răspuns brusc că plecase.

Şi apoi a devenit deodată volu­

bil: „L-am dus pe Câmpul de Manevre, ca de obicei. Era
lume multă împrejurul barăcilor de bâlci. M-am oprit să
mă uit la «Regele evadării». Şi, când am vrut să plec, nu
mai era. Sigur, de mult voiam să-i cumpăr o zgardă mai
strâmtă. Dar n-aş fi crezut niciodată că hoitul ăsta ar pu­
tea să plece aşa.“
Raymond i-a explicat atunci că putea să se fi rătăcit
şi că avea să se întoarcă. I-a dat exemple de câini care
parcurseseră zeci de kilometri ca să se întoarcă la stăpânii
lor. Cu toate astea bătrânul părea şi mai tulburat. „Dar
mi-1 vor lua, înţelegeţi. Dacă măcar s-ar găsi careva să-l
strângă de pe drumuri. Dar nu e cu putinţă, dezgustă pe
toată lumea cu bubele lui. Poliţaii îl vor lua cu siguranţă.*1
I-am spus atunci că trebuia să se ducă la hingheri şi că
i-1 vor da înapoi dacă plăteşte o taxă. M -a întrebat dacă
această taxă e mare. Nu ştiam. Atunci s-a înfuriat: „Să
dau bani pentru hoitul ăsta. Aaa, n-are decât să crape!** şi
a început să-l înjure. Raymond a râs şi a intrat în casă. Eu
l-am urmat şi ne-am despărţit pe palierul etajului nostru.
Puţin după aceea am auzit paşii bătrânului şi el a bătut la
uşa mea. Când am deschis a rămas o clipă în prag şi mi-a
spus: „Iertaţi-mă, iertaţi-mă“. L-am poftit să intre, dar el
n-a vrut. Se uita în jos la vârfurile pantofilor şi mâinile lui
pline de zgârieturi tremurau. Fără să m ă privească, m-a
întrebat: „N-au să mi-1 ia, nu-i aşa, domnule Meursault?
Au să mi-1 dea înapoi. Dacă nu, ce-o să m ă fac?“ I-am
spus că hingherii ţineau câinii trei zile la dispoziţia propri­
etarilor şi că pe urmă făceau cu ei ce credeau de cuviinţă.
S-a uitat la mine în tăcere. Apoi mi-a spus: „Bună seara**.
A închis uşa lui şi l-am auzit plimbându-se în lung şi-n lat.
Patul lui a trosnit. Şi, după sunetul bizar care s-a auzit prin
uşă, am înţeles că plângea. Nu ştiu de ce m-am gândit la