Sunteți pe pagina 1din 10

1

Sarcina electrică – o altfel de abordare

Abstract:

Este o teorie paralelă cu cea a mecanicii cuantice, și încearcă într-o manieră aproximativ-
simplistă să descrie lumea proceselor atomice.

Pornind de la asemănarea dintre un câmp electric și un câmp gravitațional, se demonstrează de


ce (și cum) sarcina electrică elementară are această valoare.

Cuvinte cheie: sarcină electrică elementară - este una dintre proprietățile de bază ale materiei,
ce exprimă o proprietate fundamentală a particulelor fundamentale; câmp fizic – noțiune fundamentală
folosită pentru explicarea transmiterii interacțiunilor din aproape în aproape, și de la distanță; spațiu-
timp – spațiu și timpul văzute precum componente ale unui singur sistem spațiu-timp cvadrimensional;
inflație – astronomie(Teoria Relativității Generale); lucru mecanic – o formă a schimbului de energie
(schimbare a stării dinamice a sistemului); oscilație(vibrație) – transformare a energiei dintr-o formă în
alta;
2

I. Introducere:

În general găsim multe articole referitoare la (și despre) sarcina electrică, dar nicaieri nu se spune
de unde are această valoare, ea fiind considerată o proprietate intrinsecă a particulelor elementare.

[Se va considera ca fiind particule elementare, doar acele particule care au o „existență reală”, adică,
cele care au o viață mai mare de, să zicem, 5 min, – deci, electronul, protonul și neutronul – celălalte
particule trăiesc un timp atât de scurt, dezintegrându-se aproape instantaneu după ce se formează, încât
nu știm dacă pot fi considerate particule sau doar „rezonanțe” (oscilații) de energie determinată[6].
„Confuzia” între acțiunea unei oscilații cu acțiunea unei „mase”, o găsim și în faimoasele formule date de
Einstein energiei, adică ε = m𝑐2 și ε = hν. Descriind energia, ele pot fi considerate egale, adică m𝑐2 =hν.
Dar observăm că de fiecare parte a egalității există câte o constantă și câte o variabilă. Deci, reducând
constantele, care sunt mereu aceleași, ne rămân variabilele, adică m≈ ν, ceea ce înseamnă că acțiunea
unei mase, în cazul nostru a unei particule, poate fi confundată cu acțiunea unei oscilații, și invers.
Totodata se știe că protonul și neutronul au o structură internă (quarcii), dar ele sunt considerate în
toate experimentele ca și particule de sine stătătoare[1], prin urmare așa vor fi considerate și în acest
caz.]

II. Ideile de bază:

În acest material se pleacă de la asemănarea dintre câmpul electric și cel gravitațional, și fară a
contrazice sau a intra în conflict cu mecanica cuantică, se va explica „de ce” sarcina electrică elementară
are această valoare.

Între câmpul gravitațional și câmpul electric, ambele cu surse în repaus, găsim urmatoarele:

- asemănări:

- formulele matematice ale celor două câmpuri fizice (a forțelor câmpurilor) sunt asemănătoare
– direct proporționale cu masele (respectiv cu sarcinile electrice) și invers proporționale cu
pătratul distanțelor[3];
- intensitățile ambelor câmpuri sunt descrise de formule matematice similare;
- și aș mai adăuga, ca si manifestări ale câmpurilor:

- mase diferite au aceeași accelerație gravitațională (se mișcă identic în câmp)[2] [4];

- mase diferite (electronul si protonul) au aceeași sarcină electrică (ca și valoare)[1];

- diferențe:

- forțele gravitaționale sunt doar atractive [2];

- forțele electrice pot fi atât atractive cât și repulsive [6];


3

III. Fundamentarea studiului:

Cum asemănările dintre cele două câmpuri sunt foarte mari, se va aplica ce se cunoaște despre
câmpul gravitational [2], și câmpului electric, adică, să-i dăm acestuia din urmă, o formă care să fie
descrisă de geometria spațiului–timp.

Dacă ar fi să interpretăm simplist câmpul gravitațional (care este doar atractiv), în prezența
maselor [2], forma geometrică a curburi spațiului–timp ar fi (să-i zicem curbură pozitivă – în jos) ca în
fig.1.

Încercând să dăm o formă geometrică și câmpului electric, avem modelul pentru forța atractivă,
adică cel din fig.1, dar pentru forța repulsivă ar trebui să avem o curbură negativă (să zicem în sus) ca în
fig.2.
4

Dar cum ar face membrana spațio–temporală trecerea de la curbura pozitivă (în jos) la curbura
negativă (în sus)? Cum ar „simți” membrana spațio-temporaă că are de-a face cu sarcini electrice de
același fel, sa-și schimbe curbura? Care ar fi procesul de schimbare a curburi?

Nu e posibil așa ceva. Nu are cum să se întâmple așa ceva.

Înseamna că există un alt mod de a explica partea forțelor repulsive? Există un alt fenomen
capabil să explice forța repulsivă?

Da, există un fenomen care se manifestă în întreg Universul și influențează toate corpurile
cerești. Este vorba de inflația universului [2][3][4].

(Dacă întrebăm fizicienii atomiști, dacă „cred” în fenomenul de inflație, toți vor răspunde
afirmativ, dar niciunul nu a introdus efectele acestui proces în „lumea atomică”)

Este clar că acest fenomen de inflație, care influențează (și îndepărtează) corpurile masive
(corpurile cerești) din Univers, va influența și toate particulele elementare. Nu se poate ca „perturbând”
corpurile masive, să nu influențeze și particulele elementare.

Acest fenomen explică cel mai bine „fuga” (respingerea) particulelor, una de cealaltă.

IV. Dezvoltarea studiului:

Prin inflație se ințelege „umflarea ”membranei spațio–temporale [2][3][4] și se poate imagina ca un


balon ce are câteva puncte desenate pe el, iar în momentul umflării, punctele se departează, unele de
altele [3], fără ca acestea să fie „mișcate”(să suporte acțiunea vreunei forțe) efectiv , ca in fig.3.
5

Așa se va întâmpla și cu particulele elementare. Ele nu sunt puncte pe suprafață, dar vor fi „trase”
de membrana spațio–temporală, care se afla in procesul de inflație, ca în fig.4, iar pentru un observator
din exterior v-a părea că ele se îndepărtează, una față de alta, ca și cum ar fi sub influența vreunui câmp.

Avem acum explicația pentru fenomenul de fugă (respingere) a particuleleor atomice, dar în acest
caz nu mai putem explica cazul atracției dintere ele.

Totuși se poate observa că există o limită (să zicem, o masă critică), de la care respingerea nu mai
are efect, ci primează doar atracția între particule. Masa neutronului este această „masa critică”, și ea se
află la limită, între stabilitate și instabilitate.

[Prin masă critică se întelege limita de la care spațiu-timp influențează materia, și de unde materia
influențează membrana spațio-temporală, deformând-o. E ca la mișcarea browniană (mișcarea de
agitație termică), vezi “efectul emulsiei coloidale” (în cazul meu, al membranei spațio-temporale) asupra
particulelor de probă, până la o anumită masă(masa critică), dar de la valoarea acestei mase în sus,
influiența emulsiei coloidale (în cazul meu, a membranei spațio-temporale) nu mai există. De la valoarea
masei critice în sus, apare curbarea membranei spațio-temporale sub acțiunea masei.]
6

V. Definitivarea studiului:

Din ideile prezentate mai sus, putem trage următoarele concluzii:

- atracția particulelor o constituie curbarea suprafeței spațio-timpului în”jos”;

- respingerea o constituie “tragere” particulelor de către spațiu-timp, în procesul de inflație;

- avem o masă critică, între stabilitate și instabilitate, de la care procesul de curbare în jos a

spațio-timpului se poate opune procesului de inflație.

Bazându-ne pe aceste concluzii, putem deduce că atunci când două (sau mai multe) mase, care
însumate au cel puțin masa critică, sunt influiențate să se apropie, „tensiunea superficială a membranei
spatio-temporale” va ceda local, iar aceasta se va curba în jos. Astfel curbarea membranei spațio-
temporale v-a ține masele împreună (“rostogolindu-se una spre cealaltă”), opunându-se trageri
maseleor de către procesul de inflație a suprafeței, ca in fig.5

Dar se observă că atunci când membrana spațio-temporală cedează, ea efectuează un lucru


mecanic, transmițând o vibrație (o oscilație)„ε” către toată suprafața, fig. 6. Aceste oscilații se comportă
ca și o particulă [6], generând ceea ce noi numim neutrino.
7

Dar, după cum spuneam, această masă critică (obținută din însumarea maselor) se află la limita
stabilității (într-un echilibru instabil) și orice mică perturbare (și sub influența procesului de inflație) o va
dezintegra în părțile componente, iar membrana spațio-temporală v-a efectua din nou un lucru mecanic,
eliberând un alt neutrino, ca în fig. 7.
8

VI. Avantajele acestei interpretări:

Această interpretare nu vine în conflict cu mecanica cuantică și are urmatoarele avantaje:

a) arată că tot ceea ce numim noi sarcină electrică este de fapt acțiune procesului de inflație asupra
particulelor cu masă mai mică decât masa critică. Procesul de inflație dă valoarea cantitativă a
sarcini electrice;

b) deoarece „proprietatea de sarcină electrică” este de fapt o proprietate (un proces [8]) a spațio-
timpului, dispare problema infiniților masei și a sarcini electrice a electronului[5];

c) neutrinii fiind o foarte, foarte, foarte mică oscilație a spațio-timpului(în comparație cu undele
gravitaționale), influențează foarte greu materia (energie mică), facându-i foarte greu de detectat
[1][5][6]. Totodată, fiind o oscilație a cărei acțiune se poate considera (confunda cu) acțiunea unei
particule [6], e ușor de înțeles de ce se poate schimba dintr-un tip în altul (metamorfoza nutrinilor),
și de ce poate fi confundată cu propria anti-particulă;
9

Concluzie:

Acest material ne arată că sarcina electrică este de fapt o „proprietate” (un proces) [8] a spațio-
timpului, și că valoarea ei este dată de inflația Universului. Prin urmare, înseamnă că una dintre
proprietățile, intrinseci, care erau atribuite particulelor elementare, aparține de fapt spațio-timpului.

Dacă una dintre proprietățile particulelor elementare aparține spațio-timpului, atunci, prin
extrapolare, am putea considera că toate proprietățile aparțin lui, și că materia este de fapt lipsită de
proprietăți. Asta face ca toate constantele să „aparțină” de fapt spațio-timpului și explică mai ușor
proprietățile „stranii” ale materiei.

Totodată, masa critică ne arată limita între teoria cuantică și cea „clasică” (vezi și propunerea lui
Roger Penrose , respectiv Lajos Diosi)[5] – ne arată limita de la care spațio-timpul influențează materia, și
de unde materia influențează spațio-timpul, deformându-l.

Teoria expusă mai sus este în acord cu Principiul Corespondenței.


10

Bibliografie:

1. G. Folescu - Din enigmele microcosmosului (Editura Albatros 1986);

2. Ban

esh Hoffmann - Albert Einstein, Creatore e Ribelle (Casa editrice Valentino Bompiani 1977);

3. V. Tonini - Epistemologia della fisica moderna (Piovana Editore-Abano Terme 1989);

4. Maricel Agop și Nicolae Mazilu - Fundamente ale fizicii moderne (Editura Junime 1989);

5. Cristian Presură - Fizica povestită (Editura Humanitas 2014);

6. Richard P. Feynman - Șase lecții ușoare (Editura Humanitas 2010) ;

7. Mavriche Adrian - Sarcina electrică – o altfel de abordare (Revista Evrika nr. 4-5-6 [344-345-346]
Aprilie-Mai-Iunie 2019).

8. Cristian Presură - observație directă