Fara a acoperi intregul evantai de atitudini programatice (derutant de larg la Tudor Arghezi), Testament

este definitorie pentru conceptia despre misiunea poetului si natura poeziei, fiind considerata arta
poetica argheziana cea mai importanta. Discursul fixeaza esenta poeticului, conditia creatorului, raportul
lui cu propria arta si cu lumea, speculand asupra tehnicii, materialelor si practicilor poetice; dincolo de
„poezia despre poezie", textul se construieste ca o ampla meditatie asupra destinului colectivitatii, a
relatiei individualitatii creatoare - artistul - cu natia, vazuta in simultaneitatea generatiilor ei trecute si
viitoare, a istoriei colective, ca progresiva inaltare prin cultura. in centrul discursului, vocea lirica e cea a
poetului-bard, conducator al cetatii si mediator in relatia ei cu Dumnezeu si cu stramosii. Toate aceste
aspecte orienteaza, in traditie romantica, viziunea despre poezie spre o dimensiune sociala. Scrisa
pentru a fi plasata in deschiderea volumului Cuvinte potrivite (titlul volumului imprumuta una din
sintagmele-cheie prezente in textul poeziei Testament), aceasta arta poetica este un monolog
n8p2115ns16kms
solemn, rostit de catre poetul-patriarh, un legat artistic transmis fiului si, implicit, viitorimii.
Metafora centrala a poeziei este cartea, sinonima cu poezia. Ea este unicul bun lasat mostenire pentru
a-si indeplini cu prioritate rolul de liant intre generatii, de la eul creator la „fiul" caruia ii este destinata si
impreuna cu „strabunii" pe care-i eternizeaza. Opera e cea care exprima si construieste constiinta
unitatii de neam, sublimata si spiritualizata prin arta. „in seara razvratita", sinteza de timpuri rezolvate in
prezentul etern, se petrece transferul, adevarata transubstantiere, de la creator la destinatarul creatiei,
dinspre trecut inspre viitorul profetit. Timpul creatiei, al transmiterii ei testamentare si al istoriei in
dubla dimensiune, trecutul si viitorul, se comprima, sublimat, intr-un moment de gratie, acelasi cu
momentul adresarii oraculare: „Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte / Decat un nume adunat pe-o
carte".
Pentru a sublinia valoarea si, indeosebi, implicatiile pe care mostenirea le are asupra vietii
mostenitorului, poemul stabileste o succesiune de echivalente ale „cartii": cartea-treapta, cartea-
hrisovul vostru cel dintai, cartea-cuvinte potrivite, cartea-Dumnezeu de piatra, cartea-rodul durerii de
vecii intregi, cartea-slova de foc si slova faurita. insumate, aceste succesive echivalari dau definitia-
sinteza a poeziei. Textul arghezian este, astfel, un amplu discurs apodictic cu iz didactic - o invatatura
pentru fiu, un sfat pentru mostenitor - care se structureaza prin revenirile la metafora centrala, „cartea"
(id est poezia), fiecare dintre aceste reluari fiind amplificate prin explicatii metaforice.
Cartea-treapta este cea care-i va da mostenitorului constiinta filiatiei, asezandu-1 in locul cuvenit, de
urmas al poetului, el insusi succesor al „strabunilor" asumati. Veriga de legatura intre generatii si timpuri
istorice crescute organic, treapta este, totodata, cea care inlesneste urcusul „rapilor si gropilor adanci",
accelereaza progresul si schimba suitul pe branci in zvelt urcus. Chinul suisului secular - o Golgota a
intregului neam - diminuat acum, gratie treptei, e compensat printr-un mai accelerat ritm, prin
ajungerea mai rapida spre destinatia visata. Treapta e, implicit, o amintire a veacurilor grele, a existentei
ingenuncheate si impovarate a parintilor, mosilor si stramosilor, pentru care drumul „prin rapi si gropi
adanci" a insemnat sacrificiu asumat cu nadejdea spre un viitor mai bun. Din recunostinta fata de
suferinta uriasa acumulata prin existentele individuale, ca si prin cea colectiva, a lungului sir de generatii
de sacrificiu din trecut, cartea primita mostenire - pretios bun de familie si de neam - va deveni una de
„capatai", obiect de cult si depozitar de adevar istoric. Ea legitimeaza existenta, statutul, drepturile si
privilegiile mostenitorului, fiind primul lui „hrisov" si intaiul inscris oficial al natiei. Act cu valoare juridica,
purtand insemne voievodale,
cartea-hrisov il atesta pe posesorul ei drept urmas legitim de creator, cu dreptul asupra numelui si a
originii sale si, implicit, cu obligatia de a-si cinsti inaintasii. Transferul pronominal, de la „tu" la „voi",
subliniaza incarcatura metaforica a substantivului „fiu", semn generic pentru posteritate, spre care, de
fapt, se orienteaza mesajul eului liric: „Aseaz-o cu credinta capatai / Ea e hrisovul vostru cel dintai, Al
robilor cu saricile pline / De osemintele varsate-n mine." Superba imagine a poetului - osuar viu, depozit
in care s-au sintetizat si decantat „strabunii" din „sutele de ani" - sugereaza ca mostenirea „cartii" se va
dubla, caci, la vremea randuita, el se va varsa in „fiul" ce-i va perpetua existenta, asigurand, astfel,
continuitatea neintrerupta a „neamului".
Concentrata asupra cartii transmise, strofa urmatoare clarifica statutul operei si pe cel al artistului, vazut
in dimensiuni demiurgice, ca cel ce face, ab initio, poezia insasi. Cartea trecuta in proprietatea urmasului
e una intemeietoare in ordine culturala. Anterioare ei sunt sapa, brazda, plavanii, sudoarea seculara a
muncii brute. Opera, poezia sunt, prin urmare, nu numai produsul individualitatii creatoare, fruct al
artistului singular, ci si rod al sintezei istorice, salt produs in urma trudei acumulate prin veacuri si
orientate „obscur" spre un indepartat ideal creator. Poezia va rascumpara astfel un intreg trecut
osandit, il va eterniza, sublimandu-i suferinta si truda: „Ca sa schimbam, acum, intaia oara, / Sapa-n
condei si brazda-n calimara, / Batranii au adunat, printre plavani, / Sudoarea muncii sutelor de ani. / Din
graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite / Si leagane urmasilor stapani." insemn
cu puteri magice, cartea e, totodata, singura capabila sa schimbe conditia posesorului ei, facand din el
primul „urmas stapan" intr-o lunga filiatie de „robi".
Creatia artistica va intrebuinta un material lingvistic vechi, aspru, limba rudimentara a muncii cotidiene,
pe care insa o va slefui, scotandu-i la lumina potentialul expresiv: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
/ Eu am ivit cuvinte potrivite / Si leagane urmasilor stapani." Pastrand nealterata seva primitiva a
„graiului", imprecatia si forta lui mobilizatoare, poezia va indulci rudimentarul si va lumina puterile de
adancime ale limbajului. Vor rezulta „cuvinte potrivite" - sintagma ce da titlul volumului din 1927. Arta
versului, vazuta de Arghezi drept mestesug artizanal, inseamna selectie, slefuire, cantarire a sensurilor,
potriveala in montura de orfevru a unor cuvinte scanteietoare, asemeni pietrelor pretioase. Joc superior,
poezia infrumuseteaza tot ce atinge, transfigureaza alchimic, dupa o formula misterioasa, mizeriile
fetide, realitatile insalubre, materiile descompuse. Ea are puterea de a innobila, asadar, nu numai pe
fiul-cititor, ci insasi lumea: „Facui din zdrente muguri si coroane. / Veninul strans l-am preschimbat in
miere, / Lasand intreaga dulcea lui putere. // [...] Din bube, mucegaiuri si noroi / Iscat-am frumuseti si
preturi noi." Verbul poetic isi trage sevele de pretutindeni, caci chiar si cele mai intunecate aspecte ale
lumii pot fi generatoare de arta. in acest punct, conceptia argheziana despre poezie se vadeste tributara
poetilor blestemati, maudits, decadentilor franco-belgieni ce constituie prima varsta a simbolismului
european. Cu predilectie, noutatea volumului lui Charles Baudelaire, intitulat Fleurs du mal, il va fi
influentat pe poetul roman, asa cum, de altfel, si-a pus amprenta pe intreaga poezie moderna,
provocand mutatii ale categoriei estetice a frumosului. Prin ceea ce se va numi, de la Baudelaire incoace,
estetica uratului, traditionala dihotomie aristotelica intre , frumos (cu variantele sale suavul, nobilul,
inaltut) si urat nu va mai fi operanta in poezia modernista. ,
in succesiunea definitiilor cartii, poemul arghezian revine la ideea unei arte/poezii cu functie sociala
justitiara. „Cenusa mortilor", element rezidual, devine, prin poezie, „Dumnezeu de piatra"; prin carte se
eternizeaza j monumental trecutul, se instituie, ca suprema datorie, cultul mortilor. Poezia este, astfel,
un martor inalt, transcendent, ce supravegheaza lumea comuna si ! viata traita. Ea va pastra permanent
doua fete - trecutul si viitorul, profanul , si sacrul, suferinta si rascumpararea, efortul si jocul, frumosul si
uratul - fiind i o sinteza a lumii, un punct nodal al istoriei: „Hotar inalt, cu doua lumi pe poale, / Pazind in
piscul datoriei tale." Prin forta Verbului poetic, cartea concentreaza si da expresie sublimata, muzicala,
„durerii surde si amare", traite, dar , nerostite vreodata in trecut. Mesajul ei, exprimat de catre „o
singura vioara", , e un memento ce pedepseste „odrasla vie a crimei tuturor" si, in aceeasi masura,
elibereaza: „Biciul rabdat se-ntoarce in cuvinte / Si izbaveste-ncet, | pedepsitor / Odrasla vie-a crimei
tuturor. / E-ndreptatirea ramurei obscure / Iesita la lumina din padure / Si dand la varf, ca un ciorchin de
negi / Rodul durerii de vecii intregi". Produs superior al suferintei insumate in timp, poezia este suferinta
ea insasi. Violenta ei verbala este un „bici rabdat", intors, la fel de usturator, in mustrarea eterna a
cuvintelor. in egala masura, versul e un mod de a concilia, asa cum numai arta o poate face,
contradictiile I existentei. Poezia, in definitie argheziana, e, concomitent, pedeapsa si iertare, trecut si
viitor, robie si putere, origine joasa si imperiu aristocrat. „Domnita" languros intinsa „pe canapea" si
„robul" scriitor se intalnesc intr-o virtuala confrerie - pacea cartii, a lecturii ei.
Finalul poemului ofera o noua definitie a poeziei, vazute in procesul facerii ei: „Slova de foc si slova
faurita / imparechiate-n carte se marita, / Ca fierul cald imbratisat in cleste." Sinteza subtila a harului
divin, a inspiratiei i („slova de foc"), si a artizanalului, a muncii asupra cuvantului facuta de un poeta
artifex („slova faurita"), poezia presupune forjarea la temperaturi inalte, intr-o inseparabila uniune - „Ca
fierul cald imbratisat de cleste" - a
talentului daruit si a muncii trudnice. Creatorul cartii nu poate fi decat cel ce incheie filiatia seculara a
robilor, ultimul dintre cei ce au suferit: „Robul a scris-o, Domnul o citeste". Dupa el, fiul cititor va fi
intemeietorul unei dinastii de domni, facut astfel prin cultura, poezie si prin jertfa celor de dinaintea lui.
Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, Ed. Timpul, Reşiţa, 1996