pregătitoare de preîntâmpinare a
inundaţilor, o atenţie deosebită se va acorda modului în care printr-o amplasare
necorespunzătoare a locuinţelor şi mijloacelor de producţie se pot amplifica
efectele distructive ale inundaţiilor. Populaţia trebuie conştientizată atât asupra
pericolelor reale la care se expune, cât şi asupra efectelor indirecte pe care le
generează: realizarea unor construcţii care reprezintă un obstacol la curgerea
apelor mari, crearea unor noi căi de curgere, producând inundarea unor terenuri
care în mod normal nu sunt afectate în perioada apelor mari. Principiul
solidarităţii umane trebuie să primeze în rezolvarea unor probleme de acest tip.
INONDATION BRUTALE
A l’arrivee des eaux, vous devez:
• Gagner immédiatement les hauteurs les plus
proches ou à défaut vous réfugier dans les
étages supérieurs d’un immeuble élevé et
solide
• Ne pas prendre l’ascenceur
• Ne pas revenir sur vos pas
• Ne pas aller chercher vos enfants à l’école
Gardez votre calme, les services de secours

sont prêts à intervenir
Les reflexes qui sauvent
Pour mieux connaître ce risque

et sa prevention consultez des
maintenant le dossier complet
en mairie. Merçi!
Figura 3.77. Model de afiş
pentru îndrumarea populaţiei Des modèles comme celui-ci ont été édités par
în caz de viitură. le Ministère de l’Environnement
Figura 3.79. Planul de evacuare al localităţii Martigny (Franţa), în caz de rupere a barajului din amonte.
Nu numai populaţia care poate fi afectată trebuie să cunoască aspectele

legate de apărarea împotriva inundaţiilor, ci şi factorii de decizie din toate
domeniile de activitate care lucrează cu publicul, în special personalul din
primării şi prefecturi. Pentru aceştia trebuie realizată o documentaţie specială,
cu o redactare şi o cartografiere corespunzătoare, care trebuie să se refere la
modul de definire a riscului la inundaţii, zonele de risc, modalităţile în care se
realizează protecţia populaţiei, sistemele informaţionale de alertă, precum
modul în care populaţia trebuie informată. Ca exemplu, în tabelul 3.21 este
reprodus conţinutul unui ghid de informare editat de Comitetul regiunii
Languedoc-Roussillon (Agence Mediterranéenne de l’Environnement, 1995).
Tabelul 3.21
Macheta ghidului de informare asupra prevenirii inundaţiilor
Obiective Mod de realizare Participanţi Rezultate

1 Definirea - Pre-diagnostic asupra - Birouri de studii - Lista comunelor
riscului departamentelor din sud- mandatate de care prezintă risc
est Ministerul Mediului de viitură bruta–
- Serviciul instructor lă, prin inundare
- Studii prealabile
desemnat de prefect pluvială urbană
(DDE, DDAF)* asociat sau din zonele
la serviciile de stat care extravilane
apelează la birourile de - Definirea unei
studii specializate strategii de
prevenire la nivel
de departament
2 Cunoaşterea Cartografierea zonelor Servicii de stat asistate - Controlul urba–
zonelor cu risc inundabile (POS, PERI, de servicii tehnice nizării în zone
PSS)* (DDE, RTM)*, expuse la viituri.
precum şi de celulele - Păstrarea zonelor
de analiză a riscurilor în care se poate
şi de informare realiza atenuarea
preventivă (CARIP)* naturală a viiturii
3 Protecţia - Întreţinerea cursurilor de - Stat - Asigurarea
împotriva apă şi a uvrajelor hidro– - Colectivităţi teritoriale punerii în valoare
viiturilor tehnice - Regiune-departament a patrimoniului
- Găsirea unor soluţii noi - Comune - Păstrarea mediu–
de evacuare a apelor - Riverani lui înconjurător
pluviale - Asigurarea efica–
- Recurgerea la unele cităţii acţiunilor
mijloace de protecţie împotriva
tradiţionale eficiente inundaţiilor
- Examinarea zonelor - Protejarea zone–
viitoare de urbanizare lor urbane
Obiective Mod de realizare Participanţi Rezultate

4 Avertizarea Realizarea sistemului Servicii de stat şi - Alertarea primă–
şi prognoza informaţional de apărare Meteo-France riilor
viiturilor împotriva inundaţiilor - Declanşarea pla–
nului de apărare şi
de gestiune a
crizei.
5 Informări - Dosar cu riscuri majore Servicii de stat Informarea popu–
asupra crizei ale departamentului. asistate de servicii laţiei prin inter–
- Dosar de securitate tehnice şi de comune mediul primăriilor
comunală folosind afişe şi
documente
* POS - Plan d’Occupation des Sols;

PSS - Plans de Surfaces Submersibles;
PERI - Plan d’Exposition aux Risque d’Inondations;
DDE - Directions Departamentale d’Equipement;
CARIP - Cellule d’analyse des Risques et d’Information Preventive;
DDAF - Directions Départamentales de l’Agriculture et de la Forêt
• Avertizarea în caz de pericol este eficientă dacă:

− Populaţia o percepe şi o înţelege în mod corect.
− Informaţia provine de la o sursă de încredere.
− Există o confirmare din partea unei alte surse de avertizare şi prognoză
hidrologică. Astfel, avertizările şi prognozele hidrologice emise de
autorităţile locale de ape trebuie confirmate de institutul de specialitate
(Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie). Confirmarea este
necesară mai ales în cazul viiturilor lente a căror evoluţie depinde în
mod esenţial de starea vremii pe o perioadă mai îndelungată.
Odată cu avertizarea asupra pericolului iminent se fac recomandările de
bază care decurg din caracteristicile şi mărimea evenimentului. Acestea, fiind
deja cunoscute de către populaţie, pot fi puse ordonat şi eficient în practică.
• În timpul desfăşurării evenimentului se produce panică în cazul în care
populaţia percepe pericolul ca fiind iminent şi de mare gravitate, dacă apar
necesităţi de evacuare rapidă şi dacă informarea asupra evoluţiei viitoare a
fenomenului nu este disponibilă ca urmare a întreruperii mijloacelor de
comunicare. Comportarea populaţiei la măsurile de evacuare depinde de două
aspecte:
− existenţa unei referiri directe asupra dezastrului potenţial, precum şi
credibilitatea sursei de informare;
− teama de a abandona proprietatea, motivată de frica jafurilor.
Evacuarea populaţiei se face mai eficient dacă rutele de transport, punctele

de adunare şi de destinaţie sunt cunoscute din timp. Din acest motiv, populaţia
trebuie pregătită dinainte, fiind informată asupra procesului de evacuare şi a
duratei acesteia. În zonele în care strămutarea poate dura mult timp, ca de
exemplu în cazul râurilor mari, este de dorit să se înfiinţeze “centre zonale/
locale de mesaje către vecini şi rude” pentru informarea persoanelor evacuate.
• După terminarea inundaţiei, datorită pierderilor materiale importante
(mai ales pentru o populaţie săracă), precum şi amplorii sau brutalităţii
fenomenului, se constată o stare profundă de stres a populaţiei din zonă, în
special la copii şi bătrâni. Grija pentru situaţia socială şi psihologică a
populaţiei traumatizate de dezastru reduce posibilităţile de producere a unor
dezordini sociale după inundaţie. Pregătirea anterioară a populaţiei privind
problemele care pot apărea, mai ales în condiţiile unei viituri excepţionale, este
o condiţie obligatorie pentru asigurarea unui climat de rezistenţă şi de încredere
în posibilităţile de depăşire a dificultăţilor.
Această pregătire se va referi în special la:
− recomandări asupra unor posibile tipuri de comportament;
− moduri de evaluare a pagubelor şi neajunsurilor provocate de inundaţii;
− moduri de înlăturare a acestora după viitură;
− cunoaşterea posibilităţilor de ajutorare şi într-ajutorare a populaţiei
afectate.
3.7.2. ANALIZA STRESULUI ŞI PERCEPERII

RISCULUI LA INUNDAŢIE
Analiza psihologică a modului în care populaţia percepe pericolul la care

este supusă în zonele potenţial inundabile are ca scop stabilirea căilor prin care
aceasta poate fi conştientizată pentru o evaluare corectă a riscului. Populaţia, de
regulă insuficient educată şi instruită în această problemă, nu percepe riscul în
acelaşi mod ca specialiştii din domeniu.
Un aspect psihologic important priveşte modul în care se face schimbul de
informaţii între grupuri sau persoane în perioadele de inundaţii, trebuind
acordată atenţie asigurării comunicării şi transmiterii deciziilor. Responsabilul
privind luarea unor decizii de importanţă majoră, ca de exemplu evacuarea
populaţiei sau asigurarea condiţiilor de subzistentă şi de asistenţă medicală în
perioada de refugiu, trebuie nominalizat şi cunoscut din timp.
Cercetarea psihologică a riscului studiază reacţia populaţiei la dezastru şi
modul în care aceasta trebuie să facă faţă inundaţiei. Stresul apare în mod
evident în momentul în care colectivitatea sau individul se confruntă cu un
eveniment major, fără a întrevedea o soluţie de salvare a bunurilor sau chiar a
vieţii. Există două tipuri de strategii de control al stresului (Kron ş.a., 1996):
− strategii focalizate pe problemele de salvare, în care individul sau

colectivitatea învaţă cum să facă faţă unui dezastru (prin antrenamente);
− strategii orientate pe aspectele emoţionale ale problemei; controlul
reacţiilor în perioada de criză constituie o componentă obligatorie a
acţiunii şi un indicator, chiar şi în cele mai dificile situaţii, al eficienţei
măsurilor luate.
3.7.3. INFLUENŢA UMANĂ ASUPRA FAVORIZĂRII

PRODUCERII
ŞI INTENSIFICĂRII INUNDAŢIILOR
Unele acţiuni ale populaţiei, care la prima vedere nu au efecte de înrăutăţire

a situaţiilor provocate de inundaţii, sunt în realitate cauza unor consecinţe grave
pe termen lung. Ca urmare, este necesar să se întreprindă acţiuni de
conştientizare ecologică a populaţiei şi de stimulare a unei conduite adecvate.
Chiar dacă populaţia acordă o oarecare atenţie protecţiei mediului, această
conştientizare se reflectă în modificări minore ale comportamentului (Kron ş.a.,
1996). Cauzele acestei situaţii sunt următoarele:
− condiţiile existente în societate încurajează comportamentul individual
de deteriorare a mediului, deoarece avantajele personale care derivă din
această atitudine sunt evidente şi imediate;
− consecinţele unui comportament individual ne-ecologic se produc adesea
cu întârziere şi, mai ales, se reflectă sub formă de efecte negative pentru
întreaga colectivitate; chiar dacă uneori aceste efecte negative nu sunt
sesizabile sau par minore, ele se cumulează în timp şi la un moment dat
devin importante;
− disproporţionalitatea dintre acţiunea individuală şi globalitatea
problemei, în condiţiile în care comportamentul legat de mediu are loc
într-un context complex, integrat, dinamic şi adesea netransparent, face
ca unele măsuri aparent bune să conducă pe termen lung şi în lipsa unei
analize atente sau a neglijării unor efecte colaterale la rezultate negative.
4
MĂSURI NESTRUCTURALE
PENTRU GESTIONAREA CRIZEI
ÎN PERIOADA DE INUNDAŢIE
4.1. PROGNOZA ŞI AVERTIZAREA HIDROLOGICĂ
4.1.1. PROBLEME ALE AVERTIZĂRII ŞI PROGNOZEI HIDROLOGICE;

ANTICIPARE ŞI PRECIZIE
Cerinţele de avertizare şi prognoză hidrologică se grupează în patru

categorii: a) definirea secţiunilor de râu a căror albie majoră este vulnerabilă la
inundaţii; b) elementele hidrologice care trebuie prognozate; c) anticiparea
necesară a avertizărilor şi prognozelor hidrologice: d) precizia necesară a
prognozelor hidrologice.
Categoria de cerinţe a) defineşte spaţial (“unde”) prognoza hidrologică.
Secţiunile în care se elaborează prognoza trebuie alese astfel încât pentru un
obiectiv economic vulnerabil valorile debitelor prognozate obţinute prin inter–
polare să nu fie afectate de erori prea mari. Având în vedere şi criteriile de ordin
matematic care asigură, prin mărimea pasului de timp, stabilitatea soluţiei
modelului de propagare hidrologic (Muskingum, de exemplu), rezultă că sec–
toarele cuprinse între secţiunile pentru care se elaborează prognoza hidrologică
trebuie să nu depăşească 10-12 km.
Categoria de cerinţe b) stabileşte “ce” tip de caracteristici ale undelor de
viitură se prognozează. Dacă prognoza viiturilor are la bază un model complex,
semidistribuit, atunci prin însăşi tehnica de calcul aleasă (evaluarea hidrogra–
felor pe sub-bazine şi integrarea acestora) se determină hidrografele undelor de
viitură în zona de formare a scurgerii maxime.
Categoriile de cerinţe c) şi d) definesc din punct de vedere temporal (“când”)
prognoza undelor de viitură, astfel încât momentul (momentele) de elaborare a
prognozelor hidrologice să asigure o anticipare cât mai mare şi cu o precizie
suficientă.
Trebuie menţionat că într-un bazin dat durata de anticipare depinde în mare

măsură de rapiditatea cu care se concentrează scurgerea în perioada de viitură.
Un timp de reacţie mare a bazinului asigură o anticipare destul de bună, astfel
încât eficacitatea măsurilor de diminuare a pierderilor este maximă.
Figura 4.1. Regionalizarea duratei de creştere în funcţie de suprafaţa bazinului.

Măsuri nestructurale pentru gestionarea crizei în perioada de inundaţie 243
Bazinele cu suprafaţă mare, care cuprind zone în care nu se mai formează

scurgerea apei la suprafaţa terenului, ci au loc doar fenomene de propagare către
aval, se caracterizează prin hidrografe ale undelor de viitură cu gradienţi de
creştere relativ mici, astfel încât prognozele referitoare la aceste bazine au timpi
de anticipare suficient de mari. Din contră, bazinele de mică întindere şi mai
ales cele situate în zone cu energii mari de relief au durate de creştere a
hidrografelor undelor de viitură foarte mici, astfel încât timpul de anticipare a
prognozei (dacă există) este foarte mic. Relaţia dintre valoarea medie a timpului
de creştere Tcr şi suprafaţa bazinului de recepţie F ( km 2 ) pentru diferite zone
ale ţării este prezentată în figura 4.1 (Stănescu, 2000).
Deşi o asemenea relaţie este aproximativă, ea este utilă pentru estimarea
performanţei prognozei în funcţie de suprafaţa bazinului de recepţie. Se face
menţiunea că mărimea Tcr reprezintă valoarea medie a timpilor de creştere a
hidrografelor celor mai mari unde de viitură înregistrate la staţiile hidrometrice
luate în considerare în relaţiile de regionalizare.
Lanţul informatic din perioada de desfăşurare a unei viituri (fig. 4.2) prezintă
două perioade principale distincte şi anume: perioada de prognoză ∆ T prog şi
perioada de acţiune ∆ Tact .
Considerând lanţul activităţilor din figura 4.2 implicate în măsurile
nestructurale pentru apărarea de inundaţii şi relaţia dintre timpul de creştere a
hidrografului undei de viitură Tcr funcţie de suprafaţa bazinului (v. fig. 4.1)
este posibil să se determine limita minimă a ariei bazinului sub care anticiparea
este atât de mică încât nu se mai poate asigura eficienţa prognozei viiturii.
Din practica curentă a activităţii de prognoză hidrologică s-a constatat că
cele mai importante viituri care se produc în bazine de mărime medie (3.000 -
4.000 km 2 ) sunt provocate de ploi de intensitate considerabilă şi de durate
cuprinse între 6-8 ore.
Evoluţia evenimentului hidrometeorologic
∆ Tprog ∆Tact
Faza de prognoză Faza de acţiune
Achiziţia, Prelucrarea Diseminarea Decizia Luarea
datelor la
transmisia, datelor şi utilizatori pentru măsurilor de
concentrarea şi elaborarea (decidenţi şi intrarea în micşorare a
validarea prognozei /sau dispozitiv efectului
utilizatori
datelor hidrologice finali) de apărare inundaţiei
∆ Tinf ∆ Telab ∆Tdisem ∆ Tacţiune

Figura 4.2. Lanţul activităţilor pentru acţiunea de micşorare a efectelor inundaţiilor.
În condiţiile unui sistem neautomat de achiziţie, transmisie şi concentrare a

datelor este necesară o durată efectivă de minimum 2 ore pentru ca datele să
ajungă la centrul de concentrare. Adăugând acest timp la durata ploii, durata de
informare hidrologică ∆Tinf devine egală cu 8-10 ore. Prelucrarea datelor în
vederea aplicării modelului hidrologic “ploaie-scurgere” şi elaborării prognozei
∆Telab necesită circa o oră, iar diseminarea prognozei ∆Tdis minimum o oră.
Durata totală a realizării şi diseminării prognozei devine astfel
∆T prog = 10 − 12 ore . Dacă măsurile de preparare sunt deja luate, timpul
necesar luării deciziei de alarmare şi intrare în dispozitiv de apărare este
∆Tactiune = 1− 2 ore .
Pe de altă parte, analiza statistică a distribuţiei raportului între debitul
corespunzător cotei de inundaţie şi debitul de vârf al unei viituri importante, cu
perioada de revenire de 1/10 ani, arată că această valoare este cel mai frecvent
cuprinsă între 0,5-0,7, cu o valoare medie de 0,6. Admiţând o variaţie lineară a
ramurii de creştere a hidrografului undei de viitură, durata de inundaţie
∆Tinund = 0,6 Tcr .
În consecinţă, pentru a se asigura anticiparea eficientă şi efectivă a unei
viituri, cu o perioadă de revenire de cel puţin 1/10 ani, trebuie să se
îndeplinească condiţia:
0,6Tcr ≥ ∆T prog + ∆Tactiune = 11 − 14 ore (4.1)
sau:
Tcr ≥ 18 − 22 ore . (4.2)
Considerând o valoare medie a mărimii Tcr egală cu 20 ore, se obţin

limitele inferioare ale suprafeţelor bazinale (tab. 4.1) pentru care prognoza
hidrologică a viiturilor este eficientă, asigurând un timp de anticipare suficient
pentru luarea măsurilor de apărare. În cazul în care sistemul de achiziţie,
transmisie şi concentrare a datelor este automat, aceste limite se micşorează, aşa
cum se poate vedea în acelaşi tabel. Numerotarea zonelor din tabel corespunde
cu cea din regionalizarea prezentată în figura 4.1.
Tabelul 4.1
Suprafeţe minime de bazin pentru care prognoza hidrologică a viiturilor este eficientă
Zona 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Fsistem [ km 2 ]
neautomat 800 600 900 300 1500 2500 600 3000 1000 1500
Fsistem [km 2 ] 300 300 400 200 800 1300 300 1300 400 500
automat
Din tabelul 4.1 se poate observa că, în situaţia actuală a echipării reţelei
hidrometeorologice cu sisteme de achiziţie şi transmisie manuale, în condiţiile
în care formarea scurgerii maxime are loc în zone montane şi de dealuri înalte,
suprafeţele bazinale minime pentru care prognoza hidrologică a viiturilor
asigură un timp de anticipare suficient se situează în jurul a 600-1.000 km2 .
Pentru zone cu energie de relief mai mică (zona subcarpatică de sud şi
podişul Moldovenesc) limitele suprafeţei bazinale se situează în jurul valorilor
de 1.500-3.000 km2 .
Rezultă aşadar că pentru suprafeţe de bazin mici nu se poate pune problema
elaborării prognozei hidrologice, ci doar a avertizării privind producerea
probabilă de viituri rapide în anumite zone fără a putea nominaliza bazinul de
recepţie, întrucât informaţia prognostică pluvială se poate elabora la o scară care
depăşeşte în general mărimea unui bazin mic de ordinul a 200-300 km 2 .
În România există însă multe zone (Dobrogea, Podişul Moldovenesc, zonele
conurilor de dejecţie din Platformele Cotmeana şi Cândeşti, precum şi
totalitatea bazinelor mici din zonele montane cu energie mare de relief) în care,
în mod obişnuit, au loc viituri rapide datorate atât fragmentării foarte mari a
reliefului, cât şi condiţiilor de producere a unor ploi torenţiale cu intensităţi
deosebit de mari. Suprafaţa mică a bazinelor din aceste zone (sub 100-
200 km 2 ) şi pantele mari ale versanţilor fac ca timpul de reacţie să fie foarte
redus, fapt care nu mai permite elaborarea în condiţii de eficienţă a unei
prognoze cantitative. Chiar dacă ar exista un sistem de achiziţie şi transmisie
automată a informaţiilor hidrometeorologice, deoarece timpul de concentrare
până la atingerea debitelor de inundaţie este în mod frecvent de 1-2 ore, nu
există răgazul necesar pentru elaborarea, diseminarea, decizia şi intervenţia
echipelor de apărare. Din aceste motive, singura soluţie de micşorare a efectelor
distructive ale viiturilor rapide este folosirea informaţiei parţiale privind ploaia
produsă până la un moment dat coroborată cu prognoza radar, precum şi
utilizarea unor scenarii pregătite anterior, care prin analogie, pe baza datelor de
intrare existente, să evalueze amploarea evenimentului şi să alarmeze în timp
util populaţia. Aceasta, în baza unei instruiri anterioare, trebuie să ia singură
măsurile cele mai urgente de apărare, în primul rând a vieţii oamenilor şi apoi
de protecţie a bunurilor şi a vieţii animalelor.
Sistemul de apărare trebuie însă precizat şi concretizat pentru fiecare bazin
în parte, funcţie de caracteristicile proprii de răspuns la precipitaţii, de
vulnerabilitatea specifică şi de capacitatea populaţiei de a se implica în acţiuni
ferme şi eficiente de autoapărare. Scenariile elaborate trebuie să se refere la o
multitudine de combinaţii între cantitatea de ploaie măsurată şi/ sau prognozată,
durata ploii şi un indice care să caracterizeze cantitativ starea de umiditate
iniţială a solului (de tipul “indicelui precipitaţiilor anterioare”).
O procedură aplicată pe un bazin mic, vulnerabil la viituri rapide, este
prezentată de Stanciu şi Stănescu (1990).
4.1.2. ETAPE DE ELABORARE A PROGNOZEI HIDROLOGICE
S-a arătat că cele două categorii de exigenţe (anticiparea şi precizia) sunt

antagoniste. La începutul formării viiturii anticiparea este maximă, dar precizia
este minimă deoarece informaţia asupra ploii prognozate este puţin exactă şi
practic necunoscută prin măsurători întrucât evenimentul pluvial nu s-a
declanşat încă. Pe măsura trecerii timpului se dispune de informaţii despre
cantităţile de ploaie înregistrate, astfel încât deşi anticiparea scade, precizia
începe să crească deoarece datele referitoare la ploaia produsă până la un
moment dat devin disponibile.
Creşterea preciziei are loc îmbunătăţind atât gradul de cunoaştere a situaţiei
hidrometeorologice, cât şi metodele şi modelele de calcul. Modelele matematice
utilizate în prognoza hidrologică sunt prezentate în diverse lucrări de
specialitate (Şerban ş.a., 1989; Becker şi Şerban, 1990; Şerban, 1995).
Pentru creşterea anticipării, elaborarea prognozei trebuie realizată înainte de
terminarea ploii declanşatoare a viiturii. Ca urmare, se consideră ploaia iniţială
PIN produsă până în momentul elaborării prognozei, la care se adaugă o
cantitate suplimentară PSUP prognozată prin metode de previziune cantitativă a
precipitaţiilor (fig. 4.3).
Ploaia măsurată şi cea prognozată constituie împreună date de intrare într-un
model de prognoză, de tip ”ploaie - scurgere”. Alegerea modelului depinde de
performanţele sale, precum şi de gradul de fidelitate a reproducerii condiţiilor
fizico-geografice sau de formare a scurgerii maxime din bazin. Pentru adâncirea
acestei probleme se recomandă literatura de specialitate (Stănescu, 1985;
Becker şi Şerban, 1990; Şerban, 1995).
Cu cât PSUP este mai mare în raport cu PIN, cu atât erorile de prognoză
meteorologică ale PSUP vor afecta precizia prognozei viiturii. Referitor la
precizie, se pot formula două concepte: conceptul preciziei cantitative, definit
prin gradul de apropiere a valorilor prognozate ale debitelor de viitură de cele
realizate, respectiv conceptul preciziei calitative, exprimat prin depăşirea sau
nedepăşirea cotelor de inundaţie (indiferent de mărimea lamei de apă). Există nu
puţine situaţii în care depăşirea cotei de inundaţie cu câţiva zeci de centimetri
produce practic pagube tot atât de mari ca şi în cazul în care lama de apă de
inundare ar fi de un metru sau mai mult. De exemplu, distrugerea bunurilor
aflate în interiorul unor subsoluri sau a sistemelor de alimentare cu apă şi cu
electricitate, care se găsesc de cele mai multe ori în aceste încăperi, se produce
la depăşirea cotei corespunzătoare intrării în subsoluri, indiferent de grosimea
lamei de apă. Depăşirea cotei de depozitare a unor materiale sensibile chimic la
contactul cu apa (var nestins, carbid etc.) aduce pagube imediat ce s-a depăşit
această cotă. În aceste cazuri, aprecierea că se va depăşi cota de inundaţie este
foarte utilă.
Figura 4.3. Momente succesive de

elaborare a prognozei viiturilor.
Ca urmare, se recomandă ca prognoza hidrologică a viiturilor să se elaboreze

imediat ce se dispune de un minim de informaţie pluviometrică. Informaţia
poate fi o valoare de precipitaţie prognozată cu ajutorul radarelor sau prin
folosirea modelelor meteorologice la scară fină de tip LAM (Limited Area
Model), la mezoscară sau la scară mare (sinoptice) şi/ sau prognoza unei
creşteri bruşte de temperatură în condiţiile existenţei unui strat mare de zăpadă.
În continuare, pe măsura trecerii timpului, informaţia se referă la valoarea ploii
deja înregistrată.
Decizia de intrare în dispozitiv de apărare bazată pe o prognoză afectată de o
informaţie prognostică sau pluviometrică incertă, constituie o problemă care va
fi tratată ulterior. Totuşi, există multe situaţii când hidrologul prognozist poate
afirma, deşi în condiţii de informare incompletă, că o depăşire a cotei de
inundaţie este iminentă. În aceste cazuri anticiparea este mare, iar posibilităţile
de reducere a pagubelor sunt considerabile. Aşadar, aspectul preciziei calitative
nu trebuie neglijat, motiv pentru care se recomandă ca prognoza să se efectueze
în paşi succesivi, calitatea prognozei viiturii îmbunătăţindu-se pe măsură ce se
adaugă un surplus de informaţie.
În figura 4.4 se prezintă hidrografele undelor de viitură calculate în momente

succesive de elaborare a prognozei hidrologice. La momentul M 0 prognoza se
elaborează pe baza unei aprecieri aproximative a ploii care va cădea pe durata
DS 0 (linia întreruptă), fiind de aşteptat erori destul de mari ale hidrografului
prognozat al undei de viitură. Anticiparea prognozei, reprezentând intervalul de
timp dintre momentul elaborării previziunii până la atingerea debitului
corespunzător cotei de inundaţie T0 , are valoarea maximă.
La momentul M 1 se elaborează o nouă prognoză pe baza precipitaţiei cu
valori semnificative înregistrate în primele trei intervale de timp, la care se
adaugă cantitatea de ploaie prognozată până la momentul DS1 . Este evident că
noul hidrograf prognozat va fi mai puţin afectat de erori (cel puţin teoretic),
deoarece modelul “ploaie-scurgere” a utilizat o “parte” din informaţia de intrare
certă. Anticiparea prognozei va scădea însă de la T0 la T1 . La momentul
următor, M 2 , informaţia despre ploaie s-a îmbunătăţit substanţial, întrucât
cuprinde deja şase intervale de timp, astfel încât se poate aştepta o precizie
cantitativă considerabilă. Se observă însă că anticiparea prognozei scade de la
T1 la T2 . Aceasta va scădea în continuare la T3 în momentul M 3 , când se va
elabora o nouă prognoză (nereprezentată pe figură), bazată integral pe ploaia
înregistrată în totalitate pe cele nouă intervale de timp.
DS Prognoza ploii la momentul M0

2
DS0 Prognoza ploii la momentul M1
DS Prognoza ploii la momentul M2
1 Ploaia mãsuratã
t (ore)
Prognoza la momentul M2
Cota de inundatie
M0 M1 M2 M 3 Timp (ore)
T3
T2
T1
T0
Figura 4.4. Hidrografele undelor de viitură prognozate la momente succesive

de elaborare a prognozei.
Anticiparea va fi în mod evident mai mare în sectoarele aval de secţiunea

pentru care s-a elaborat prognoza undei de viitură prezentată în figură, astfel
încât în aceste zone se poate interveni şi mai eficient pentru micşorarea efectelor
inundaţiei.
Sporul de precizie cantitativă a prognozei, elaborată în momentele succesive
M 1 şi M 2 , în raport cu precizia precipitaţiei suplimentare prevăzute PSUP şi a
duratei pe care se va desfăşura aceasta DSUP, poate fi evaluat cu o metodologie
de analiză elaborată de V.Al. Stănescu (1979). Analiza respectivă s-a efectuat
la trei staţii din bazine hidrografice diferite (fig. 4.5):
Staţia Vaslui (bazinul Bârlad). Bazinul delimitat de această secţiune are o
suprafaţă de recepţie de 1.540 km2 şi un relief de dealuri şi coline, cu albie
majoră dezvoltată, deci cu o concentrare lentă a scurgerii; durata medie de
creştere a hidrografului undei de viitură este de 35-40 ore.
a)
b)
Figura 4.5. a - Zone admisibile de erori ale PSUP şi DSUP la staţiile Vaslui-staţia A,
Negreşti-staţia B (bazinul Bârlad) şi Nehoiu-staţia C (bazinul Buzău);
b - eroarea prognozei debitului maxim în funcţie de erorile de evaluare prognostică
a ploii suplimentare PSUP şi a duratei acesteia DSUP la staţia Vaslui.
Staţia Nehoiu (bazinul hidrografic Buzău). Suprafaţa de recepţie este de

1.549 km 2 , iar relieful este de tip montan, cu pante mari ale versanţilor, deci o
concentrare relativ rapidă a scurgerii; durata medie de creştere a hidrografului
undei de viitură este de 15 ore.
Staţia Negreşti (bazinul hidrografic Bârlad). Suprafaţa de recepţie este de
817 km 2 , cu un relief de dealuri înalte cu albie majoră mediu dezvoltată; durata
de concentrare are o valoare intermediară.
Pentru viitura produsă în iulie 1969 cu debite de vârf având probabilitatea de
depăşire cuprinsă între 2% şi 3%, cu ajutorul unui model matematic ploaie-
scurgere s-au simulat hidrografele la cele trei staţii hidrometrice. Simularea s-a
efectuat atât la momentul M 1 , cât şi la momentul M 2 , considerând o serie de
combinaţii de valori PSUP şi DSUP, subevaluate în raport cu valorile reale,
înregistrate între 0% şi ± 50%, respectiv supraevaluate între 50% şi ± 100%.
În graficul din figura 4.5,b se prezintă raportul dintre valoarea debitului ma–
xim estimat şi a debitului maxim înregistrat la staţia Vaslui în momentul M 1 .
Abaterea de +100% este marcată cu 2, iar cea de –100% corespunde valorii 0,
atât pentru PSUP, cât şi pentru DSUP. Un punct având coordonatele carteziene
(+1,2; +1,6) reprezintă combinaţia în care elaborarea prognozei la momentul
M 1 se face cu ploaia căzută până la acest moment, la care se adaugă pe durata
DSUP supraestimată cu 20%, ploaia prognozată PSUP supraestimată cu 60%.
De asemenea, un punct având coordonatele (-0,4; -0,8) reprezintă pe durata
DSUP, subestimată cu 60%, ploaia prognozată PSUP, subestimată cu 20%.
În dreptul fiecărui punct din câmpul graficului din figura 4.5,b este marcat
raportul dintre valoarea simulată a debitului maxim admiţând combinaţii de
erori la PSUP şi DSUP şi valoarea simulată pentru valorile înregistrate ale
PSUP şi DSUP. Aşadar, un punct din câmp marcat cu 1,33 reprezintă o abatere
de +33%, iar unul notat cu 0,62 o abatere de –38%. Curbele înfăşurătoare
corespunzând valorilor 1,2 şi 0,8 îmbracă o zonă în care erorile de evaluare a
debitului maxim nu depăşesc ± 20%; implicit, toate combinaţiile de valori
PSUP şi DSUP care se găsesc în zona haşurată din figura 4.5,b sunt acceptabile
din punct de vedere al preciziei cantitative a prognozei. În mod analog se
efectuează analiza pentru momentul M 2 , respectiv pentru celelalte două staţii.
Zonele admisibile de erori ale PSUP şi DSUP în cele trei cazuri analizate sunt
prezintate sintetic în figura 4.5,a.
În mod evident, aria haşurată care reprezintă erori sub ± 20% creşte la
momentul M 2 faţă de momentul M 1 , respectiv este mai mare la bazine cu
concentrare mai lentă, comparativ cu bazinele având concentrare mai rapidă.
În anumite cazuri, deşi eroarea cantitativă depăşeşte ± 20%, prognoza poate
fi considerată reuşită dacă interesează doar “dacă se produce sau nu inundaţia”,
indiferent de mărimea lamei de apă. De exemplu, dacă la staţia A la momentul
M 1 eroarea relativă de ± 50% delimitează inundaţia de neinundaţie, “zona de
reuşită” creşte considerabil, situându-se între înfăşurătoarele trasate cu linie

întreruptă, aşa cum se poate observa în figura 4.5. În acest caz, chiar dacă
prognoza lui DSUP este eronată cu ± 100%, iar valoarea lui PSUP este
subevaluată cu maxim 80%, este aproape cert că inundaţia se va produce.
Ca o primă concluzie, se pot formula următoarele observaţii privind
prognoza hidrologică a viiturilor:
Durata de anticipare este limitată de caracteristicile fizico-geografice ale
bazinului hidrografic, în special de cele care definesc durata de concentrare a
scurgerii pe versanţi (pante, cuvertura terenului, tipul de sol etc.) şi în albie.
Modificarea timpului de propagare în albie datorat îndiguirii acesteia contribuie
la micşorarea duratei de anticipare a prognozei.
În bazinele care reprezintă în mod preponderent zona de formare a
scurgerii maxime, elaborarea ritmică a prognozei viiturii încă din momentul
producerii ploii (sau chiar înainte de acest moment) este de maximă utilitate.
Procedura este implementată în multe din serviciile de prognoză ale autorităţilor
de ape din România şi la Serviciul Naţional de Prognoze Hidrologice din
INHGA. În vederea asigurării unor timpi de anticipare cât mai mari, este
necesară automatizarea staţiilor pluviometrice care să fie capabile să furnizeze
date orare asupra ploii în timp real (Stanciu, 2002).
Consideraţiile anterioare privind limitele timpului de anticipare se referă la
partea amonte a bazinelor hidrografice în care se formează în mod preponderent
scurgerea maximă. În aval de această zonă, fenomenul dominant îl constituie
propagarea undei de viitură în albie. Apa îşi încetineşte viteza de propagare
(celeritatea), astfel încât timpul de anticipare a prognozei permite ca măsurile de
apărare să fie foarte eficiente.
În plus, timpul de anticipare definit ca diferenţa dintre momentul de atingere
a cotei de inundaţie şi momentul elaborării prognozei trebuie coroborat cu
durata necesară de intervenţie eficace (timpul necesar până la începerea
intervenţiei).
Acest element este extrem de complex, depinzând de: particularităţile fizice
ale bazinului şi albiei râului, dotarea logistică a echipelor de intervenţie, gradul
de instruire şi experienţă a acestora, atitudinea participativă a populaţiei, starea
căilor de acces în zona inundabilă, gradul de vulnerabilitate potenţială a albiei
majore etc. Din acest motiv este necesar ca încă înainte de producerea unei
inundaţii să se efectueze o analiză atentă asupra posibilităţilor de intervenţie şi a
capacităţii factorilor de apărare de a desfăşura acţiuni rapide şi eficiente,
stabilindu-se astfel durata necesară pentru o intervenţie eficace. În literatura
americană de specialitate, pentru ca prognoza să conducă la reducerea
pierderilor datorate inundaţiei, această durată se apreciază la 6 - 8 ore. Todini
ş.a. (1998) consideră că în Italia durată respectivă este de 6 -12 ore.
Invers, pentru o durată de intervenţie eficace determinată (Todini ş.a., 1998)
se pot stabili limitele de suprafeţe bazinale corespunzătoare, precum şi
procedurile de prognoză hidrologică cele mai adecvate:
Bazine mari cu suprafeţe de peste 10.000 km 2 , pentru care prognoza cu

o anticipare de până la 12 ore se realizează în special pe baza modelelor de
propagare (Muskingum, debite corespondente etc.); în cele mai multe cazuri
această concluzie este valabilă şi pentru bazinele de acest ordin de mărime din
România.
Bazine medii, cu suprafeţe variind între 1.000-10.000 km 2 , pentru care o
durată în avans de 12 ore se poate obţine pe baza cunoaşterii în timp real a celei
mai mari părţi din ploaia căzută.
Bazine mici, cu suprafeţe de până la 1.000 km2 , pentru care se poate
atinge o durată eficace de 6 - 12 ore în condiţiile folosirii prognozei cantitative a
ploii pe baza unor modele de tip LAM, cu celule având suprafaţa de până la
10 × 10 km 2 , ajustate prin proceduri de tip ”filtru Kalman”. Aceste proceduri
de filtrare combină prognozele meteorologice ale ploii cu măsurătorile în timp
real la staţii, pentru a obţine o prognoză de încredere, care să poată fi folosită în
modelele hidrologice.
4.1.3. CERINŢE OPERAŢIONALE DE PROGNOZĂ ÎN TIMP REAL

A VIITURILOR. CUPLAREA MODELELOR HIDROLOGICE DE PROGNOZĂ
A VIITURII CU MODELELE DE PROGNOZĂ METEOROLOGICĂ
După cum s-a arătat, în procesul de prevedere a viiturilor există trei niveluri
de informare, care cuprind două avertizări hidrologice, urmate de prognoza
cantitativă a viiturii.
Prima avertizare hidrologică se bazează pe prognoza meteorologică la scară
sinoptică, la mezoscară sau chiar la scară de arie limitată. A doua avertizare
hidrologică, mai elaborată şi mai precisă, este susţinută de o previziune
meteorologică la scară limitată de spaţiu (modele de tip LAM - Limited Area
Models); dacă, în plus, beneficiază de observaţii radar şi măsurători ale ploii
torenţiale în faza incipientă de dezvoltare a acesteia, se apropie de
caracteristicile prognozei în accepţiunea generală a acesteia, de previziune cu
caracter cantitativ. Al treilea nivel al previziunii este prognoza hidrologică
cantitativă a viiturii, furnizată în etape succesive, pe măsură ce se adaugă noi
informaţii hidro-meteorologice de intrare în modelele hidrologice.
Creşterea duratei de anticipare a prognozei viiturilor a fost posibilă prin
cuplarea modelelor hidrologice cu modelele de previziune meteorologică.
Modelele meteorologice la mezoscară ( 100 × 100 km 2 ) au evoluat sensibil,
astfel încât li s-a adăugat variabila ”precipitaţie”, care în acest tip de modele nu
reprezintă o variabilă “de stare”, ci o mărime obţinută pe baza unor relaţii mai
mult sau mai puţin empirice, funcţie de conţinutul de umiditate al aerului, de
caracteristicile energetice ale atmosferei sau pe baza punctului de condensare a
vaporilor de apă din atmosferă. Orografia, care are o importanţă deosebită în
previziunea cantitativă a precipitaţiei, nu poate fi luată în considerare decât pe

suprafeţe de peste 10.000 km 2 .
Ca urmare, rezultatele prognozei meteorologice la mezoscară sunt puţin utile
pentru modelele hidrologice semidistribuite, care implică divizarea bazinului în
subbazine cu suprafeţe de ordinul câtorva sute de km 2 . Prognoza precipitaţiilor
la mezoscară este totuşi utilă, putând fi folosită în condiţiile mărimii bazinelor
din ţara noastră în prima fază de avertizare, cu rezervele rezultate ca urmare a
modului de deducere a valorilor cantitative ale ploii.
Un salt semnificativ în dezvoltarea previziunii meteorologice a precipi–
taţiilor, ţinând cont de factorii orografici, a reprezentat-o modelarea sistemelor
meteorologice la scară de spaţiu limitată utilizând modele LAM. Aceste modele
produc prognoze cantitative ale precipitaţiilor pe un sistem de grilă pătrată de
ordinul a 10 × 10 km 2 (iar recent chiar şi sub aceste limite), ceea ce permite
introducerea acestor date de intrare în modelele hidrologice semi-distribuite,
care integrează scurgerea apei pe subbazine având suprafaţa de ordinul a 200-
400 km 2 . În România sunt operaţionale două modele de tip LAM pentru
previziunea cantitativă a precipitaţiilor: modelul francez ALADIN şi modelul
german DWD/ SMI-DM. În afara acestor modele, în Europa sunt operaţionale şi
alte modele, care iau în considerare un număr diferit de straturi pe verticală
(tab. 4.2) (Bruen, 1998).
Tabelul 4.2
Modele de prognoză meteorologică la scară spaţială limitată
Denumirea modelului Dimensiunea grilei

de previziune cantitativă de lucru Numărul de
a precipitaţiilor la scară limitată [km] straturi
(LAM)
UK-LAM 50 17
UK-MES 17 31
ALADIN 12,7 27
HIRLAM 55 55 16
HIRLAM 22 22 24
DWD/SMI-EM 55 20
DWD/SMI-DM 14 20
DWD/SMI-LM 2,5 50
În prezent, aceste modele asigură previziuni cantitative cu anticipare de 24,

48 şi chiar 72 ore pentru evenimente pluviale de mare intensitate, care se
desfăşoară pe suprafeţe de câteva mii de km 2 .
La acest orizont de prognoză se poate furniza numai un ordin de mărime a cantităţii de

ploaie; precizia este însă semnificativă atunci când orizontul de timp scade la 6-12 ore.
Cu toate acestea, chiar în condiţiile folosirii prognozelor cantitative ale ploii cu o
anticipare de 6-12 ore, ca urmare a incertitudinilor din dinamica formării scurgerii
maxime decizia de declanşare a alarmei şi a intrării în dispozitiv de apărare nu poate fi
luată în condiţii de certitudine a producerii viiturii (Todini, 1998; Moore, 1998). O
posibilitate de adaptare a prognozelor de precipitaţii bazate pe modele LAM la modelele
de prognoză a viiturilor constă în post-procesarea rezultatelor previziunii meteorologice
folosind datele de ploaie înregistrate în timp real. Acestă ajustare se realizează folosind
o procedură de reactualizare bazată pe filtrul Kalman (v. § 4.2.4).
Un exemplu prezentat de Todini ş.a. (1998) se referă la studiul efectuat la Centrul de
prognoză de la Baden Wűtemberg, în cadrul proiectului EFFORTS (European Flood
Forecasting Operational Real-Time System). Pe baza datelor de prognoza
meteorologică a precipitaţiilor furnizate de Serviciul Meteorologic German cu 4 ore, 8
ore şi 12 ore anticipare a fost prognozată viitura de pe Dunăre la staţia Donaueschingen-
Allm din perioada 12-23 decembrie 1993. Prognoza hidrologică a viiturii s-a realizat pe
baza unui model semi-distribuit, aplicat în trei ipoteze de lucru şi anume:
În prima ipoteză s-a presupus că pe bazin nu se va mai produce ploaie în
continuare.
În a doua ipoteză s-au folosit prognozele meteorologice la scară limitată
( 13,5 × 13,5 km 2 ), fără nici o ajustare a valorilor prognozate.
În ultima ipoteză s-au folosit datele modelului de prognoză LAM, ajustate cu o
procedură de reactualizare bazată pe filtrul Kalman.
Rezultatele aplicării cuplajului modelelor meteorologice şi hidrologice sunt
prezentate în figura 4.6. În prima ipoteză, fără luarea în considerare a ploilor
care au urmat după momentul elaborării prognozei, se constată o subevaluare
semnificativă a viiturii (fig. 4.6,a). În a doua ipoteză, viitura prognozată pentru
cele trei durate de anticipare este supraevaluată, ca urmare a supraevaluării ploii
de modelul LAM (fig. 4.6,b). În a treia ipoteză, ca urmare a reactualizării
datelor prognostice meteorologice, prin aplicarea unui filtru Kalman care ia în
considerare datele pluviometrice de la sol transmise în timp real, unda
prognozată pentru toţi timpii de anticipare consideraţi diferă neesenţial de unda
înregistrată (fig. 4.6,c).
O serie de modele complexe de prognoză hidrologică a viiturilor, iniţiate în
cadrul cooperării ştiinţifice dintre ţările Uniunii Europene, folosesc un cuplaj
între modelele de prognoză meteorologică cantitativă a precipitaţiilor ajustate cu
filtrul Kalman şi modelele hidrologice. Printre aceste se menţionează:
Modelul TELEFLOOD, utilizat pentru prognoza viiturilor în bazine cu
pante mari şi cu timp de reacţie rapid, foloseşte un model LAM cu rezoluţia
spaţială de 25 km, aceasta urmând a se reduce la 5 km în viitorul imediat.
LEGENDĂ:
Hidrograf înregistrat
Anticipare 4 ore
Anticipare 8 ore
Anticipare 12 ore
Figura 4.6. Prognoze cu anticipare de 4, 8, 12 ore, pe Dunăre, la Donaueshingen-Allm,
bazate pe prognoza precipitaţiilor.
Modelul AFORISM (A Comprehensive FOrecasting for flood RISk

Mitigation and control) (Moore, 1998), realizat de 10 grupe de experţi din şapte
ţări ale UE, are ca obiective prognoza viiturilor şi integrarea acesteia într-un
sistem de decizie în timp real pentru micşorarea riscului. Se foloseşte un model
LAM cu o rezoluţie spaţială de 10 × 10 km 2 , împreună cu un filtru Kalman şi
cu un model stochastic al ploii furnizând ansambluri de prognoze (Georgakakos
şi Smith, 1990; Georgakakos şi Krajewski, 1991; Krzysztofowicz, 1995).
Modelul MEFFE, care are ca scop îmbunătăţirea metodelor de utilizare a
modelelor LAM în prognozele hidrologice.
Modelul CONSUL (variantă de model VIDRA cu simulare continuă),
utilizat în România, în curs de cuplare cu modelul ALADIN, operaţional în
INHGA, de prognoză cantitativă a precipitaţiilor.
Pentru aplicarea filtrului Kalman este necesar ca înaintea momentului de
prognoză hidrologică să fi existat ploaie, pentru ca pe baza acesteia să se
reactualizeze prognoza meteorologică. Prognoza precipitaţiilor fără reactua–
lizare, chiar utilizând instrumente de modelare puternice precum modelele
LAM, nu poate garanta o precizie suficientă mai ales în cazul suprafeţelor
bazinale mici pe care are loc procesul de formare a viiturilor.
În concluzie, cerinţele operaţionale de prognoză a viiturilor implică un sistem
de monitorizare în timp real a cantităţilor de ploaie căzută (staţii la sol şi sisteme
radar), combinat cu prognoza meteorologică la scară de spaţiu limitată, ajustată
cu proceduri de tip ”filtru Kalman” sau proceduri stochastice, care furnizează
un “ansamblu de prognoze de precipitaţii”. Aceste concepţii moderne de
prognoză a viiturilor, prin care se realizează o utilizare maximală a
informaţiilor, asigură furnizarea de date prognostice asupra viiturii la diferite
grade de detaliere, structurate pe mai multe module: de la supravegherea
hidrometeorologică şi prognoză meteorologică, la avertizarea cea mai timpurie
şi prognoză hidrologică în timp real.
După elaborarea prognozei meteorologice, care continuă de altfel pe întreaga
perioadă de desfăşurare a viiturii, urmează acţiuni de supraveghere, avertizare
timpurie, prognoză, diseminare, decizie şi gestiune efectivă a crizei (fig. 4.7).
4.1.4. PARTICULARITĂŢI ALE MODELELOR UTILIZATE

ÎN PROGNOZA HIDROLOGICĂ
S-a arătat că, funcţie de mărimea bazinelor de recepţie şi de caracteristicile

morfologice care condiţionează durata de concentrare a scurgerii maxime, se
aplică diverse categorii de modele matematice de prognoză hidrologică.
În scopul măririi duratei de anticipare a prognozei prin luarea în considerare a
ploii căzute sau prognozate, în bazinele în care are loc în mod preponderent
formarea scurgerii maxime se aplică modele de tip ploaie-scurgere.
Achiziţia, transmisia, concentrarea în

timp real a datelor hidrometeorologice
Analiza şi verificarea datelor în timp real

şi reconstituirea datelor (dacă este cazul)
Realizarea automată a prognozei cantitative a Analiza bayesiană

Corecţia precipitaţiilor bazată deterministic pe cele mai folosind prognoze
prognozei recente măsurători de ploaie şi pe prgnozele care de precipitaţie
LAM cu se elaborează cu ajutorul modelelor de tip stocastică
ajutorul "Modele pe arie limitată (Limited Area condiţionată
filtrului Model-LAM)" "a priori"
Kalman
Elaborarea automată a prognozeiviiturii bazată

pe măsurătorile pluviometrice şi prognozele
cantitative de ploaie, folosind modele
matematice ploaie-scurgere continue cu
reactualizarea permanentă a umidităţii solului
Elaborarea automată a prognozelor de viitură şi

propagare pe sectoarele din aval folosind mode-
le hidraulice pentru identificarea zonelor critice
Implementarea unor modele de simulare de

intervenţii posibile şi verificarea efectelor acestora
Amendarea în sistem semi-automat de analiză a avertizării şi

prognozei viiturilor pentru verificarea efectele unor posibile
acţiuni alternative (analiza de senzitivitate a sistemului)
Figura 4.7. Nivelurile de organizare a sistemului de supraveghere, avertizare timpurie,

prognoză, diseminare, decizie şi gestiune efectivă a crizei.
Pentru sectoarele din aval de secţiunile corespunzătoare bazinelor de formare a

scurgerii maxime, unde propagarea undelor de viitură constituie elementul
hidrologic principal, se aplică relaţii de debite corespondente sau modele de
propagare.
Succesul aplicării celor două mari categorii de modele de prognoză hidrologică
este asigurat de îndeplinirea următoarelor condiţii:
A. Reprezentarea cât mai corectă a mecanismului fenomenologic de formare
şi propagare a undelor de viitură şi o calibrare cât mai adecvată a parametrilor
modelelor.
B. Existenţa unor date de intrare în modelele matematice suficient de corecte
şi reprezentative.
C. Facilitatea utilizării modelului.

Referitor la aceste condiţii, se vor analiza separat problemele care intervin
pentru cele două tipuri principale de modele.
A. În ceea ce priveşte prima condiţie, modelele de tip ”ploaie-scurgere”
prezintă două lacune principale de concepţie:
○ Ignorarea efectului de scară asupra fenomenelor de infiltraţie. Scara
spaţială dictează eterogenitatea condiţiilor de sol într-un bazin (tip, condiţii de
graniţă, umiditate) şi influenţează coeficienţii de permeabilitate folosiţi ca valori
medii pe zone, chiar în modelele semi-distribuite. Această abordare nu permite
considerarea efectului unor căi preferenţiale de curgere a apei. Într-un model
“ploaie-scurgere” folosirea valorilor medii ale conductivităţii pentru modelarea
infiltraţiei poate afecta componentele modelului care se referă la alte procese ale
formării scurgerii. De exemplu, prin modelare, pentru intensităţi ale ploii care
nu depăşesc conductivitatea efectivă, toată precipitaţia se infiltrează în zona
nesaturată, în timp ce în realitate pe zonele cu permeabilitate mică din bazin
poate apărea scurgerea de suprafaţă. Unele modele încearcă să remedieze aceste
carenţe, prin introducerea unei funcţii de repartiţie a capacităţii de infiltraţie cu
variaţie lineară între valoarea zero şi o valoare maximă (modelele de tip
Stanford, Sacramento etc.), ceea ce presupune o densitate de repartiţie de tip
uniform. În cele mai multe cazuri, multitudinea factorilor cauzali, ca şi efectul
integrator (aditiv sau multiplicativ) asupra valorii parametrilor, conduc de
regulă la distribuţii de tip normal sau log-normal ale acestora. “Abordarea
statistică a efectului de scară“ (Drobot, 2002) are la bază ideea că mărimea
elementului de discretizare Ai este elementul cel mai important care influen–
ţează valorile parametrilor de calibrare a modelelor hidrologice. În continuare se
reprezintă relaţia dintre mărimea elementului de discretizare şi distribuţia unui
parametru α al modelului (fig. 4.8), sensibil la efectul de scară spaţială a
modelului (de exemplu, parametrul care caracterizează infiltraţia). În fiecare
element de discretizare are loc o mediere pe suprafaţa acestuia a parametrilor
obţinuţi prin măsurători directe. Parametrii cvasi-locali au un domeniu de
variaţie mai redus decât valorile punctuale, păstrând totuşi o distribuţie
statistică, cu parametri statistici (medie şi varianţă) proprii. Pe măsură ce
suprafaţa elementului de mediere creşte, împrăştierea parametrului α scade,
astfel încât la o mărime suficient de mare a elementului de discretizare, valoarea
limită a parametrului este chiar media statistică a distribuţiei valorilor punctuale
care se obţin din măsurători. Considerând distribuţia statistică a parametrului se
pot stabili limitele care conţin, cu o probabilitate acceptată, valorile parametrilor
de calibrare a modelului în funcţie de mărimea Ai a elementelor de discretizare
(fig. 4.8). În consecinţă, pentru a ţine seama de efectul de scară, media m Ai şi
varianţa σ Ai se vor exprima funcţie de suprafaţa Ai ; în principiu, m Ai = m A ,
în timp ce pentru varianţă se poate alege expresia:
Figura 4.8. Densităţi de repartiţie pentru diferite mărimi ale elementului de discretizare.
σ Ai = a0 + a1 Ai + a 2 Ai2 . (4.3)
○ Tendinţa de modelare cât mai exactă a proceselor hidrologice. Acest fapt

conduce la o “supraparametrizare” a modelelor; ca urmare, modelele conţin
mulţi parametri care nu au sens fizic şi deci nu pot fi măsuraţi pe teren. Dorinţa
ca rezultatele obţinute prin modelare să aproximeze “cât mai bine” valorile din
realitate conduce la o diversitate de modele, în care însăşi numărul de parametri
este diferit; există serioase dubii asupra realităţii lor (Diermanse şi Rientjes,
1998)
Numărul de parametri se optimizează în sensul utilizării unui număr minim
(principiul “parcimonităţii” parametrilor).
Un alt efect al supraparametrizării constă în faptul că modelele care sunt
bazate pe concepţii greşite sau sunt insuficient fundamentate fizic pot produce
valori simulate tot atât de bune ca cele rezultate din modele cu o corectă
concepţie fenomenologică (Grayson ş.a., 1992).
Robusteţea unui model folosit în prognoza hidrologică a viiturilor este
caracterizată de un număr cât mai mic de parametri care să aibă importanţă în
descrierea corectă a fenomenului. Totodată, este contraindicată folosirea
aceluiaşi model, indiferent de condiţiile naturale ale diferitelor bazine
hidrografice.
Propagarea undelor de viitură este cel mai adesea caracterizată de relaţii de

recurenţă între debitele din aval şi cele din amonte. Introducerea unor relaţii
nelineare nu rezolvă în totalitate problema, deoarece puterile termenilor sunt
diferite de la un afluent la altul; în cazul considerării mai multor afluenţi în
amonte de secţiunea de prognoză, numărul parametrilor creşte în mod
nejustificat în raport cu sporul de precizie, care este de cele mai multe ori
neînsemnat.
B. În ceea ce priveşte a doua condiţie, referitoare la necesitatea unor date de
intrare suficiente, corecte şi reprezentative în modelele matematice de tip
“ploaie-scurgere”, este de menţionat faptul că adesea aceste exigenţe nu pot fi
satisfăcute. Ca urmare, existenţa unui soft de completare a informaţiilor pe baza
analizei “în timp real” a datelor disponibile constituie o necesitate imperativă în
vederea aplicării unui model “ploaie-scurgere”. Adesea, softul respectiv se
poate înlocui cu atribuirea directă de către prognozist a valorilor care lipsesc, pe
baza analizei vizuale a informaţiilor existente la un moment dat. Această
alternativă presupune existenţa unui soft care să facă “prietenoasă’ analiza şi
luarea rapidă a deciziei de completare a datelor.
În cazul modelele de tip “propagare”, suficienţa datelor de intrare presupune
cunoaşterea la fiecare pas de timp a debitelor înregistrate la staţiile din amonte
de staţia pentru care se elaborează prognoza. Datele lipsă din timpul viiturii
provin cel mai adesea din funcţionarea defectuoasă, distrugerea aparaturii de
măsurare a nivelurilor sau din imposibilitatea observatorului de a ajunge la
punctul de măsurare. De asemenea, ruperea malurilor pe zeci sau chiar sute de
metri în dreptul staţiilor hidrometrice conduce la modificarea substanţială a
cheilor limnimetrice, cu alterarea reprezentativităţii valorilor de debite.
În sfârşit, pot surveni situaţii care nu sunt suficient de bine reprezentate fizic
de către un singur model. În asemenea condiţii, există următoarele posibilităţi :
Determinarea prin calcul a valorilor care lipsesc.
Utilizarea mai multor modele de prognoză de tip propagare, căutând cea
mai bună combinaţie de modele care să conducă la rezultatul optim. Ponderile,
egale sau diferite, atribuite rezultatelor furnizate de modelele utilizate, rezultă
din matricea de covarianţă a erorilor obţinute cu fiecare model. Ungureanu
(1995), citând pe Lebossé şi Miquel (1985), prezintă o procedură ierarhizată de
decizie care constă în următorii paşi:
− determinarea unui model “de bază”, celelalte modele fiind considerate ca
“auxiliare”;
− aplicarea unui algoritm de trecere de la un model la altul, bazat pe două
teste de control:
- controlul simplu, efectuat când modelul utilizat este modelul de bază,
iar ultima eroare de prognoză calculată se află în domeniul de erori
determinat a priori pentru acest model;
- controlul complet, efectuat pe toate modelele atunci când rezultatele
ies din domeniul de eroare stabilit.
Dacă se constată că un model a furnizat rezultate mai bune comparativ cu

celelalte modele, atunci acesta devine model de bază şi este utilizat în
continuare la calculul valorii prognozate.
Aplicarea unei proceduri speciale de calcul, numită “procedura multi-
model” (Roche şi Tamin, 1986; Roche şi Torterotot, 1988; Ungureanu, 1995),
care va fi descrisă în paragraful 4.1.5.
C. În ceea ce priveşte a treia condiţie, privind facilitatea aplicării modelului,
acest atribut priveşte următoarele aspecte:
Stabilirea condiţiilor iniţiale (evaluarea variabilelor de stare a bazinului la
momentul iniţial) şi eventual a variabilelor de stare a uvrajelor hidrotehnice.
Elasticitatea funcţionării modelului în condiţii de lipsă parţială de date.
În cazul în care se folosesc modele de tip rezervor, umiditatea iniţială a
solului rezultă în mod indirect, printr-un parametru care reflectă gradul său de
umectare sau printr-un indice care exprimă conţinutul în apă al diferitelor
rezervoare ale modelului. Parametrii utilizaţi, ca de exemplu ”indicele
precipitaţiilor anterioare” sau debitul de bază al hidrografului undei la începutul
formării acesteia, indică “istoria” anterioară a pluviozităţii în bazin şi conduc în
multe cazuri la rezultate suficient de corecte. Totuşi, nu se poate determina o
relaţie suficient de coerentă între aceşti parametri şi cantitatea de apă care se
găseşte în “rezervoarele” modelului hidrologic la începutul producerii unei
viituri. Explicaţia rezidă în faptul că pluviozitatea anterioară nu poate reflecta
distribuţia apei pătrunsă în sol între diversele rezervoare, această repartiţie
variind cu fiecare pas de timp considerat în proces. Cea mai sigură soluţie în
determinarea condiţiilor iniţiale de umiditate constă în folosirea unui model
aplicat în regim continuu şi nu numai în timpul viiturilor; în acest fel, modelul
are capacitatea de a estima la fiecare pas de timp umiditatea din rezervoare, aşa
cum sunt ele concepute să reflecte procesul de formare a scurgerii. Procedura
respectivă este însă dificil de aplicat întrucât presupune o calibrare foarte bună
a modelului, precum şi funcţionarea lui atât în condiţii de lipsă de aport pluvial,
cât şi în timpul formării viiturii. Dificultatea majoră este legată de faptul că
procesul de evapotranspiraţie reală este foarte puţin cunoscut în prezent la scară
bazinală. O soluţie cu şanse bune de utilizare a modelului continuu constă în
aplicarea simultană a procedurilor de reactualizare care vor fi tratate ulterior.
Altă condiţie iniţială este dictată de sezonul în care are loc formarea şi
propagarea viiturii. Anotimpul influenţează starea de dezvoltare a vegetaţiei în
bazin, eventualul îngheţ al solului cu repercusiuni asupra intensităţii infiltraţiei,
precum şi starea vegetaţiei din albia majoră şi minoră; aceasta influenţează
direct rugozitatea hidraulică şi deci modul de propagare şi atenuare naturală a
viiturii. Aplicarea modelului, calibrat pentru situaţii reale întâlnite în procesul
de determinare a parametrilor, trebuie însoţită de corecţii a căror mărime este
aleasă de hidrolog, pe baza experienţei sale.
Analiza de senzitivitate a modelelor folosite în condiţii iniţiale speciale oferă

un plus de cunoaştere previzionistului, conducând la considerarea variaţiei
sezoniere a parametrilor sau la aplicarea unor corecţii care să aducă rezultatele
simulării cât mai aproape de realitate. Cunoaşterea foarte bună a modului de
lucru al modelelor existente, verificate în practică, concomitent cu o bună
înţelegere a funcţionării lor prin analize de senzitivitate este mult mai utilă decât
crearea de noi modele, “perfecţionate” printr-o parametrizare excesivă.
Funcţionare elastică a modelului matematic de prognoză este impusă de
faptul că unele date de intrare, în special cele care privesc pluviometria, sunt
imperfecte. Îmbunătăţirea rezultatelor modelului în acest caz constă în aplicarea
unor corecţii bazate pe analize de senzitivitate la date pluviometrice imperfecte.
Un exemplu de acest tip, în care au fost generate stochastic 2.000 de serii de
date pluviometrice trecute apoi prin modelul GR3J, utilizat de CEMAGREF în
Franţa, este prezentată de Andréassian ş.a. (1999).
Chiar dacă datele lipsă nu pot fi înlocuite cu valori obţinute prin proceduri de
interpolare, procedura multimodel poate asigura condiţia de funcţionare robustă
a unuia sau mai multor modele matematice de prognoză a viiturilor în cazul
metodelor de propagare prin albie sau a metodei debitelor corespondente pe
sectoare de râu cu/ fără aport lateral.
4.1.5. PROCEDURI MULTIMODEL DE DECIZIE ÎN TIMP REAL

APLICATE ÎN PROGNOZA HIDROLOGICĂ A VIITURILOR
Există două variante de bază ale procedurii multimodel: procedura completă şi

procedura simplificată.
În ambele cazuri se consideră că sistemul informaţional se găseşte în una din
următoarele ipoteze de funcţionare sau configuraţii:
Situaţia “ideală, în care se dispune de informaţii corecte şi suficiente
pentru elaboararea prognozei.
Situaţia în care la o staţie sunt înregistrate date incorecte de intrare în
model .
Situaţia în care la una din staţii lipsesc datele de intrare în modelul de
prognoză.
Situaţia în care repartiţia spaţială a precipitaţiilor pe bazin este foarte
diferită;
Situaţia în care unii parametri nu pot fi determinaţi cu suficientă
acurateţe.
Aceste ipoteze de funcţionare sunt notate cu H i , i = 1, ...., n .
Se consideră că pentru elaborarea prognozei se folosesc mai multe modele M k ,
k = 1, ...., m . De exemplu, pentru elaborarea prognozei într-un punct A situat la
închiderea unui bazin, se folosesc ecuaţii de debite corespondente între punctul
A şi punctele A1 , A2 , A3 ,….. situate pe cursul principal şi pe afluenţi, în

diferite combinaţii. Fiecare din aceste modele are erorile de prognoză ek ,
acestea având covarianţa Vi , care depinde de ipoteza de funcţionare a
sistemului, H i .
Decizia în timp real asupra alegerii prognozei parcurge două etape principale:
− etapa de diagnostic, în care se verifică coerenţa şi reprezentativitatea
datelor de intrare colectate;
− etapa de prognoză, prin care se atribuie rezultatului fiecărui model M k
un coeficient de pondere care reprezintă fizic “tăria încrederii” în
performanţele şi capacitatea acestuia de modelare a fenomenului fizic.
În cadrul etapei de diagnostic se evaluează probabilitatea ca sistemul să se
găsească într-una din ipostazele admisibile H i . În cadrul etapei de prognoză
se determină ponderile pentru a se elabora prognoza pe baza diagnozei.
Vor exista următoarele trei cazuri:
− realizarea prognozei, cunoscând ipoteza de funcţionare;
− elaborarea prognozei, cunoscând probabilităţile atribuite diferitelor
configuraţii;
− realizarea diagnosticării, pentru estimarea probabilităţilor care trebuie
atribuite diferitelor configuraţii.
În primul caz, se deduce relaţia de ponderare şi ponderile corespunzătoare.
Variabila care trebuie prognozată este notată cu y, iar valorile prognozate,
determinate cu ajutorul modelelor M k , prin { yk } . Se admite că erorile
ek = yk − y se distribuie după o lege normală m - dimensională:
{ ek }∈ N m ( 0,V ) . (4.4)
Decizia d { y k } care minimizează eroarea în vederea găsirii estimaţiei lui y se

obţine cu relaţia:
C ( d { yk } ) = E [ ( y − d {yk } ) 2 ] . (4.5)
Decizia optimă este definită de probabilitatea condiţionată:
(
d optim = E y ⏐{ y k } . ) (4.6)
Cunoscând { y k } , densitatea de probabilitate a lui y urmează o lege norma–lă,

având media M = n t ⋅ V −1 Y / n t ⋅ V −1 ⋅ n şi varianţa U = 1 / n t ⋅ V −1 ⋅ n ,
( )
unde n = ( 1.....1)t , Y = y1 , .. y k ,.. y m t , iar V este matricea covarianţelor. De
exemplu, dacă se utilizează două modele ale căror erori sunt independente şi au
varianţele v1 şi v2 , se poate scrie:
v 0 ⎤
V =⎡ 1 ; (4.7)
⎢⎣0 v2 ⎥⎦
v2 y1 + v1 y2
M = ; (4.8)
v1 + v2
v1 ⋅ v2
U= . (4.9)
v1 + v2
Relaţia (4.6) mai poate fi scrisă:
d opt { y k } = M = ∑ wk ⋅ yk (4.10)
k
cu:
wk = ∑ α k1 / ∑ α k1 şi {α k1} = v −1 (4.11)
1 k
Mărimea wk reprezintă ponderea modelului k; suma ponderilor este egală cu

unitatea. În cazul particular în care se utilizează două modele, ponderile au
expresia:
w1 = v2 / ( v1 + v2 ) (4.12)
şi:
w2 = v1 / ( v1 + v2 ) . (4.13)
Dacă yk reprezintă vectorul rezultatelor obţinute cu metoda debitelor

corespondente având la bază relaţii lineare, estimatorul optim este chiar modelul
linear în care intervin toate variabilele de intrare x1 , x2 , …… xn . În acest caz,
nu este necesară utilizarea mai multe modele urmată de ponderarea lor, ci mai
degrabă este utilă testarea semnificaţiei variabilelor introduse în modelul linear
global, adică analiza gradului în care folosirea unor noi variabile de intrare
aduce un spor semnificativ de informaţie.
În al doilea caz, în care se cunoaşte probabilitatea ca sistemul să se găsească
în ipoteza de funcţionare (configuraţia) H i , decizia optimă are expresia:
( )
d opt = E y⏐ {y k }, p (H i ) = ∑ wk . y k . (4.14)
k
Ponderea modelului k este definită prin:
wk = ∑ p ( H i ) ⋅ wk (i ) , (4.15)
i
unde wk ( i ) este ponderea modelului k atunci când sistemul se află în starea

de funcţionare i. Aşadar, decizia optimă reprezintă o combinaţie lineară convexă
a soluţiilor obţinute cu fiecare din cele k modele pentru starea de funcţionare
(configuraţia) i.
Al treilea caz se referă la evaluarea probabilităţilor care intervin în relaţia de
ponderare. Unele situaţii sunt foarte simplu de diagnosticat; de exemplu, dacă
ipoteza de funcţionare se referă la faptul că se dispune sau nu integral de date,
atunci probabilitatea este 1, respectiv 0. De cele mai multe ori însă, cunoaşterea
matricei de covarianţă a erorilor şi estimarea probabilităţilor presupune o
operaţie complexă de diagnosticare, în cadrul căreia se apreciază natura
fenomenelor care pot explica diferenţele apărute între valorile prognozate şi cele
realizate până la un moment dat (Ungureanu, 1995). Din aceste motive se aplică
procedura multimodel simplificată (Newbold şi Granger, 1974; Ungureanu,
1995).
Această procedură se bazează pe estimarea covarianţei erorilor fiecărui model
pe ultimii paşi de timp, de asemenea manieră încât ponderile modelelor care dau
rezultate îndoielnice să scadă în favoarea creşterii ponderii modelelor care devin
mai performante.
Relaţia folosită pentru determinarea ponderilor are următoarea formă:
−1
⎛ t −1 ⎞
⎜ 2 ( k)⎟
⎜ ∑ j
e
⎟
wk , t = ⎝ j =t −v ⎠ , (4.16)
−1
m ⎛ t −1 ⎞
∑ ⎜⎜ ∑ es2 ( i ) ⎟⎟
j =1 ⎝ s = t − v ⎠
în care v este durata ultimilor paşi de timp pentru care se analizează erorile de
prognoză ei corespunzătoare fiecărui model k.
Relaţia are la bază analiza erorii pe câţiva paşi în urmă şi conduce la rezultate
foarte bune în ipoteza că erorile diferitelor modele sunt independente între ele.
Pentru a evita variaţia importantă a ponderilor de la un pas de timp la altul,
Newbold şi Granger (1974) au propus următoarea relaţie recursivă:
w k , t = β w t −1 + ( 1 − β ) ⋅ wk , t (4.17)
în care β reprezintă procentul acordat ponderilor de la pasul de timp precedent;

o valoare mică a lui β conduce la atribuirea unei importanţe mai mari erorilor
aferente observaţiilor cele mai recente.
Un studiu al oportunităţii aplicării procedurii multimodel în timp real în
prognoza hidrologică (Ungureanu, 1995), bazat pe analiza a cinci situaţii care
pot apărea în practică şi folosirea a patru modele, arată următoarele:
În situaţia “ideală’ în care se dispune de date de intrare în model corecte,
iar parametrii modelului sunt corect determinaţi, aplicarea procedurii
multimodel nu este necesară, dar folosirea ei nu alterează rezultatele.
În cazul unor date eronate la o staţie sau a lipsei unor date care constituie
informaţie de intrare în modele, aplicarea procedurii multimodel este absolut
necesară.
În situaţiile în care distribuţia ploilor care au declanşat viitura este
neuniformă sau dacă parametrii modelelor sunt incerţi, aplicarea procedurii
multimodel este benefică, conducând la micşorarea substanţială a erorilor de
prognoză.
În cazul în care lipsesc date de intrare pe o perioadă oarecare, procedura
multimodel furnizează o prognoză mai bună decât modelul cel mai performant,
atenţionând în acelaşi timp prognozistul asupra faptului că una sau mai multe
valori sunt eronate, oferind şi o indicaţie asupra variabilei ale cărei valori pot fi
greşite.
În sfârşit, utilizarea unei ponderi staţionare a modelelor autonome şi
relativ simple pentru toate cazurile de configuraţie a sistemului dă robusteţe
procedurii multimodel.
Ca o concluzie generală, utilizarea procedurii multimodel se recomandă
pentru prognozele care utilizează modele lineare, ca de exemplu: “metoda
debitelor corespondente” sau “metoda Muskingum”.
Modelele nelineare de tip “ploaie-scurgere” necesită filtrarea parametrilor, care
reprezintă o operaţie dificilă şi adesea puţin eficientă în obţinerea unei precizii
superioare. Dificultatea filtrării creşte pe măsură ce numărul parametrilor din
modelele nelineare este mai mare.
Aplicarea modelelor “ploaie-scurgere” permite o creştere substanţială a duratei
de anticipare a prognozei, element chiar mai important decât precizia. De
asemenea, această categorie de modele furnizează nu numai debitul maxim, ci şi
hidrograful undei de viitură, care constituie un element prognostic absolut
necesar atunci când pentru micşorarea efectelor viiturilor se utilizează capaci–
tăţile de atenuare ale acumulărilor.
Deoarece procedura multimodel se aplică cu dificultate la modelele “ploaie-
scurgere”, pentru corectarea rezultatelor obţinute prin simulare se aplică o serie
de metode denumite generic “reactualizarea prognozelor hidrologice”.
Procedurile de reactualizare diferenţiază un model de simulare de un model

de prognoză. Principiul general al metodelor de reactualizare constă în
compararea valorilor simulate pe paşii de timp anteriori cu valorile înregistrate,
cunoscute deja; în condiţiile existenţei unui sistem informaţional în timp real,
erorile de prognoză, supuse unor legi de extrapolare, se transformă în corecţii
care se aplică rezultatelor simulării pentru momentele viitoare.
4.1.6. PROGNOZA PROBABILISTĂ
Aşa cum s-a arătat, prognoza hidrologică nu poate elimina complet

incertitudinea care poate avea valori diferite de la un eveniment la altul. Ca
urmare, utilizatorul prognozei este preocupat în permanenţă de gradul de
incertitudine al acesteia.
În procesul de elaborare a prognozei există însă surse suplimentare de
informare care nu sunt utilizate atunci când se elaborează o prognoză strict
deterministă. Prelucrarea acestor informaţii suplimentare poate oferi o
cuantificare a gradului de incertitudine care se oferă utilizatorului împreună cu
prognoza deterministă (Krzysztofowicz, 2001).
Prognoza deterministă a viiturii se referă la o valoare a unui predictant, de
exemplu debitul maxim. Prognoza probabilistă reprezintă o funcţie de
distribuţie a predictantului considerat şi deci fiecare valoare a acestuia din
domeniul sau de existenţă este asociată cu o probabilitate de a fi egală cu
aceasta sau depăşită. Pe de o parte, funcţia de distribuţie a predictantului
depinde de toate informaţiile de intrare disponibile, de conceptul modelului de
calcul folosit, de acurateţea calibrării parametrilor acestuia şi de erorile de
măsurare a debitelor produse. Pe de altă parte, funcţia de distribuţie depinde de
momentul elaborării prognozei, deoarece incertitudinea evoluează de la un
moment de prognoză la altul, cantitatea de informaţie directă folosită ca intrare
în model devenind mai bogată pe măsură ce timpul de anticipare scade.
Prognoza probabilistă este superioară celei deterministe deoarece:
− este mai onestă din punct de vedere al probităţii ştiinţifice;
− oferă utilizatorului posibilitatea de a judeca condiţiile de risc implicate şi
de a decide asupra manierei în care va alarma şi va lua măsurile cele mai
potrivite în condiţiile de incertitudine oferite de prognozist;
− informează mai corect utilizatorul asupra ecartului de incertitudine.
Prognoza probabilistă împarte astfel atribuţiile prognozistului şi ale
utilizatorului de prognoză. Acesta din urmă trebuie să se concentreze asupra
evaluării consecinţelor unor măsuri alternative, funcţie de ecartul de
incertitudine cuantificat. Astfel, nivelul de protecţie rămâne în totalitate la
latitudinea organului de decizie, aşa cum de altfel este normal să se întâmple.
O metodologie bazată pe conceptul Bayesian pentru evaluarea incertitudinii a
fost elaborată şi aplicată cu succes în SUA (Krzysztofowicz, 2001). Conform
acestui concept, incertitudinea totală se obţine prin integrarea incertitudinilor

cuantificate provenite din toate sursele posibile.
Prognoza probabilistă se realizează printr-un “procesor de incertitudine
hidrologică” care ia în considerare toate sursele hidrologice de eroare, deci cele
care nu provin din incertitudinea modelului de prognoză cantitativă a
precipitaţiilor. Procesorul de incertitudine hidrologică produce un proces
Markov de ordinul 1 care pleacă de la familiile de distribuţie a priori şi de la
funcţiile de probabilitate ale fiecărei surse de incertitudine. Pe baza acestora,
procesorul elaborează două familii de distribuţie a posteriori. După
determinarea surselor parţiale de incertitudine hidrologică acestea sunt
integrate, rezultând incertitudinea hidrologică totală condiţionată de producerea
sau absenţa precipitaţiei.
În continuare, un integrator elaborează o prognoză probabilistă pe termen scurt,
bazată pe procesorul de incertitudine hidrologică şi pe prognoza probabilistă
cantitativă a precipitaţiei.
4.2. REACTUALIZAREA PROGNOZELOR HIDROLOGICE
4.2.1. TIPURI DE ERORI DE PROGNOZĂ HIDROLOGICĂ
Eroarea de prognoză hidrologică reprezintă diferenţa dintre debitul prognozat şi debitul

determinat pe bază de măsurători. Ea are două cauze:
○ Prima sursă de erori este datorată gradului de schematizare a proceselor
hidrologice de formare, integrare şi transport al scurgerii, inerent oricărui model
matematic, precum şi caracterului aproximativ al calibrării parametrilor. Determinarea
parametrilor unui model de simulare are loc pe baza comparării hidrografelor calculate
cu hidrografele obţinute pe bază de măsurători. Elementele de intrare în model: ploaia
şi/ sau cantitatea de apă cedată de stratul de zăpadă, ambele mediate pe suprafaţa
bazinului şi discretizate pe intervale de timp rezonabile în cazul modelelor deterministe
de tip “ploaie –scurgere”, respectiv debitele de vârf ale viiturilor produse amonte de
secţiunea de prognoză în cazul modelelor de tip “debite corespondente”, sunt afectate
atât de erori de măsurare, cât şi de erori de mediere spaţială şi discretizare temporală. În
consecinţă, valorile parametrilor obţinuţi prin optimizare, vor fi la rândul lor afectate de
erori. Procedura de evaluare a parametrilor trebuie aplicată pentru cât mai multe seturi
de date de intrare şi ieşire, pentru a verifica versatilitatea modelului de simulare şi a
parametrilor săi (Stănescu, 1985). În condiţii ideale de calibrare, parametrii sunt astfel
determinaţi încât modelul să reproducă cât mai fidel formarea şi integrarea scurgerii pe
un bazin hidrografic, atât în condiţii de intensitate mică, cât şi de intensitate mare a
producerii fenomenului.
În practică, de cele mai multe ori nu se dispune de multe seturi de date de intrare-
ieşire, astfel încât calitatea răspunsului modelat este afectată şi de numărul limitat de
date folosite în procedura de calibrare. În sfârşit, eroarea modelului de simulare poate
avea ca sursă faptul că entităţile componente ale bazinului hidrografic suferă modificări,
induse în special de acţiunea antropică, astfel încât pentru acelaşi impuls (ploaia),
răspunsul (magnitudinea viiturii) este diferit în timp. Invarianţa structurii bazinului

pentru perioada de calibrare este obligatorie.
○ A doua sursă de erori provine din faptul că în momentul elaborării prognozei
numai o parte din elementele de intrare în model sunt cunoscute pe bază de măsurători
efective. Pentru a asigura anticiparea maximă a prognozei viiturii, este necesar ca
elaborarea acesteia să se facă cât mai din timp. În aceste condiţii, modelul va folosi atât
valorile precipitaţiilor şi/ sau ale debitelor înregistrate până în momentul elaborării
prognozei, cât şi valorile prognozate pentru perioada imediat următoare. În consecinţă,
rezultatul final al prognozei va fi afectat de erorile de prognoză ale elementelor
hidrometeorologice.
Dezagregarea erorii de prognoză în componente este practic imposibilă. În
conformitate cu clasificarea propusă de Şerban (1990, 1995) erorile sunt de trei
tipuri (fig. 4.9) :
Erori de volum sau de amplitudine, datorate unor deficienţe în structura de
infiltraţie a modelului determinist “ploaie-scurgere” sau erorilor de determinare a
datelor de intrare în model (fig. 4.9,a).
Erori de decalaj în timp al hidrografelor sau erori de fază, produse de lipsa de
acurateţe a modelării procesului de propagare a undelor de viitură
(fig. 4.9,b).
Erori de formă ale hidrografelor, ca urmare a alegerii inadecvate a funcţiei de
modulare (transformare) de tip “hidrograf unitar” pentru integrarea ploii nete pe bazin
(fig. 4.9,c).
Erorile de fază şi de formă se pot manifesta cu sau fără păstrarea
volumului undei de viitură.
Figura 4.9. Tipuri de erori de prognoză (după Şerban, 1990).

4.2.2. PROCEDURI DE REACTUALIZARE A PROGNOZEI VIITURILOR
Ca urmare a acestor erori, este necesară aplicarea unei proceduri de corectare,

denumită “reactualizarea prognozei hidrologice”. Un model de prognoză a
viiturilor trebuie să aibă întotdeauna două componente: modelul de simulare şi
procedura de reactualizare, care constă în aplicarea unor corecţii ca urmare a
diferenţelor constatate între hidrograful simulat şi cel înregistrat. Pentru ca
eficienţa reactualizării să fie cât mai mare, ea trebuie aplicată în timp real, ceea
ce însemnă că informaţia privind nivelurile (şi implicit debitele) de la staţia
hidrometrică trebuie să parvină la centrul de elaborare a prognozei în cel mai
scurt timp posibil.
Valorile prognozate sunt afectate de: erori ale variabilelor de intrare în model,
erori referitoare la starea sistemului modelat (bazinul şi componentele sale) şi
erori ale căror surse nu sunt cunoscute sau a căror pondere în producerea
erorilor nu poate fi determinată. De exemplu, efectul pierderii caracterului de
invarianţă a sistemului, combinat cu erori ale elementelor de intrare, conduce la
erori de prognoză ale căror componente nu pot fi dezagregate. În această
situaţie, reactualizarea vizează doar corectarea elementelor de ieşire din model.
Procedurile de reactualizare depind de natura erorilor (fig. 4.10) şi pot fi
automate sau semi-automate (interactive).
Procedurile automate utilizează un algoritm matematic, reactualizarea având
un caracter obiectiv. Dacă valoarea corecţiei este însă determinată greşit,
reactualizarea în loc să îmbunătăţească prognoza o va înrăutăţi şi mai mult;
acestă situaţie se înregistrează atunci când corecţiile care se aplică în secţiuni
succesive pe râu sunt dependente unele de altele. Este suficient ca valoarea
corecţiei aplicată la prognoza primei secţiune din amonte să fie greşită pentru ca
toate mărimile prognozate în aval să fie incorecte.
Tipul procedurilor de reactualizare
Reactualizarea Reactualizarea Reactualizarea

variabilelor de variabilelor de stare a variabilelor de
intrare în model sistemului modelat ieşire
Semi-manual Semi-manual Semi-manual

Automat Automat Automat
interactiv interactiv interactiv
Procedura Filtru Kalman Modele

"încercare-eroare" sau filtru Kalman autoregresive
extins (ARIMA etc.)
Figura 4.10. Tipuri de proceduri de reactualizare (Şerban, 1990).
Procedurile semi-automate au, de asemenea, la bază un algoritm matematic, dar

rezultatul aplicării corecţiilor este afişat pe monitorul calculatorului, pentru a fi
inspectat şi validat de către prognozist. Dacă există neconcordanţe în rezultate,
specialistul în prognoză fie va rula din nou programul după ce a efectuat
corecţiile necesare în datele de intrare de la paşii de timp anteriori, fie va
corecta manual, de la tastatură, rezultatele rulării modelului de prognoză.
4.2.3. PROCEDURI DE REACTUALIZARE A VARIABILELOR

DE INTRARE ÎN MODELELE DE SIMULARE
Procedura de reactualizare a variabilelor de intrare în modelele de simulare (ploaie,

zăpadă, alţi factori meteorologici) utilizează metoda iterativă “încercare - eroare” (trial -
and - error).
Procedeul constă în determinarea pentru fiecare moment de timp a
diferenţelor dintre valorile obţinute pe baza rulării modelului de simulare şi
valorile măsurate la acel moment. Dacă erorile depăşesc limitele admise, atunci
se modifică datele de intrare privind aria acoperită cu zăpadă sau temperatura
aerului, dacă este cazul. De asemenea, dacă datele privind ploile lipsesc în bună
măsură acestea pot fi completate pe baza analizei făcută de către prognozist. În
general, corectarea datelor de intrare prin acest procedeu introduce elemente
subiective, precum şi erori care nu pot fi dezagregate de cele produse de
insuficienţa sau de lipsa de încredere în datele de intrare. De aceea,
reactualizarea datelor de intrare în model trebuie făcută doar în cazurile în care
în mod evident acestea sunt fie insuficiente, fie prezintă erori grosolane. Datele
cele mai susceptibile de erori sunt cele referitoare la evaluarea echivalentului de
apă din stratul de zăpadă, deoarece distribuţia spaţială a acestuia prezintă o mare
neuniformitate, datorată atât efectului altitudinii (care ar putea fi însă luată în
considerare), cât şi spulberării acesteia de către vântul puternic care însoţeşte
adesea căderile de zăpadă.
4.2.4. PROCEDURI DE REACTUALIZARE A VARIABILELOR DE STARE

A SISTEMULUI MODELAT
Variabilele de stare caracterizează gradul de umplere a rezervoarelor unui model

conceptual. O procedură care se poate aplica mai ales în cazul modelelor liniare este
“filtrul Kalman”. Acesta are la bază două ecuaţii, din care prima este ecuaţia de
dinamică a sistemului, iar a doua furnizează valorile de ieşire din sistem (Roche,
1987a):
X j +1 = Φ j , j +1 X j + B j I j + U j ; (4.18)
Y j = C j X j +V j , (4.19)
în care:
X este vectorul variabilelor de stare;
Φ - matricea de tranziţie de la starea X j la starea X j +1 ;
B - matricea de transformare a intrării I ;
U - vectorul perturbaţiilor;
Y - măsura cunoscută a ieşirii;
C - matricea de selectare a măsurătorilor;
V - vectorul erorilor de măsurare.
Estimaţia lui X la momentul j atunci când se găseşte la momentul j (filtrarea) va

fi dată de relaţia:
∧ ∧ ⎡ ∧ ⎤
X j / j = X j / j −1 + K j ⎢ Y j − C j X j / j −1 ⎥ , (4.20)
⎣ ⎦
în care K j este matricea de corecţie care se determină astfel încât variaţia

ecartului de estimare să fie minimă. Definind matricea covarianţelor erorilor de
estimare:
⎡⎛ ∧ ⎞ ⎛ ∧ ⎞
T ⎤
P j / j −1 = E ⎢⎜⎜ X j − X j / j −1 ⎟⎟ ⎜ X j − X j / j −1 ⎟
⎜ ⎟
⎥, (4.21)
⎢⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎥
⎣ ⎦
Kalman a demonstrat că :
P j / j −1 = Φ j , j −1Pj −1 / j −1Φ Tj , j −1 + Q j −1 ; (4.22)
P j / j = Pj / j −1 − K j C j Pj / j −1 , (4.23)
în care Q este matricea de covarianţă a matricii U. În continuare, folosind

relaţiile anterioare, se aplică următorul algoritm de calcul:
La momentul 0 se estimează E ( X 0 ) şi P0 / 0 ; se obţin apoi X 1 / 0 şi P1 / 0 .

La momentul 1 se calculează K1 , X 1 / 1 , X 2 / 1 şi P2 / 1 .
........................
La momentul j se calculează K j , X j / j , X j −1 / j şi P j +1 / j .
Deci, în prima etapă se scrie ecuaţia dinamică a sistemului în formă lineară şi

ecuaţia de măsurare. În cea de a doua etapă de aplicare a filtrului Kalman se
verifică linearitatea sistemului, distribuţia normală a reziduurilor şi caracterul
lor aleator (zgomote albe). Se observă că estimarea lui E ( X 0 ) şi P0 / 0
comportă un grad de subiectivism, dar pe măsură ce procesul evoluează în timp,
aproximarea iniţială are o influenţă din de în ce mai redusă. În etapa a treia se
aplică algoritmul prezentat anterior.
O detaliere a aplicării filtrului Kalman pentru reactualizarea prognozelor este
prezentată de Roche (1987a) şi Şerban (1990). Procedura de filtrare Kalman
este eficientă pentru durate mici ale prognozei, iar aplicarea sa presupune
linearitatea modelului de simulare dinamică. Filtrul Kalman poate furniza
intervalul de încredere a valorilor prognozate, permiţând astfel determinarea
probabilităţii de eşec al prognozei.
4.2.5. PROCEDURA DE REACTUALIZARE CORA
Aplicarea procedurii Kalman nu este eficientă în cazul utilizării modelelor

matematice de tip “ploaie - scurgere”; în România se foloseşte un procedeu mai
complex de reactualizare, denumit CORA (Şerban, 1990). Această procedură
analizează tipul de eroare, aplicând corecţiile corespunzătoare. Procedura are
două etape: etapa de reactualizare grosieră şi etapa de reactualizare fină.
○ Reactualizarea grosieră se aplică numai dacă nu este respectată condiţia:
e j ≤ TE j , (4.24)
în care e j reprezintă eroarea dintre hidrograful simulat şi hidrograful măsurat

la momentul j , iar TE j este pragul de eroare admis în prognoză.
În continuare pot apărea următoarele cazuri:
Dacă eroarea este de amplitudine, atunci se corectează variabilele de
intrare (ploaia) între momentele J-K şi J cu un coeficient definit de relaţia:
J
∑ QM i
CPj = i=J −K , (4.25)
J
∑ QSi
i=J −K
în care:
QM i şi QSi reprezintă debitele măsurate, respectiv simulate prin model
la momentul i;
J - momentul elaborării prognozei;
K ≅ 0,7 KHU , unde KHU este durata hidrografului unitar.

Procedura de corecţie se aplică în mod iterativ, până când se respectă condiţia
(4.24). În cazul în care prognozistul are informaţii că trebuie modificaţi
parametrii subrutinei de ploaie netă, coeficientul de corecţie se poate aplica
direct ploii nete.
Dacă erorile sunt de fază, atunci se face doar un decalaj al hidrografului
calculat .
Dacă erorile sunt de formă, atunci se va alege alt tip de hidrograf unitar
decât cel utilizat în model.
○ Reactualizarea fină se aplică după cea grosieră, dar numai după ce s-a
ajuns la respectarea condiţiei (4.24).
Pentru subbazinele din amonte, debitul QF j +1 prognozat la momentul j se
obţine cu relaţia:
QF j +1 = k r QM j + v1 I j +1 + v2 I j + v3 I j −1 + ..... , (4.26)
în care:
v1 = u1
v2 = u2 − k r u1 (4.27)
v3 = u3 − k r u2 .
Notaţiile au următoarea semnificaţie:

u1 , u2 , u3 , ... sunt ordonatele hidrografului unitar;
I j +1 , I j , I j −1 , ... este ploaia netă la momentele j+1, j, j-1, …
kr - parametru de propagare
QM j - debitul măsurat la momentul j.
În cazul sectoarelor de râu din aval se aplică următoarea relaţie de corecţie:
QF j = k r QM j −1 + v1QAF j + v2QAF j −1 (4.28)

în care:
∆T
−
k r = e τ (1− x )
τ
v1 = 1 − ( 1 − kr ) (4.29)
∆T
τ
v2 = ( 1 − kr ) − kr .
∆T
Notaţiile au următoarea semnificaţie:

QF j este debitul prognozat la momentul j;
QM j −1 - debitul măsurat la momentul j-1;
∆t - pasul de timp al modelului;
QAF j şi QAF j −1 sunt debitele afluente în sectorul de râu considerat la
momentele j, j-1;
τ şi x - parametrii modelului Muskingum, utilizaţi la
propagarea viiturii prin albie.
Procedeul CORA se aplică în cazul modelului de prognoză VIDRA de tip
“ploaie-scurgere” (Şerban, 1995), operaţional în activitatea de prognoză a
viiturilor din România.
4.3. DISEMINAREA AVERTIZĂRILOR, PROGNOZELOR

HIDROLOGICE ŞI INFORMAŢIILOR CURENTE ASUPRA VIITURII
Avertizarea hidrologică şi prognoza viiturilor, cuplate cu informaţiile privind

evoluţia în timp a acestora, constituie elementele de fundamentare a deciziilor
pentru apărarea de inundaţii. Informaţiile privind caracteristicile viiturilor sunt
transmise de serviciul de prognoză hidrologică din Institutul Naţional de
Meteorologie şi Hidrologie, respectiv de serviciile corespunzătoare ale
Autorităţilor bazinale de ape. Procesul de informare a decidenţilor sau
populaţiei reprezintă diseminarea informaţiilor, avertizărilor hidrologice şi
prognozelor de viitură.
În general trebuie făcută distincţia între “avertizarea hidrologică” şi
“avertizarea de producere a viiturii”. Avertizarea hidrologică are la bază
măsurarea caracteristicilor viiturii sau a ploii generatoare a cărei valoare a
depăşit un prag dat, fie un calcul al debitelor sau nivelurilor maxime rezultate în
urma unui fenomen meteorologic periculos susceptibil de a provoca inundaţii.
Pragurile caracteristice sunt mărimi zonale, pluviometrice şi hidrometrice,
stabilite în instrucţiuni special elaborate (H.G. nr. 638/1999, publicată în M. Of.
al României, Partea I, nr. 385/1999). Avertizarea de producere a viiturii, bazată
pe analiza şi evaluarea rapidă a încrederii în relevanţa avertizării hidrologice sau
a prognozei viiturii, reprezintă decizia de a lansa alerta de inundaţie.
În cele mai multe cazuri procesul de diseminare conţine două etape:
− prima etapă, imediat următoare elaborării avertizării hidrologice şi/ sau
prognozei viiturilor, constă în diseminarea informaţiei la “primul
utilizator”, care de obicei este persoana sau factorul care decide asupra
lansării acţiunii de apărare;
− a doua etapă (alerta sau avertizarea de viitură) reprezintă diseminarea de

factorul de decizie către “utilizatorul final” a hotărârii de intrare în
dispozitiv de acţiune şi apărare; “utilizatorul final” este deopotrivă
organul de apărare civilă, autoritatea bazinală şi locală de ape care
gestionează lucrările hidrotehnice cu funcţie de apărare de inundaţii sau
de micşorare a efectelor acestora (diguri, acumulări permanente şi
acumulări nepermanente, derivaţii de ape mari), precum şi populaţia.
Există situaţii speciale, caracterizate de un timp de anticipare foarte scurt, în
care diseminarea avertizării hidrologice se face direct la utilizatorul final;
diseminarea în două etape ar dura prea mult, iar orice măsură ulterioară ar fi
superfluă. Asemenea situaţii se întâlnesc în special în bazine mici, în care au loc
viituri rapide: informaţiile existente pot arăta că producerea unei viituri este
iminentă sau că o viitură s-a înregistrat deja la o staţie hidrometrică dintr-o zonă
amonte a bazinului; în această situaţie, observatorul de la staţie trebuie să
avertizeze imediat organele locale ale obiectivelor social-economice din aval, în
special din localităţi. Salvarea vieţii oamenilor nu permite amânări pentru
aşteptarea unor decizii luate la nivel ierarhic superior.
Cu toate acestea, dacă prognoza meteorologică la scară de spaţiu limitată
(modele de tip LAM) sau facilităţile radar furnizează informaţii asupra
posibilităţii de producere a unor viituri rapide, avertizarea hidrologică poate fi
diseminată la organele decidente, care dispun intrarea în dispozitiv de apărare şi
alertare a populaţiei. Este recomandabil a realiza o primă avertizare, bazată pe
previziune meteorologică, cu mult timp înainte (24 - 48 ore); rolul mass media
care difuzează o avertizare cât mai timpurie a populaţiei în zone endemice de
formare a viiturilor rapide este deosebit de important. Beneficiarul în acest caz
îl constituie populaţia rurală, care dispunând de o informare prealabilă asupra
unei viituri probabile, are posibilitatea de a salva bunurile de valoare.
În cazul viiturilor regionale (lente) avertizarea hidrologică şi prognoza
trebuie diseminată mai întâi la organele de decizie, care în condiţiile unui
anumit grad de incertitudine a avertizării şi prognozei hidrologice, trebuie să
adopte hotărâri care pot conduce eventual la pagube. De exemplu, decizia de
pregolire a unei acumulări, pe baze informaţionale sau de calcul precare, poate
conduce la pierderea unor volume importante de apă, care nu pot fi recuperate
pe termen scurt.
Procesul de diseminare a avertizărilor şi prognozelor hidrologice trebuie
planificat, iar fluxul de informaţie diseminată trebuie stabilit funcţie de situaţiile
concrete din bazin, de condiţiile de formare a viiturilor şi de situaţia socio-
economică sau de mediu a zonei considerate.
Pentru a asigura o eficienţă maximă în diseminarea avertizărilor şi
prognozelor de viitură trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
− transmiterea mesajului la utilizator să se facă rapid;
− mesajul să fie complet, corect şi reactualizat;
− mesajul să fie transmis la adresă precisă.
De regulă, rapiditatea transmiterii la utilizator se asigură prin mass media,

dar şi prin alte mijloace specifice, dintre care sunt de reţinut cele sonore.
Mesajele trebuie să precizeze riguros locul, zona şi momentul la care se
aşteaptă evenimentul şi să conţină informaţii simple dar relevante, complete şi
reactualizate privind magnitudinea fenomenului (debit maxim, volum, durata de
creştere a undei, forma acesteia, durata de atingere a nivelului de inundaţie etc.).
În ceea ce priveşte frecvenţa cu care se face reactualizarea prognozelor, de
obicei aceasta este predefinită. În mod curent informările se fac la orele 6,00 şi
13,00, sub forma unor mesaje standard. Un exemplu de mesaj de informare
curentă asupra evoluţiei viiturii şi de prognoză a acesteia este prezentat în
tabelul 4.3.
Frecvenţa de diseminare a informărilor curente şi prognostice se poate
modifica în sensul creşterii acesteia, dacă totalitatea datelor hidrometeorologice
primite până la un moment dat este de natură să îmbunătăţească substanţial
calitatea prognozei sau să aducă elemente noi privind evoluţia viiturii,
implicând o modificare a acţiunilor de apărare. De exemplu, deversarea unui dig
conduce în scurt timp la ruperea sa; acest fapt, semnalat de către serviciul de
prognoză, necesită deplasarea rapidă a echipelor de intervenţie pentru realizarea
lucrărilor de apărare care se impun. Un caz special îl reprezintă apariţia unor
nuclee de ploaie de mare intensitate în interiorul unei zone afectată de viituri
regionale, care sunt produse de ploi puternice de front. Aceste situaţii, destul de
frecvente, conduc la producerea unor viituri rapide în bazine mici; organele de
decizie şi organele locale trebuie informate imediat pentru a putea lua în cel mai
scurt timp măsuri de salvare a populaţiei. Asemenea avertizări hidrometeo–
rologice se elaborează pe baza informaţiilor provenite de la radarele meteo–
rologice.
Un element de maximă utilitate în procesul de luare a deciziei îl constituie
evaluarea intervalelor statistice de încredere ale valorile prognozate, atât la
momentul iniţial, cât şi la momentele succesive în care se face reactualizarea
prognozei, pe măsura acumulării de noi informaţii asupra desfăşurării
evenimentului hidrometeorologic. Intervalele de încredere sau probabilitatea cu
care se vor produce anumite valori trebuie transmise concomitent cu valorile
prognozate; de exemplu, de mare utilitate este un mesaj de tipul: “cu o
probabilitate de 80% debitul maxim va avea o valoare de 2.300 m 3 /s “.
Căile de transmisie a mesajelor de avertizare hidrologică şi prognoză a viiturii
trebuie prestabilite, astfel încât atât beneficiarii de informaţie din categoria
“prim utilizator”, cât şi cei care se găsesc în cazurile speciale prezentate anterior
ca “utilizator final” să fie alimentaţi continuu cu informaţii prognostice,
conform protocoalelor sau reglementărilor în vigoare.
4.4. DECIZIA DE ACŢIONARE ŞI DISEMINARE A ALERTEI

DE INTRARE ÎN DISPOZITIV DE APĂRARE
Organul de decizie ia în considerare datele prognostice relevante şi

informaţiile asupra desfăşurării fenomenului, apreciind dacă bazinul considerat
se găseşte într-unul din următoarele cazuri:
Situaţia de atenţie, definită prin existenţa unei prime avertizări
hidrologice calitative sau la atingerea unor cote de atenţie în bazin. În faza de
atenţie se trece la îndesirea observaţiilor de niveluri şi de măsurători
hidrometrice şi pluviometrice, se verifică starea aparaturii şi se asigură
condiţiile de curgere a apei în albie, degajând secţiunile obturate de vegetaţie
sau de plutitori (poduri, zone îngustate).
Situaţia de alertă, declanşată în momentul în care informaţiile hidro–
meteorologice şi/ sau avertizările hidrologice indică cu un grad mare de
probabilitate producerea unei viituri care generează inundaţie. Instituirea stării
de alertă implică în mod necesar activarea comisiilor de apărare, care, în
conformitate cu planurile de acţiune prestabilite vor desfăşura activităţile
pregătitoare pentru intrarea în dispozitiv a echipelor de intervenţie operativă şi a
populatiei valide.
Situaţia de pericol sau de urgenţă, definită de informaţiile hidrologice
care indică producerea iminentă a inundaţiilor.
În aceste situaţii există următoarele direcţii de acţiune ale organelor
decidente:
Planurile de diseminare a alertei utilizatorilor trebuie să fie detaliate şi să
includă căile de bază şi de rezervă ale fluxului informaţional, mijloacele şi
modurile de alertare, macheta conţinutului mesajelor, precum şi zonele
inundabile funcţie de magnitudinea fenomenului. Aceste planuri, care trebuie
cunoscute de organele apărării civile şi de autorităţile bazinale de ape, sunt
disponibile la organele administraţiei locale, putând fi consultate şi de populaţie.
Planurile sunt elaborate pe zone pentru a putea fi uşor identificate de organele
de intervenţie şi de populaţie.
Nominalizarea persoanelor cu responsabilităţi din rândul populaţiei,
precum şi repartizarea din timp a unor sarcini concrete funcţie de amploarea
fenomenului. Factorii responsabili sunt instruiţi asupra modului de folosire a
alertei diseminată la diverse niveluri ierarhice (local, judeţean, bazinal).
Diseminarea avertizării de producere a viiturii şi intrarea în dispozitiv de
acţiune se realizează prin combinarea mijloacelor de transmitere mass media cu
diverse sisteme de alertă. În vederea informării populaţiei şi organelor de
intervenţie se folosesc diverse sisteme de alarmă, grupate în două mari
categorii:
a. Diseminare de avertizări disponibile pentru populaţie, utilizând:

− posturi de radio locale, care transmit:
- anunţuri;
- prognoze meteorologice şi hidrologice elaborate de INMH sau de
către serviciile de prognoză ale autorităţilor de ape;
- informaţii privind traficul pe şosele şi autostrăzi;
− posturi de televiziune, pentru:
- ştiri flash;
- teletext;
- prognoze meteorologice şi hidrologice.
Aceste mijloace de transmitere pe scară largă au fost recent completate în
Marea Britanie, prin realizarea unui “Sistem de înregistrare de mesaje” cunoscut
sub numele de Floodcall (Pelleymounter, 1998). Floodcall este un sistem care
permite accesul la 152 “cutii poştale” în care se stochează informaţii privind
producerea viiturilor pentru o localitate dată. Accesul la sistem se face printr-un
număr de telefon, unic la nivel naţional. Toate cutiile de mesaje sunt disponibile
prin folosirea unor menuu-uri activate de taste sau chiar de voce. În mod
alternativ, sunt stabilite numere scurte de cod care îndrumă pe cel care a făcut
apelul direct la cutia de mesaje corespunzătoare zonei de care acesta este
interesat. Sistemul Floodcall este capabil să deservească un număr mare de
utilizatori şi devine astfel calea principală de acces a populaţiei la ultimele
informaţii privind viiturile.
b. Diseminarea de alarme de producere iminentă a viiturii, direcţionate către
persoane individuale sau grupuri de persoane; acestea mijloace pot fi:
− sisteme de vehicule care să difuzeze rapid informaţia;
− persoane însărcinate special cu supravegherea viiturilor (picheri, obser–
vatori hidrometri etc.);
− sirene;
− contact direct în “lanţ”.
În cadrul acestei categorii de alertă, a fost dezvoltat recent, tot în Marea

Britanie, un sistem naţional foarte modern şi eficient, numit “Mesajul vocal
automat” (Automatic Voice Messaging - AVM). Acest sistem furnizează
mesaje de alertă preînregistrate, transmise rapid la un grup de numere de telefon
selectate anterior, aparţinând persoanelor care devin active în acţiunile de
apărare de inundaţii. Fiecare din centrele de decizie asupra lansării alertei este
înzestrat cu propriile sale echipamente de transmisie şi poate lansa pe 30 linii
digitale un număr de 1.600 de mesaje cu durata de 1 minut. Sistemul are
facilităţi de confirmare a primirii mesajelor, poate transmite mesajele pe sisteme
de înregistrare cu control asupra recepţionării şi poate emite fax-uri sau mesaje
pe telefoane mobile. Persoanele încunoştinţate pot confirma imediat primirea
mesajului apăsând o tastă. Sistemul AVM dispune de o bază de date capabilă
să-i asigure contactul cu 20.000 de beneficiari, fiind un instrument deosebit de

util prin care se înştiinţează populaţia; aceasta se poate informa apoi periodic
prin sistemul Floodcall, dispunând de date atât prognostice, cât şi curente
asupra evoluţiei viiturii.
Sistemele AVM şi Floodcall lucrează în tandem, primul “dând semnalul”, iar
al doilea oferind periodic informaţii, fiind utile atât echipelor de intervenţie, cât
şi populaţiei care trebuie să participe direct în acţiunile de limitare a efectelor
inundaţiilor. Populaţia, atât prin pregătirea anterioră, cât şi prin cunoaşterea
efectivă a particularităţilor viiturii prognozate sau în curs de desfăşurare, va şti
să acţioneze alături de echipele de salvare fără a le stânjeni activitatea.
Utilizarea acestor sisteme moderne conduce la împlinirea dezideratului ca
populaţia să participe activ la apărarea de inundaţii, depăşind stadiul actual de
confuzie privind rolul diferitelor autorităţi în lansarea alertei şi micşorarea
efectelor inundaţiilor.
Prin implementarea acestor sisteme moderne de alertă se evită totodată
ocolirea transmiterii informaţiei şi deci întârzierile în luarea deciziei de intrare
în dispozitiv de apărare.
4.5. MODELE INTEGRATE ŞI “SISTEME SUPORT” DE DECIZIE.

DEZVOLTĂRI NOI ÎN MODELARE
Decizia de apărare şi indicaţiile speciale de acţiune, în afara celor standard
prevăzute în planurile de intervenţie, se iau în funcţie de prognoza hidrologică
(atingerea probabilă a celor trei niveluri de apărare), precum şi pe baza
informaţiilor privind starea sistemului (condiţii iniţiale social-economice şi de
mediu). Decizia ia în considerare în cea mai mare măsură atât informaţia
furnizată de prognoza hidrologică, cât şi pagubele probabile, funcţie de
magnitudinea prognozată a evenimentului.
Luarea deciziei de apărare este afectată de un grad de incertitudine datorat
erorilor inerente care caracterizează prognoza hidrologică şi evaluarea
pagubelor în avans (incertitudinea intrării în sistemul de decizie), respectiv de
însăşi incertitudinea procesului de luare a deciziei. Incertitudinea este
importantă mai ales în fazele incipiente ale prognozei hidrologice, iar
micşorarea incertitudinii rezultatului prognozei nu conduce totdeauna la
creşterea certitudinii deciziei. Legătura dintre incertitudinea intrării în sistemul
de decizie şi incertitudinea deciziei se poate schematiza ca în figura 4.11.
Pentru a studia optimizarea deciziei, fie se aplică diferite modele de
prognoză şi de evaluare a pagubelor pentru o situaţie concretă de viitură, fie se
utilizează acelaşi model pentru mai multe viituri similare.
Incertitudinea deciziei are două niveluri:
Dacă trebuie întreprinsă sau nu o acţiune.
Ce opţiune se va adopta în cazul în care se decide să se întreprindă ceva?
Scenarii Criterii de
decizie
Incertitudinea intrării în sistemul

(limite)
de decizie
Date măsurate MODELE Intrarea în Decizia şi
şi extrapolate Parametrii sistemul de incertitudinea
de agregare a decizie deciziei
formelor funcţionale
MĂSURI DE
MICŞORARE A
EFECTELOR
INUNDAŢIILOR
Figura 4.11. Interacţiunea dintre incertitudinea intrării în procesul de decizie

şi incertitudinea deciziei.
La primul nivel, incertitudinea deciziei rezultă mai degrabă din incertitudinea

avertizării sau prognozei viiturii decât din incertitudinea mărimii pagubelor la
caracteristicile probabile ale inundaţiei.
La al doilea nivel, incertitudinea deciziei depinde de incertitudinea relativ
importantă a intrărilor în sistemul de decizie. Incertitudinea deciziei este
marcată şi de faptul că în componenţa pagubelor intră o serie de valori
“nemonetare”, ca de exemplu vieţile omeneşti sau aspecte ale protecţiei
mediului (împrăştierea hidrocarburilor în albia majoră prin inundarea sistemelor
de depozitare a acestora, contaminarea cu poluanţi etc.).
Analiza unor parametri ai deciziei, prin care se reduce incertitudinea acesteia
fără a aştepta reducerea incertitudinii “intrării“, conferă opţiunii atributul de
robusteţe care se determină prin analiza de senzitivitate a modelului de decizie.
În ultima perioadă s-au dezvoltat două direcţii noi privind modelarea
producerii viiturilor şi elaborarea deciziilor de gestiune a acestora:
Cuplarea modelelor hidrologice şi hidraulice cu alte modele care descriu
procese naturale conexe. Ca exemple, se pot aminti modelele hidrologice cupla–
te cu modelele ecologice referior la impactul inundaţiilor asupra biocenozei din
albiile majore şi zonele umede limitrofe acestora, sau modelele hidrologice
cuplate cu modelele atmosferice pentru studiul impactului modificărilor clima–
tice (Mika, 1998). Însăşi cuplarea modelelor hidrologice cu cele hidraulice
reprezintă o abordare de dată relativ recentă, favorizată de dezvoltarea perfor–
manţelor şi vitezei de calcul. Necesitatea acesteia se face simţită mai ales în
cazul în care prognoza viiturii, obţinută cu un model hidrologic, indică iminenţa
ruperii unor diguri; inundarea albiei majore şi propagarea viiturii în noile con–
diţii reprezintă un proces care se poate simula numai cu modelele hidraulice.
Integrarea unor modele în cadrul procedurilor de “suport de decizie”,

furnizând factorilor decidenţi instrumente cu caracter cât mai obiectiv.
Ambele abordări implică un efort multidisciplinar; integrarea modelelor de
tip hidrologic/ hidraulic şi ecologic presupun cooperarea dintre hidrologi/
hidraulicieni şi ecologi, în timp ce sistemele de tip “suport de decizie” implică
încorporarea ingineriei tradiţionale în ştiinţele naturii.
Un “sistem - suport” furnizează factorilor de decizie din domeniul gestiunii
apei instrumentele necesare alegerii obiective a unei acţiuni, reducând
elementele de subiectivism generate atât de incertitudinea rezultatului
prognozei, cât şi de factori independenţi de aceasta. “Sistemele - suport”
consideră luarea deciziei un proces complex, alături de elementele prognostice
hidrologice, intervenind cantitativ problemele economice, social-politice şi de
mediu. Un “sistem–suport “ de decizie poate fi privit drept inteligenţă
artificială, calculatoarele fiind utilizate nu numai pentru a defini viiturile în
condiţii hidrometeorologice cunoscute sau pentru evenimente pluviale
prognozate (atât în regim natural, cât şi în configuraţii date ale stării sistemelor
hidrotehnice), ci şi pentru a suplini lipsa de experienţă în luarea deciziei.
Însăşi modelele integrate sunt elemente constitutive ale sistemelor de decizie.
Transformarea ieşirilor din aceste modele în decizii se face prin cuplarea lor cu
alte tipuri de informaţii (infrastructura, posibilităţile de control al apelor mari,
starea economico-socială a zonei în discuţie etc.) stocate într-o bază de date.
Sistemul expert este format din baza de date menţionată anterior şi “motorul
de inferenţă” sau instrumentul de deducţie bazat pe proceduri de analiză
“multi-obiectiv” (Refsgaard şi HavnØ, 1997), incluzând:
Metode logice şi numerice de optimizare în timp real, bazate pe modele
de prognoză hidrologică şi pe o varietate de scenarii de operare. Decizia se
reactualizează de fiecare dată când apar informaţii semnificative.
Sisteme de control în timp real, bazate pe algoritmi de sistem expert (de
exemplu algoritmi de reţele neuronale). Aceşti algoritmi se adaptează atât la
situaţii reale, cât şi la situaţii simulate, pentru a furniza evaluări asupra
operaţiilor curente şi a-şi îmbogăţi “inteligenţa” pe această bază.
Sisteme de gestiune a viiturii care utilizează proceduri GIS pentru
fundamentarea deciziilor şi operaţiilor de salvare. Aceste sisteme ţin cont de:
amplitudinea viiturii prognozate, efectul posibil al acesteia asupra populaţiei şi
infrastructurii, condiţiile de adăpostire a populaţiei evacuate, sectoarele de râu
ale căror diguri sunt mai sensibile la rupere etc.
Utilizarea în practică a algoritmilor de “învăţare” a calculatorului este încă în
fază incipientă, dar dezvoltările din acest domeniu vor lărgi posibilităţile de
înglobare a tuturor aspectelor de planificare şi gestiune operativă.
4.6. RAPOARTELE DE INFORMARE PRIVIND ACTIVITATEA

OPERATIVĂ DE APĂRARE DE INUNDAŢII
Intervenţia operativă are loc în conformitate cu planurile de apărare şi cu

reglementările care derivă din instruirea populaţiei şi a echipelor de acţiune.
Aceste activităţi sunt prevăzute înainte de producerea inundaţiei; conţinutul lor
pentru nivel local, comunal, bazinal, este prezentat în detaliu în subcapitolul 3.5.
Aplicarea planurilor se face cel mai adesea în condiţii în care elemente
neaşteptate conduc la abateri mai mult sau mai puţin importante de la planificări
riguroase. Alegerea celor mai bune soluţii implică o abordare elastică a
echipelor de intervenţie şi a populaţiei, precum şi o experienţă îndelungată. În
cazul producerii unor viituri regionale care se manifestă pe teritorii întinse, prin
inundaţii de mare amploare, duratele de intervenţie sunt de ordinul zilelor.
Urmărirea activităţii echipelor de intervenţie este necesară pentru ca organele
superioare ierarhic să cunoască în timp real atât evenimentele produse, cât şi
dificultăţile cu care se confruntă echipele de salvare, pentru ca acestea să poată
fi ajutate cu material logistic cu caracter special (elicoptere, avioane,
ambarcaţiuni cu motor etc.) sau chiar cu noi forţe de intervenţie.
Conţinutul rapoartelor operative care se transmit zilnic în timpul acţiunilor de
apărare de inundaţii de către comandamentele agenţilor economici şi consiliile
locale de apărare către comisiile ierarhic superioare este următorul:
− condiţiile de formare a viiturii, modul de manifestare a acesteia
(rapiditatea creşterii nivelurilor, durata şi momentul în care s-au produs
nivelul de inundaţie, nivelul de pericol şi culminaţia);
− modul în care a funcţionat sistemul informaţional hidrometeorologic,
precum şi contribuţia acestuia la eficientizarea măsurilor luate;
− elemente suplimentare care au favorizat creşterea nivelurilor peste
pragurile critice (blocaje de plutitori, albie neîntreţinută corespunzător, cu
rezistenţe hidraulice mari datorate în special vegetaţiei);
− data şi ora intrării în dispozitiv de apărare pe faze, corespunzător atingerii
pragurilor critice (atenţie, inundaţie, pericol, culminaţie); aceste elemente
se furnizează la nivel de unităţi administrative şi de râuri;
− inventarul distrugerilor sau stricăciunilor provocate gospodăriilor popu–
laţiei, obiectivelor social – economice, terenurilor agricole, podurilor şi
podeţelor, lucrărilor hidrotehnice şi staţiilor hidrometrice;
− distrugeri sau întreruperi ale funcţionării normale a drumurilor, şoselelor
şi căilor ferate, căilor de telecomunicaţie, liniilor de transport al energiei
electrice, sistemelor de alimentare cu apă şi canalizare, cu menţionarea
perioadei de întrerupere în funcţionare, precum şi a datei şi orei la care
efectele inundaţiei au fost înlăturate;
− cauzele distrugerilor: revărsări ale apei râurilor peste maluri, curgeri pe

versanţi, ape provenite din barări naturale (zăpoare) sau artificiale, colma–
tări cu material adus de ape, prăbuşiri de maluri, alunecări de teren etc.;
− descrierea situaţiilor critice care au dus la evacuarea persoanelor,
animalelor şi a bunurilor materiale, modul în care s-a acţionat şi
mijloacele folosite, măsurile de cazare şi asistentă socială a persoanelor
evacuate, numărul acestora şi ajutoarele materiale acordate în primă
instanţă;
− încetarea stării de apărare, cu precizarea datei şi orei;
− lista cu datele complete privind pierderilor de vieţi omeneşti, precum şi
împrejurările care le-au cauzat;
− modul în care s-a colaborat cu echipele de intervenţie şi cu populaţia din
zonele afectate din amonte;
− modul în care s-au transmis informaţii la obiectivele şi localităţile
afectate de inundaţii din aval;
− modul în care s-a conlucrat, s-au transmis şi s-au primit informaţiile
prevăzute în protocoalele de colaborare cu ţările vecine în caz de
inundaţii;
− cerinţele de mijloace materiale suplimentare, gradul de urgenţă al
necesităţii acestora, asistenţa tehnică necesară şi asistenţa umanitară
acordată.
5
ETAPA DE ACŢIUNE
POST-INUNDAŢIE
5.1. OBIECTIVELE ACŢIUNILOR POST-INUNDAŢIE.
GESTIUNEA CRIZEI ÎN ACEASTĂ ETAPĂ
Etapa de acţiune post-inundaţie (sau post-criză) este constituită din

următoarele patru faze:
• Faza de evaluare sau de “inventar”, care cuprinde:
− analiza de detaliu a producerii şi desfăşurării fenomenului de viitură din
punct de vedere hidrometeorologic şi hidraulic;
− analiza modului de informare hidrometeorologică şi de funcţionare a
sistemului informaţional de avertizare şi prognoză hidrologică a viiturii;
− analiza deciziilor şi a modului de intervenţie operativă în perioada de
criză;
− estimarea pagubelor şi analiza necesităţilor.
Primele două tipuri de analiză care se efectuează de către hidrologi au ca
obiectiv îmbunătăţirea cunoaşterii ştiinţifice a fenomenului şi îmbogăţirea
experienţei de elaborare a prognozelor şi de diseminare a avertizărilor hidro–
meteorologice. A treia analiză priveşte corectitudinea deciziilor, gradul de
cuprindere a fenomenului periculos, mijloacele şi modul în care s-au efectuat
intervenţiile pentru reducerea efectelor inundaţiilor, contribuind astfel la
creşterea competenţei în stabilirea măsurilor necesare pentru diverse
caracteristici şi moduri de producere a viiturilor. Analiza referitoare la evaluarea
pagubelor şi stabilirea necesităţilor materiale este crucială, întrucât de ea
depinde alocarea indemnizaţiilor, subvenţiilor şi a oricărui alt tip de ajutoare.
• Faza de restaurare şi reconstrucţie după terminarea inundaţiei sau
modul de gestiune post-criză. Restaurarea se referă la reînceperea vieţii
economice şi sociale afectate de inundaţie, iar reconstrucţia priveşte refacerea
bunurilor distruse şi a mediului afectat de inundaţii.
Etapa de acţiune post-inundaţie 287
• Faza de consiliere a întreprinderilor în perioada de redemarare şi

reconstrucţie. Această etapă are un rol deosebit în estimarea cât mai corectă a
necesităţilor întreprinderilor, în mobilizarea factorilor mai puţin implicaţi, în
înţelegerea reconstrucţiei ca o ocazie pentru modernizarea utilajelor şi a
aparaturii de lucru, precum şi în adoptarea măsurilor de preîntâmpinare
(preparare) şi prevenire necesare.
• Faza de gestiune a ajutoarelor financiare şi administrative, care are loc
pe baza evaluării pagubelor şi analizei necesităţilor de compensare parţială sau
totală a cestora. Această acţiune este necesară în vederea unei gestionări cât mai
eficiente a tuturor tipurilor de ajutoare financiare.
5.2. ANALIZA DE DETALIU A PRODUCERII ŞI DESFĂŞURĂRII

FENOMENULUI DE VIITURĂ DIN PUNCT DE VEDERE
HIDROMETEOROLOGIC ŞI HIDRAULIC
Analiza hidrometeorologică şi hidraulică se va întocmi sub forma unui

studiu care va conţine următoarele elemente:
− cauze meteorologice:
- cantităţi totale de precipitaţii căzute în bazin şi repartiţia lor spaţială sub
formă de izohiete;
- cantităţi deosebit de mari de ploaie căzută la staţiile pluviometrice
(posturi pluviometrice şi staţii meteorologice);
- distribuţia în timp a ploii la staţiile meteorologice, înregistrată la
pluviografe;
- intensităţi maxime orare şi pe intervale reduse de timp în cazul viiturilor
rapide;
- dacă este cazul, situaţia stratului de zăpadă (grosimea şi echivalentul de
apă, precum şi distribuţia spaţială în bazin);
- temperatura aerului înainte şi în timpul formării viiturii, în cazul în care
viitura are o componentă nivală;
− condiţii de umiditate a solului în bazin:
- ploi căzute anterior momentului începerii ploii care a declanşat viitura;
- exprimarea umidităţii solului prin indicele API de umiditate anterioară
în bazin, care se evaluează cu relaţia:
5
API = ∑ 0,9i ⋅ hi , (5.1)
i =1
în care i = 1... 5 este numărul curent al zilei anterioare zilei de

producere a ploii care a declanşat viitura, numerotarea zilelor având
loc în sens invers scurgerii timpului, iar hi este cantitatea de ploaie
înregistrată în ziua i;
− gradul de umplere a reţelei hidrografice în momentul căderii precipitaţiei
declanşatoare;
− debitul de bază al hidrografelor pe râuri în momentul începerii
precipitaţiei care a declanşat viitura;
− hidrografele undelor de viitură determinate la staţiile hidrometrice; pentru
a se pune în evidenţă duratele de propagare, hidrografele de pe râul
principal vor fi aşezate în câmpul aceloraşi axe de coordonate;
- prezentarea măsurătorilor de debite efectuate în perioada apelor mari;
metode de lucru şi mod de prelucrare;
- reconstituirea debitelor maxime folosind metode de calcul hidraulic;
- evaluări privind gradul de încredere în valorile debitelor de vârf ale
hidrografelor undelor de viitură;
− definirea în termeni de probabilitate de depăşire sau de durată medie de
repetare a debitelor maxime pentru întregul bazin hidrografic;
− efectuarea de lucrări hidrotopografice pentru determinarea profilului
longitudinal al suprafeţei libere a apei la culminaţia viiturii şi a profilelor
transversale (din km în km) cu marcarea nivelului maxim - aceste
elemente sunt de o deosebită utilitate pentru calibrarea modelelor
hidraulice ale mişcării nepermanente (v. § 3.3.3); de asemenea, în cazul
unor ruperi de diguri, ridicarea topografică a zonei inundate este necesară
în vederea calibrării modelelor de inundabilitate;
− analiza bilanţului scurgerii viiturii în conformitate cu modelul prezentat
în tabelul 5.1.
Tabelul 5.1
Calculul bilanţului volumelor de viitură
Nr. Râul Staţia / F Hm WT hT QB WS hS hp α

2
crt secţiunea [km ] [m] [106m3] [mm] [m3/s] [106m3] [mm] [mm]
Calculul de bilanţ al volumelor de viitură (Stănescu şi Ungureanu, 1999)

decurge astfel:
Cursul principal se împarte în k sectoare de calcul mărginite de staţii
hidrometrice (Stănescu, 1979), pe fiecare din acestea verificându-se închiderea
bilanţului volumelor de viitură. Această analiză se efectuează din amonte spre
aval între două staţii hidrometrice succesive de pe râul principal; între staţiile A
şi B intervin atât afluenţi controlaţi de staţii hidrometrice, cât şi afluenţi
necontrolaţi (fig. 5.1). Dacă există două sau mai multe staţii pe afluenţii mai
mari, atunci verificarea bilanţului se face şi pe afluenţi.
Pentru staţiile hidrometrice succesive A şi B de pe râul principal, la care
s-au determinat hidrografele undelor de viitură, se calculează volumul total
( WTA şi WTB ), precum şi volumul scurgerii superficiale ( WSA , respectiv WSB );
scurgerea hipodermică este inclusă în scurgerea superficială. Scurgerea de
viitură se determină prin tăierea hidrografului, separând debitul de bază (Drobot
şi Şerban, 2000).
Pe sectorul A-B, pentru fiecare din staţiile hidrometrice de pe afluenţii
râului principal se calculează în mod asemănător volumul total WTi şi volumele
scurgerii superficiale WSi , i = 1.... . n
Pentru fiecare subbazin controlat hidrometric se determină stratul scurs
hSi , precum şi stratul scurs la staţiile A şi B ( hSA şi hSB ), ca raport dintre
volumul scurgerii superficiale şi suprafaţa corespunzătoare.
Pentru staţiile A şi B, precum şi pentru staţiile corespunzătoare
subbazinelor controlate hidrometric, se determină ploaia mediată pe suprafaţă:
h ip , h pA , respectiv h pB .
Atât pentru bazinele A şi B, cât şi pentru subbazinele controlate
hidrometric se determină coeficienţii de scurgere α A , α B , respectiv αi , ca
rapoarte dintre stratul scurs şi stratul de ploaie precipitat obţinut prin mediere pe
fiecare bazin sau subbazin.
Pentru subbazinele care nu sunt controlate hidrometric se determină
ploaia mediată pe suprafaţa acestora, h pj , j = 1... m .
Figura 5.1. Schema de

verificare a bilanţului
volumelor viiturii.
Pe baza analogiei fizico-geografice a subbazinelor necontrolate hidro–

metric cu cele controlate de staţii (de exemplu, considerând valori apropiate ale
altitudinii medii Hm ale bazinelor de recepţie), precum şi ţinând seama de
precipitaţiile medii căzute pe bazine similare se atribuie fiecăruia din
subbazinele necontrolate j un coeficient de scurgere α j . Prin înmulţirea ploilor
căzute pe aceste bazine cu coeficienţii de scurgere atribuiţi rezultă valorile
j
scurgerii superficiale hS = α j ⋅ h pj .
În continuare, pentru subbazinele necontrolate hidrometric se obţin volu–
mele scurgerii superficiale WSj prin înmulţirea stratului hSj cu suprafeţa F j* şi
apoi volumele totale WTj ţinând cont de mărimea debitului de bază Q Bj al

fiecărui subbazin. Debitul Q Bj se determină funcţie de debitul de bază QiB la o
staţie care controlează un subbazin similar din punct de vedere fizico-geografic,
proporţional cu raportul suprafeţelor de recepţie ale celor două subbazine.
Se obţine volumul calculat WTB calculat pe baza de bilanţ la staţia B cu
relaţia:
n m
WTB calculat = WTA +∑ WTi + ∑ WTj . (5.2)
i =1 j =1
Dacă:
0,9 WTB calculat ≤ WTB ≤ 1,1 WTB calculat , (5.3)
atunci bilanţul se consideră satisfăcător. În continuare, procedeul se reia în mod

similar de la staţia B la staţia următoare şi aşa mai departe.
Destul de frecvent, datorită condiţiilor grele de lucru, în perioada viiturilor
lipsesc măsurătorile directe; principala cale de determinare a debitelor din
perioada de viitură rămâne reconstituirea acestora pe bază de calcul hidraulic,
care reprezintă însă un procedeu afectat de erori. Închiderea bilanţului
reprezintă o verificare intrinsecă a corectitudinii debitelor hidrografelor de
viitură, fiind obligatorie ca urmare a numărului redus de măsurători directe.
5.3. ANALIZA MODULUI DE INFORMARE HIDROMETEOROLOGICĂ

ŞI DE FUNCŢIONARE A SISTEMULUI INFORMAŢIONAL
DE AVERTIZARE ŞI PROGNOZĂ HIDROLOGICĂ A VIITURII
Evaluarea sistemelor informaţionale de avertizare şi prognoză a viiturilor se

efectuează cu un procedeu standardizat (OMM, 1995) propus Serviciilor
Naţionale de prognoză hidrologică de către Organizaţia Meteorologică
Mondială, denumit “Analiza managementului sistemelor de prognoză

hidrologică” (Management Overview of Flood Forecasting Systems - MOFFS).
Acest procedeu furnizează o măsură a performanţelor unui sistem de prognoză a
viiturilor pentru fiecare staţie de bază de prognoză şi pentru fiecare eveniment
de viitură. Indiferent de mărimea sau de gradul de complexitate a sistemului de
prognoză, această metodă permite cunoaşterea dificultăţilor din sistemul
informaţional în vederea perfecţionării acestuia; scopul final îl constituie
îmbunătăţirea încrederii în prognoza hidrologică a viiturilor, atât în ceea ce
priveşte precizia, cât şi timpul de anticipare. Acest sistem de evaluare este foarte
complex şi necesită un timp ceva mai îndelungat de analiză. De aceea, în cazul
viiturilor majore aplicarea sa este indicată pentru analiza post criză a sistemului
informaţional.
Orice deficienţă care se constată în timpul unei viituri, comparată cu
cerinţele minime CM se referă la următoarele componente:
− echipamentul hidrometric şi pluviometric;
− performanţele transmisiei şi prelucrării datelor;
− precizia, anticiparea şi diseminarea prognozelor.
Metoda de evaluare a unui sistem de prognoză a viiturilor constă în
acordarea unui punctaj cerinţelor minime pe care trebuie să le satisfacă sistemul,
urmată apoi de compararea cu punctajul pe care sistemul l-a obţinut în mod
concret pentru viitura care s-a produs. Acest din urmă punctaj se exprimă în
funcţie de realizările obţinute la o staţie de bază de prognoză. Notând realizările
cu R, diferenţa dintre cerinţele minime CM şi modul în care acestea au fost
îndeplinite în mod concret în cursul elaborării şi diseminării prognozei
constituie deficitul de realizare D:
D = CM − R . (5.4)
În cazul în care D < 0 este necesar să se întreprindă măsuri de îmbunătăţire

a sistemului de prognoză.
Elementele de ieşire dintr-un sistem de prognoză sunt previziunile referitoare
la depăşirea sau nedepăşirea nivelurilor de apărare. Întrucât nivelurile de
apărare influenţează în mod substanţial cerinţele pentru toate componentele
sistemului de prognoză, ele trebuie definite foarte atent. Se reaminteşte că
anticiparea prognozei reprezintă intervalul dintre momentul în care centrul de
prognoză notifică comisiilor de apărare împotriva inundaţiilor depăşirea
nivelurilor de apărare şi momentul în care depăşirea se produce. Durata
necesară pentru adoptarea unor măsuri eficiente de apărare se numeşte durata
de acţiune. Aceasta depinde de măsurile care trebuie luate, astfel încât ea nu
este aceeaşi pentru diferitele niveluri de apărare (cota de atenţie, cota de
inundaţie sau cota de pericol). Notificarea depăşirii nivelului de apărare la o
staţie de prognoză trebuie să se facă către utilizatorul imediat (comisiile de
apărare locale sau bazinale), înainte ca acest fapt să aibă loc.
În tabelul 5.2 se prezintă formularul utilizat pentru evaluarea performanţelor

sistemului de prognoză a viiturilor. Acest formular are două componente:
− partea A, care conţine caracteristicile staţiei de bază la care se elaborează
prognoza hidrologică;
− partea B, în care se trece punctajul referitor la cerinţele minime, realizări
şi deficit.
Aplicarea procedeului de evaluare a performanţelor unui sistem
informaţional de prognoză a viiturilor are loc în etape succesive (fig. 5.2). În
primul rând se determină cerinţele minime pentru ca sistemul să funcţioneze
eficient, iar apoi se determină realizările concrete ale sistemului informaţional.
Cu cât “deficitul” este mai mare, cu atât sunt necesare fonduri pentru
modernizarea sistemului, o mai bună organizare şi o disciplină mai severă în
funcţionarea acestuia.
Etapa1: Identificarea staţiei Etapa 6: Completarea valorilor

hidrometrice de bază la care se D > 0 şi recomandări pentru
elaborează prognoza viiturilor şi îmbunătăţirea performanţelor
completarea părţii A a prognozelor
formularului
Etapa 5: Calculul cu relaţia 5.4

Etapa 2: Completarea tabelului
a deficitului D pentru fiecare
5.2, partea B, coloana "Cerinţe
componentă (doar pentru valori
minime - CM", folosind sistemul
D > 0) şi apoi a valorii în
de punctaj din anexa 1
procente din CM
Etapa 3: Identificarea viiturilor Etapa 4: Determinarea, pentru

care depăşesc nivelul minim de viiturile selectate, a punctajului
apărare în secţiunea de prognoză; fiecărei componente pentru
completarea secţiunii 1 din "Realizările - R", folosind sistemul
tabelul 5.2 de punctaj din anexa 1
Figura 5.2. Etapele de evaluare a performanţelor

unui sistem informaţional de prognoză a viiturilor.
Tabelul 5.2
Formular pentru evaluarea prognozelor hidrologice ale viiturilor
PARTEA A: CARACTERISTICI PRINCIPALE ALE SISTEMULUI

DE PROGNOZĂ A VIITURILOR
Bazinul (km2): Staţia de bază de prognoză: Suprafaţa bazin:

Niveluri de apărare:
Cota de atenţie (cm): Cota de inundaţie (cm): Cota de pericol (cm):
Durata minimă de anticipare pentru:
Cota de atenţie (ore): Cota de inundaţie (ore): Cota de pericol (ore):
PARTEA B: PUNCTAJ MOFFS –

TABELE PENTRU STAŢIILE SELECTATE.
“CM”= Cerinţă minimă “R”= Realizări “D”= Deficit = (CM - R)
Secţiunea 1:Evenimente
1.1 Date
1.2. Nivel max.(cm)
1.3. Hmax prognozat
Tabele de punctaj MOFFS Max CM R D CM R D CM R D
Secţiunea 2:
Echipament hidrometric
2.1. Prognoze meteo. 5
disponibile
2.2. Date satelitare şi 5
radar
2.3. Reţea pluvio. 10
2.4. Reţea hidro. 10
2.5. Măsurători de debite 10
2.6. Idem la staţia de 10
prognoză
Total secţiunea 2 50 * * *
Secţiunea 3:
Prelucrare date
3.1. Primire prognoze 5
meteo
3.2. Date radar şi 5
satelitare
3.3. Transmisie date 5
ploaie
3.4. Transmisia datelor 5
hidro
3.5. Transmisia 10
prognozei
3.6. Transmisie la 10
utilizator
3.7. Tipul de model şi 5
operare
3.8. Echipament centru 5
de prognoză
Secţiunea 4:
Prognoze
4.1. Precizia 25
prognozelor
4.2. Diseminare la 10
primii utilizatori
4.3. Diseminare la 15
utilizatorii finali
TOTAL GENERAL 150
Suma totală a deficitelor negative
Suma deficitelor negative
(ca % din CM total)
5.4. ANALIZA DECIZIILOR ŞI A MODULUI

DE INTERVENŢIE OPERATIVĂ ÎN PERIOADA DE CRIZĂ
Analiza modului în care s-au luat deciziile operative în perioada de acţiune,

precum şi a acţiunii efective, se face în “Raportul de sinteză privind apărarea
împotriva inundaţiilor şi fenomenelor hidrometeorologice periculoase şi
accidentelor la construcţiile hidrotehnice” (H.G. 638/1999, publicată în M. Of.
al României, Partea I, nr. 385/1999), care se transmite Comisiei Centrale de
Apărare împotriva Inundaţiilor, în termen de 30 zile de la încetarea
fenomenelor. Acest raport se realizează de către comisii numite de primari şi de
reprezentanţi ai comitetelor locale de apărare, pe baza constatărilor comisiilor şi
comandamentelor locale. Raportul este validat de comisii de specialitate pe
domenii (drumuri, teren agricol, construcţii, reţele electrice, telefonie, lucrări
edilitare, sisteme de gospodărire a apelor, sisteme hidrotehnice), numite la nivel
de judeţ de către prefecţi.
Conţinutul sintetic al raportului este următorul:
− descrierea succintă a fenomenelor hidrometeorologice şi a evoluţiei acestora;

− compararea magnitudinii fenomenului cu mărimile caracteristice de apărare
(depăşiri ale cotelor de atenţie, inundaţie şi pericol);
− organizarea şi desfăşurarea pe etape distincte a acţiunilor operative de
apărare: măsuri pregătitoare, măsuri de alarmare, măsuri de intervenţie,
măsuri de evacuare;
− indicarea forţelor de intervenţie (apărare civilă, autorităţi de ape, populaţie)
şi mijloacelor utilizate pentru micşorarea efectelor inundaţiei;
− comportarea lucrărilor hidrotehnice de apărare, modul în care au fost operate
acumulările în raport cu regulamentele de exploatare;
− nominalizarea digurilor distruse, identificarea cauzelor şi măsurile luate
pentru limitarea distrugerilor prin pătrunderea apelor în incinte;
− prezentarea unor propuneri de alocare a resurselor materiale pentru repararea
şi supraînălţarea digurilor (dacă este cazul);
− înaintarea unor propuneri de casare a mijloacelor de intervenţie care nu mai
pot fi folosite;
− evaluarea efectelor inundaţiei asupra bunurilor materiale (pagube fizice şi
valorice), precum şi aprecieri asupra pagubelor indirecte sau indicatori ai
acestora (durate de întrerupere a circulaţiei sau a producţiei etc.); aceste
informaţii se înscriu tabelar, menţionându-se unităţile administrative,
cursurile de apă, suprafeţele afectate pe categorii (intravilan, teren agricol
sau industrial, drumuri, şosele etc.), perioada de submersie şi de afectare
până la drenajul apei şi evacuarea acesteia, precum şi cauzele producerii
inundaţiei (revărsări peste maluri, şiroire de apă pe versanţi, zăpoare etc.);
− evaluarea pierderilor de vieţi omeneşti, nominalizarea lor şi circumstanţele
în care s-au produs;
− elaborarea unor propuneri de îmbunătăţire a sistemului de informare şi de
luare a deciziilor, a activităţii de intervenţie şi a regulamentelor de exploa–
tare; de asemenea, se vor analiza modalităţile de finanţare atât din punct de
vedere valoric, cât şi al resurselor, măsurile necesare de conştientizare a
populaţiei privind riscul de inundaţie, precum şi de instruire a acesteia în
vederea creşterii eficienţei participării la acţiunile de apărare.
5.5. ESTIMAREA PAGUBELOR ŞI ANALIZA NECESITĂŢILOR
Analiza necesităţilor trebuie efectuată rapid şi cât mai precis posibil, deşi ea
se execută sub presiune şi în condiţii în care informaţiile referitoare la pagube
încă nu sunt complete. Imediat după retragerea apelor, populaţia şi agenţii
economici sunt preocupaţi în special de activităţile de desecare şi curăţire a
zonelor inundate, în vederea redemarării vieţii economice şi sociale, fiind puţin
interesaţi de estimarea pagubelor; ca atare, sarcina de evaluare rămâne în mod
prioritar în grija celulelor locale de criză, instituite încă din perioada de
inundaţie. Componenţa unei astfel de celule este următoarea: prefectul

judeţului, reprezentanţi ai organelor locale, cabinete de experţi specializate în
evaluarea costului pagubelor, organisme sociale şi fiscale, precum şi un
reprezentant al companiilor de asigurări, în cazurile în care se practică
asigurarea la inundaţie. O importanţă deosebită trebuie acordată înlocuirii
colectivelor locale de economişti şi tehnicieni, adeseori înfiinţate ad-hoc pentru
evaluarea costului pagubelor, cu birouri specializate de experţi. Aceste birouri
dispun de baze de date privind pagubele potenţiale pe tipuri de viituri şi pe zone
cu frecvenţă mare de inundare, putând furniza rapid costul pagubelor directe, cu
acurateţe şi obiectivitate, spre deosebire de colectivele locale, care de regulă
sunt interesate în supraevaluarea pagubelor. Mai mult decât atât, birourile de
experţi pot da răspunsuri mult mai precise asupra pagubelor indirecte,
dispunând de o mai bună înţelegere a mecanismului acestor pagube şi chiar de
analize a priori asupra impactului stagnării unităţilor industriale sau agricole.
La evaluarea costului pagubelor este necesar să participe şi societăţile
specializate de degajare, o categorie de agenţi insuficient de activă în prezent.
Aceste societăţi, înzestrate cu tehnică adecvată, au rolul de a elimina apa de
inundaţie care nu se poate evacua gravitaţional în albie, de a curăţi de aluviuni
şi de plutitori suprafeţele inundate, precum şi de a realiza decontaminarea
acestora (în special a zonelor industriale).
5.6. ACŢIUNI DE RESTAURARE ŞI RECONSTRUCŢIE

DUPĂ TERMINAREA INUNDAŢIEI
În acţiunile de restaurare şi reconstrucţie o atenţie deosebită trebuie acordată

intervalului necesar pentru declanşarea intervenţiei după retragerea apelor.
Întârzierea în intervenţie este definită ca fiind timpul dintre retragerea apelor şi
începerea activităţii societăţilor de degajare (drenaj, curăţire şi decontaminare).
Alături de înălţimea de submersie şi de durata submersiei, acest element consti–
tuie o variabilă de o deosebită importanţă, întârzierea în intervenţie conducând
la creşterea bruscă a pagubelor. Cu cât acest timp este mai redus, cu atât posi–
bilităţile de restaurare a bunurilor afectate, în special a utilajelor, sunt mai mari.
După un anumit interval de timp, bunurile lăsate în apă sunt distruse aproape
total; astfel, în cazul unor utilaje de înaltă tehnicitate procesul de coroziune se
instalează la nivel de ore. Înlocuirea maşinilor şi/sau utilajelor este singura soluţie
de reluare a procesului de producţie, dar cu cât maşinile sunt mai fragile şi mai
sofisticate, cu atât înlocuirea (deci redemararea producţiei) durează mai mult.
Întârzierea în intervenţia post criză a fost introdusă ca parametru în funcţiile
de pagube datorate inundaţiilor din bazinele Sena şi Loara (Ledoux, 1999).
Dincolo însă de utilizarea sa în calculul pagubelor, acest parametru
constituie un important factor în acţiunea de micşorare a efectelor inundaţiilor.
Pentru un număr de întreprinderi din zona inundabilă perioada critică de

intervenţie pentru salvarea utilajelor şi maşinilor este foarte scurtă, de la un
anumit prag consecinţele devenind ireversibile. Această situaţie arată că
intervenţiile post-criză trebuie ierarhizate, planificate şi puse în practică funcţie
de amploarea fenomenului şi de dezvoltarea social-economică a zonei. În
acţiunile post-inundaţie, ierarhizarea este cu atât mai dificil de luat în
considerare cu cât numărul de obiective inundate este mai mare.
La conceperea acţiunilor de intervenţie post-criză trebuie să se ţină seama de
scara fenomenului. În cazul unor inundaţii pe teritorii întinse, atât experienţa,
cât şi capacitatea fizică a echipelor de intervenţie este modestă, iar posibilităţile
de reacţie sunt limitate. În plus, pentru ca societăţile specializate în degajare să
poată acţiona, trebuie restabilită circulaţia rutieră şi feroviară; de asemenea, este
necesară reluarea alimentării cu apă şi energie electrică pentru a asigura pom–
parea apei din zone fără evacuare gravitaţional şi spălarea obiectivelor afectate.
În cazul unui dezastru major, aceste acţiuni necesită mult timp, fapt care agra–
vează situaţia întreprinderilor din zonă, cu implicaţii asupra populaţiei afectate.
Dificultăţile care intervin în acţiunile de intervenţie operativă post-criză
demonstrează faptul că după retragerea apelor activităţile trebuie să continue tot
atât de susţinut ca şi în perioada de desfăşurare a inundaţiei.
Eficienţa măsurilor post-inundaţie pentru reluarea cât mai rapidă a activităţii
într-o întreprindere depinde şi de capacitatea acesteia de a mobiliza mijloace
tehnice, umane şi financiare. Disponibilitatea financiară, un indicator al
fragilităţii faţă de investiţiile necesare pentru reconstrucţie în cazul unei
deteriorări masive a capacităţii de producţie, este funcţie de soliditatea
intreprinderii, de durata de oprire a activităţii şi de gradul de asigurare.
Dacă întreprinderea nu a fost afectată de inundaţii în trecut, dar poate fi
inundată de viituri majore, conducerea acesteia nu este suficient sensibilizată la
un asemenea tip de risc. Experienţa acumulată până în prezent arată că adesea
unele măsuri simple pot fi deosebit de eficiente în reducerea pagubelor. Aceasta
sugerează ideea unui “audit de inundaţie”, constând din investigarea, după
retragerea apelor, a întreprinderilor afectate, pentru a furniza informaţii asupra
modului în care au intervenit şi au asigurat mijloacele financiare menite să
atenueze situaţia de criză cu care s-au confruntat.
5.7. CONSILIEREA ÎNTREPRINDERILOR ÎN PERIOADA

DE RESTAURARE ŞI RECONSTRUCŢIE ŞI COORDONAREA
SISTEMULUI DE AJUTORARE A ACESTORA
Alături de prefecturi, o importanţă deosebită în restabilirea activităţilor de

producţie a întreprinderilor o au organismele de consiliere (Ledoux, 1999).
Acestea au rol de impulsionare în reînceperea activităţii, de consiliere privind
cele mai eficiente metode de restaurare şi reconstrucţie, precum şi de coordo–

nare şi gestionare a ajutoarelor financiare şi/sau facilităţilor fiscale care se
acordă întreprinderilor. Aceste activităţi necesită importante acţiuni de recen–
sământ, de evaluare şi de monitoring care se desfăşoară pe o perioadă îndelun–
gată. Activitatea organismelor de consiliere nu se mărgineşte doar la aspectele
financiare, ci implică şi un ajutor psihologic şi de îndrumare tehnică acordat
conducerii întreprinderilor; acest ajutor este esenţial mai ales pentru
întreprinderile mici şi mijlocii, care trebuie să rezolve simultan dificultăţi cu
care nu sunt obişnuite.
5.8. EVALUAREA GENERALĂ A EFICIENŢEI ANSAMBLULUI

ACTIVITĂŢILOR DIN FAZA DE ACŢIUNE
PENTRU MICŞORAREA EFECTELOR INUNDAŢIILOR
Atributele care definesc eficienţa avertizării la viitură sunt:

Conştientizarea avertizării - semnifică faptul că utilizatorii finali (organele
de intervenţie, de exploatare a acumulărilor şi de supraveghere a lucrărilor de
apărare) sunt în cunoştinţă de cauză înaintea producerii inundaţiei, iar mesajul
este corect recepţionat în concordanţă cu intenţiile de informare ale elaborato–
rului. Termenul de “avertizare de viitură” include avertizarea hidrometeorologică,
dar implică în plus luarea deciziei pentru alertarea factorilor ameninţaţi privind
producerea iminentă a inundaţiei şi pentru aplicarea măsurilor de apărare în
conformitate cu planurile existente şi cu particularităţile desfăşurării fenomenului.
Disponibilitatea de a răspunde mesajului - implică existenţa unor
persoane competente la locul de recepţionare a acestuia. Viituri ale căror
avertizări au fost primite în perioada sărbătorilor de iarnă sau de Paşte nu au fost
recepţionate sau au fost primite de persoane neavizate să le folosească în mod
corespunzător (de exemplu, paznicul de la primărie).
Capacitatea de a răspunde - presupune existenţa tuturor resurselor mate–
riale, umane şi financiare necesare pentru a acţiona conform planurilor de apă–
rare şi pentru a lua măsuri efective în vederea micşorării efectelor inundaţiilor.
Răspunsul efectiv - reprezintă intrarea în dispozitiv de apărare de
inundaţii şi luarea unor măsuri concrete, rapide şi eficiente de salvare a vieţilor
omeneşti şi a bunurilor şi de restaurare rapidă a situaţiei normale.
Fiecăruia dintre aceste atribute i se acordă un procent de realizare determinat
de comisiile bazinale, judeţene şi locale, pe baza unei analize efectuată cu
ocazia întocmirii raportului de sinteză prezentat anterior. În tabelul 5.3 se
prezintă performanţele existente ale sistemului de avertizare din Anglia, precum
şi performanţele aşteptate în viitorul apropiat, pe baza unor propuneri de
îmbunătăţire a tuturor factorilor care condiţionează eficienţa sistemului
(Empson şi Chapman, 1997).
Tabelul 5.3
Performanţe existente şi aşteptate ale sistemului de avertizare în Anglia
Factori care Performanţe actuale Performanţe aşteptate

condiţionează Performanţa Impactul Performanţa Impactul Propuneri de îmbunătăţire
eficienţa cumulat cumulat
generală
Conştientizarea 45% 45% 80% 80% - Informări asupra zonelor
avertizării de risc
- Difuzare prin mass
media
- Sisteme de alertă
evoluate
- Campanii de
conştientizare
- Serviciul AVM
Disponibilitatea 55% 25% 80% 64% - Creşterea conştientizării
de a răspunde riscului
- Sistem de alertă cu
contact direct cu
populaţia şi agenţii
economici
- Difuzare prin mass-
media (nivel
local/naţional)
Capacitatea de a 90% 22% 95% 61% - Planificare complexă a
răspunde acţiunilor
- Sistem de alertă cu
contact direct cu
populaţia şi agenţii
economici
- Serviciile Floodcall şi
AVM
- Campanii de
conştientizare
Răspunsul 70% 15% 85% 52% - Creşterea conştientizării
efectiv riscului
- Îmbunătăţirea mesajelor
de alertă
- Perfecţionarea acţiunilor
de preîntâmpinare prin
planificări precise şi
exerciţii pe scenarii
complexe de viitură
Efectul global 15% 52%
5.9. EFECTE SECUNDARE ALE INUNDAŢIILOR
5.9.1. SCURGEREA SOLIDĂ
În perioada viiturilor scurgerea solidă atinge cele mai mari valori. La

neajunsurile provocate de apa care inundă obiectivele economice şi locuinţele se
adaugă depunerile de sedimente transportate în perioada de viitură. Pentru
râurile mari care provoacă viituri regionale, depunerile de sedimente depind în
mare măsură de magnitudinea viiturii. Debitul maxim de aluviuni în suspensie
se produce de obicei înaintea atingerii debitului de vârf al râului. Cantităţile de
aluviuni pe durata unui an ploios sunt imense, variind ca ordin de mărime între
15-80 kg/s; scurgerea solidă din perioada apelor mari reprezintă 85-95% din
scurgerea anuală de aluviuni. În timpul unei viituri mari ca cea din 1-5 iulie
1975 pe râul Argeş, care a avut o probabilitate de depăşire a debitelor de vârf de
2-3%, s-au înregistrat volume totale de aluviuni de circa 171.000 m3 în
secţiunea Piteşti Pod pe râul Argeş ( F = 1.263 km2), de 169.000 m3 în
secţiunea Mălureni pe râul Vâlsan ( F = 239 km2) şi de 48.000 m3 în secţiunea
Bahna Rusului pe râul Doamnei ( F = 355 km2). Pentru aceeaşi viitură,
volumele de aluviuni scurse într-o oră în perioada de vârf au fost de 9.800 m3 la
Piteşti Pod, de 20.250 m3 la Mălureni şi 1.125 m3 la Bahna Rusului.
De asemenea, pentru un râu cu suprafaţa de recepţie mare, ca de exemplu
râul Siret la staţia Lungoci ( F = 36.060 km2) volumul maxim de sedimente în
suspensie transportat într-o oră în perioada de vârf la viitura din 11-25 iulie
1969 a fost de 45.000 m3, iar volumul total de sedimente transportat pe durata
viiturii a fost de 3,6 ⋅ 106 m3.
În tabelul 5.4 se prezintă valorile cu probabilitatea de depăşire de 1% ale
debitelor ( R1max
% ) şi volumelor maxime ( W 1% ) de aluviuni în suspensie,
R max
precum şi debitele maxime de aluviuni târâte determinate de Teodor (1999)
⎛ R1max
% ⎞
pentru bazinul Argeş. Se constată că debitele maxime specifice ⎜⎜ ⎟ au
⎟
⎝ F ⎠
valori relativ mici în secţiunile care închid bazine de recepţie montane, cu
altitudinea medie ridicată, în raport cu cele din secţiunile corespunzătoare
bazinelor care cuprind zone deluroase. Deşi în zonele colinare pantele
versanţilor şi vitezele scad faţă de cele din regiunea muntoasă, textura şi
coeziunea rocilor este mult mai redusă şi deci eroziunea este mai mare. Aportul
de debite solide al zonelor subcarpatice este foarte mare, fapt care s-a reflectat
de altfel şi în colmatarea masivă a acumulărilor situate pe cursul mijlociu al
râului Argeş.
Tabelul 5.4
Debite şi volume maxime de aluviuni în suspensie şi târâte

cu probabilitatea de depăşire de 1%
% R1max
% W 1% 1% G1%
Nr Râul Staţia F Hm R1max R max
Gmax max
crt. [kg/s] F [106 t] [kg/s] F
[km2] [m] [kg/s/ [kg/s/
km2] km2]
1 Argeş Curtea de 1.096 1.096 17.000 29,8 2,04 10.200 17,9
Argeş
2 Argeş Piteşti-Pod 1.263 835 27.000 21,4 5,78 5.400 4,27
3 Argeş Piteşti Ştrand 3.085 851 46.000 14,9 12,0 4.100 1,33
4 Vâlsan Brădet 123 1.387 2.062 16,8 0,18 2.500 20,3
5 Vâlsan Mălureni 239 1.014 13.600 56,9 2,85 3.400 14,2
6 Doamnei Bahna Rusului 355 1.508 2.900 8,17 0,68 8.600 24,2
7 Doamnei Dârmăneşti 566 1.162 12.000 21,2 1,80 4.800 8,48
8 Bratia Râuşor-Pod 118 1.053 2.800 23,7 1,50 2.200 18,6
9 Râuşor Râuşor 60 1.028 1.450 24,2 0,.22 1.400 23,3
10 Târgului Voina 65,5 1.629 420 6,41 0,65 2.100 30,5
11 Târgului Apa Sărată 192 1.250 8.500 44,3 1,21 6.000 31,2
12 Târgului Piscani 243 825 27.800 33,0 2,41 1.660 1,97
13 Argeşel Nămăeşti 49 1.080 650 13,3 0,154 270 5,51
14 Argeşel Mioveni 230 668 13.500 58,7 2,95 2.000 8,69
În schimb, în zonele montane, aluviunile târâte au o pondere ridicată în

volumul total al materialelor cărate de ape în timpul viiturilor. Din tabelul 5.4 se
poate observa că la staţiile care închid bazine cu potenţial mare de scurgere
solidă în suspensie, debitele solide maxime târâte deţin o pondere redusă,
reprezentând doar 8,9% la Piteşti-Ştrand, 16,7% la Piscani, 14,8% la Mioveni şi
20% la Piteşti-Pod. În schimb, în bazinele muntoase viiturile mari aduc debite
solide târâte importante, astfel că raportul dintre debitele târâte şi cele în suspen–
sie devine 70% la Apa Sărată (râul Târgului), 79% la Râuşor-Pod (râul Brătia),
97% la Râuşor (râul Râuşor), 121% la Brădet (râul Vâlsan) şi 500% la Voina
(râul Târgului), ultima staţie având cea mai mare altitudine medie (1.629 m).
În bazine montane cu suprafeţe de recepţie mici, pante mari şi viteze care la
viituri brutale depăşesc adesea 4-5m/s, aluviunile târâte, reprezentate prin
bolovani de diametre impresionante de până la 1-1,5 m diametru, constituie
principalul pericol care însoţeşte formarea acestor viituri.
Scurgerea de aluviuni târâte este adesea însoţită de materiale provenite din

distrugerile pe care apa le produce în drumul său, ca de exemplu buşteni, rădăcini
de copaci etc., având un impact dinamic extrem de periculos pentru clădirile pe
care le întâlnesc în calea lor.
În zonele de dealuri, cu pante relativ mari şi la care solul versanţilor este
format din material friabil, uşor erodabil, viiturile rapide produse de ploile
torenţiale aduc cantităţi mari de aluviuni, atât târâte, cât şi în suspensie.
Volumul de aluviuni depinde în mare măsură de panta terenului, precum şi de
intensitatea ploii torenţiale. În tabelul 5.5 (Niculescu ş.a., 2000) sunt prezentate
volumele de aluviuni în suspensie şi intensităţile ploilor care au produs viituri
rapide în câteva bazine reprezentative din zonele deluroase.
Tabelul 5.5
Valori caracteristice ale ploii şi volumul de aluviuni în suspensie
Bazinul/ Data Valori caracte Valori caracteristice Cantitatea

staţia producerii ristice ale ploii ale nucleului ploii de aluviuni
ploii Cantitate Durata Cantitate Durata în suspensie
[mm] [min] [mm] [min] [t]
Trebeş/ 02.07- 98 2.910 25,2 70 41.088
Margineni 04.07.1991
(F=125km2) 17.06- 120 2.165 16,2 38 35.355
19.06.1992
17.06.1995 36 155 12,6 15 12.103
25.08- 108 1.060 21,6 40 7.130
26.08.19997
Tutova/ 06.05. - 67,9 1.509 13,6 95 16.701
Plopana 07.05.1981
(F=20,4 07.06. - 70 1.520 11,5 12 7.551
km2) 08.06.1984
16.07.- 76,2 638 17,4 15 77.500
17.07.1984
26.05- 67,7 2.760 3,3 25 3.771
27.05.1991
28.06- 53,9 1.380 7,6 18 16.338
29.06.1991
Tinoasa- 18.06- 155 1.250 52 100 12.180
Ciurea/ 19.06.1985
Tinoasa 02.06- 139 2.280 6 15 9.952
(F=4,17 04.06.1988
km2) 05.09- 203 3.360 23,1 50 18.403
08.09.1989
25.05- 163 3.180 15,6 40 12.096
27.05.1991
09.09.1995 45,9 130 22,2 20 71.902
Dacă se consideră că volumul de aluviuni produs de ploaia din 09.09.1995 în

bazinul Ciurea s-a depus integral în zona de destindere a vitezelor cu o suprafaţă
de circa 0,5 km2, rezultă că pentru o cantitate de 71.902 t (cca. 45.000 m3)
grosimea stratului depus a fost, în medie, de circa 10 cm; local însă, grosimea
poate ajunge la 30-50 cm ca urmare a neuniformităţii stratului de aluviuni
depuse.
Sintetizând tipologia transportului de aluviuni în funcţie de cea a viiturilor,
rezultă că viiturile regionale, lente, precum şi cele rapide, produse în zonele de
dealuri, aduc în principal materiale fine pe care le depun în albia majoră la
scăderea vitezei apei sub limita critică de antrenare a aluviunilor în suspensie.
Viiturile rapide din zonele de munte sunt cel mai adesea însoţite de material de
dimensiuni mari, care produce distrugeri prin impact dinamic; totodată,
depunerile de pietre sunt greu de îndepărtat din zonele inundate.
5.9.2. ALUNECĂRI DE TEREN
În condiţii morfo-litologice speciale, unele fenomene meteorologice

favorizează alunecările de teren care însoţesc adesea formarea viiturilor pe
versanţi. Umezirea pe adâncimi mari a solului în perioada de primăvară
constituie condiţia premergătoare producerii de clivaje şi alunecări de teren.
Factorii declanşatori ai acestui fenomen depind de mecanismele de transfer al
umidităţii în porii terenului, modificând substanţial presiunea apei în interiorul
acestora. Alunecările de teren se manifestă pe adâncimi mari, ca urmare a
precipitaţiilor de mică intensitate, dar de lungă durată, precum şi pe adâncimi
mici, în cazul unor ploi intense care declanşează viituri brutale pe versanţii cu
pante mari. Identificarea bazinelor hidrografice predispuse la viituri brutale
trebuie însoţită de o cartare care să indice în condiţii morfo-litologice favorabile
zonele endemice de producere a alunecărilor de versanţi.
5.9.3. POLUAREA ŞI INFECTAREA TERENULUI AFECTAT

DE INUNDAŢII
În timpul inundaţiilor, apele pot pătrunde în sistemele de depozitare a unor

materiale chimice nocive, producând poluarea masivă în aval nu numai a râului,
ci şi a albiei sale majore. Poluarea albiei majore este observată în special în
cazul antrenării de către apă a hidrocarburilor din batalurile de petrol care se pot
găsi în zonele inundabile. Poluarea care însoţeşte inundaţiile poate proveni de
asemenea din spălarea unor depozite de îngrăşăminte chimice amplasate pe
câmp sau pe platformele inundabile ale fabricilor. În zonele urbane în care apele
pluviale nu sunt epurate se produce un fenomen de “spălare a oraşului” care
aduce după sine poluarea emisarului şi scăderea conţinutului de oxigen dizolvat
din apă, cu efect imediat asupra faunei acvatice. Fenomenul este grav în special
în cazul viiturilor urbane de mică intensitate, fără capacitate semnificativă de
diluţie.
În perioada de inundaţii, apele conţin materiale solide în suspensie în
concentraţii mari; cantităţi semnificative de ioni ai unor metale grele se ataşează
de particulele de sedimente şi se depun în albie la terminarea viiturii, având
efecte de lungă durată asupra calităţii apei. Sedimentele din timpul viiturilor au
un efect de spălare şi de transport al microorganismelor în aval, modificând
echilibrul ecologic al râului şi afectând condiţiile de viaţă ale plantelor şi
animalelor bentice.
Poluarea cu bacterii constituie una din cele mai dificile probleme cu care se
confruntă populaţia din zonele inundate; adeseori alimentarea cu apă de râu sau
din puţurile domestice în care a pătruns apa contaminată trebuie întreruptă. Este
absolut necesară participarea organelor de sănătate publică pentru identificarea
unor soluţii rapide de decontaminare a apei în perioada de după inundaţie.
De asemenea, în această perioadă trebuie să acţioneze agenţii specializate în
depoluarea chimică şi decolmatarea zonelor inundate, în special a spaţiilor
industriale acoperite cu mâl şi aluviuni. La aceste acţiuni rolul populaţiei,
instruite în prealabil pentru a acţiona corect, este hotărâtor pentru degajarea cât
mai rapidă a terenului de materialele aduse de ape şi pentru normalizarea vieţii
sociale şi economice.
6
ELEMENTE DE SINTEZĂ PRIVIND

MĂSURILE NESTRUCTURALE
DE LIMITARE
A EFECTELOR INUNDAŢIILOR
• Fenomenul inundaţiei este definit prin punerea în submersie a unui

teritoriu de către apa care debordează din albia minoră a unui râu în perioada de
viitură sau prin acumularea apei în zone care de obicei nu sunt submerse. Se
disting:
− viituri lente sau regionale, care durează mult timp şi ocupă spaţii foarte
întinse, fiind caracteristice bazinelor medii şi mari;
− viituri rapide sau brutale1, care se produc în bazine mici, având un impact
local dar deosebit de sever asupra bunurilor materiale; datorită factorului
surpriză produc adesea pierderi de vieţi omeneşti.
• Consecinţele inundaţiilor depind de doi factori:
− caracteristicile viiturii (debit de vârf, durată, volum scurs, gradient de
creştere a nivelului sau debitului, viteza apei etc.);
− vulnerabilitatea zonelor inundabile, exprimată prin valoarea pagubelor
directe şi indirecte, precum şi prin potenţialul de pierderi de vieţi
omeneşti.
• Principiile generale de protecţie preventivă împotriva inundaţiilor sunt:
− Apa constituie o parte a ciclului ecologic natural şi trebuie tratată atât
sectorial în fiecare domeniu de activitate, cât şi integrat.
− Riscul de inundaţii nu poate fi complet înlăturat. Riscul de inundaţie
rezultă din combinarea a două componente principale: factorul
hidrologic aleator (hazard în literatura anglo-saxonă de specialitate, aléa
în literatura de limbă franceză) şi vulnerabilitatea. Factorul hidrologic
aleator este evenimentul întâmplător, datorat unor procese naturale şi/sau
1
În limba engleză: flash floods.
de natură antropică care conduc la formarea de viituri. Vulnerabilitatea

reflectă pagubele, cuantificabile printr-o valoare economică, produse la
folosinţele de pe o parcelă de teren, precum şi faptul că pe această
suprafaţă poate avea loc un impact agresiv asupra mediului natural şi
social, inclusiv pierderi de vieţi omeneşti. Întrucât riscul zero nu poate fi
obţinut, sau altfel spus riscul zero costă infinit, întotdeauna va rămâne un
risc rezidual care trebuie acceptat în mod conştient de societate şi
indivizi, prin dezvoltarea unei culturi a riscului.
− Apa trebuie reţinută cât mai mult pe versanţi şi în albiile râurilor pentru a
rezulta o atenuare dinamică a viiturilor.
− Încetinirea curgerii apei se produce în mod natural dacă râul nu este
încorsetat excesiv, fiind chiar indicată inundarea albiei majore acolo unde
consecinţele inundării sunt acceptabile din punct de vedere economic şi
social.
− Toate acţiunile de protecţie împotriva inundaţiilor trebuie să fie integrate
în planuri de dezvoltare durabilă, incluzând aspecte sociale, economice şi
de mediu.
− Protecţia împotriva inundaţiilor trebuie realizată prin efortul întregii
colectivităţi ameninţate şi de către toţi actorii implicaţi în gestiunea
acestui fenomen.
• Gestiunea riscului de inundaţii comportă două faze: faza de reducere a
riscului pe baza acţiunilor de preparare2 şi prevenire3 şi faza de răspuns
implicând activităţi operative de intervenţie în timpul evenimentului şi măsuri
de atenuare a urmărilor acestuia. Măsurile de preparare, denumite măsuri
nestructurale, implică: a) reducerea vulnerabilităţii prin limitarea ocupării
zonelor potenţial inundabile, precum şi prin utilizarea unor metode de protecţie
individuală şi de grup; b) realizarea unor sisteme de informare şi avertizare,
concomitent cu planuri de acţiune operativă şi c) elaborarea unui sistem
legislativ care să definească în mod coerent atribuţiile factorilor implicaţi în
gestiunea inundaţiilor, precum şi responsabilităţile acestora.
Măsurile de prevenire, denumite şi măsuri structurale, presupun realizarea
unor lucrări care modifică magnitudinea şi frecvenţa viiturilor: baraje şi lacuri
de acumulare, îndiguiri, derivaţii de ape mari.
• Folosirea exclusivă a măsurilor structurale nu poate rezolva în
întregime problemele protecţiei împotriva inundaţiilor, continuând să existe un
risc remanent (rezidual) neacoperit de lucrări structurale sau datorat
incertitudinilor în funcţionarea normală a acestora. Ca urmare a costurilor
ridicate ale construirii şi întreţinerii structurilor de apărare împotriva
inundaţiilor, precum şi a fiabilităţii acestora care nu implică siguranţă totală în
exploatare reducerea magnitudinii viiturii este limitată, iar soluţiile de protecţie
2
În limba engleză: preparedness.
3
În limba engleză: prevention.
Elemente de sinteză privind măsurile nestructurale de limitare
a efectelor inundaţiilor 307
trebuie să vizeze mai ales reducerea vulnerabilităţii, adică micşorarea

potenţialului de pagube produse de inundaţie. Acest deziderat se realizează prin
aplicarea măsurilor nestructurale în interacţiune cu măsurile structurale. În
general, trebuie optat pentru asigurarea unei protecţii structurale minime în
scopul menţinerii la nivel naţional a unui grad de siguranţă acceptabil şi
omogen, cuplat cu niveluri înalte de siguranţă obţinute prin aplicarea măsurilor
nestructurale.
• Măsurile nestructurale constituie o componentă a protecţiei împotriva
inundaţiilor care se încadrează armonios în activităţile care asigură o
“dezvoltare durabilă”. Acest concept cuprinde îmbinarea unor obiective
economice, sociale şi de mediu fezabile din punct de vedere economic,
acceptabile din punct de vedere social şi sănătoase din punct de vedere al
mediului înconjurător.
• Măsurile nestructurale constau în următoarele:
− dezvoltarea de sisteme informaţionale de avertizare şi prognoză a
viiturilor şi a sistemelor decizionale de acţiune operativă în timpul şi
după producerea inundaţiei;
− regândirea regulilor de exploatare a acumulărilor bazate pe informaţii
prognostice asupra caracteristicilor, duratei şi momentului producerii
viiturii;
− planificarea şi gestiunea teritoriului ameninţat de inundaţii prin zonarea
albiei majore, elaborarea hărţilor de risc, introducerea restricţiilor de
realizare a unor noi construcţii în albia inundabilă şi planificarea
utilizării terenului agricol în mod adecvat;
− reforma instituţională, prin dezvoltarea cadrului legal de funcţionare şi
coordonare a instituţiile responsabile cu elaborarea strategiilor şi
deciziilor operative la nivel bazinal şi statal;
− elaborarea şi/sau actualizarea de regulamente, planuri de acţiune
operativă şi de modele de intervenţie pentru diverse scenarii de viitură,
precum şi de sisteme de cooperare cu apărarea civilă şi populaţia;
− activităţi de conştientizare a factorilor de decizie (de la nivel local,
comunal, până la niveluri superioare) şi a populaţiei situate în zonele
inundabile privind mărimea riscului de inundaţie, pagubele potenţiale,
pericolul pierderilor de vieţi omeneşti, modurile de intervenţie şi de
apărare, respectiv mijloacele şi metodele de atenuare a efectelor
inundaţiei după producerea evenimentului;
− dezvoltarea unor instrumente economice adecvate: asigurări de bunuri
materiale prin societăţile de asigurare – reasigurare, criterii de negociere
între factorii implicaţi în zonele inundabile, sisteme de despăgubire,
care să permită acceptarea unei vulnerabilităţi rezonabile în beneficiul
general al ocupanţilor acestor zone critice.
• Informaţia complexă şi experienţa anterioară privind modalităţile de

micşorare a efectelor inundaţiilor au un rol deosebit în definirea potenţialului
distructiv al viiturilor, respectiv în perfecţionarea metodelor de abordare şi în
stabilirea acţiunilor de micşorare a efectelor inundaţiilor. Informaţia complexă
se referă la:
− magnitudinea viiturii, definită prin caracteristici individuale sau în
interdependenţă naturală (debit-volum-durată) şi în variabilitatea lor
spaţio-temporală;
− efectul viiturilor, caracterizat prin mărimea pagubelor reale directe şi
indirecte, precum şi a pagubelor potenţiale funcţie de caracteristicile
viiturii (frecvenţă-durată-magnitudine);
− agresivitatea viiturilor definită în raport cu dezvoltarea social-economică
şi cu tipul de viitură (lentă sau rapidă);
− gradul de pregătire a factorilor implicaţi (inclusiv a populaţiei afectate) în
acţiunea de micşorare a efectelor inundaţiilor.
O estimare generală a Organizaţiei Meteorologice Mondiale apreciază la
cel puţin 20% reducerea pagubelor produse de viituri, ca urmare a avertizarii şi
prognozei hidrologice.
Cele două categorii de exigenţe ale prognozei hidrologice, timpul de
anticipare şi precizia sunt antagoniste. În momentele iniţiale de formare a viiturii
anticiparea este maximă dar precizia este minimă, deoarece informaţia asupra
ploii este puţin exactă sau nu există, deoarece evenimentul pluvial nu s-a declan–
şat încă. Durata de anticipare este limitată de caracteristicile fizico-geografice ale
bazinului hidrografic care definesc durata de concentrare a scurgerii pe versanţi.
Pentru bazine hidrografice din zone montane şi de dealuri înalte, în condiţiile
echipării reţelei hidrometeorologice cu sisteme de achiziţie şi transmisie manuale,
suprafeţele bazinale minime pentru care prognoza hidrologică a viiturilor asigură
un timp de anticipare suficient se situează în jurul a 600-1000 km2. În condiţiile
unui sistem automat de achiziţie, transmisie şi concentrare a datelor, suprafeţele
bazinale pentru care se poate elabora o prognoză eficientă scad până la
400-600 km2. Pentru suprafeţe de bazin mai mici nu se pune problema elaborării
unei prognoze hidrologice, ci doar a avertizării privind producerea probabilă de
viituri rapide în zonă. Avertizarea se emite atunci când calculele conduc la
concluzia că un prag de ploaie prestabilit, generator de viituri, va fi depăşit.
O altă soluţie pentru avertizarea în timp util asupra producerii viiturilor
rapide constă în folosirea informaţiei parţiale privind ploaia care s-a înregistrat
până la un moment dat. Această informaţie coroborată cu prognoza radar,
precum şi cu unele scenarii pregătite anterior, poate fi considerată suficient de
precisă pentru a fi difuzată la populaţia din zona periclitată.
Creşterea preciziei se face îmbunătăţind atât gradul de cunoaştere a
situaţiei hidrometeorologice, cât şi metodele şi modelele de calcul. În ultimul
deceniu au apărut două direcţii în modelarea producerii viiturilor, implicând o
abordare multidisciplinară:
− Cuplarea modelelor hidrologice şi hidraulice.

− Crearea de modele care integrează procesele hidrologice cu procesele
naturale conexe, rezultând modele hidroecologice. Aceste modele devin
din ce în ce mai necesare, dată fiind tendinţa ca în planificarea acţiunilor
de apărare împotriva inundaţiilor să se ia în considerare şi protecţia
mediului înconjurător.
În condiţiile dificile de lucru al observatorilor hidrometeorologi şi de
funcţionare a aparaturii de achiziţie şi de transmisie a datelor, o parte din datele
de intrare ale modelelor lipsesc. Existenţa unui soft de completare a datelor pe
baza unei analize “în timp real” a informatiilor disponibile constituie un impe-
rativ al centrului de prelucrare în vederea aplicării unui model “ploaie-scurgere”
Dacă datele care lipsesc nu pot fi înlocuite cu valori obţinute prin
interpolare, procedura multimodel asigură condiţia de funcţionare robustă a
modelelor de prognoză a viiturilor. Se recomandă ca procedura multimodel să
se aplice pentru cazurile în care prognoza viiturilor are la bază utilizarea unor
modele liniare (metoda debitelor corespondente sau modelul Muskingum).
Creşterea duratei de anticipare se obţine prin elaborarea prognozei înainte
de terminarea ploii care declanşează viitura. Emiterea unor prognoze ale
viiturii în paşi succesivi, începând cu momentul în care s-au înregistrat primele
cantităţi semnificative de ploaie, coroborat cu cantităţile prognozate prin
folosirea modelelor meteorologice la scară fină de tip LAM (Limited Area
Models) şi/sau cu ajutorul radarelor, optimizează de fapt relaţia antagonică
dintre timpul de anticipare şi acurateţea prognozei. În orice caz, creşterea
anticipării prognozei nu este posibilă fără realizarea unui sistem automat de
achiziţie, transmisie, concentrare, prelucrare şi diseminare a datelor
hidrometeorologice.
Sistemul hidrometeorologic automat în timp real, numit şi “sistem
informatic”, este capabil să satisfacă în totalitate exigenţele unei informări
hidrometeorologice corecte şi rapide. Totodată, sistemul în timp real poate
furniza simultan date “on-line” de la un număr mare de staţii din bazin. De
asemenea, pasul de timp al modelului matematic de prognoză poate fi oricât de
mic, asigurându-se astfel un grad înalt de rafinare a rezultatelor, în special la
bazine cu suprafaţă mică de recepţie. În sfârşit, furnizarea în timp real a
debitelor realizate la paşii de timp anteriori permite corectarea dinamică a
rezultatelor prin folosirea metodelor de “reactualizare” a prognozei hidrologice.
Performanţele unei sistem informatic pot fi exprimate prin cantitatea şi
calitatea datelor furnizate, precum şi prin rapiditatea de circulaţie a acestora.
Calitatea datelor depinde de amplasament, precum şi de alegerea celor mai
adecvate instrumente de măsură.
Cantitatea datelor se referă la densitatea staţiilor şi la frecvenţa de achiziţie
şi transmisie a informaţiilor.
Rapiditatea circulaţiei informaţiilor vizează două probleme principale:
frecvenţa de transmisie şi declanşarea alarmei la staţii.
Siguranţa sistemului sau fiabilitatea constituie o cerinţă imperativă a

oricărui sistem informatic, ameninţată însă la toate nivelurile sale de
funcţionare: achiziţia datelor, transmisia, recepţia şi concentrarea lor. La nivelul
transmisiei datelor se aplică principiul redundanţei, care constă în
multiplicarea mijloacelor de comunicaţie. La nivelul recepţiei datelor în staţiile
de concentrare, arhitectura sistemului trebuie astfel concepută încât să se
asigure o funcţionare complementară a staţiilor colectoare.
Cu cât capacităţile unui sistem informatic (performanţele cantitative şi
calitative, viteza de circulaţie a informaţiilor, fiabilitatea etc.) sunt mai ridicate,
cu atât costul acestuia este mai mare şi deci se impune o analiză cost-avantaje.
Adaptabilitatea constă în capacitatea sistemului de a funcţiona suficient
de elastic.
Accesibilitatea se referă la autonomia alimentării cu energie electrică
precum şi la posibilitatea de tele - supraveghere a staţiilor şi de tele - încărcare a
fişierelor de lucru cu valori noi sau modificate ale parametrilor (redatare,
praguri de alertă, paşi noi de timp de transmisie, perioade fixe de transmisie cu
frecvenţă definită etc.).
Radarul permite completarea informaţiilor furnizate de reţeaua
pluviometrică la sol, fără a fi un substitut al acesteia.
Utilizarea radarului Doppler în prognoza cantitativă şi stabilirea direcţiei
câmpului de precipitaţii este eficientă în special la avertizarea viiturilor rapide.
Procesul de diseminare a informaţiilor prognostice conţine două etape:
Prima etapă, după elaborarea avertizării hidrologice şi/ sau prognozei
viiturilor, constă în diseminarea informaţiei la “primul utilizator”, care de obicei
este persoana sau organul de decizie care lansează acţiunea de apărare.
A doua etapă o reprezintă diseminarea deciziei de intrare în dispozitiv de
acţiune şi apărare către “utilizatorul final”; se mai numeşte şi alerta sau
avertizarea de viitură şi este emisă numai de factorul de decizie. “Utilizatorul
final” este deopotrivă organul de apărare civilă, autoritatea locală de ape care
gestionează lucrările hidrotehnice cu funcţie de apărare împotriva inundaţiilor
sau de micşorare a efectelor acestora, precum şi populaţia.
Eficienţa diseminării avertizărilor şi prognozelor de viitură este maximă
dacă mesajul este:
− complet, corect şi reactualizat;
− transmis rapid la utilizator;
− direcţionat la adresă precisă.
Ca tendinţă modernă în cadrul gestiunii undelor de viitură se înscrie
crearea unui “sistem suport de decizie” (DSS - Decision Suport System), care
furnizează factorilor de decizie instrumentele necesare pentru a face o alegere.
Sistemul de decizie implică următoarele abordări:
− Dezvoltarea unor metode combinate, logice şi numerice, bazate pe
modele de prognoză hidrologică şi pe o multitudine de scenarii de
operare, pentru optimizare în timp real. Decizia se reactualizează de

fiecare dată când se obţin informaţii semnificative.
− Sisteme de control în timp real bazate pe algoritmi de tip “sistem expert”
(de exemplu, algoritmi de reţele neuronale). Aceşti algoritmi se adaptează
atât la situaţii reale, cât şi la situaţii simulate, pentru a furniza apoi
evaluări asupra operaţiilor curente, îmbogăţindu-şi în timp, pe această
bază, “inteligenţa”.
Planurile de gestiune a fenomenului de inundaţie se referă la măsurile
care trebuie luate în cele trei faze de desfăşurare a acestuia:
− măsuri preventive şi de pregătire înainte de inundaţie;
− măsuri operative în perioada de inundaţie;
− măsuri de refacere şi restabilire a vieţii normale.
Măsurile luate înainte de inundaţie constau în:
− organizarea sistemului informaţional;
− conceperea şi pregătirea planurilor de măsuri operative de apărare
împotriva inundaţiilor;
− organizarea, pregătirea şi asigurarea forţelor, mijloacelor şi materialelor
de apărare;
− stabilirea pragurilor de apărare.
Planurile de măsuri operative au la bază următoarele principii:
− elaborarea planurilor de apărare are loc la toate nivelurile de acţiune;
− acţiunile de prevenire şi acţiunile operative de apărare împotriva
inundaţiilor concepute de Comisiile Judeţene se corelează cu acţiunile
luate la nivelul întregului bazin;
− planurile de acţiune trebuie să fie elastice prin considerarea tuturor
situaţiilor tipice de formare şi desfăşurare a viiturii într-un bazin
hidrografic sau pe o zonă a acestuia.
Măsurile luate în timpul inundaţiei sunt următoarele:
− declanşarea stării de apărare de către Comisia Judeţeană de dezastre pe
baza avertizării şi prognozei hidrologice a iminenţei atingerii nivelurilor
periculoase sau prin atingerea bruscă a pragurilor de apărare;
− declanşarea acţiunilor operative de către Comisiile şi Comandamentele
locale.
Măsurile luate după încetarea inundaţiei constau în:
− faza de evaluare sau de “inventar”, care cuprinde analiza de detaliu a
producerii şi desfăşurării fenomenului, analiza modului de informare
hidrometeorologică şi de funcţionare a sistemului informaţional de
avertizare şi prognoză hidrologică a viiturii, analiza deciziilor şi a
modului de intervenţie operativă în perioada de criză, estimarea
pagubelor şi analiza necesităţilor;
− faza de restaurare şi reconstrucţie după terminarea inundaţiei sau
structura de gestiune post-criză;
− faza de consiliere a întreprinderilor în perioada de redemarare şi

reconstrucţie;
− faza de gestiune a ajutoarelor financiare şi administrative,
Eficienţa globală a activităţilor pentru micşorarea efectelor inundaţiilor
depinde de următoarele atribute pe care trebuie să le aibă întregul ansamblu de
măsuri nestructurale:
− conştientizarea avertizării de viitură, care implică anticiparea şi precizia
prognozei şi avertizării hidrologice, precum şi calitatea deciziei de alertă
pentru intrare în dispozitiv de acţiune;
− disponibilitatea de a răspunde mesajului, care necesită prezenţa unui
personal competent la locul de livrare;
− capacitatea de a răspunde, care înseamnă existenţa mijloacelor materiale,
umane şi financiare pentru a acţiona conform planurilor de apărare;
− răspunsul efectiv, care presupune intrarea în dispozitiv de apărare şi
întreprinderea de măsuri concrete, rapide şi eficiente de salvare a vieţilor
omeneşti şi a bunurilor, precum şi a restaurării rapide a vieţii economice,
sociale şi a condiţiilor de mediu.
Anexa 1 313
SECŢIUNEA 1 – ELEMENTELE CARACTERISTICE

ALE EVENIMENTULUI
În Secţiunea 1 din tabelul 5.2. sunt prezentate elementele caracteristice ale

evenimentului. Secţiunile următoare se referă la numărul de puncte atât pentru
cerinţa minimă CM, cât şi pentru realizările R.
Punctaj pentru Cerinţa Minimă CM
Punctele alocate funcţie de cerinţele fiecărei componente a lanţului

informaţional şi de prelucrare a datelor sunt specificate în continuare.
SECŢIUNEA 2 – ECHIPAMENT HIDROMETRIC

• Componenta 2.1 - Disponibilitatea de prognoze meteo: max. = 5 puncte
− 3 puncte dacă se cer prognoze cantitative ale ploilor;
− 2 puncte dacă se cer prognoze sinoptice;
− 1 punct dacă se folosesc informaţii privind situaţia sinoptică generală.
La acestea se adaugă:
− 1 punct dacă informaţiile sunt furnizate de mai multe ori în 24 de ore;
− 2 puncte dacă intervalul de timp este mai mic de 3 ore.
• Componenta 2.2 - Date satelitare şi radar: max. = 5 puncte
− 3 puncte pentru date furnizate de radar necalibrat integrate pe ţară;
− 2 puncte pentru date furnizate de radar necalibrat local;
− 1 punct pentru orice alt tip de radar;
− 0 puncte dacă nu este nevoie de date radar.
− 1 punct dacă trebuie utilizate date satelitare;
− 1 punct dacă sunt necesare date furnizate de radar calibrat în timp real.
• Componenta 2.3 - Reţea pluviometrică: max. = 10 puncte
− câte un punct pentru fiecare post pluviometric care trebuie folosit în timp real;
− pentru mai mult de 10 posturi pluviometrice se alocă 10 puncte.
• Componenta 2.4 - Reţeaua hidrometrică: max. = 10 puncte
− câte un punct pentru fiecare staţie hidrometrică în timp real;
− pentru mai mult de 10 staţii hidrometrice se alocă 10 puncte.
• Componenta 2.5 - Calibrarea secţiunii de măsurare a debitelor:

max. =10 puncte.
Cu excepţia staţiei de bază pentru care se elaborează prognoza se calculează
numărul de puncte pentru fiecare staţie hidrometrică din bazin şi apoi se determină
media. Pentru date care trebuie transmise manual (de exemplu prin radio) se
atribuie următorul număr de puncte:
− 4 puncte pentru deversor calibrat pe întreg ecartul de variaţie a nivelurilor;
− 3 puncte pentru deversor calibrat pe o parte din ecartul de variaţie al
nivelurilor;
− 2 puncte pentru secţiune calibrată de râu;
− 1 punct pentru secţiune necalibrată de râu.
− 1 punct dacă sunt necesare măsurători de debite în timpul viiturii;
− punctajul anterior se dublează dacă este necesară transmisia automată a
datelor.
• Componenta 2.6 - Calibrarea secţiunii de măsurare a debitelor la
staţia de bază de elaborare a prognozei la care se
specifică nivelurile de apărare: max. = 10 puncte.
− se atribuie acelaşi număr de puncte conform criteriilor valabile pentru
componenta 2.5.
SECŢIUNEA 3 – PRELUCRAREA DATELOR

• Componentele 3.1 - 3.5
Numărul de puncte pentru cerinţa minimă se alocă în funcţie de procentajul de
date care trebuie recepţionat (tab. A.1):
Tabelul A.1
Număr de puncte atribuite CM pentru componentele 3.1-3.5
Procent de date care trebuie recepţionat
Componenta 0-19% 20-39% 40-59% 60-79% 80-90% 91-100%
3.1 0 1 2 3 4 5
3.2 0 1 2 3 4 5
3.3 0 1 2 3 4 5
3.4 0 1 2 3 4 5
3.5 0 2 4 6 8 10
Anexa 1 315
De exemplu, dacă se cere să fie recepţionate cel puţin 70% din datele
pluviometrice, atunci cerinţa minimă pentru componenta 3.3 este de 3 puncte.
• Componenta 3.6 - Transmisie la utilizator: max. 10 puncte.
Timpul disponibil de elaborare a prognozei privind depăşirea nivelului de
apărare se determină funcţie de considerentele de anticipare şi de cerinţele
modelului de prognoză hidrologică. În continuare se specifică punctajul şi timpul
maxim dintre momentul înregistrării informaţiei hidrometrice la staţie (de exemplu
la ora 06h00) şi momentul folosirii acesteia pentru elaborarea prognozei, transmisă
apoi la utilizatorul imediat.
- 10 puncte pentru 15 minute sau mai puţin;
- 9 puncte pentru 15-29 minute; - 4 puncte pentru 2 ore la 2,5 ore;
- 8 puncte pentru 30-44 minute; - 3 puncte pentru 2,5ore la 3 ore;
- 7 puncte pentru 45-59 minute; - 2 puncte pentru 3 ore la 4 ore;
- 6 puncte pentru 60-89 minute; - 1 punct pentru 4 ore la 6 ore;
- 5 puncte pentru 90-119 minute; - 0 puncte pentru peste 6 ore;
• Componenta 3.7 - Tipul de model şi modul de operare a acestuia:
max. 5 puncte.
− 4 puncte dacă se cere să se aplice un model complex on-line pe calculator;
− 3 puncte dacă este necesar să se aplice un model simplu pe calculator;
− 2 puncte dacă se trebuie să se aplice un model off – line pe calculator;
− 1 punct dacă se cere doar un calcul manual;
− 0 puncte dacă elaborarea prognozei se face subiectiv.
La acestea se poate adăuga 1 punct dacă rezultatele sunt într-o formă
convenabilă (“prietenoasă”) interpretării de către utilizatorul prognozei (user-
friendly).
• Componenta 3.8 - Echipamentul centrului de prognoză: max. 5 puncte.
Se atribuie câte un punct pentru fiecare din următoarele cerinţe:
− birou separat, dotat cu echipament de bază pentru operare 24 de ore;
− manual de proceduri de tip user friendly;
− manual adus la zi la fiecare 12 luni;
− personal adecvat care să acopere durata maximă a evenimentului;
− personal adecvat care să asigure instruirea privitoare la procedurile de lucru.
Secţiunea 4 – ELABORAREA PROGNOZELOR

• Componenta 4.1 - Gradul de încredere a prognozei: max 25 puncte.
Numărul de puncte al cerinţei minime pentru fiecare eveniment de prognoză
depinde de nivelul de apărare cel mai înalt care a fost depăşit la staţia de baza de
prognoză. Numărul de puncte necesare creşte pentru niveluri de apărare mai mari
pentru a reflecta importanţa pe care o are o prognoză de încredere în această

situaţie implicând mai multe niveluri de apărare, la care efortul de prognoză este
mai mare.
În tabelul A.2 se prezintă numărul de puncte care trebuie alocate, atât pentru
cerinţe minime CM, cât şi pentru realizările R ale unei prognoze care să prevadă
corect creşterea nivelului apei deasupra celui mai mare nivel de apărare.
Tabelul A.2
Punctajul acordat pentru CM şi R
Numărul de Nivelul Prognoza celui Punctaj Punctaj

niveluri de de apărare depăşit mai înalt nivel pentru pentru
apărare în mod real în de apărare în CM R
timpul viiturii timpul viiturii
3 Cel mai înalt Cel mai înalt 25 25
Cel mai înalt Median 25 15
Cel mai înalt Cel mai de jos 25 10
Cel mai înalt Nici unul 25 0
Median Cel mai înalt 15 10
Median Median 15 15
Median Cel mai de jos 15 10
Median Nici unul 15 0
Cel mai de jos Cel mai înalt 10 0
Cel mai de jos Median 10 5
Cel mai de jos Cel mai de jos 10 10
Cel mai de jos Nici unul 10 0
2 Cel mai înalt Cel mai înalt 25 25
Cel mai înalt Cel mai de jos 25 15
Cel mai înalt Nici unul 25 0
Cel mai de jos Cel mai înalt 15 10
Cel mai de jos Cel mai de jos 15 15
Cel mai de jos Nici unul 15 0
1 Unul singur Unul singur 25 25
Unul singur Nici unul 25 0
• Componenta 4.2 - Diseminarea prognozelor la primii utilizatori:

max.=10 puncte
“Primii utilizatori” sunt comisiile de apărare împotriva inundaţiilor locale sau
bazinale. Se atribuie următorul număr de puncte pentru următoarele cerinţe:
− 5 puncte dacă se cer formate standard de prezentare a prognozei depăşirii
nivelurilor de apărare;
Anexa 1 317
− se adaugă 5 puncte dacă trebuie să se folosească proceduri standard pentru

prelucrarea prognozelor sau avertizărilor privind depăşirea nivelurilor de
apărare, în vederea transmiterii acestora la “utilizatorii finali”.
• Componenta 4.3 - Diseminarea prognozelor la utilizatorii finali:
max. = 15 puncte
Se acordă 15 puncte pentru fiecare viitură care depăşeşte un nivel de apărare.
Punctaj pentru Realizări R
Pentru realizarea prognozei se acordă fiecărei componente un număr de puncte,

specificat în continuare.
Secţiunea 2 – ECHIPAMENT HIDROMETRIC
• Componenta 2.1 - Disponibilitatea de prognoze meteo: max.= 5puncte.

− 3 puncte dacă se dispune de prognoze cantitative ale precipitaţiilor;
− 2 puncte dacă se dispune de situaţia şi prognoza sinoptică;
− 1 punct dacă se dispune de situaţia sinoptică dinaintea formării viiturii.
− 1 punct dacă informaţiile sunt disponibile cu o frecvenţă mai mare de o dată
la 24 ore;
− 2 puncte dacă sunt disponibile cu o frecvenţă mai mare de o dată la 3 ore.
• Componenta 2.2 - Date satelitare şi radar: max 5 puncte.
− 3 puncte dacă se dispune de date radar necalibrat integrate pe ţară;
− 2 puncte dacă se dispune de date radar necalibrat local;
− 1 punct dacă se foloseşte orice alt tip de radar;
− 0 puncte dacă nu se folosesc date radar.
− 1 punct dacă se folosesc date satelitare;
− 1 punct dacă se folosesc date radar calibrat în timp real.
• Componenta 2.3 - Reţea pluviometrică: max =10 puncte (a se vedea
punctajul pentru cerinţa minimă CM aferent aceastei componente).
− dacă numărul de puncte CM alocat este mai mic decât 10, pentru “realizări”
se atribuie cu câte un punct mai puţin în raport cu cele obţinute la CM pentru
fiecare staţie pluviometrică care nu a fost operaţională în timpul viiturii;
− dacă numărul de puncte CM alocat este egal sau mai mare cu 10 se
micşorează punctajul CM cu 10% pentru fiecare staţie pluviometrică care nu
a fost operaţională în timpul viiturii.
• Componenta 2.4 - Reţeaua hidrometrică: max=10 puncte.

Se procedează la fel ca în cazul componentei 2.3.
• Componenta 2.5 - Calibrarea secţiunii de măsurare a debitelor:
max = 10 puncte (a se vedea punctajul pentru cerinţa minimă CM descris pentru
această componentă).
Excluzând secţiunea principală de bază de prognoză se calculează numărul de
puncte în mod similar punctajului CM al acestei componente, cu referire la
“realizarea” efectivă a condiţiei puse.
• Componenta 2.6 - se atribuie numărul de puncte în mod similar ca pentru
componenta 2.5.
Secţiunea 3 – PRELUCRAREA DATELOR
• Componentele 3.1 - 3.5

Numărul de puncte pentru cerinţa minimă se alocă în funcţie de procentul de
date din total care a fost recepţionat pentru fiecare eveniment, aşa cum se indică în
tabelul A.1.
• Componenta 3.6 - Transmisie la utilizatorul imediat: max. 10 puncte.
Pentru cel mai mare nivel prognozat de depăşire a nivelului de apărare se acordă
un număr de puncte în funcţie de diferenta de timp dintre momentul recepţionării
datelor de la staţiile de măsură şi momentul de transmisie a prognozei la
utilizatorul imediat, astfel:
- 10 puncte pentru 15 minute sau mai puţin;
- 9 puncte pentru 15-29 minute; - 4 puncte pentru 2 ore la 2.5 ore;
- 8 puncte pentru 30-44 minute; - 3 puncte pentru 2.5ore la 3 ore;
- 7 puncte pentru 45-59 minute; - 2 puncte pentru 3 ore la 4 ore;
- 6 puncte pentru 60-89 minute; - 1 punct pentru 4 ore la 6 ore;
- 5 puncte pentru 90-119 minute; - 0 puncte pentru mai mult de 6 ore.
• Componenta 3.7 - Tipul de model şi modul de operare a acestuia:
max. 5 puncte.
− 4 puncte dacă a fost operaţional un model complex on-line pe calculator;
− 3 puncte dacă a fost operaţional un model simplu pe calculator;
− 2 puncte dacă a fost operaţional un model off – line pe calculator;
− 1 punct dacă s-a folosit doar un calcul manual;
− 0 puncte dacă elaborarea prognozei s-a făcut subiectiv.
La acestea se poate adăuga 1 punct dacă rezultatele sunt într-o formă
convenabilă (“prietenoasă”) interpretării de către utilizatorul prognozei.
• Componenta 3.8 - Echipamentul centrului de prognoză: max. 5 puncte.
Se atribuie câte un punct dacă în elaborarea prognozei echipamentul centrului a
îndeplinit următoarele condiţii:
Anexa 1 319
− birou separat, dotat cu echipament de bază pentru operare pe 24 ore;

− manual de proceduri de tip user friendly;
− manual adus la zi la fiecare 12 luni;
− personal adecvat care să acopere durata maximă a evenimentului;
− personal adecvat care să realizeze instruirea privitoare la procedurile de lucru.
Secţiunea 4 – ELABORAREA PROGNOZELOR
• Componenta 4.1 - Gradul de încredere a prognozei: max 25 puncte.

În tabelul A.2 s-a specificat numărul de puncte care trebuie alocate atât pentru
cerinţele minime CM, cât şi pentru realizările R ale unei prognoze care să prevadă
corect creşterea nivelului apei deasupra celui mai mare nivel de apărare.
• Componenta 4.2 - Diseminarea prognozelor la primii utilizatori:
max.=10 puncte.
După viitură se contactează fiecare utilizator imediat, fiind chestionat referitor
la realizări; se atribuie puncte astfel:
− 5 puncte dacă au fost primite formate standard cu semnificaţie clară şi
completă. Dacă numai o parte din mesaje îndeplineşte aceste condiţii atunci
se reduce acest număr în mod proporţional cu numărul mesajelor care nu au
avut o semnificaţie clară.
− 5 puncte dacă au fost disponibile pe perioada de viitură proceduri standard
documentate pentru prelucrarea datelor privind notificările prognostice
asupra depăşirii nivelurilor de apărare. Acest număr de puncte se reduce
proporţional pentru procedurile care nu au fost aduse la zi. De exemplu, dacă
prognoza se exprimă în debite atunci o procedură standard este existenţa
cheii limnimetrice la utilizator. În lipsa acesteia sau în caz că nu a fost
reactualizată se aplică penalităţi.
− Se scad 5 puncte pentru fiecare notificare prognostică dacă aceasta nu s-a
primit în timp util.
• Componenta 4.3 - Diseminarea prognozelor la utilizatorii finali:
max=15 puncte.
După încetarea viiturii se intervievează o serie de utilizatori finali pentru a se
stabili dacă avertizările primite de la utilizatorii imediaţi în timp util pentru a
asigura o acţionare eficientă în vederea reducerii pagubelor şi protecţia vieţii.
Numărul de puncte este proporţional cu procentul de utilizatori satisfăcuţi din
eşantionul cercetat înmulţit cu punctajul maxim (15 puncte).
Inundaţii 2001 - Podeţ lemn Petrova.
Inundaţii 2001 - Breşa dig Petrova.

Anexa 2 321
Inundaţii 2001 - Petrova.
Inundaţii 2001 - Şantier inundat la Lăpuşel.

Inundaţii 2001 - Râul Tisa amonte Remeţi.
Inundaţii 2001 - Râul Săsar la Baia Mare.

Anexa 2 323
Inundaţii 2001 - Inundaţii Vadu Izei.
Inundaţii 2001 - Drum judeţean inundat la Vadu Izei.

Inundaţii 2001 - Râul Mara la Giuleşti.
Inundaţii 2001 - Inundaţii râul Mara la Bereşti.

BIBLIOGRAFIE
Adler, M. J., Paşoi, I. şi Drăgoi, E., 1998, Catalogul de echipament de măsură

hidrometeorologică. INMH, Bucureşti.
Adler, M. J., Amaftiesei, R., Corbuş, C., Ghioca, M. şi Stăncălie, Gh., 2002, The
Modernization of the System of Measurement, Storage, Transmission and Dissemination
of Hydrological Data to Various Decision Levels (EC MOSYM Project). În:
Proceedings of the International Conference “Preventing and Fighting Hydrological
Disasters”. Timişoara, România. pag: 433-438.
Agence Mediterrannéenne de l’Environnement, 1995, Prévenir les inondations en
Languedoc-Roussillon, Guide d’information.
Amaftiesei, R., 1976, Programul UNDA pentru calculul propagării viiturilor.
Hidrotehnica, no. 2, 1976.
Andah, K. şi Ubertini, L., 1998, Confronting Hydro-Geological Disasters in a
Vulnerable Environment. GRIFO Publisher. Perugia, Italia, pag. 33-38.
Andreassian, V., Perrin, C. şi Michel, C., 1999, Assessment of the sensitivity of
catchment models to imperfect rainfall input estimation. În: Proceedings of the
International Conference Quality, Management and Availibility of Data for Hydrology
and Water Ressources Management. Koblenz, Germany.
Aysan, Y. F., 1993, Vulnerability Assessment. În: Natural Disasters. Protecting
Vulnerable Communities, Thomas Thelford, London, pag. 1-14.
Becker, A. şi Şerban, P., 1990, Hydrological Models for Water-Resources System
Design and Operation. WMO, Operational Hydrology Report no. 34, WMO-740.
Geneva.
Black, A. şi Bennett, A. M., 1995, Regional Flooding in Strathclyde - December
1994. În: Hydrological Data U.K.; 1994 Yearbook. Institute of Hydrology, Wallingford,
pag. 29-34.
Braumüller, W., 1898, Die Hochwasserkatastrophe des Jares 1897 in Österrreich.
Beiträge zur Hydrographie Österrreichs. Herausgegeben vom k.k. hydrographischen
Central-Bureau. Wien.
Bruen, M., 1998, TELEFLOOD- Forecasting Floods in Urban Areas Downstrea of
Steep Catchments. În: Proceedings of the First Workshop on River Basin Modelling,
Management and Flood Mitigation; Concerted Action. Delft. EUR 18019 EN, pag. 95-
109.
CADANAV, 2001, Projet CADANAV – Etablissement d’une méthodologie de mise
en oeuvre de cartes de dangers naturels du Canton de Vaud. E.P.F.L.
Casale, R., Havno, K. şi Samuels, P., 1987, RIBAMOD Concerted Action - First
Meeting on Forecasting and Modelling – Model Structure and Decision Support. În:
Proceedings of the First expert Meeting, Copenhagen, oct. 1986, European Commission.
Directorate – General Science, Research and Development EUR 17456 EN, pag. 5.
Combe, P. M., 2000, Economic Evaluation of the Maximum Acceptable Risk. În:
Floodaware. Final Report. August 1996-July 1998. CEMAGREF Editions, France, pag.
173-195.
Constantinescu, M., Golstein, M., Solomon, S. şi Haram, V., 1956, Hidrologie.
Editura Tehnică, Bucureşti.
Davis, L., 1992, Natural Disasters: From Black Plague to the Eruption of Mt.
Pinatubo, Facts on File, pag. 321.
Desbos, E., 1995, Qualification de la vulnerabilité face aux inondations. Mémoire
de DEA, Cemagref, Lyon / INSA de Lyon, septembre, 1995.
Diacon, A., 1975, Studiu asupra manevrei evacuatorilor în situaţii de ape mari, cu şi
fără prognoze, pentru barajul Izvorul Muntelui. Institutul Politehnic Bucureşti.
Diacon, A., 1976, Întocmirea regulamentului de exploatare şi de manevră a
descărcătorilor în perioadele de viitură. Institutul Politehnic Bucureşti.
Diaconu, C., Lăzărescu, D. şi Mociorniţa, C., 1972, Aspecte hidrologice ale
viiturilor pe câteva râuri interioare în primăvara anului 1970. Colecţia de comunicări,
Simposionul “Cauze şi efecte ale apelor mari din mai-iunie 1979“, ISCPGA-ISPIF.
Bucureşti.
Diaconu, C. şi Şerban, P., 1994, Sinteze şi regionalizări hidrologice. Editura
Tehnică, Bucureşti, pag. 124-142.
Diaconu, C., 2000, Hidrometrie aplicată. Editura *H*G*A*, Bucureşti, pag. 88-96.
Diermanse, F. L. M. şi Rientjes, T. H. M., 1998, Modelling Process Controls on
Floods. În: Proceedings of the First Workshop on River Basin Modelling, Management
and Flood Mitigation; Concerted Action. Delft. EUR 18019 EN, pag. 339-353.
Dima, I., Cadariu, R. şi Vişan, V., 1980, Grafice de exploatare. Hidrotehnica, nr. 5,
Bucureşti.
Drobot, R., 1986, Hidrologie şi economia apelor; bazele statistico-matematice.
Institutul de Construcţii, Bucureşti.
Drobot, R., Ceachir, O. şi Toma, C., 1990, Model de simulare numerică pentru
atenuarea undelor de viitură în sistemul lac-polder Văcăreşti. Hidrotehnica, vol. 35, no. 2.
Drobot, R., Toma, C. şi Iorgulescu, I., 1993, Gestion optimale d'un réservoir
pendant les crues. Rencontres hydrologiques Franco-Roumaines. Tulcea.
Drobot, R., 1997, Bazele statistice ale hidrologiei. Editura Didactică şi Pedagogică
R.A., Bucureşti.
Drobot, R., 1998, Reservoir Optimal Policy for Flood Management. International
Symposium on Water Management and Hydraulic Engineering. September 14-18,
Dubrovnik, Croaţia.
Bibliografie 327
Drobot, R. şi Şerban, P., 1999, Aplicaţii de hidrologie şi gospodărirea apelor.

Editura *H*G*A*, Bucureşti.
Drobot, R., 2000, Controlul undelor de viitură pe râul Prut prin manevre la
evacuatorii de ape mari de la acumularea Stânca-Costeşti. Buletinul Ştiinţific al UTCB,
anul XLIII, no. 4.
Drobot, R., 2002, Abordare statistică a efectului de scară în modelarea hidrologică.
Hidrotehnica, vol. 47, no. 5-6.
Duband, D., Michel, C. şi Oberlin, G., 1990, AGREGEE, A consistent method for
rare and extreme flood estimation, integrating disharge and rain observations,
historical extreme levels knowledge and basic physical constaints. Annales
Geophysicae. Special issue, European Geophysical society, XV Assembly, Copenhagen,
23-27 April.
Duband, D., 1999, Reflexion actuelle sur la prévision hydrométéorologique.
Colloque d’Hydrotechnique, 161-ème session du Comité Scientifique et Technique,
Paris. În: Publications SHS, La gestion des risques liés aux inondations rapides et lentes.
Dumitrescu, V., 1976, Apele mari din iulie 1975 în bazinul Buzău. Studii şi
Cercetări de Hidrologie, vol. XLV, IMH, Bucureşti, pag. 21-26.
Engel, H., Busch, N., Wilke, K., Khrane, P., Mende, H. G., Giebel, H. şi Zieger,
C., 1994, The 1993/1994 Flood in the Rhine Basin. BfG Publ., Report no. 0833,
Koblenz.
Ebel, U. şi Engel, H., 1994, The Christmas Floods 1993/1994 in Germany.
Bayerische Ruck, Special Issue 16. Munchen, pag 2.
Ebel, U. şi Engel, H., 1995, The “Christmas Flood” in Germany 1993/1994.
Bayerische Rück Special Issue 16.
Empson, B. şi Chapman, J., 1997, The Overall Reliability of Flood Defences. În:
Proceedings of the First expert Meeting, Copenhagen, oct. 1986, European Commission.
Directorate – General Science, Research and Development EUR 17456 EN, pag. 127-
141.
Engel, H., 1996, The Flood Events 1993/1994 and 1995 in the Rhine River Basin.
În: ASCE Congress 1996. Anaheim- California, SUA, pag. 8.
Fink, A., Ulbrich, U. şi Engel, H., 1996, Aspects of January 1995 Flood in
Germany. Weather, vol. 51, no. 2.
Galèa, G. şi Prudhomme, C., 1994, Modèles débit-durée-fréquence et
conceptualisation d’un hydrogramme de crue synthètique: validation sur BVRE de
DRAIX, Hydrologie Continentale, vol. 9, no. 1, pag .139-151.
Galloway, G. E., 1999, Towards sustainable management of river basins:
challenges for the 21st century. Procedings RIBAMOD Meeting (Wallingford, U. K. 25-
27 Feb. 1998).
Gardiner, J., 1995, Developing flood defence as a sustainable hazard alleviation
measure. Chapter 1.2 in: Defence from Floods and Flood Management (edited by
Gardiner and al.), pag. 13-40. Kluwer, Dordrecht, Nederlands.
Gendreau, N., 2000, Floodaware. Final Report. August 1996 - July 1998.
CEMAGREF Editions, France, pag. 5-9.
Gendreau, N. şi Pretorian, R., 2000, Application of the Inondabilité method to the
Râul Negru catchment (Romania). În: Floodaware -Hydrological and hydrogeological
risks, European Commission, Directorate General XII, Contract ENV4-CT96_0293–
Final Report, CEMAGREF Editions, pag. 197-214.
Georgakakos, K. P. şi Smith, G. F., 1990, On improved hydrologic forecasting: results
from WMO real time forecasting experiment. Journal of Hydrology, 114, pag. 17-45.
Georgakakos, K. P. şi Krajewski, W. F., 1991, Worth of radar data in the real-
time prediction of mean areal rainfall by non advective physically based models. Water
Resources Research, 27(2), pag. 185-197.
Gilard, O. şi Mesnil, J. J., 1994, La crue de Vaison – la – Romaine du 22
Septembre 1992. Information Technique du CEMAGREF, no. 95, note 2.
Gilard, O., 1998, Guide pratique de la méthode Inondabilité. Agence de l’Eau
Rhône-Mediterranée-Corse, France.
Grayson, R. B., Moore, I. D. şi McMahon, T. A., 1992, Physically based
hydrological modelling. Is the concept realistic? Water Resources reasearch 28(10),
pag. 2659-2666.
Haidu I. şi Haidu C., 1998, S.I.G. Analiză spaţială. Editura *H*G*A*, Bucureşti,
pag. 204-209.
Hâncu, S., Platagea, Gh. şi Stănescu, P., 1971, Hidrologie agricolă. Editura Ceres
Bucureşti.
Handmer, J., 1998, Euroflood. Abandoning “Flood Defence”? În: RIBAMOD-
Proceedings of the First Workshop on River Basin Modelling, Management and Flood
Mitigation. Concerted Action. Delft, 1997. European Commission. Directorate –
General Science, Research and Development. EUR 18019 EN, pag. 89.
Huff, F. A., 1970, Sampling errors in measurement of mean precipitation. J. Appl.
Meteor., no. 9, pg. 35-44.
International Commission for the Protection of the Rhine (ICPR), 1998, Action Plan
on Flood Defence, ICPR Publisher. Koblenz, Germany, pag. 13.
Ionescu, Şt., 2001, Impactul amenajărilor hidrotehnice asupra mediului. Editura
*H*G*A*, Bucureşti.
Jorissen, R. E., 1998, Safety, Risk and Flood Protection. În: Proceedings of the First
Workshop on River Basin Modelling, Management and Flood Mitigation; Concerted
Action. Delft. EUR 18019 EN.
Kindler, J., 1998, 1997 Flood Emergency in Poland. A Lesson for Education and
Training Program. În : Environment – Water, General Report for the Second Year of
Activity 1997-1998, Vrije Universitet Brussel. First Edition, pag. 44-45.
Kinosita, T., 1989, Use of and requirements for Satellite Imagery and Data
Transmission for Hydrological Purpose. Technical Reports to the Commission for
Hydrology, no. 24, WMO/TD, no.256.
Bibliografie 329
Krajewski, W.F. şi Hudlow, M. D., 1983, Evaluation and application of a real-time

method to estimate mean areal precipitation from rain gauge and radar data.
Proceedings, Conference on Mitigation of Natural Hazards Through Real-Time Data
Collection Systems and Hydrological Forecasting, Sacramento, California.
Kron, W., Plate, E. şi Vollmer, S., 1996, Natural Disaster and Disaster
Reduction. Deutsche IDNDR – Reihe nr. 1 Potsdam, Germania, pag. 7-11.
Krzysztofowicz, R., 1995, Recent advances associated with flood forecasts and
warning systems. American Geophysical Union, U.S. National Report to International
Union of Geodesy and Geophysics, pag. 1139-1147.
Krzysztofowicz, R., 2001, The case for probabilistic forecasting in hydrology.
Journal of Hydrology 249(2001), pag. 2-9.
Kubat, J. şi Vrabec, M., 1999, Flood Forecasting in the Czech Republic. În:
National Weather Service. River Forecast System Workshop. Silver Spring Ma., SUA,
pag. 5.
Kundzewicz, Z., 1999, Flood protection – sustainability issues. Journal of
Hydrological Sciences, vol. 44, no. 4, IAHS Press, Walingford, U.K., pag. 559-570.
Lazăr, M., 1980, Viitura excepţională de pe Valea Cladovei – Judeţul Arad, din 29
iulie 1980. Studiu Direcţia Apelor Mureş-Banat. Lucrare nepublicată, în arhiva CNAR-
Filiala Tg. Mureş.
Lăzărescu, D. şi Ţuca, I., 1976, Apele excepţionale din iulie 1975 din bazinul
Ialomiţa. Studii şi Cercetări de Hidrologie, vol. XLV, IMH, Bucureşti, pag.21-62.
Lebossé, A. şi Miquel, J., 1985, Annonce des crues du Cher: mise au point des
formules de prévision. Raport EDF.
Ledoux, B., 1999, La pratique du retour d’expérience pour éclairer les stratégie de
mitigation. Colloque d’Hydrotechnique, 161-ème session du Comité Scientifique et
Technique, Paris. În: Publications SHS, La gestion des risques liés aux inondations
rapides et lentes.
Lee, J. C., 1997, Reliability, Based Cost – Effective Aseismic Design of Rainforced
Concrete Frame – Walled Buildings. Ph.D. Thesis. University of California at Irvine,
Irvine. Ca.
Loat, R. şi Petrascheck, A., 1997, Prise en compte des dangers dus aux crues dans
le cadre des activités de l’aménagement du territoire. Office Fédéral des Eaux et de la
Géologie.
Loucks, D. P., 1994, Sustainability: what does this mean for us and what can we do
about it? În: Water Resources Planning în a Changing World (Processings of Int. Symp.
UNESCO) (Karlshrue, Germania, 28-30 iunie 1994), I3-I12.
Lundquist, D. şi Lunde, A. E., 1996, The 1995 Floods in the Glomma and Lagen
River Basin. În: Glommen’s and Lagen’s Water Management Association. Annual
Report, pag. 18-19.
Macridin, Z., 1981, Viitura excepţională din bazinul hidrografic Hăuzeasca. Studiu
Direcţia Apelor Mureş-Banat. Lucrare nepublicată în arhiva CNAR- Filiala Timişoara.
Macridin, Z., Harabagiu, C., Stanciu, A. şi Nedelcu, G., 1999, Viitura istorică din
mai 1912 şi viitura din mai 1966. Râul Timiş Staţiile Şag şi Grăniceri. R.A. „Apele
Române”, Filiala Timişoara şi INMH, Bucureşti. Timişoara, Studiu netipărit.
Marchi, E., Roth, G. şi Siccardi, F., 1994, The November 1994 Flood Event on the
Po River. Structural and Non-Structural Protection Against the Inundation. Technical
Report, University of Genoa, Italia, pag. 25-26.
Marinescu, P., 2000, Aspecte privind efectele negative ale inundaţiilor. În:
Hidrotehnica, vol. 45, no. 3-4, pag. 107-111.
Meylan, P. şi Musy, A., 1999, Hydrologie fréquentielle. Editura *H*G*A*,
Bucureşti, pag. 127-144.
Mic, R., 1997a, Synthetic models QdF for the regionalization of the maximum
runoff. Case study for the Crisul Alb River Basin. În: Floodaware scientific meeting.
Book of contributions. Geambloux, 13-14 January, pag. 143-149.
Mic, R., 1997b, Synthetic models QdF for the regionalization of the maximum
runoff. Case study for the Crisul Alb River Basin. În: Floodaware scientific meeting.
Book of contributions. Dublin, 18-20 June, pag. 141-147.
Mika, J., 1998, Statistical Downscaling of Projected Global Climate Change. În:
Proceedings of the XIX Conference on Hydrological Foracasting and Hydrological
Bases of Water Management, Osijek, Croaţia, pag. 123-134.
Mociorniţa, C., Stanciu, P., Stanciu, A. şi Mătreaţă S., 1997, Instrucţiuni pentru
calculul debitelor maxime în bazine mari. Editura INMH, Bucureşti.
Mooney, L. E., 1983, Applications and implications of fatality statistics to flash
flood problem. În: Fifth Conference of Hydrometeorology, American Meteorological
Society, Boston, Masachussetts, pag. 127-129.
Moore, R. J., 1998, Flood Hazard Research within the European Commission, 1987
to 1996. În: Proceedings of the First Workshop on River Basin Modelling, Management
and Flood Mitigation; Concerted Action. Delft. EUR 18019 EN, pag.7-23.
Morell, M., Thébé, B. şi L’Hôte, Y., 1999, Acquisition et constitution d’une
information hydrologique de base. Editura *H*G*A*, Bucureşti, pag. 119-124.
Mustaţă, L., 1976, Scurgerea maximă din iunie-iulie 1975 pe câteva râuri din
bazinul Siret. Studii şi Cercetări de Hidrologie, vol. XLV, IMH, Bucureşti, pag. 3-20.
Musteţea, A., 1996, Viituri excepţionale pe teritoriul României. Geneză şi efecte.
Teză de doctorat. Academia Română, Institutul de Geografie, Bucureşti.
Nedelcu, G., 1991, Analiza hidrometeorologică a viiturii remercabile din perioada
22-23.05.1988 formată pe afluienţii de pe cursul mijlociu al Milcovului. Studiu Institutul
Naţional de Meteorologie şi Hidrologie (INMH). Lucrare nepublicată, aflată în arhiva
INMH.
Newbold, P., Granger, C. W. J., 1974, Experience with Forecasting Univariate
Time Series and the Combination of Forecasts. J. R. Statist. Soc. A, 137.
Niculescu, R., 1999, Determinarea parametrilor scurgerii de aluviuni în suspensie
din bazine mici funcţie de caracteristicile ploii. În: Determinarea parametrilor
hidrologici în regim natural şi în condiţiile schimbărilor de mediu naturale şi antropice,
Bibliografie 331
vol. I – II, INMH, Bucureşti.

Oancea, V., Galèa, G. şi Oberlin, G., 1992, L’utilisation des modèles QdF dans les
synthèses régionale de l’écoulement maximal. Journées hydrologiques de l’ORSTOM.
Montpellier, septembre 1992.
Oancea, V., Stănescu, V. Al. şi Mic, R., 1994, Applicationof the QdF models in
regional analysis of rare floods. International Conference of FRIENDS, Stara Lesna,
Slovacia.
Oberlin, G., 1988, Inondabilité: comment intégrer la notion de durée (aspects
hydrologiques). Journées scientifiques sur les BVRE, 25ème anniversaire du bassin
Orgeval. Paris, 18-19 Octobre.
Oberlin, G. şi Margoum, M., 1991, AGREGEE: un modèle opérationnel
d’estimation des crues rare et extrême. Informations techniques du CEMAGREF,
no. 84, pag. 4-10.
Office Fédéral des Eaux et de la Géologie (OFEG), 1997, Prise en compte des
dangers dus aux crues dans le cadre des activités de l’aménagement du territoire.
Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM), 1987, Activités internationales du
service hydrologique. 1er Colloque International Hydrologique, Service de la navigation
de Toulouse.
Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM), 1999a, Natural Disaster Reduction in
the Twenty –First Century: Science and Technology Can Make the Difference? Press
Release WMO, no. 637, Geneva.
Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM), 1999b, Comprehesive Risk Asse–
ssment for Natural Hazards. OMM, Technical Documents, no. 955, Geneva.
Owen, D., 1956, Tables for Computing Bivariate Normal Probabilities. An. Math.
Statistics., no. 27.
Pârvulescu, C., 1977, Economia apelor. Institutul de Construcţii Bucureşti.
Pelleymounter, D., 1998, “Is anyone listening ?”. Flood Warning Dissemination in
England and Wales. În: Proceedings of the First Workshop on River Basin Modelling,
Management and Flood Mitigation; Concerted Action. Delft. EUR 18019 EN, pag. 291-297.
Podani, M., 1981, Inundaţii, Hidrotehnica, vol. 26, no. 2, Bucureşti, pag. 47-50.
Podani, M., 1990, Apele pe făgaşul adevărului. Hidrotehnica, vol. 35, no. 1,
Bucureşti.
Poiană, I., 1999, Notă de fundamentare privind automatizarea comunicaţiilor şi
prelucrărilor operative a datelor meteorologice din reţeaua naţională. INMH,
Bucureşti.
Refsgaard, I. C. şi Havno, C., 1997, New Developments in Modelling, Framework
for Decision Support. În: Proceedings of the First expert Meeting, Copenhagen, oct.
1986, European Commission. Directorate – General Science, Research and
Development EUR 17456 EN.
Roche, P. A. şi Tamin, R., 1986, Procédures de decision multi-modèles applicables
à la prévision des crues en temps réel. Raport CERGRENE.
Roche, P. A., 1987, Guide de prévision des crues. Societé Hydrotechnique de

France. Tome 1, pag. 166-221.
Roche, P. A., 1987a, Guide de prévision des crues. Societé Hydrotechnique de
France. Tome 2, pag. 407-424.
Roche, P. şi Torterotot, J. P., 1988, Les procédures de decision en temps réel pour
la prévision des crues. La Houille Blanche, no. 5/6.
Roşu, C. şi Creţu, Gh., 1998, Inundaţii accidentale. Editura *H*G*A*, Bucureşti.
Simota, M., Pleşa, D. şi Leonte-Neagu, E., 1990, Elaborarea de scenarii de
producere a unor viituri probabile în bazine amenajate. Hidrotehnica vol. 35, no. 7,
Bucureşti.
Solacolu, P., Ştefănescu, D şi Ştefănescu, F., 1982, Consideraţii asupra unor
probleme economice legate de justificarea investiţiilor în lucrări de apărare împotriva
inundaţiilor. Hidrotehnica vol. 27, no. 1, Bucureşti.
Solacolu, P. şi Paşoi, I., 2000, Analiză privind “Fenomenul Cuculeasa”.
Comunicare ştiinţifică la sesiunea INMH 2000.
Stadiu, F. şi Adler, M. J., 2002, Destructive Water-Abatement and Control of
Water Disaster (DESWAT Project). În: Proceedings of the International Conference
“Preventing and Fighting Hydrological Disasters”. Timişoara, România, pag: 409-412.
Stadiu, F. şi Şerban, P., 2001, Reabilitarea râurilor. Hidrotehnica, vol. 46, no. 2-3,
Bucureşti.
Stanciu, P., Pescaru, I. V., Mareş, I. şi Zlate, I., 1985, Îndrumar pentru utilizarea
metodelor statisticii matematice în meteorologie şi hidrologie. IMH, Bucureşti.
Stanciu, A. şi Stănescu, V. Al., 1990, Posibilităţi de prognozare hidrologică a
viiturilor de scurtă durată în bazine hidrografice cu regim torenţial. Hidrotehnica, vol.
36, no. 3, Bucureşti.
Stanciu, P. şi Simota, M., 1999, Instrucţiuni pentru elaborarea şi transmiterea
avertizărilor privind fenomenele hidrologice periculoase. INHGA (sub tipar).
Stanciu, P., 2002, Flood Protection in Romania. În Proceedings of the International
Conference “Preventing and Fighting Hydrological Disasters”. Timişoara, România,
pag. 419-420.
Stănescu, V. Al., 1963, Acţiunea vânturilor asupra suprafeţelor libere de apă la
gurile Dunării şi complexul lacustru Razelm-Sinoe. Studii de Hidrologie, vol. IV,
ISCH, Bucureşti, pag. 71-83.
Stănescu, V. Al., 1967, Dunărea între Baziaş şi Ceatal Izmail. Monografie
hidrologică. Institutul de Studii şi Cercetări Hidrotehnice, Bucureşti, pag. 89.
Stănescu, V. Al., 1972, Modele matematice pentru determinarea undelor de viitură
critice. Studii de hidrologie, vol. XXXIV, IMH, Bucureşti, pag. 15-57.
Stănescu, V. Al., Alexandrescu, G. şi Mociorniţa C., 1972, Consideraţii asupra
frecvenţei viiturilor din 1970 pe râurile ţării noastre. Colecţia de comunicări
Simposionul “Cauze şi efecte ale apelor mari din mai-iunie 1979”, ISCPGA-ISPIF.
Bucureşti.
Bibliografie 333
Stănescu, V. Al., 1973, Studiul influenţei reciproce dintre scurgerea pe Dunăre şi pe

râul Siret. Studii de hidrologie, vol. XXXIX, IMH, Bucureşti, pag. 71-85.
Stănescu, V. Al., Şerban, P. şi Manoliu, M., 1976a, Caracteristici hidrologice ale
scurgerii maxime pluviale din iulie 1975 pe râurile din bazinul Argeş. Studii şi Cercetări
de Hidrologie, vol. XLV, IMH, Bucureşti, pag. 63-104.
Stănescu, V. Al., Stanciu, P. şi Bichea, I., 1976b, Analiza formării scurgerii
maxime şi a caracteristicilor undelor de viitură din iulie 1975 în bazinul Mureş. Studii
şi Cercetări de Hidrologie, vol. XLV, IMH, Bucureşti, pag. 129-172.
Stănescu, V. Al., 1979, Cu privire la concepţia sistemelor informaţionale de
prognoză şi avertizare a viiturilor. Hidrotehnica, vol. 24, no. 8, Bucureşti, pag. 179-181.
Stănescu, V. Al., 1979, Program de calculator pentru prelucrarea datelor
hidrometeorologice în vederea prognozei viiturilor. Hidrotehnica vol. 24, no. 10,
Bucureşti, pag. 223-224.
Stănescu, V. Al., 1982, Integrarea în activitatea reţelei hidrometeorologice a
sistemului de colectare, transmisie şi prelucrare a datelor. A doua consfătuire pe teme
de informatică din reţeaua Consiliului Naţional al Apelor, Sovata, 12-14 octombrie.
Stănescu, V. Al., 1985, Modele matematice în hidrologie; probleme de concepţie
sistemică. INMH, Bucureşti.
Stănescu, V. Al. şi Şerban, P., 1986, Progrese ale prognozelor hidrologice în
scopul exploatării optime a sistemelor de gospodărire a apelor. Comunicare la sesiunea
ştiinţifică ICPGA-1986.
Stănescu, V. Al. şi Ungureanu, V., 1991, Methods of correction of data and quality
control procedures used in Romania. În: Proceedings of the International Conference
Quality, Management and Availibility of Data for Hydrology and Water Ressources
Management. Koblenz, Germany.
Stănescu, V. Al., 1992. Hydrologie operationelle. În: Rencontres Hydrologiques
Franco-Roumaines – Communications, Paris 2-5 Septembre 1991. UNESCO, pag. 125-
135.
Stănescu, V. Al., 1992a, O analiză spaţio-temporală pentru determinarea debitelor
maxime de proiectare. Hidrotehnica, nr. 6-8, Bucureşti, pag. 15-27.
Stănescu, V. Al., Simota, M. şi Leonte-Neagu, E., 1993, Optimisation du sistème
d’annonce des crues d’un basin hydrographique (Les trois Cris). În: Rencontre
Hydrologique Franco-Roumaine, vol. II, Tulcea, România, pag. 373-380.
Stănescu, V. Al. şi Musteţea, A., 1995, Les crues de Roumanie: Formation et
paricularités spécifiques. În: Comptes Rendues: Rencontres Hydrologiques Franco-
Roumaines, Montpellier, France, pag. 157-172.
Stănescu, V. Al., 1995, Hidrologie urbană. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, pag. 10-11, 37, 72-73, 74-82.
Stănescu, V. Al. şi Mătreaţă, M., 1997, Large floods in Europe. În: Flow Regimes
from International Experimental and Network Data, Third Report, CEMAGREF
Editions, pag. 229-236.
Stănescu, V. Al., 1998, Utilisation de l’Analyse Statistique Multidimmensionelle

dans le calcul des caractéristiques hydrologique conjuguées et dans les prévisions
hydrologiques. În: Statistical and Bayesian Methods in Hydrological Sciences, IHP-V-
Technical Documents in Hydrology, no. 20. UNESCO, Paris, pag. 201-213.
Stănescu, V. Al., 2000, Outstanding Floods in Romania; A Comparison with Those
Occurred in the Mediterranean Regions. În: Proceedings of the International Conference
on the Hydrology of Mediterranean Regions, Montpellier, France.
Stănescu, V. Al., Ungureanu, V. şi Domokos M., 2000, Regional Analysis of the
Maximum Annual Discharges in the Danube River Basin. În: Proceedings of the
Conference of Danube Countries on Hydrological Forecasting and the Hydrological
Bases of Water Management, Bratislava (Compact Disk).
Şelărescu, M. şi Podani, M., 1993, Apărarea împotriva inundaţiilor. Editura
Tehnică, Bucureşti.
Şerban, P. şi Năsăleanu, I., 1982, Analiza formării viiturii remarcabile din martie
1981 în bazinul Arieş. Studiu, Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie
(INMH). Lucrare nepublicată, aflată în arhiva INMH.
Şerban, P., Stănescu, V. Al. şi Roman, P., 1989, Hidrologie dinamică, Editura
Tehnică, Bucureşti, pag. 39-41.
Şerban, P., 1990, Procedee de reactualizare a prognozelor hidrologice.
Hidrotehnica, vol. 35, no. 6, Bucureşti.
Şerban, P., Simota, M. şi Corbuş, C., 1991, Model de prognoză a debitelor medii
zilnice. Studii şi cercetări de hidrologie, vol. 60, IMH Bucureşti.
Şerban, P., 1995, Modele hidrologice deterministe. Editura Didactică şi Pedagogică.
Bucureşti.
Şerban, P., 1999, Reconstrucţia ecologică a râurilor. Hidrotehnica, vol. 44, no. 6.
Bucureşti.
Şerban, P. şi Şerban, A. C., 2001, River Rehabilitation in Romania. Targets and şi
Case Studies. Journal of Hydrology and Water Resources, no. 1, INMH, Bucureşti.
Takeuki, K., Hamlin, M., Kundzewicz, Z, Rosbjerg, D. şi Simonovic, S. P., 1998,
Sustainable Reservoir Development and Management. IAHS Publ. 251.
Tecuci, I., 1997, Educaţia şi antrenarea populaţiei la o gestionare durabilă a
resurselor de apă. Simpozionul naţional “Măsuri non-structurale în gospodărirea
apelor”, Editura *H*G*A*, Bucureşti, pag. 315-320.
Teodor, S., 1999, Lacuri de baraj şi noua morfodinamică – Studii de caz pentru
bazinul Argeş. Editura Vergiliu, Bucureşti.
Teodorescu, I., Filotti, A., Chiriac, V., Ceauşescu, V. şi Florescu, A., 1973,
Gospodărirea apelor. Editura CERES, Bucureşti.
Tinca, L. şi Minea, S., 2000, Fenomenul Cuculeasa - eveniment de excepţie şi
implicaţiile sale. Hidrotehnica, 45 (2000), 1, pag.12-16.
Todini, E., Marsigli, M., Pani, G. şi Vignoli, R., 1998, Operational Real Time
Flood Forecasting Systems based on Efforts. În: Proceedings of the First Workshop on
Bibliografie 335
River Basin Modelling, Management and Flood Mitigation; Concerted Action. Delft.
EUR 18019 EN, pag. 297-311.
Topor, N., 1963, Ani ploioşi şi secetoşi în Republica Populară Română. Editura
Tehnică, Bucureşti.
U.S. Army Corps of Engineers (USACE), 1996, Risk based analysis for flood
damage reduction studies. Engineer Manual EM 1110-2-1619, Washington D.C.
UNESCO-OMM, 1992, International Glossary of Hydrology, Second Edition.
Ungureanu, V., 1995, Proceduri multimodel de decizie în timp real aplicate în
prognoza hidrologică. Raport INMH (nepublicat).
United Nations Department of Humanitarian Affairs (UNDHA), 1992, Glossary
Internationally Agreed Glossary of Basic Terms Related to Disaster Management.
Geneva, Elveţia, pag. 93.
United Nations General Assembly, 1989, Resolution 44/236, New York.
United Nations, 1976, Guidelines for Flood Loss Prevetion and Management in
Developing Countries. Natural Resources/ Water Resources, no.5 (ST/ESA/45), United
Nations Department of Economic and Social Affairs, United Nation Sales no. E.76.ii.a.7.
Vârcol, A., 1961, Calculul debitelor maxime folosind cercetările expediţionare.
Studii de Hidrologie, ISCH, Bucureşti.
Vişan, V. şi Dima, I., 1981, Optimizarea în gospodărirea apelor. Hidrotehnica,
no. 11, Bucureşti.
Viscusi, W. K., 1993, The Value of Risks to Life and Health. Journal of Economic
Literature, 31, pag. 1912-1946.
Vladimirescu, I., 1978, Hidrologie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Wasseff, A. M., 1993, Relative Impact on Human Life of Various Types of Natural
Disaster. An Interpretation of Data for the period 1947-1991. Natural Disasters:
Protecting Vulnerable Communities, Thomas Telford, London, pag. 15-24.
World Comission on Environment and Development (WCED), 1987, Our Common
Future (The Brundtland Report). Oxford University Press, Oxford, U.K.
Wiggins, J. H., 1994, Estimating economic losses due to an interruption in crude oil
deliveries follwing an earthquake in the New Madrid seismic zone. Proceedings of the
U.S. National Conference on Earthquake Engineering. Chicago, vol. 3, pag. 1077-1089.
Zăvoianu, I., 1988, Râurile – bogăţia Terrei. Editura Albatros, Bucureşti.
***, H.G. nr. 638/1999 privind aprobarea Regulamentului de apărare împotriva
inundaţiilor, fenomenelor meteorologice periculoase şi accidentelor la construcţiile
hidrotehnice şi a Normativului cadru de dotare cu materiale şi mijloace de apărare
operativă împotriva inundaţiilor şi gheţurilor. Monitorul Oficial al României nr. 385,
partea I, anul XI, pag. 1-28.
CONTENTS
1. INTRODUCTION ............................................................................................... 9
1.1. General problems of the inundation around the world .......................... 9
1.2. The future problems of the disaster defence............................................. 14
2. SPECIFIC ISSUES OF THE FLOODS AND THE INUNDATIONS .......... 16
2.1. Definitions and genetic causes of the inundation ..................................... 16
2.2. Historical floods .......................................................................................... 21
2.2.1. Outstanding floods in Europe and around the world. Effects ............... 21
2.2.2. Outstanding floods in Romania. Effects ................................................ 28
2.3. The importance of the non-structural measures.
The complementarity with the structural ones ......................................... 34
2.3.1. Structural and non-structural measures .................................................. 34
2.3.2. Criteria of actions and strategies (categories of measures) for flood
defence .................................................................................................... 41
2.4. The role of the complex information and of the previous experience
in the action aiming to the mitigation of the flood effects ....................... 51
2.5. Direct and indirect damages and secondary effects of the inundations. 58
2.5.1. Methodological issues of assessing the direct damages ......................... 58
2.5.2. Potential damages ................................................................................... 60
2.5.3. Issues of evaluating the cost of the saved human lives .......................... 66
2.5.4. Indirect damages .................................................................................... 67
2.6. The flood warning and forecasting ............................................................ 74
2.6.1. The steps of information ..................................................................... 74
2.6.2. Critical thresholds................................................................................... 78
3. PHASE OF PREPARING THE NON-STRUCTURAL MEASURES FOR
FLOOD EFFECT MITIGATION ..................................................................... 80
3.1. Flood formation and the potential magnitude of floods .......................... 80
3.1.1. Liaison between the atmospheric circulation system types
and the flood occurrence ........................................................................ 80
3.1.2. Flood generating precipitations ............................................................ 82
3.2. Flood potentials in Romania. Comparison with those of Europe .......... 86
3.2.1. Methods of evaluating the flood potential .............................................. 86
3.2.2. Multi-dimensional statistical characterisation of flood potential ........... 96
3.2.3. Flood potential of Romania and other European countries .................... 106
3.3. Flood risk ..................................................................................................... 107
3.3.1. Definition of flood risk ........................................................................... 107
3.3.2. Basic principles of methods for flood crisis management ...................... 111
3.3.3. The “Inondabilité Method”...................................................................... 113
3.3.4. The Swiss Method (OFEG) ................................................................... 131
Contents 337
3.4. The planning and project of the informational systems of flood

warning and forecasting ............................................................................. 141
3.4.1. Peculiarities of the flood forecasts. Real-time systems and hybrid
systems ................................................................................................. 141
3.4.2. Performance criteria of a real-time informational system ................... 150
3.4.3. The safety of transmission of the information ..................................... 153
3.4.4. The cost of the informational system .................................................. 156
3.4.5. Adaptability.......................................................................................... 158
3.4.6. Accessibility.......................................................................................... 159
3.4.7. Gauging station .................................................................................... 160
3.4.8. Data transmission network.................................................................... 165
3.4.9. Data concentration and processing centre............................................. 169
3.4.10. Radar network for real time precipitation measuring and short term
forecasting ............................................................................................ 172
3.5. Preparation of the plans for flood crisis management ............................ 180
3.5.1. Preparation of preventive, operational and rescue measures ............... 180
3.5.2. The contents of the defence plans ........................................................ 188
3.5.3. Plan for gauging action during high waters ......................................... 192
3.6. Rules of operating the water release works of the dams during flood
period ............................................................................................................ 194
3.6.1. Operation principles ............................................................................. 194
3.6.2. Methods for simulation the flood attenuation ...................................... 198
3.6.3. Method of optimal control of the flood attenuation ............................. 201
3.6.4. The attenuation modelling of floods in coupled reservoir-polder
water work systems of Vacaresti type .................................................. 212
3.6.5. Principles of conjugated operation of the reservoirs function
of the formation and characteristics of the floods ............................... 219
3.7. The education o the public and economic agents ..................................... 230
3.7.1. Education principles of the public to cope with the problems
occurring during the flood period ........................................................ 230
3.7.2. Stress and flooding risk perception analysis ........................................ 239
3.7.3. Human influence of facilitating the floods occurrence and their
intensification ....................................................................................... 240
4. PHASES OF ACTION BY THE NON-STRUCTURAL MEASURES
FOR CRISIS MANAGEMENT DURING THE FLOODING PERIOD ....... 241
4.1. Flood warning and forecasting ................................................................... 241
4.1.1. Specific issues of the flood warning and forecasting;
lead-time and accuracy ......................................................................... 241
4.1.2. Steps in forecasting issue ..................................................................... 246
4.1.3. Operational requirements for real time flood forecasts; coupling the
quantitative forecasting precipitation with the flood forecasting
models ................................................................................................ 252
4.1.4. Peculiarities of the hydrological models used in flood forecasting ..... 256
4.1.5. Multi-model procedures for forecast decision in real time applied
in flood forecasting .............................................................................. 262
4.1.6. Probabilistic flood forecast .................................................................. 267
4.2. Up-to dating the hydrological forecasts .................................................... 268

4.2.1. Types of flood forecast errors ............................................................. 268
4.2.2. Procedure types for up-to dating the hydrological flood forecasts ...... 270
4.2.3. Procedures for up-to dating the input variables in the simulation
models .................................................................................................. 271
4.2.4. Procedures for up-to dating the state variables of the modelled
system ................................................................................................... 271
4.2.5. The procedure CORA for up-to dating the flood forecasts .................. 273
4.3. The dissemination of the flood warning and forecasting ....................... 275
4.4. The decision of action start and disseminating the alert for entering
the defence system ...................................................................................... 279
4.5. Integrated models and decision support systems, new modelling
developments ................................................... 281
4.6. Information rapport concerning the operational action
during the flooding ...................................................................................... 284
5. THE ACTION OF POST-INUNDATION PHASE ......................................... 286
5.1. The objectives of the post-inundation actions. The management
of the crisis in this phase ............................................................................ 286
5.2. The detailed analysis of the production and development of the flood
phenomena from hydrometeorological point of view .............................. 287
5.3. The analysis of the hydrometeorological manner in which the
hydrometeorological information has been performed; the analysis
of operation the flood warning and forecasting system ........................... 290
5.4. The decision analysis and the operational intervention mode
during the crisis period .............................................................................. 294
5.5. Damage estimation and needs analysis ..................................................... 295
5.6. Restoration and reconstruction actions after inundation ....................... 296
5.7. The consulting of enterprises during the restoration period
an the coordination the system of their assistance ................................... 297
5.8. General evaluation of the efficiency of the ensemble of activities
during the phase of action for mitigation the flooding effects ................. 298
5.9. Secondary effects of flooding ...................................................................... 300
5.9.1. Sediment transport ................................................................................. 300
5.9.2. Landslides............................................................................................... 303
5.9.3. Water pollution and infecting the flood prone areas .............................. 303
6. SYNTHESIS ELEMENTS ON THE NON-STRUCTURAL METHODS
FOR MITIGATING THE INUNDATION EFFECTS .................................. 305
Annexes ...................................................................................................................... 313
References................................................................................................................... 325
TABLE DES MATIÈRE
1. Introduction ......................................................................................................... 9
1.1. Problèmes dûs aux inondations dans le monde ........................................ 9
1.2. Perspectives dans le contrôle des inondations ......................................... 14
2. PROBLÈMES SPÉCIFIQUES DES CRUES ET DES INONDATIONS .... 16
2.1. Définitions et genèse des inondations......................................................... 16
2.2. Crues hystoriques ........................................................................................ 21
2.2.1. Crues exceptionnelles dans le monde et en Europe. Effets .................... 21
2.2.2. Crues exceptionnelles en Roumanie. Effets ........................................... 28
2.3. Importance des mesures non-structurales.
Complémentarité avec les mesures structurales ...................................... 34
2.3.1. Mesures structurales et non-structurales ................................................ 34
2.3.2. Critères d’actions et stratégies (catégories de mesures)
pour la defence contre les inondations .................................................... 41
2.4. Rôle de l’information complexe et de l’expérience précédente dans la
diminution des effets dûs aux inondations ............................................... 51
2.5. Dégâts directs, dégâts indirects et effets sécondaires des inondations ... 58
2.5.1. Problèmes méthodologiques de l’évaluation des dégâts directs ............. 58
2.5.2. Dégâts potentiels .................................................................................... 60
2.5.3. Problèmes d’évaluation du coût des vies sauvées .................................. 66
2.5.4. Dégâts indirects ...................................................................................... 67
2.6. Alerte et prévision des crues ....................................................................... 74
2.6.1. Phases d’information .............................................................................. 74
2.6.2. Seuils critiques......................................................................................... 78
3. PHASE DE PRÉPARATION DES MESURES NON-STRUCTURALES
DE DIMINUTION DES EFFETS DES INONDATIONS .............................. 80
3.1. Formation et magnitude potentielle des crues .......................................... 80
3.1.1. Relation entre les types de circulation atmosphérique
et la formation des crues ......................................................................... 80
3.1.2. Précipitations génératrices des crues ...................................................... 82
3.2. Potentiel des crues en Roumanie. Comparaison avec les plus
grandes crues en Europe ........................................................................... 86
3.2.1. Modalités d’évaluation du potentiel de crue ........................................... 86
3.2.2. Caractérisation statistique multidimensionelle du potentiel de crue....... 96
3.2.3. Potentiel de crue en Roumanie et dans les pays européens .................... 106
3.3. Risque d'inondation ................................................................................... 107
3.3.1. Définition du risque d’inondation .......................................................... 107
3.3.2. Principes de base des méthodes de gestion de la crise ........................... 111
3.3.3. La méthode “Inondabilité” ..................................................................... 113
3.3.4. La méthode suisse (OFEG) .................................................................... 131
3.4. Planification et étude des systèmes informationels d’alerte

et de prévision hydrologique des crues ..................................................... 141
3.4.1. Particularités de la prévision des crues .
Systèmes en temps réel et systèmes hybrides ...................................... 141
3.4.2. Critères de performance d’un système informatique en temps réel ..... 150
3.4.3. Securité de transmission des informations ........................................... 153
3.4.4. Coût d’un système informatique .......................................................... 156
3.4.5. Adaptabilité .......................................................................................... 158
3.4.6. Accessibilité ......................................................................................... 159
3.4.7. Station de mesure ................................................................................. 160
3.4.8. Réseau de transmission des données .................................................... 165
3.4.9. Centre de concentration et traitement des données .............................. 169
3.4.10. Réseaux radar de mesure en temps réel et de prévision à courte
échéance des précipitations .................................................................. 172
3.5. Préparation des plans de géstion de la crise ............................................. 180
3.5.1. Préparation des mesures de prévention, opérationnelles
et de réabilitation .................................................................................. 180
3.5.2. Contenu des plans de défence .............................................................. 188
3.5.3. Plan d’action hydrométrique dans les conditions de grandes eaux ...... 192
3.6. Règles de géstion des évacuateurs des barrages pendant les crues ......... 194
3.6.1. Principes d’éxploitation ....................................................................... 194
3.6.2. Méthodes de simulation de laminage des crues ................................... 198
3.6.3. Modèle de contrôl optimal de laminage des crues ............................... 201
3.6.4. Modélisation de laminage des crues dans les systèmes couplés
réservoire permanent – réservoire temporaire ..................................... 212
3.6.5. Principes d'exploitation couplée des réservoirs en fonction de la
genèse et de caractéristiques des crues ................................................. 219
3.7. Préparation de la population et des agents économiques ........................ 230
3.7.1. Principes d’éducation de la population pour affrontir les problèmes
survenus pendant l’inondation ............................................................. 230
3.7.2. Analyse du stress et la perception du risque à l’inondation ................. 239
3.7.3. Influence anthropique sur l’occurence et l’intensification des
inondations ........................................................................................... 240
4. MESURES NON-STRUCTURALES POUR LA GESTION DE CRISE
PENDANT L’INONDATION ............................................................................ 241
4.1. Prévision et alerte hydrologique ................................................................ 241
4.1.1. Problèmes d’alerte et prévision hydrologique.
Anticipation et précision ..................................................................... 241
4.1.2. Étapes d’élaboration de la prévision hydrologique ............................. 246
4.1.3. Exigences opérationnelles de prévision en temps réel des crues.
Couplage des modèles hydrologiques de prévision des crues avec
les modèles de prévision météorologique ............................................ 252
4.1.4. Particularités des modèles utilisés dans les prévisions hydrologiques . 256
4.1.5. Procédures multi-modèle de décision en temps réel utilisées
dans la prévision hydrologique des crues ............................................. 262
4.1.6. Prévision probabiliste ........................................................................... 267
4.2. Mise à jour des prévisions hydrologiques ................................................. 268
Table des matières 341
4.2.1.Types d’erreurs de la prévision hydrologique ...................................... 268

4.2.2.Procédures de mise à jour de la prévision des crues ............................ 270
4.2.3.Procédures de mise à jour des variables d’entrée dans
les modèles de simulation .................................................................... 271
4.2.4. Procédures de mise à jour des variables d’état du système modelisé .. 271
4.2.5. Procédure de mise à jour CORA .......................................................... 273
4.3. Dissémination des alertes, des prévisions hydrologiques et des
informations sur les crues ........................................................................... 275
4.4. Decision d'actionner et de disséminer l’alerte d’entrer
en dispositif de défense .............................................................................. 279
4.5. Modèles integrés et Systèmes support de la prise de la décision.
Nouvelles directions dans la modélisation ................................................. 281
4.6. Rapports d’information sur l’activité opérationnelle de défence
contre les crues ............................................................................................ 284
5. ÉTAPE D’ACTION APRÈS L’INONDATION ............................................... 286
5.1. Obiectives des actions après l’inondation. Gestion de la crise
dans cette etape ............................................................................................ 286
5.2. Analyse detaillée sur la genèse et le deroullement de la crue du point
de vue hydrométéorologique et hydraulique ............................................ 287
5.3. Analyse sur l’information hydrométéorologique et le fonctionnement
du système informationnel d’alerte et de prévision hydrologique
de la crue ...................................................................................................... 290
5.4. Analyse des décisions et de l’intervention opérationnelle pendant
la crise ........................................................................................................... 294
5.5. Estimation des dégâts et analyse des interventions nécessaires .............. 295
5.6. Actions de restauration et de reconstruction après l’inondation ............ 296
5.7. Conseil des entreprises dans la période de restauration et
reconstruction et coordination du système d’assistence .......................... 297
5.8. Evaluation générale de l’efficacité de l’ensamble des activités
dans la phase d’action pour la limitation des effets des inondations ...... 298
5.9. Effets secondaires dûs aux inondations ..................................................... 300
5.9.1. Écoulement solide .................................................................................. 300
5.9.2. Glissement de terrain .............................................................................. 303
5.9.3. Pollution et contamination du terrain soumis aux inondations .............. 303
6. ÉLÉMENTS DE SYNTHÈSE CONCERNANT LES MESURES
NON-STRUCTURALES DE LIMITATION DES EFFETS
DES INONDATIONS ......................................................................................... 305
Annexes ...................................................................................................................... 313
Bibliographie ............................................................................................................. 325

Masuri Nestruct de Gest A Inundatiilor (Stanescu Drobot) PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Masuri Nestruct de Gest A Inundatiilor (Stanescu Drobot) PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Viorel Al.

EDITURA *H*G*A* BUCUREŞTI

Coperta faţă: Drum judeţean Dej – Vad inundat, 05.03.2001

Coperta: PressImage – ing. Arthur Orz

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

STĂNESCU, VIOREL ALEXANDRU

Finanţarea lucrării a fost asigurată de programul

C o p yr igh t © 200 2 . Edi t ur a *H *G*A* B uc ur eşt i

Lucrarea „Măsuri nestructurale de gestiune a inundaţiilor” reprezintă una dintre

Ultimul deceniu al secolului XX a fost marcat în România, ca de altfel în întreaga

Strategia naţională de apărare de inundaţii este axată pe asigurarea unei protecţii

3.4. Planificarea şi proiectarea sistemelor informaţionale de avertizare

4.2. Reactualizarea prognozelor hidrologice .................................................... 268

Inundaţiile fac parte din categoria generică a dezastrelor naturale. Un

În acest context, în decembrie 1989, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a

Aceste trei obiective cu caracter general s-au realizat prin implementarea

o Instruirea personalului care urmează a fi implicat în perioada

− elaborarea direcţiilor de cercetare în viitor.

guvernamentale, organizaţii internaţionale, precum şi o serie de agenţi din

2.0. PROBLEME DE VIITOR ALE APĂRĂRII

În cadrul Forumului Programului IDNDR destinat definirii priorităţilor şi a

− dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniul cunoaşterii cauzelor, a

Regimul hidrologic al râurilor în timpul anului este caracterizat printr-o

− extinderea suprafeţelor care în mod normal nu sunt acoperite de apă;

O a doua categorie de viituri, cu impact local, dar deosebit de sever asupra

umiditate a bazinului în momentul producerii fenomenului meteorologic

Uneori, prin simpla creştere a grosimii podului de gheaţă se produc supra–

În sfârşit, inundaţii mai pot rezulta şi din modul defectuos de exploatare a

2.2. VIITURI ISTORICE

2.2.1. VIITURI EXCEPŢIONALE ÎN LUME ŞI ÎN EUROPA. EFECTE

Dintre dezastrele naturale, inundaţiile sunt evenimentele hidrometeorologice

Num a r de pe rsoa ne a fe cta te

Viituri majore în ţările OECD în perioada 1975 - 1990

Figura 2.2. Pagube înregistrate la inundaţiile din SUA în perioada 1992-1998.

În ceea ce priveşte pierderile de vieţi omeneşti, specifice în mod deosebit

Aria bazin 3 Data

În secolul al XX-lea, în ultimul deceniu s-au produs viituri care au generat

inferioară (99-105 mm), Nekar ( 88 mm ) şi Ruhr ( 99 mm ).

Aria Q max [m3/s] Perioada medie

1994 albie Bennett,

Tabelul 2.4 (continuare)

2.2.2. VIITURI EXCEPŢIONALE ÎN ROMÂNIA. EFECTE

În România, primele inundaţii consemnate în documente se referă la viiturile

Figura 2.3. Anii cu cele mai mari viituri înregistrate în România.

inundaţie o perioadă foarte lungă, s-a produs la începutul lunii august.

− probabilităţi de depăşire foarte mici, cuprinse între 2% şi 0,5%, care s-au

noroioasă”, care a provocat decesul a 13 persoane (Solacolu şi Paşoi, 2000).

Figura 2.4. Pagube materiale înregistrate în ultimul deceniu în România.

2.3. IMPORTANŢA MĂSURILOR NESTRUCTURALE.

2.3.1. MĂSURI STRUCTURALE ŞI NESTRUCTURALE

Se definesc următoarele principii de protecţie preventivă împotriva

a) Apa constituie parte a unui întreg.

Cele cinci principii enumerate anterior se pot interpreta astfel:

− Planificarea şi gestiunea teritoriului:

formelor de viaţă şi activităţilor umane.

serie de riscuri economice. Deoarece în unele cazuri descărcătorii de ape mari

− absenţa inundării albiilor majore din aval de baraje, conducând la

pompare, mai ales în cazul oraşelor limitrofe râurilor. După construirea

nivel de bazin hidrografic, care trebuie precedat de studii de impact de mediu şi

2.3.2. CRITERII DE ACŢIUNE ŞI STRATEGII (CATEGORII DE MĂSURI)

Măsurile nestructurale constituie o componentă a protecţiei împotriva

din punct de vedere social şi sănătoase din punct de vedere al mediului

Aceşti indicatori generali se pot aplica pentru analiza gradului de încadrare a

EDITURA HGA BUCUREŞTI

C o p yr igh t © 200 2 . Edi t ur a H GA B uc ur eşt i