Sunteți pe pagina 1din 76

Universitatea Bucureşti

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei

DEMERSURI PSIHOLOGICE DE RECONFIGURARE A


PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI ÎN SCOPUL
REINTEGRĂRII SOCIALE

- Rezumatul tezei de doctorat –

Conducător ştiinţific:
Prof.univ.dr. Nicolae MITROFAN

Doctorand:
Lăcrămioara MOCANU

Bucureşti 2009
Cuprins:
Introducere
Partea I
INFLUENŢA DIMENSIUNILOR PSIHOLOGICE
ŞI CONTEXTUALE ASUPRA DELINCVENŢEI

CAPITOLUL 1. COMPORTAMENT DEVIANT:


ÎNTRE TEORIE ŞI PRACTICĂ
1.1. Devianţă – delimitări conceptuale, taxonomii şi
factori
1.2. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu cauze
psihosociale(culturale)
1.2.a. Teoria asociaţiilor diferenţiale
1.2.b. Teoria conflictelor şi a codurilor
1.2.c. Teoria subculturilor delincvente
1.2.d. Teorii ale „reacţiei sociale“ faţă de
delincvenţă
1.3. Factori socio-demografici si dezvoltarea
comportamentelor şi conduitelor deviante
1.3.a. Vârsta
1.3.b. Sexul
1.3.c. Nivelul de şcolarizare
1.3.d. Starea civilă
1.4. Factori psihologici si dezvoltarea
comportamentelor şi conduitelor deviante
1.4.a. imaturitatea intelectuală
1.4.b. imaturitatea afectivă
1.4.c. complexul de inferioritate
1.4.d. frustrarea
1.5. Factori de ordin psihopatologic şi dezvoltarea
comportamentelor şi conduitelor deviante
1.5.a. epilepsiile
1.5.b. encefalita
1.5.c. schizofrenia
1.5.d. psihopatiile
1.5.e. alcoolismul
1.6. De la predelincvenţă la delincvenţă
1.7. Interpretarea delincvenţei fundamentată de
tipologii ale personalităţii
1.8. Metodologii de testarea predilecţiei spre
delincvenţă
1.8.a. Tehnicile calitative
2
1.8.b. Tehnicile cantitative
Concluzie

CAPITOLUL 2. PERCEPŢIA DEŢINUTULUI


ASUPRA PEDEPSEI ŞI A MEDIUL CARCERAL
2.1.Fenomenul de prizonizare şi deprizonizare
2.2. Moralitatea în mediul privativ
2.3. Tipologia delincvenţilor
2.4. Ierarhia şi Statutul
2.5. Psihologia persoanei deţinute
2.5.a. Stadialitatea detenţiei
2.5.b. Metode şi tehnici de cunoaştere a
personalităţii deţinutului
2.6. Adaptarea la regimul de detenţie
2.6.a. Justificările infracţionale în penitenciar -
mijloc de adaptare a personalităţii
2.6.b. Teritorialitatea
2.6.c. Zvonul
2.7. Atmosfera şi interacţiunea socială în mediul
carceral
2.7.a. Frustrarea
2.7.b. Problema frustrare – agresiune
2.7.c.Stresul
2.7.d. Panica
2.7.e. Agresivitate şi violenţa
2.7.f. Violenţa colectivă
2.7.g. Tulburarile psihice
2.7.h. Homosexualitatea
2.7.i. Automutilările, Tatuajul, Refuzuri de
hrană
2.7.j. Suicidul
Concluzie

CAPITOLUL 3 - ÎNCHISOAREA-
INSTITUŢIE PANOPTICĂ SAU
PATOGENĂ?
3.1. Efecte asupra deţinuţilor şi personalului
3.2. Viitorul instituţiilor penitenciare
3.3. Personalul din penitenciar
3.4. Modelarea personalităţii umane în închisoare
3.5. Rolul psihologului în mediul corecţional

3
3.6. Particularităţi ale relaţiei psiholog - deţinut
3.7. Relaţia de ajutor în mediul penitenciar
3.8. Factori care influenţează interesul deţinuţilor
pentru muncă
3.9. Opiniile deţinuţilor privind mesajul reeducativ
Concluzie

CAPITOLUL 4 - PROBAŢIUNEA -
ALTERNATIVĂ LA MEDIUL PRIVATIV
4.1. Definiţie, caracterizare
4.2. Sistem de valori şi norme în probaţiune
4.3. Organizarea şi managementul serviciilor de
probaţiune
4.4. Consilierul de probaţiune şi funcţia sa în
desfăşurarea programelor de intervenţie şi
supraveghere a executării pedepsei
4.4.a. Activitatea consilierului în probaţiune –
prezentare generală
4.4.b. Activitatea consilierului în instanţă
4.4.c. Activitatea consilierului în comunitate
4.5. Supravegherea şi asistarea psiho-socială în
comunitate
Concluzie

Partea a II-a
CERCETAREA DEMERSURILOR PSIHOLOGICE
DE RECONFIGURARE A PERSONALITĂŢII
INFRACTORULUI ÎN SCOPUL REINTEGRĂRII
SOCIALE
II.1. Obiective, ipoteze şi design-ul cercetării
II.2. Instrumente de colectare a datelor şi metodelor
statistice folosite
II.3. Subiecţi investigaţi
II.4. Rezultatele şi interpretarea lor

Partea a III-a
STRATEGII DE REINSERŢIE SOCIALĂ A
INFRACTORULUI
4
III. 1. .Programul OTO
III. 2. Programul STOP! Gândeşte-te şi schimbă

Concluzii
Bibliografie
Anexe

Introducere

Scopul acestei lucrări constituie cercetarea manierei în care forma


punitivă aplicată infractorului influenţează personalitatea acestuia şi
identificarea acelor mijloace care permit dezvoltarea unor programe
de reinserţie socială. Se găsesc acele teorii care susţin existenţa unei
subculturi infracţionale, ceea ce explică nivelul crescut al delincvenţelor
în anumite arealuri culturale şi / sau geografice. Este vorba de teoria
„asocierii diferenţiate“ (E. Sutherland) conform căreia existenţa
anumitor condiţii sociale „favorizante“, fie ele de natură socială sau
psihică – pot facilita actele antisociale. Măsurile de protecţie ale
societăţii - excluderea socială infractorilor şi închiderea lor într-un
anumit spaţiu puternic viciat şi semnificativ stigmatizat social - nu fac

5
decât să susţină acea subcutură delincvenţială prin caracterul relaţiilor
pe care deţinuţii le stabilesc în cadrul grupului. Mai mult decât atât,
procesul de adaptare la mediu de detenţie implică o reconfigurare a
personalităţii celui privat de libertate, o asimilare a normelor,
obiceiurilor şi valorilor specifice carcerei, astfel că deţinutul ajunge să
se raporteze la evenimentele din jurul său precum un spectator pasiv,
aflat într-o stare de aşteptare continuă. Cu cât creşte gradul de adaptare
a deţinutului la spaţiul penitenciarului, cu atât scade receptivitatea
acestuia la diferite programe de reeducare, iar şansele de reinserţia
socială sunt tot mai mici. Ca o alternativă a mediului privativ de
libertate, a căror consecinţe psiho-sociale sunt incomensurabil
favorabile în ceea ce priveşte reintegrarea socială a infractorului, sunt
programele de probaţiune; cu un puternic caracter socio-pedagogic,
acestea permit stabilirea unui echilibru între consiliere şi asistenţă.
Lucrarea de faţă aduce în prim plan problematica demersurilor
psihologice în vederea reconfigurării personalităţii individului deviant
pentru a i se permite o reintegrare socială mult mai uşoară. În cea dintâi
parte a studiului nostru, am prezentat acele paradigme teoretice şi
metodologice referitoare la fenomenul devianţei şi delincvenţei,
etiologia actului infracţional, precum şi strategii de prevenire a unor
astfel de comportamente antisociale. Analiza detaliată a unui număr
însemnat de studii în domeniu ne-a permis să ne orientăm cercetarea
noastră – partea secundă a lucrării - pe o combinaţie de factori

6
semnificativi, cu un crescut potenţial delincvent, utilizând în acest sens
o metodologie complexă, care considerăm că pot facilita demersul
explicativ al procesului de reinserţia socială a infractorului, precum şi
dezvoltarea unor strategii preventive eficace.
Partea I INFLUENŢA DIMENSIUNILOR PSIHOLOGICE ŞI
CONTEXTUALE ASUPRA DELINCVENŢEI

CAPITOLUL 1 - COMPORTAMENT DEVIANT: ÎNTRE


TEORIE ŞI PRACTICĂ

Devianţă – delimitări conceptuale, taxonomii şi factori


Devianţa reprezintă o abatere semnificativă de la normele
standard, apreciate ca dezirabile, având ca urmare o violare a sistemului
de reguli şi valori (scrise şi nescrise) considerate definitorii pentru un
sistem social dat. Privită ca un ansamblu cauzal complex, devianţa
implică o bogată tipologie, orice încercare de clasificare trebuie să ţină
seama de unele criterii sugestive: caracterul normal sau patologic al
actului, natura devianţei, formele de manifestare etc. În cadrul acestui
fenomen sunt implicaţi atât factori personali (specifici subiectului
individual), cât şi sociali (contextuali).

Teorii ce relaţionează delincvenţa cu cauze psihosociale(culturale)


Devianţa, prin complexitatea cauzală care o implică, reprezintă o
sursă nelimitată de concepere a noi teorii şi paradigme care îşi doresc să
explice, să aprofundeze etiologia acestui fenomen social. Astfel,
devianţa a fost privită drept o asociere a unor factori favorizanţi, un
conflict cultural sau e privită drept rezultat al învăţării negative sau al
subcuturii deficitare etc.
a. „teoria asocierii diferenţiate“ (Sutherland) - devianţa
rezultă din întâlnirea a doi factori care facilitează dezvoltarea şi

7
manifestarea actului antisocial: înclinaţia individului spre
comportamente indezirabile şi ignoranţa „celuilalt“. Autorul amintit
subliniată că dacă cele două elemente nu se intersectează, actul deviant
nu are loc (nu se manifestă);
b. teoria conflictelor şi a codurilor (Sellin) – actul antisocial
reprezintă un dezacord normele comportamentale dintre diferitele
grupuri sociale ceea ce facilitează conturarea unei disonanţe culturale,
mai ales că se dezvoltă şi anumite clasificări şi diferenţieri între acele
colectivităţi. Există reguli de conduită divergente care guvernează
modul de viaţă al subiectului, ceea ce generează conflicte între normele
reflectate psihologic prin acceptarea valorilor şi regulilor cu caracter
dual, care, tocmai prin natura lor, permit manifestarea unor
comportamente agresive, chiar distructive;
c. teoria subculturii delincvente (Cohen) – prin care este
susţinută existenţa unui complex normativ, specific claselor sociale
defavorizate. Pe lângă acestea, sunt evidenţiate şi acele condiţii care
întrţin aceste comportamente şi conduite: puterea economică precară,
confruntarea cu unele bariere socio-economice şi interdicţii culturale,
un nivel social marginal etc., toate acestea întăresc acele stări de spirit
care generează frustrări, tendinţe de izolare, insatisfacţie personală etc.
În acest fel comportamentul deviant reprezintă o reacţie de protest faţă
de normele şi valorile societăţii, precum şi dorinţa de anihilare a
frustrărilor şi anxietăţilor resimţite de către individ;
d. teoria „reacţiei sociale“ faţă de delincvenţă (H. Becker, K.
Erikson, F. Tannenbaum) – are la bază opinia conform căreia atitudinea
societăţii, în general, faţă de actele antisociale poate stimula şi facilita
manifestarea acestora. În acest sens, actul antisocial nu reprezintă o
trăsătură intrinsecă, ci este o însuşire conferită prin etichetarea grupului
deviant de către masă (mai ales reprezentanţii puterii). În funcţie de
specificitatea normelor şi valorilor unei comunităţi, anumite abateri sunt
acceptate, respinse sau neutralizate, iar etichetarea socială determină, în
mod obişnuit, o canalizare a resurselor spre o „carieră criminală“ (este
privită drept singura alternativă posibilă);
e. teoria anomiei sociale şi a oportunităţii diferenţiale (E.
Durkheim, R. K. Merton, R. A. Cloward, L E. Ohlin, M. B. Clinard
8
etc.) – conform căreia infracţiunea reprezintă un rezultat al dereglării
normelor în situaţii de criză, al tensiunii dintre scopuri propuse şi
mijloacele de a le înfăptui, şi al blocării oportunităţilor economice şi
educaţionale;

Factori socio-demografici, psihologici, psihopatologici şi dezvoltarea


comportamentelor şi conduitelor deviante
Manifestarea mai mult sau mai puţin pregnantă a devianţei este
direct influenţată de nivelul de dezvoltare psiho-somatică a individului,
de gradul de maturare afectiv-volitivă, de unele caracteristicile de
personalitate, nvelul de instruire a individului, precum şi dezvoltarea
anumitor tulburări psihopatologice.
Din punct de vedere al ontogenezei, putem considera un anumit
pattern comportamental ca fiind antisocial abia începând cu vârsta
adolescenţei: acum se pot observa anumite predispoziţii ale tânărului,
chiar dacă nu toate intră sub incidenţa legii. Adolescentul manifestă o
puternică dorinţă de integrare în „gaşcă“, astfel acesta acordă un timp
însemnat activităţilor de pe „stradă“ (climat social favorizant pentru
comportamentele deviante). Este necesar să amintim că adolescenţa
reprezintă etapa primelor experienţe sexuale, acestea schimbă suficient
de mult optica şi valorile sociale agreate de subiect. Primii ani ai
tinereţii (20-35 de ani) implică a anumită maturitate socio-morală (cel
puţin) a individului, acum se acordă o atenţie deosebită satisfacerii
trebuinţelor – de la cele primare până la cele superioare – astfel că
subiectul recurge la o serie de acte antisociale, precum delapidările,
afacerile frauduloase etc. Odată cu înaintarea în vârstă, actele
antisociale sunt tot mai puţin frecvente, însă se constată o orientare
semnificativă spre acele comportamente îndreptate împotriva propriei
persoane, manifestate pe fondul evenimentelor specifice acestei etape
ontogenetice: pensionarea, pierderea partenerului de viaţă, izolarea
socială etc.
Aceste comportamente diferă destul de mult, nu atât cantitativ, cât
mai ales calitativ; în funcţie de genul infractorului; astfel, în timp ce
bărbaţii sunt orientaţi predominant spre acte care implică forţă fizică,

9
violenţă, femeile recurg mai degrabă la imaginaţie, de aici apar
înşelătoriile (forma cea mai frecventă a infracţiunilor comise de femei).
Totodată, diferenţe marcante se pot remarca şi în tipul infracţiunilor în
funcţie de nivelul de şcolarizare al infractorului. În general, din cauza
unui nivel precar de instruire (ciclul primar şi gimnazial) subiectul
comite acte caracterizate de violenţă, puţin „prelucrate“ în ceea ce
priveşte prevederea consecinţelor. Astfel, putem afirma că există un
raport invers proporţional între nivelul de şcolarizare şi gradul de
violenţă specific actului antisocial. De asemenea, este cunoscut faptul
că numărul infractorilor slab şcolarizaţi este net superior celor
absolvenţi de studii superioare (universitare). La fel, diferenţe
semnificative apar prin evaluarea din prisma stării civile: o tendinţă
accentuată spre infracţionalitate se constată în rândul celor necăsătoriţi,
în timp ce acei delincveţi care au familie, mai orientaţi spre acte
antisociale sunt cei care nu au copii (apariţia unui copil implică
creşterea responsabilităţii, orientarea spre acte care să confere un anumit
nivel de stabilitate afectivă şi economică a acestuia etc.).
Actele antisociale pot fi explicate printr-o serie de caracteristici
psihice ale individului ; aici amintim nivelul de maturitate intelectuală,
ceea ce presupune capacitatea de a prevedea pe termen lung
consecinţele faptelor sale. La fel, se ţine seama de gradul de dezvoltare
a aspectelor emoţionale (stabilitate vs labilitate afectivă, capacitate de
autocontrol) şi de latura hedonică a persoanei deviante. Toate acestea
explică acea tendinţă pregnantă a infractorului de a apela la
comportamente infantile (accese de plâns şi crize) pentru a obţine micile
plăceri, acesta nu dispune de capacitatea de autocritică, este nerealist şi
instabil afectiv. Imaginea de sine permite menţinerea anumitor frustrări,
resimţite ca stări de criză, cu un autocontrol deficitar şi reacţii
dezorganizate, ceea ce facilitează apariţia anumitor comportamente
agresive.
Psihopatologia reprezintă un mijloc viabil de explicare a
devianţei; tulburările de natură cognitivă, afectivă sau comportamentală,
alături de anumite particularităţi de personalitate a individului deţin un
rol însemnat în dezvolarea anumitor conduite indezirabile social.
Astfel, epilepsiile, privite drept o descărcare neuronală necontrolată,
10
creează cadrul prielnic pentru anumite acte delincvenţiale, însă pacienţii
regretă acele acte comise în timpul obnubilării consţiinţei (de la furt şi
înşelăciune până la omor). O situaţia oarecum similară se poate constata
şi în cazul encefalitei care se rezumă la unele stări confuzionale cu
posibile halucinaţii şi o stare de iritabilitate şi impulsivitate accentuată,
pacientul deţine un slab autocontrol, toate acestea facilitează comiterea
anumitor acte infracţionale, cu grade diferite de periculozitate.
Schizofrenia este recunoscută prin acel comportament bizar, absurd şi
nemotivat manifestat de pacient, acesta acţionează sub impulsul
momentului, fără să evalueze consecinţele. Psihopatiile sunt
caracteristice acelor personalităţi dizarmonice, persoana apelează la
diferite forme de „pedepsire“ (acte auto- şi hetero-punitive), multe din
componentele acestei devieri fiind considerată mai degrabă o tulburare
caracterială; pacienţii sunt extrem de instabili şi irascibili, deţin un
puternic discernământ asupra gestului, precum şi a consecinţelor.
Alcoolismul reprezintă un alt factor prielnic dezvoltării unui
comportament antisocial, dar acesta numai în cazul asocierii cu alţi
factori adiacenţi (mediul deprovenienţă, influenţa grupului de
provenienţă, situaţi eeconomică recară, tulburări psihice etc).

De la predelincvenţă la delincvenţă
Cea mai frecventă formă de devianţă, de altfel cea mai
dezaprobată de către mase, o reprezintă delincvenţa (privită ca o formă
de devianţă penală), aceasta afectează semnificativ relaţiile şi valorile
interumane întrucât încalcă normele şi regulile socio-juridice de bază
ale unei societăţi. Aceasta reprezintă drept o inadaptare la sistemul
juridic şi moral al unui macrogrup, şi are drept urmare o violentă
încălcare a normelor de convieţuire socială, integritatea persoanei,
drepturile şi libertăţile acesteia. Fenomenologia delincvenţei este extrem
de complexă şi prezintă forme şi grade diferite în funcţie de săvârşirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor penale comise de diferiţi indivizi.
Specialiştii descriu un trio-conceptual în generarea delincvenţei: mediul
de formare al individului (factori familiali, comunitatea care permit
dezvoltarea anumitor pattern-uri puternic viciate şi carenţate moral),

11
personalitatea delincventă (predispoziţiile spre impulsivitate, egofilie,
insensibilitate asociate unor valori negative) şi situaţiile favorizante
pentru săvârşirea actului ifracaţional (consum de alcool şi de droguri,
intoleranţă la frustrare, incapacitate de manifestare afectivă,
impulsivitate necontrolată etc). Toate acestea îşi doresc să evidenţieze
principalele cauze care determină dezvoltarea unor comportamente
delincvenţiale, cum poate fi evaluată profund un astfel de pattern
comportamental şi care sunt strategiile care pot diminua şi înlătura
această componentă indezirabilă a tabloului social.

Interpretarea delincvenţei fundamentată de tipologii ale personalităţii


Analiza compotamentului delincvenţial ţine seama, în primul
rând, de acele particularităţi intelectuale, cognitive şi volitive
responsabile cu menţinerea unui anumit echilibru între satisfacerea
nevoilor şi mijloacele utilizate în vederea realizării lor. În acest sens,
evidenţierea aspectelor motivaţionale a conturat o serie de factori
exogeni (influenţa socială, ambientală exercitată asupra persoanei) şi
endogeni-intrinseci (cei care ţin de interioritatea fiinţei umane). Toate
paradigmele teoretice prezentate mai sus, evidenţiază încă o dată, dacă
mai era cazul, importanţa particularităţilor de personalitate specifice
individului deviant. Tipologiile psihologice elaborate de specialişti au
ţinut seama de corelaţia dintre structurile bio-constituţionale şi
caracteristicile psiho-comportamentale. Aceasta a permis clasificarea
infractorilor în: • criminali socializaţi (dominaţi de valorile şi normele
grupului de provenienţă, sunt, de cele mai multe ori, agresori ai
proprităţii), • criminali nevrotici (comit acte infracţionale sub influenţa
compusiunilor nevrotice, sunt conştienţi de gravitatea faptelor lor:
cleptomani, piromani), • criminali psihotici (deţin o percepţie puternic
distorsionată asupra realităţii sociale, comit acte violente lipsite de
sens), • criminali sociopaţi (nivelul anxietăţii şi al vinovăţiei este foarte
puţin dezvoltat, sunt puternic centraţi pe propria persoană).
O altă cale de clasificare a tipurilor de infractori ţine seama, mai
ales, de acele trăsături de personalitate specifice infractorului:

12
instabilitate emotiv-acţională, inadapare socială, deficienţele structurale
şi funcţionale ale mediului familial, dorinţa de satisfacţie imediată etc.
Astfel, în funcţie de gradul de profesionalism al actului comis,
delincvenţii sunt împărţiţi în profesionişti (cei cu o viziune clară asupra
actului care urmează să fie comis, activi şi plini de iniţiativă) şi
ocazionali (persoane bine integrate în sistemul normativ-valoric, dar
care ajung să comită infracţiuni sub influenţa „momentului“ – crime
pasionale, accidente rutiere). De asemenea, gradul de adaptare a
individului la normele şi valorile dezirabile reprezintă nivelul acestuia
de integrare socială. Pornind de la această observaţie se cunosc •
infractorul puternic integrat şi adaptat, cu un potenţial infracţional
crescut (deţin resurse psihice şi sociale însemnate, pozează în oameni
oneşti, comit acte infracţionale de mare anvergură) , • cel slab adaptat
cu o capacitate infracţională semnificativă (profilul clasic al
recidivistului), • individul slab adaptat cu un potenţial infracţional
redus (aflat la limita inferioară a socetăţii, comite infracţiuni doar din
raţiuni de subzistenţă), • deviantul optim adaptat la sistemul social, cu
un potenţial infracţional redus (comit infracţiuni în mod accidental)
Pinatel a emis o clasificare a infractorilor in funcţie de
fenomenologia cazului: • homotropii (comit acte infracţionale
parcurgând aceeaşi paşi, acea „semnătură“ a criminalilor în serie) şi •
politropii (sunt folosite numeroase mijloace). Aceştia din urmă pot fi
clasificaţi în tipurile definite (profesionişti şi ocazionali) şi tipurile
nedefinite (politropi caracteriali, perverşii, debili mentali).

Metodologii de testarea predilecţiei spre delincvenţă


Fenomenologia delincvenţei reprezintă un domeniu vast de studiu,
cu implicaţii pluridisciplinare, astfel că metodologia utilizată în studiul
delincvenţei trebuie să constituie un sistem instrumental riguros
fundamentat ştiinţific, perfect adaptat şi pertinent studiului. De
asemenea, este necesară conştientizarea faptului că nu există o
independenţă sau neutralitate a instrumentelor faţă de domeniul vizat,
întrucât acestea, indiferent de gradul lor de consistenţă internă,
validitatea şi fidelitate, luate izolat nu pot conferi o viziune teoretică

13
unitară şi clară. Se recomandă o lărgire a ariei de instrumente folosite -
este constrângător pentru rezultatul cercetării ca specialiştii să
folosească doar „uneltele“ dintr-un singur domeniu, ci este semnficativă
realizarea unei mixturi metodologice: nu folosim metode şi tehnici
utilizate doar în psihologie, ci împrumutăm instrumente şi din
sociologie, pedagogie, medicină, criminologie, drept, statistică, etc. Se
caută tot mai mult o îmbinare a tehnicilor şi metodelor de evaluare,
întrucât delincvenţii prezintă o serie de trăsături psiho-comportamentale
net diferite de categoria subiecţilor „standard“, ceea ce ridică dificultăţi
semnificative de testare pertinentă şi complexă a acestora (potenţial
delincvenţial). Pe de altă parte, cunoscând caracteristicile infractorului
apare problema elaborării unor „tratamente“ educative adaptate în
vederea reeducării, recuperării şi reinserţiei sociale a delincventului.
Din aceste considerente e recomandat să uzăm atât de caracterul
calitativ dar şi cantitativ al instrumentelor necesare studiului de faţă.
Definindu-se prin triplul ei caracter: • explicativ-informaţional, •
predictiv şi • operaţional, metodologia utilizată în evaluarea
cantitativă şi calitativă al fenomenului delincvenţial trebuie să permită
stabilirea unei relaţii fidele, constante între fapte, structuri de viaţă şi
contexte de viaţă generatoare de conduite şi atitudini deviante şi
antisociale, cât şi estimarea - predicţia anumitor tendiţe în baza cărora
se pot elabora programe de prevenire şi / sau intervenţie. În timp ce
aspectul cantitativ permite stabilirea controlabilă a unui profil de
comportament al indivizilor aflaţi în aceleaşi situaţii / condiţii
experiementale, metodele calitative, prin natura lor descriptiv-narativ,
evidenţiază specificul individului, acea latură unică, personală şi
irepetabilă. În aceste condiţii considerăm util să efectuăm o prezentare
sumară a celor două mai categorii de instrumente utilizate în evaluarea
fenomenologiei delincvenţiale: tehnici calitative: testele proiective (•
Testul Rorschach, • Testul de Apercepţie Tematică, • Testul
Rosenzweig, • Testul Szondy), observaţia participativă (psihosocială),
interviul semistructurat (• interviul clinic, • interviul anamnezic, •
interviul focalizat), anamneza, („povestea vieţii“); tehnici cantitative:
chestionare de personalitate (• Chestionarul Multifazic Minnesota –
MMPI, •Inventarul de Personalitate pentru Copii – PIC, • Chestionarul
14
EPI – Eysenck), scale de atitudini (• atitudini faţă de lege şi morală,
•atitudini faţă de justiţie, •atitudini faţă de lege şi justiţie, • atitudini faţă
de organisme juridice, • atitudini faţă de delincvenţa juvenilă) etc.
Implicată într-o măsură corespunzătoare, subiectivitatea, intuiţia
cercetătorului poate facilita elucidarea cazurilor deviante prin
comprehensiune (înţelegerea delincvenţei trebuie să constituie un sistem
instrumental riguros fundamentat ştiinţific, perfect adaptat şi pertinent
studiului

CAPITOLUL 2 - PERCEPŢIA DEŢINUTULUI ASUPRA PEDEPSEI


ŞI A MEDIUL CARCERAL

Săvârşirea pedeapsei într-un mediu privativ de libertate ridică două


probleme semnificative, pe de o parte individul trebuie să se adapteze la
sistemul axiologic şi normativ (formal şi informal) caracteristic acestui
areal socio-cultural, iar pe de altă parte, personalitatea deţinutului va
suferi modificări marcante, de multe ori se poate remarca, mai ales în
cazul recidiviştilor sau cei cu pedepse mari, la o reorganizare negativă a
sistemului propriu de nevoi, ceea ce va îngreuna simţitor posibilitatea
de reeducare, de reinserţie socială etc. Asistăm la o reconfigurarea a
priorităţilor, a valorilor după care deţinuţii îşi ghidează existenţa
(activităţile şi relaţiile ce semenii), a modului de apreciere a diferitelor
fapte individuale sau colective (cel mai adesea, deţinutul va ţine seama
doar de interesele proprii), ceea ce sugerează un sistem de nevoi
inferioare şi un nivel deficitar de moralitate.
În ceea ce priveşte fenomenul de percepţie asupra mediului
penitenciar, acesta este determinat de o multitudine de factori -
materiali şi spirituali; obiectivi şi subiectivi; sociali şi psihosociali, care
numai în corelaţie şi interdependenţă devin relevanţi pentru inţelegerea
climatului specific mediului privativ. Gradul de cultură redus, dar mai
ales semnificaţia negativă atribuită executării pedepsei cu inchisoarea, îi
fac pe mulţi condamnaţi să nu aprecieze corect mediul penitenciar.

Fenomenul de prizonizare şi deprizonizare

15
Prizonizarea incubă adoptarea unei atitudini ostile (făţişe sau
ascunse) faţă de personalul închisorii, faţă de lumea din afară şi
concomitent dezvoltarea unei loialităţi faţă de ceilalţi deţinuţi,
sprijinirea reciprocă ori de câte ori interesele reale sau imaginare ale
deţinutilor intră în conflict cu unele dispoziţii ale autorităţii. Fără
indoială, că adoptarea acestei norme carcerale ca şi alte norme de
acelaşi fel, atât de caracteristice subculturii în cauză, sunt generate
dintr-o puternică motivaţie, exprimată cel mai optim prin acea
,,necesitate de apartenenţă la grup“. Astfel, la inceputul detenţiei,
asumarea rolului de captiv este logică la infractori, dar cu cât se apropie
momentul liberării, ei vor tinde să adopte un rol tot mai apropiat de ceea
ce este dezirabil din punct de vedere social, toate acestea fiind dominate
de acea motivaţie de a „poza“ favorabil în ochii personalului de
supraveghere şi de reeducare cu scopul de a găsi strategii de prescurtare
a sentinţei şi a grăbi eliberarea.

Moralitatea în mediul privativ


Heterogenitatea mediului privativ ridică tot mai mult problema
moralităţii între indivizii din acest areal social (atât deţinuţi, cât şi
personalul angajat). Mediu al frustrărilor, al relaţiilor dominate de
interes, la limita insatisfacţiilor şi dispoziţiilor de moment oferă, la
prima vedere o lipsă acută de repere etice interpersonale. La o analiză
detaliată, se poate observa că majoritatea deţinuţilor demonstrează un
anumit nivel de „conduită dezirabilă“ faţă de semeni – aceştia cunosc
foarte bine acele comportamente apreciate social, însă obiectivele
urmărite şi mijloacele folosite de aceştia sunt contradictorii.
Analiza sistemului axiologic din mediul privativ trebuie
elaborată ţinând seama de caracteristicile acestui areal social. Astfel,
spaţiul carceral este un spaţiu închis, închiderea sa fiind constitutivă
structurii şi funcţionalităţii sale; de asemenea este caracterizat prin
dihotomie (divizează populaţia penitenciară în două grupuri: de o parte
şi de alta a gratiilor). Din punct de vedere juridic penitenciarul constituie
un spaţiu penal, un spaţiu al „disciplinei penale“, al experienţei limită
pentru deţinuţi, dacă vom considera că omul este o fiinţă pentru

16
libertate. Fiind un mediu cu norme formale, dar mai ales informale,
spaţiul carceral este un spaţiu al autorităţii, o zonă a interacţiunilor
asimetrice. Autoritatea specifică în închisoare este bidimensională: în
ordine profesională ea este o autoritate ierarhică, iar în ordine penală, ea
este o autoritate penitenciară impunând deţinuţilor o supunere aproape
totală, ceea ce facilitează dezvoltarea proprietăţii de „câmp de forţe“, în
care sunt consacrate conflictele determinate de tacticile de dominare ale
cadrelor şi cele de rezistenţă ale deţinuţilor.
Aşadar, carcera dispune de o specificitate a moralităţii,
„categoriile fundamentale: cinste, datorie, bine, respect, adevăr“ este
întâlnit şi în rândul deţinuţilor, însă se simte mereu nevoia intervenţiei
din partea specialiştilor, scopul final este reprezentat de dezvoltarea şi
consolidarea unor sisteme valorice funcţionale care să fie facile în
vederea reinserţiei sociale.

Tipologia deţinuţilor
Clasificarea deţinuţilor este elaborată pe baza a numeroase
criterii, acestea privesc atât • atitudinea persoanei faţă de condamnarea
pe care trebuie să o săvârşească (cei care se consideră vinovaţi şi cei
care neagă orice urmă de culpă), • nivelul de şcolarizare al deţinuţilor
(cei cu studii sunt mai socializaţi, compensează prin imaginar frustrările
inerente închisorii, depun eforturi pentru a se menţine la un nivel
acceptabil de civilizaţie), • dinamica stării de sănătate (forţa Eu-lui ,
echilibrul intern, prezenţa sau absenţa unor dizarmonii ale personalităţii
etc.), • cei care muncesc şi cei care nu muncesc.
Având la bază complexul de factori psihologici, socio-culturali
şi economici, s-au conturat 4 tipuri de personalitate ale deţinuţilor (în
acord cu analiza originală a secretariatului celui de-al VI-lea Congres al
Naţiunilor Unite): a. delincventul înveterat (comportament repetitiv
obişnuit ceea ce reprezintă o ameninţare gravă asupra securităţii
semenilor; o agresivitate persistentă, însoţită de o indiferenţă absolută în
privinţa consecinţelor; o infracţiune deosebit de gravă, constând în
provocarea - sau în ameninţarea de a provoca - o leziune corporală

17
importantă); b. delincventul primejdios (gravitatea infracţiunii, numărul
de infracţiuni săvârşite anterior, starea mintală a delicventului,
particularităţile de personalitate - un individ impulsiv, incapabil de a
resimţi un sentiment de culpabilitate, de ruşine, de anxietate sau de
simpatie, fără ţel şi ideal în viaţă, brutal, precum şi probabilitatea ca
delincventul să continue să fie o ameninţare pentru securitatea publică
dacă este pus în libertate), c. delincventul dificil (deţinuţii dificili sunt
aceia care pun probleme administrative, mai curând decât probleme de
securitate; unii dintre ei nu sunt în stare să se adapteze mediului lor,
chiar în afara închisorii; cea mai parte dintre ei pun probleme cronice de
ordin administrativ, datorită faptului că refuză să se conformeze
regulamentului întreprinderii, sau din cauza proastelor raporturi pe care
le au cu ceilalţi), d. delincventul pe termen lung (presupune o deosebire
între deţinuţii care pot să prezinte o ameninţare fizică pentru societate,
pentru personalul închisorilor, pentru alţi deţinuţi, cât şi pentru ei înşişi;
şi cei care au fost condamnaţi la o pedeapsă de lungă durată fiindcă
societatea consideră crima pe care au săvârşit-o ca aşa de oribilă, încât
o lungă condamnare este singurul mijloc de a stigmatiza cum trebuie
asemenea fapte).
Ierarhia şi statutul
Din punct de vedere psihosocial, deţinuţii dintr-o instituţie
penitenciară reprezintă un grup uman care deţine toate caracteristicile
unei astfel de formaţiune socială. Astfel, se întâlnesc şi în acest mediu
roluri formale şi informale, apar lideri formali şi informali care pot
influenţa manifestările şi existenţa grupului. Carierele infracţionale mai
deosebite ale unora dintre ei conferă aura unor lideri capabili de orice
sau, în rare cazuri, având aptitudini socio-afective, o audienţă mărită în
masa deţinuţilor obişnuiţi. Structura status- rol este o componentă
importantă privind gradul de funcţionalitate a grupului de deţinuţi. Între
deţinuţi există un procent mare de indivizi cu un ego slab, cu o imagine
precară asupra propriei persoane, cu o mare nevoie de dependenţă şi o
schiţă neclară şi întunecată asupra viitorului. Cu toate acestea, din
motive administrative o serie de condamnaţi deţin „funcţii“ de
responsabilitate: „şef de departament“, etc. Aceste responsabilităţi sunt

18
acordate unor deţinuţi care corespund unui anumit profil, dar de multe
ori sunt descoperiţi lideri informali a căror autoritate este incontestabil
mai mare decât a celor numiţi oficial. În mod obişnuit sunt preferaţi cei
care sunt mediocri, dar care ştiu să se poarte, care reprezintă constant
un anumit stil în relaţiile cu ceilalţi.
În fruntea ierarhiei informale se află şmecherii, statutul acestora
se obţine odată cu îmbogăţirea experienţei de penitenciar, cu creşterea
valorii sumelor furate sau jefuite, cu gradul de îndrăzneală şi de
inventivitate implicate în actul infractional. Statutul de şmecher poate fi
dobândit şi prin protecţia unui prieten sau rude aflate în penitenciar,
dacă aceasta din urmă are o poziţie ierarhică superioară. Urmează apoi
în ierarhie impresia, indivizi ce afişează şi pretind un statut ridicat, dar
fără fi capabili să-l menţină un timp îndelungat. În a treia linie ierarhica
sunt nepoţii, cei ce îndeplinesc muncile de curăţenie şi ordine, la
discreţia celor cu rang superior. Rolurile sociale sunt insă mult mai
diversificate. Personalităţile deosebite cu un statut foarte ridicat sunt
numite jupâni, iar un nume generic dat celor din zonele inferioare de
ierarhie este fraier. Există insă şi lideri informali, al căror statut ridicat
se datorează pregătirii lor profesionale sau intelectuale. Statutul poate
evolua rapid în funcţie de avantajele de care cei din pozitiile superioare
pot beneficia, de la aşa numiţii căutaţi, (persoanele ce primesc pachete).
Un fraier sau nepot intră rapid în grupul smecherilor dacă este căutat.
Deţinuţii au o ierarhie depreciativă a infracţiunilor pe care le-au
săvârşit. Pe baza acesteia o serie de deţinuţi dobândesc un statut de
paria, fiind izolaţi şi sancţionaţi de către grup. Aceştia consideră
inacceptabile: atacarea şi terorizarea copiilor, homosexualitatea, omorul
sadic sau omorul părinţilor sau bătrânilor. Cea mai evidentă reacţie
ostilă este faţă de violatori, mai ales când victimile sunt minori. Reacţia
ostilă merge de la izolare până la agresarea zilnică.

Psihologia persoanei deţinute


Planul afectiv este cel care suportă gamă largă de frustrări
resimţite de condamnat. Coloratura pozitivă sau negativă este în mod
curent legată de percepţia deţinutului faţă de pedeapsă, maniera de

19
trăire a ispăşirii: dacă acţiunea punitivă este considerată pe măsura
infracţiunii, penitentul va prezenta o conduită de acceptare, obedienţă în
faţa tuturor rigorilor. Însă, în cazul în care pedeapsa este percepută ca
fiind mult prea aspră pentru fapta comisă, deţinutul va prezenta o
conduită revendicativă, ostilă faţă de administraţia penitenciarului, fiind
dominat de sentimentul de nedreptate, suferinţă. Diminuarea gamei
contactelor fizice, psihice şi psihosociale, reprezintă o altă
particularitate a vieţii din penitenciar, sărăcia vieţii de relaţie având
implicaţii profunde asupra capacităţii individului de a-şi juca rolurile
normale şi reducând puternic posibilitatea de interacţiune psihosocială
cu semenii.
În ceea ce priveşte structura personalităţii infractorului,
specialiştii prezintă următoarele modificări la nivelul structurilor
afectiv-relaţionale: • scade pragul de toleranţă la frustraţii; •
sedimentarea unui sentiment de devalorizare şi de nedreptate; •
contradicţii interne ale Eu-lui; • distorsiuni ale mecanismelor de
apărare; • se consolidează egocentrismul. O astfel de configuraţie a
egocentrismului creează infractorului o structură aparte de neacceptare
şi neadaptare la o disciplină cotidiană, la exigenţele normelor de
convieţuire socială.

Stadialitatea detenţiei
Din punctul de vedere al administraţiei penitenciare, perioada de
executare a pedepselor se împarte în trei: carantina, executarea propriu-
zisă şi perioada pregătirii pentru libertate. Fiecare dintre acestea au
caracteristici şi solicitări diferite: a.Perioada de carantină (se
prelungeşte dincolo de cele 21 de zile – prevăzute mai ales din
considerente medicale - până când deţinutul nou depus ajunge la o
formulă de viaţă acceptabilă; apar multiple somatizări la cei care vin
pentru prima dată: slăbesc, au insomnie, plâng, au dureri la membrele
inferioare, sunt dezorientaţi în timp, iar şocul depunerii este direct
proporţional cu dezordinile emoţionale preexistente: cei cu un Eu slab,
cei imaturi afectiv şi social, cei bolnavi, în general suferă cel mai mult),
b. Executarea propriu-zisă (cuprinde cea mai mare parte a pedepsei în

20
care se încearcă modelarea deţinuţilor, cei mai mulţi condamnaţi s-au
edificat asupra principalelor probleme, şi-au găsit locul în cadrul
relaţiilor de grup, încălcarea regulilor formale este tot mai rară,
greutăţile vin din interiorul grupurilor de condamnaţi, din relaţiile ce se
stabilesc între deţinuţi).

Metode şi tehnici de cunoaştere a personalităţii deţinutului


În desfăşurarea programelor de evaluare periodică a deţinuţilor se
pot utiliza, cu mult succes şi tehnicile predominant cantitative, tehnici
psihometrice care permit conturarea obiectivă a profilului fiecărui
deţinut. Date fiind caracteristicile mediului carceral, tendinţa de faţadă
este frecvent întâlnită, acest impediment fiind destul de greu de înlăturat
în evaluarea cantitativă. Particularităţile socio-normative, ale
interacţiunilor sociale, sunt recomandate ca fiind eficiente tehnicile de
evaluare predominant calitative (indiferent de vechimea acestora în
mediul carceral: recidivişti sau nerecidivişti), cum ar fi: A) Experimentul
natural, care se însoţeşte cu observaţia: ( se realizează în mediul de viaţă
obişnuit al subiectului -detenţia), subiectul nu ştie că s-a introdus o
modificare în ambianţa sa despre care se presupune că se va produce o
modificare în comportamentul său, principala deficienţă constă în faptul
că este greu să se menţină modificarea la aceiaşi parametrii în timp
îndelung), B) Metoda interviului (constă în purtarea unor discuţii cu
subiectul, pe baza unui plan dinainte stabilit, care să permită în final
tragerea unor concluzii, privind interesele, atitudinea, factorii mediului
social apropiat care l-au influenţat, mai mult, dacă este sau nu normal
din punct de vedere psihologic, etc.), C) Metoda analizei psihologice
a produselor activităţii (constă în analiza unor jurnale intime, compuneri,
autobiografii, desene, poezii, sublinieri în cărţi, etc.; toate acestea pot
furniza date importante privind unele trăsături de personalitate:
convingeri, niveluri de aspiraţie etc.), D) Metoda biografică
(urmăreşte stabilirea biografică – istorică - a unei
persoane pe baza discuţiilor cu ea, cu părinţii, cu prietenii, o serie de
date
medicale, profesionale, etc.).

21
Aceste instrumente calitative au rolul de a detalia şi mai mult
părţile mai puţin vizibile ale personalităţii unui deţinut, fie sunt elemente
reprimate în inconştient care se manifestă sub diferite forme
comportamentale şi atitudinale, ori sunt elemente indezirabile în ochii
celorlalţi deţinuţi (aspecte intime care ar putea periclida imaginea socială
a deţinutului, în grupul din care face parte) etc. Este necesară observaţia
asupra faptului că o evaluare a deţinutului nu este recomandabil a fi
realizată doar prin tehnicile calitative, bateria de instrumente utilizată
trebuie să cuprindă instrumente atât obiective (cantitative), care permit
schiţarea unui profil real, concret al celui evaluat, cât şi subiective
(calitative), acestea permiţând oferirea unor detaţii suplimentare care pot
fi semnificative în elaborarea unor programe recuperatorii pentru
persoanele private de libertate.
Adaptarea la regimul de detenţie
Mediul carceral imprimă o puternică reconfigurare a
personalităţii individului, iar modificarea percepţiei asupra gradului real
de vinovăţie „uşurează“ conştiinţa deţinutului şi, de multe ori, se poate
asista la modificarea poziţiei faţă de pedeapsă: dacă iniţial deţinutul
consideră că pedeapsa este măsura faptei, ulterior o apreciază ca fiind
prea aspră. Frecvent se constată o adaptare pasivă la condiţiile vieţii din
închisoare prin adoptarea unei atitudini filosofice sau evitarea
concentrării pe anumite probleme incomode. Chiar dacă mulţi deţinuţi
au avut înainte de a veni în penitenciar o personalitate robustă, în timpul
executării pedepsei cu închisoarea se instalează o sensibilitate
progresivă la mediu, o intoleranţă emoţională, agravată de lipsa
posibilităţii de a se sustrage realităţii prin imaginar.
a. Justificările infracţionale în penitenciar - mijloc de
adaptare a personalităţii - separarea bruscă de familie, casă, prieteni
apropiaţi, obiecte familiale, consideraţia semenilor, vestimentaţie,
contribuie la dezintegrarea psihologică a persoanei, care va încerca să
compenseze „pierderile“ prin diverse conduite de apărare. Frustrările
afective reprezintă elemente semnificative în evaluarea şi înţelegerea
anumitor conduite ale deţinuţilor. Coloratura pozitivă sau negativă
depinde foarte mult de atitudinea asupra pedepsei pe care trebuie să o

22
execute: când pedeapsa este apreciată ca fiind pe măsura faptei,
conduita de zi cu zi, exprimă o acceptare supusă a tuturor rigorilor; când
pedeapsa este văzută mai aspră decât infracţiunea comisă, deţinutul
consideră că i s-a făcut o nedreptate şi suferă o sancţiune nemeritată.
Astfel, deţinutul va rămâne neîmpăcat, revendicativ şi ostil
administraţiei locului de deţinere, dominant de sentimentul de
victimizare. Cu cât creşte gradul de adaptare la mediul privativ, cu atât
se va remarca o toleranţă tot mai mare faţă de condiţiile acestui mediu,
faţă de ecuaţia personală a fiecăruia, chiar dacă problema
incompatibilităţii va rămâne nesoluţionată mai mult timp. Deţinuţii
justifică actul infracţional comis ca fiind finalul unui proces fără
alternative, că oricine ar fi fost in locul lor, ar fi procedat la fel. De
multe ori vina este atribuită unor factori exteriori individului: „alcoolul“
şi „anturajul“, subiectul fără să perceapă la adevărata valoare,
contribuţia sa la săvârşirea infracţiunii. Infractorul trebuie să justifice în
proprii ochi acţiunea antisocială: legimitatea atribuită de el actului îl
susţine în pregătirea şi executarea infracţiunii, iar după aceasta îl apără
de remuşcări,
b. Teritorialitatea – în mediul carceral îmbracă forme
specifice, fără a implica neapărat agresivitatea. În primul rând, deşi
există supra-aglomerare, spaţiul fiecărui deţinut nu este marcat cu
obiecte personale. Există chiar interdicţia formală de a marca acest
spaţiu (prin abţibilduri, fotografii). Prin urmare, percepţia acestui spaţiu
este mai puţin personalizată şi în consecinţă, neinterpretată ca
prioritate. În al doilea rând, comportamentul agresiv este mascat
datorită strictei supravegheri.Totodată motivaţia teritorială este
surclasată de alte motivări (hrana, igiena, asistenţa medicală, activităţi
culturale).
c. Zvonul - reprezintă o afirmaţie prezentată drept adevarată,
fără a exista posibilitatea să i se verifice corectitudinea. În mediul
penitenciar zvonul deţine câteva funcţii semnficative: • funcţia
informativă (mesajul cuprinde mai degrabă situaţii particulare inedite şi
aspecte noi ale evenimentelor cunoscute),• control social (are ca
finalitate autorizarea unui anumit punct de vedere, o manieră aparte de

23
interpretare a unui eveniment., permite creşterea prestigiului liderului de
opinie şi implicit autoritatea acestuia), • funcţia de evaziune
(compensează sărăcia calitativă şi cantitativă a aspectului informaţional
şi afectiv). Toate aceste funcţii asigură deţinuţilor un sentiment de
comunicare şi participare socială, dezvoltând in timp conformismul
individual,

Atmosfera şi interacţiunea socială în mediul carceral


A. Frustrarea
Mărirea sentimentului de frustrare cauzează şi renunţarea forţată
la o seamă de obiecte de uz personal, a căror lipsă este mereu resimţită.
De asemenea, deţinutul este forţat să renunţe la cele mai multe din
plăcerile pe care şi le-a putut oferi în viaţa liberă (consumul de alcool,
jocuri de noroc, etc.). Lipsa acestor lucruri îl determină pe deţinut să
creeze diferite surogate de satisfacţii (Kener). Frustrarea în mediul
privativ are diverse forme de manifestare şi anume: frustrarea este
resimţită cu deosebită tărie pe planul timpului (organizarea impusă şi,
în general, foarte monotonă a timpului, programarea sever reglementată
a timpului liber, atât cât este, fiind şi el impus mai cu seama în primele
perioade de detenţie provoacă sentimentul de frustrare continuă şi în
consecinţă măreşte agresivitatea deţinutului), frustrarea cauzată de
limitarea drastică a spaţiului de mişcare ( sunt necesare noi conduite
legate de spaţiu şi de timp, radical diferite de cele ale unui individ aflat
în libertate);
B. Problema frustrare – agresiune
Orice infractor este un frustrat, dar nu orice frustrat devine logic
şi infractor. La aceştia este deschisă calea spre agresiune (atât teoretic,
cât şi practic) şi de aceea întâlnim un înalt grad de intoleranţă la stările
de frustrare. Frustrarea duce la agresivitate mai ales atunci când: • actul
frustrant se poate atribui clar unui frustrator; • în cultura sau subcultura
dată, o situaţie frustrantă cere răspuns agresiv. Toate schimbările de
mediu, de reguli, de pierdere a identităţii personale care au loc în mediul
privativ declanşează o scădere a pragului de toleranţă la frustrare.

24
Fenomenul de frustraţie acţioneză diferenţiat în funcţie de distorsiunile
interstructurale ale individului.
C. Stresul
Mediul privativ, prin caracteristicile sale, preprezintă o sursă
permenentă şi însemnată de stări de disstres, resimţit la diferite niveluri,
în funcţie de particularităţile individului , dar şi de sursele de stres
specifice acesti cadru: • poziţia în care este privit mediul penitenciar
(dacă este privit „ierarhic“, marea majoritatea deţinuţilor se află pe
ultima treaptă, asupra lor acţionând raporturile de putere şi inegalitate,
asimetrie ce este o sursă permanentă de stres), • atitudinea
administraţiei (poate fi greu de urmat - a nu avea nimic de spus pentru
propriul destin), • intoleranţa faţă de individualitate (este stresantă,
dacă un deţinut vrea să fie in „echipă“ el trebuie să se alăture nu numai
fizic ci şi emoţional, ceea ce înseamnă conformare şi supunerea
sentimentelor şi atitudinilor), • monotonia activităţilor, a programului
zilnic, respectarea regulamentului.
D. Panica
Ca fenomen psihosocial cu desfăşurare dramatică, panica
generează reacţii dezordonate, de maximă intensitate ce pot merge până
la iraţional. În mediul penitenciar, grupurile sunt constituite pe criterii
legale, fără a ţine seama (nici nu este posibil) de criteriile psiho-
sociologice, astfel încât gradul de coeziune al grupului este redus. În
situaţia în care coeziunea grupului este redusă, reacţia în cazul apariţiei
unui pericol de a fi dezordonată, iar acţiunile de salvare vor fi
individuale ( este frecvent aplicat principiul „scapă cine poate“). Prin
specificul locului de detenţie este de aşteptat ca prima reacţie in caz de
panică să fie aceea de a se ieşi cu forţa şi cu orice risc din încăpere.
E. Agresivitate şi violenţă
Privarea de libertate favorizează apariţia şi dezvoltarea unor
comportamente agresive. Se poate ca unii deţinuţi să fie victime sau
agresorii altora, conduitele lor agresive fiind fie induse motivaţional
prin crearea unor stări de manie şi furie, fie determinate de efectele de
grup, ca imitaţia coercitivă - comandată. Legat de acest fenomen J.
Pinatel distinge două forme distincte ale agresivităţii: ocazională şi
25
profesională. Agresivitatea ocazională se caracterizează prin
spontaneitate şi violenţă, fiind mai des întâlnită în crimele pasionale.
Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament
violent, durabil, care se relevă ca o constantă a personalităţii
infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat,
conştient. Altă formă de agresivitate este cea instrumentală care se
manifestă sub forma conflictelor individuale sau de grup, în condiţiile în
care se intră în competiţie pentru o resursă de existenţă limitată, cum ar
fi teritorialitatea, dreptul de a lua primul masa. O forma extremă de
agresivitate (verbală şi fizică) este a celor care sunt condamnaţi pentru
delicte repudiate de mediul carceral, cum ar fi: violul cu incest, violul
copiilor, uciderea copiilor, părinţilor, soţiei. Ca forma de agresivitate
specifică mediului apare sclavia, constând în folosirea de deţinuţi a
altora pentru menaj şi alte activităţi considerate înjositoare. Putem
afirma că mediul privativ de libertate dezvoltă un comportament agresiv
care constă în respingerea agresivă a valorilor şi normelor de grup din
exterior.
F. Violenţa colectivă
Acest fenomen psihosocial care are loc în penitenciar este
condiţionat întotdeauna, de acumularea unor tensiuni în interiorul unui
grup de deţinuţi, având diferite cauze: • atitudini neconformiste; •
prezenţa unora cu inadaptări marcate la mediul penitenciar; • revolta
penitenciară. Violenţa colectivă în mediul penitenciar are o desfăşurare
fazică; faza de debut apare în urma unor incidente între deţinuţi, ceea ce
stârneşte o oarecare agitaţie. Acest fapt este repede cunoscut în rândul
celorlalţi infractori, detaliile şi exagerările fiind nelipsite. Astfel,
numărul celor implicaţi creşte, iar stare de tensiune şi furie devine tot
mai intensă. Acum, poziţia participanţilor este destul de ostilă, fiind
uşor influenţată de cei care „conduc“ rezmeriţa. În cea de a treia fază,
agitaţia grupului este tot mai pregnantă, încep să-şi manifeste violenţa
prin diferite moduri verbale ni non-verbale. Cea din urmă etapă
reprezintă momentul în care grupul deţine suficiente resurse pentru a
comite acte de violenţă, iar orice formă de intervenţie sau control este
inutilă.

26
G . Tulburările psihice
La contactul cu viaţa de detenţie pot apare o serie de tulburări
psihice care apar ca reacţii faţă de încarcerare. Penitenciarul, mediu
social cu o cultură specifică, dezvoltată şi întreţinută prin îmbinarea
diferitelor tipologii de personalitate reprezintă o ambianţă favorizantă
pentru amplificarea comportamentelor simulative, mai ales în condiţiile
restrictive generatoare de frustrări semnificative, contagiuni
comportamentale etc. Subiectul acuză, de obicei, diverse afecţiuni şi
prezintă medicului un tablou simptomatologic complex, care la o
analiză sumară, nu este susţinut. Există situaţii cu un tablou
simptomatologic complex cu puternice aspecte psihopatologice, în care
deţinutul simulează sau îşi produce intenţionat anumite simptome
psihotice asociate, urmarea acestui efect fiind cea de a obţine statutul de
pacient, de bolnav. O serie de tulburări psihice semnificative apar mai
ales la deţinuţii primari. Ele survin la puţin timp după depunere şi sunt
tranzitorii. Aceste tulburări psihice care apar în mediu carceral poartă
denumirea de „psihoze de detenţie“ (G Dănescu & E Tomorug), ceea ce
le diferenţiază net de celelalte sindroame şi tulburări. Acestea nu au o
simptomatologie specifică: sunt cauzate de privarea de libertate şi au o
varietate de manifestări. Unele tulburari psihice mai pot fi determinate
de sevraj-ul de la anumite substanţe, de exemplu – alcoolicii: • crize
anxioase, violente; • delirum tremens (febra, tremurături); • tulburări de
percepţie; • agitaţie psiho-motorie; • halucinaţii (mai ales zoopsii); •
insomnii; • puls accelerat.

H. Homosexualitatea
Mediul privativ reprezintă una din cauzele homosexualităţii şi
reprezintă un fenomen întâlnit în cadrul grupurilor de deţinuţi. Dintre
tipurile de homosexualitate întâlnite în mediul privativ de libertate cel
ocazional este cel mai frecvent. Cu excepţia homosexualităţii
ocazionale întâlnită în mediul carceral, celelalte forme de
homosexualitate sunt puternic încărcate de conflictualitate şi
agresivitate. Periculozitatea socială a fenomenului este dată de faptul că
27
homosexualitatea poate constitui un element de recunoaştere, racolare şi
coeziune a grupurilor de deţinuţi. În acelaşi timp, demarcarea lor poate
declanşa o reacţie puternică şi cu urmări imprevizibile.
I. Automutilările, Tatuajul, Refuzul de hrană, Farmacodependenţa
În mediul penitenciar, formele de autoagresiune sunt extrem de
variate şi intense, un procent semnificativ de 1,5 – 2 % reprezintă
deţinuţii care socombă în urma actelor autolitice prin tăiere, restul
populaţiei din mediu carceral abordează alte forme autodistrucive, fie
prin utilizarea unui instrumentar variat, ingerarea diferitelor obiecte
(tacâmuri, cuie, sârmă) sau substanţe toxice (detergent, cloramină) şi /
sau medicamente în axces (antiinflamatoare şi analgezice), tatuarea,
introducerea de corpi străini în diferite părţi ale corpului (cel mai
frecvent fiind zona capului şi a anusului).
a. Automutilarea - această violentare fizică reprezintă, fără
indoială, una din formele cele mai brutale, putând fi o cale de început
către suicid. Aceasta se întamplă adesea din cauza unor probleme
psihice, sociale sau culturale şi constă în mutilarea voluntară, sau
inconştientă a propriei persoane. Automutilările pot fi întâlnite în cazul
deţinuţilor aflaţi într-o stare de melancolie, anxioasa-raptus; la obsedaţii
sexuali ca semnificaţie de autopedepsire; la unii subiecţi chinuiţi de
scrupule religioase. Sunt cunoscute diferite forme ale acestui
comportament, clasificarea ţine seama de intensitatea şi gravitatea
actului: automutilarea majoră (acte care lezează grav o cantitate
semnificativă de ţesut: enucleerea oculară, jupuirea feţei, amputarea
unui membru sau a organelor genitale), automutilarea stereotipică
(implică acte repetitive, uneori ritmice, forma cea mai comună fiind
lovirea capului, frecvent deţinutul recurge la scobirea în orificii, lovirea
şi înţeparea gâtului sau a ochilor, smulgerea părului, muşcături
autoproduse, uneori extracţii dentare, dezarticulări) şi automutilarea
superficială (forma cea mai frecvent întâlnită de automutilare şi îmbrăca
trei forme: compulsiv, episodic şi repetitiv),
b. Refuzul de hrană - o formă autoagresivă ca răspuns la atmosfera
carcerală, la evenimentele frustrante şi traumatizante trăite în mediul
penitenciar, unde are o valoare simbolică şi anume subiectul vrea să

28
arate că este gata pentru orice sacrificii dacă nu i se satisfac anumite
cereri. Acest tip de comportament are în el ceva spectaculos, deţinutul
vrea sa atragă atenţia şi admiraţia celor din jur. Acest comportament
autodistructiv are un caracter ciclic, reiterat şi ostil, cauzele sunt variate
(Florian, 2006). Aceste forme de „protest“ sunt totuşi de scurtă durată,
întrucât persoana privată de libertate nu are raţiuni suficiente de
susţinere,
c. Tatuajul – studiul lui a permis elaborarea numeroaselor teorii şi
explicaţii, dezvoltându-se şi o simbolistică a acestui comportament. În
mediul carceral, tatuajul reprezintă un fenomen complex care reprezintă
o semnificativă criză comportamentală; semnificaţia deosebită a
acestuia constă în informaţiile despre istoria indivuală a deţinutului,
vizează aspecte familiale, educative, religioase, comportamente
autodistructive, autolitice etc.(Butoi, 2006). Principala cauză a
tatuajului îl constituie nivelul scăzut intelectual şi de cultură care
favorizează apariţia acestui fenomen. Suprafeţele expuse acţiunii de
tatuare sunt destul de variate ca dimensiune şi zonă corporală, cele mai
frecvente sunt braţele, pieptul, gâtul, spatele, chiar zonele pubiene şi
talpa piciorului, prin acest mijloc deţinutul retrăieşte mereu anumite
conjuncturi întâlnite şi trăite în mediul privativ, acestea fiind
imortalizate pe piele,
d. Farmacodependenţa – reprezintă consumul haotic de substanţe
psihoactive (Mureşan Chira, 2008, p. 85), având drept rezultat
dezvoltarea unei dependenţe psihice; în urma administrării acestor
compoziţii chimice are loc diminuarea sau amplificarea anumitor trăiri,
anumite tensiuni interne, ceea ce conferă surogate hedonice. Cum este
lesne de înţeles, consumul de produse medicamentoase în mediul
penitenciarelor este „resemnificat“, în acest context farmacodependenţa
reprezintă o triadă: produsul – personalitatea deţinutului şi contextul
socio-cultural în care are loc (Mureşan Chira).
J. Suicidul
Venirea în penitenciar tulbură echilibrul personalităţii printr-o
triplă reducere a stilului de viaţă, a timpului personal, a
comportamentului social. Reacţia catastrofală a individului exprimă

29
neputinţa de a se adapta la situaţia dată; ultimul eşec al existenţei se
transformă în eşecul vieţii, fapt ce poate constitui un moment de
ruptură, o criză de sens, gestul suicidar nefiind o opţiune, ci mai
degrabă negarea totală a posibilităţilor de a alege. În mediul carceral se
întâlnesc diferite forme de acte autolitice: suicidul emotiv (care rezultă
dintr-o mare anxietate, fiind pentru subiect un mijloc de rezolvare a unei
emoţii puternice), suicidul pasional (este mai curând o conduită de
disperare a individului care încearcă astfel să se elibereze de o durere
morală insuportabilă); echivalente suicidare - sunt frecvente în mediul
penitenciar datorită beneficiilor secundare aduse de îngrijirile medicale.
În general aceste conduite sunt considerate ca un şantaj fără a se da o
semnificaţie deosebită faptului că individul îşi foloseşte moartea ca o
moneda de schimb, trecându-se destul de uşor peste toate conduitele de
revendicare ale deţinuţilor.

CAPITOLUL 3 - ÎNCHISOAREA - INSTITUŢIE PANOPTICĂ SAU


PATOGENĂ

Una dintre preocupările specialiştilor se concentrează pe


evaluarea beneficiului privind neutralizarea delincventului prin detenţie,
pentru ca acesta să-şi ocupe locul potrivit în sistemul de intervenţie,
interesul este explicat de marea complexitatea a cazuisticii penale, de
tehnicile de intervenţie, care de multe ori sunt contrare şi nu conduc la
modificări pregnant-pozitive nici la nivelul comportamentului
individual, asupra sursei de delincvenţă generală. Acest fapt este
demonstrat de efectul acestui mediu asupra psihicului celui care comite
o infracţiune: însuşirea subculturii carcerale deschide „oportunităţi“,
dobândirea de noi aptitudini pentru săvârşirea altor acte antisociale.
Principalele critici aduse acestui tip de pedepse - fară a le enumera într-
o serie de importanţă - sunt: deteriorarea sănătăţii fizice şi mentale,
inactivitatea demoralizantă şi chiar depersonalizarea, contaminarea
morală, ruptura legăturilor de contact social. Cel mai grav reproş adus
sistemului de recluziune se referă la contaminarea morală; aceasta are
faptul că indivizii ,,sănătoşi“, prin contact prelungit, sunt convertiţi ca o
consecinţă inevitabilă promiscuităţii morale ce domneşte între deţinuţi.
30
În contextul în care sistemul penitenciar clasic, ca ,,mediu
închis“, nu poate fi ocolit, sarcina actuală a acestuia este să se
transforme într-un sistem mai flexibil şi mai modern. Această mişcare
de reformă penitenciară, despre care se vorbeşte tot mai mult, trebuie să
cuprindă pe lângă renovări şi construcţii de clădiri şi diverse măsuri de
reorganizare internă pentru a deveni mai deschis valorilor lumii
„exterioare/deschise“.
Efecte asupra deţinuţilor şi personalului
Mediul privativ îşi pune amprenta într-o manieră însemnată atât
asupra deţinuţilor, cât şi a personalului angajat. Stări de tensiune, de
teamă, nivel crescut al disstresului este resimţit de indivizii din ambele
categorii. Mai mult, cu cât nivelul de securitate fizică al închisorii este
mai ridicat, cu atât percepţia siguranţei personale este mai scăzută.
Acest lucru este determinat de caracteristicile detinuţilor care sunt
găzduiţi în asemenea stabilimente: deţinuţi periculoşi cu lungi cariere
infracţionale şi care au dovedit cruzime în nenumărate circumstanţe.
Nivelul de stres trăit de oamenii care populează penitenciarul -
indiferent de ce parte a gratiilor - este considerabil: cronicizarea acestei
stări de lucruri are efect de bumerang asupra stării lor de sănătate,
asupra relaţiilor interpersonale în care intră, asupra randamentului în
muncă. Preocuparea pentru calitatea vieţii de detenţie - serviciile oferite
atât deţinuţior cât şi personalului - este singura soluţie de a menţine
funcţionalitatea instituţiei şi moralul celor care o populează.

Viitorul instiruţiilor penitenciare


Programele educaţionale desfăşurate în cadrul penitenciarului
îşi propun să menţină ordinea şi securitatea în aşezământ, să-i ajute pe
cei care au nevoie, să furnizeze o ocupaţie deţinuţilor, sa le permită să
dobândească anumite competenţe pentru reintegrarea în societate, să
promoveze un disciplinar, echitabil şi uniform. În anii viitori,
eficacitatea acestor servicii corecţionale va fi legată din ce în ce mai
strâns de serviciile corecţionale comunitare, adică de conservarea
legăturilor deţinuţilor cu colectivităţile din care vin (chiar dacă
delincvenţii sunt încarceraţi, ei continuă să facă parte din societate).
31
Personalul din penitenciar
În timp ce este uşor de înţeles încăpăţânarea educativă în ce-i
priveşte pe deţinuţi în viaţa cotidiană a unui penitenciar, personalul însă
nu are prea des satisfacţii: a încerca să influenţezi în bine personalitatea
deţinuţilor este mai greu acum, în perioada de tranziţie a ţării, când
unele valori par a nu mai fi respectate, când mulţi oameni sunt
fragilizaţi psihologic, când este dificil să defineşti „binele“ şi evoluţia
sociala. În acest context, explozia criminalităţii nu mai surprinde. Cea
mai mare presiune asupra unui gardian vine din partea superiorilor care
sunt dependenţi de munca sa: ambiguitatea rolului şi schimbările
frecvente în exigenţele cărora trebuie să le facă faţă, se transformă
frecvent într-un cerc vicios care escaladează stresul, monotonia
sarcinilor de serviciu, slabele şanse de stimulare şi / sau promovare
profesională, ceea ce ne permite uşor să intuim stările afectiv-
motivaţionale ale personalului din penitenciare, în speţă a gardienilor:
blazare, tendinţă spre plafonare, impresia de spaţiu închis fără
perspective de promovare, recunoaşterea muncii prestate etc. În aceste
condiţii, simptomele stresului cronic specific gardianului nu mai
surprind: melancolie, alcoolism, hipertensiune arterială, cefalee,
bulimie, agresivitate, accidente de circulaţie, divorţ etc.

Modelarea personalităţii umane în închisoare


În contactul cu ceilalţi deţinuţi, remuşcările, autoacuzările
declarate sau chiar sincere din timpul procesului penal sunt repede
înlocuite cu justificări ale faptelor comise „fabricate“ în penitenciar, la
care individul aderă deoarece îi oferă raţiuni deculpabilizante.
Diminuarea subiectivă a gradului de vinovăţie uşurează conştiinţa
deţinutului şi, nu rareori, are loc modificarea poziţiei faţă de pedeapsă:
dacă iniţial consideră pedeapsa este pe măsura faptei, destul de repede o
apreciază ca fiind prea aspră. Ca urmare, de la un comportament pasiv,
supus, de penitenţă, deţinutul trece la unul activ în care interesul
personal, egoismul şi autoconservarea primează. În planul conduitei, de
la atitudinea conformistă fondată pe vinovăţie, se trece la frustrarea
32
întemeiată pe convingeri de grup privind cauzele infracţiunilor, „soarta“
omului în lume, atitudinea faţă de muncă, familie, lege şi viitor şi,
implicit, modul de viaţă în penitenciar.

Rolul psihologului în mediul corecţional


În penitenciar, psihologul este o „persoană resursă“, a cărei
contribuţie este semnificativă pentru funcţionalitatea oricărui tip de
instituţie. Prin toată activitatea sa, educatorul (psihologul) facilitează
apropierea de el a deţinutului, stabileşte relaţia dintre infracţiune şi
constantele personalităţii acestuia, pregăteşte terenul unei noi raportări
la valorile sociale după executarea pedepsei. Psihologul acordă mult
timp şi energie pentru evaluarea riscului ca aceştia să recidiveze sau să
aibă un comportament agresiv în penitenciar. Tehnica implică, după
cum afirmă N. Mitrofan (2000, p 218), identificarea tipurilor de
conduită din antecedentele individului şi punerea acestora în relaţie cu
cele observate în penitenciar. Şi, în acest caz, tot personalul care
lucrează nemijlocit cu deţinuţii, are rolul hotărâtor în a-i furniza
psihologului informaţiile necesare evaluării riscului pentru fiecare caz
în parte.
Particularităţi ale relaţiei psiholog - deţinut
Regulile care organizează această relaţie comportă un aspect etic
şi unul tehnic (direcţionism, neutralitate, abstinenţă, confidenţialitate,
activitate, pasivitate etc.). Modul de comunicare este, de asemenea,
specific, acesta fiind ca un proces complex, cu eşecuri posibile de o
parte şi de alta. Psihologul observă cu atenţie comportamentul
deţinutului, gesticulaţia şi mimica ce însoţeşte discursul, modul de
exprimare, vocabularul folosit, modificările de ritm şi intensitate ale
monologului, temele accentuate, repetările. Pe baza tuturor acestor
informaţii, precum şi a celor rezultate din examenul psihologic şi din
ancheta socială, se reconstituie imaginea pe care infractorul o are despre
sine şi despre ceilalţi, poziţia sa faţă de viaţă, legăturile intime dintre
infracţiune si personalitatea sa .

Relaţia de ajutor în mediul penitenciar


33
Deţinutul ajuns pentru prima dată în penitenciar poate fi
considerat traumatizat psihologic: tensiunile legate de comunicarea
faptei, contactul cu organele de ordine, procesul, remuşcările, ruşinea,
despărţirea de familie, îl afectează profund. Atmosfera în care se
desfăşoară ajutorul psihologic are un oarecare grad de permisivitate şi îl
determină subiect să se înţeleagă, să aibă iniţiative, să progreseze în
situaţia dată.
Momentul „carantinei“ reprezintă un segment cheie în
dezvoltarea relaţiei dintre deţinut şi psiholog. Psihologul trebuie să
confere infractorului un oarecare confort psihic, dominat de optimism,
astfel se pot purta discuţii despre starea actuală din penitenciar, despre
planurile de viitor ale deţinutului. Trebuie să fie abordate pe larg
relaţiile ce se stabilesc între deţinuţi (pozitive şi negative) şi implicaţiile
de lungă durată ale acestora. În acest caz, şansele de a–i reeduca
comportamental pe infractori sunt mult mai mari decât în condiţiile în
care apar obstacole (între deţinuţi, între deţinuţi şi psiholog) care vor
„facilita“ dezvoltarea unui mediu insecurizant şi frustrant. În condiţiile
specifice mediului de detenţie, eforturile pentru progresul individual
trebuie să preceadă pe cel privind perfecţionarea grupului de deţinuţi. În
acest sens, deţinuţii ar putea fi instruiţi în cadrul unor programe special
concepute în legătură cu mecanismele interacţiunii de grup în condiţiile
detentiei, cu poziţia optimă a celor cu responsabilităţi, cu modalităţile
concrete de prevenire a conflictelor şi menţinere a unei atmosfere bune
şi altele

Factori care influenţează interesul deţinuţilor pentru muncă


Modalităţile de stimulare a interesului deţinuţilor pentru muncă
şi pentru obţinerea de performanţe superioare în activitate trebuie
privite şi aplicate având în vedere aspectele multiple ale modului de
viaţă din penitenciar. În urma privaţiunilor inerente mediului
penitenciar, deţinuţii devin foarte sensibili la preocuparea cadrelor
pentru menţinerea valorilor lor vitale - sănătatea, vigoarea, forţa fizică şi
echilibrul spiritual.
Performanţele superioare în activitate depind în mare măsură de

34
calitatea factorului uman care sub aspect individual şi colectiv prezintă
unele particularităţi ce se evidenţiază mai ales în sens negativ. Nivelul
scăzut al calificării multora dintre deţinuţi, dintre care o bună parte nu
au lucrat niciodată, iar contactul cu actuala meserie îl realizează pentru
prima dată în detenţie. Referitor la viitor, deţinuţii vor trebui să vadă
limpede că au datoria, în calitate de oameni, să vieţuiască, să nu
trăiască pur şi simplu doar pentru sine şi neglijându-i pe cei din jur. Cât
priveşte reprezentarea de sine, ea nu se va îmbunătăţi atât timp cât nu
vor face eforturi personale de a prelua cât mai multă cultură şi omenie
de la societate

Opiniile deţinuţilor privind mesajul reeducativ


Întreaga activitate de influenţare a personalităţii deţinuţilor poate
fi exprimată mai bine prin termenul de modelare: în acest fel se
accentuează faptul că totul se face în numele unui scop clar conturat,
având ca sistem de referinţa universul valoric al societatii.
În practică, aşteptările cadrelor şi deţinuţilor privind activităţile
cultural-educative desfăşurate în penitenciar sunt diferite. Astfel,
cadrele urmăresc în principal să menţină un sistem de norme riguros, să
formeze o concepţie generală despre lume şi viaţă în care omul să fie
valoarea supremă, să ajute adaptarea celor de curând intraţi în
penitenciar, să formeze opinii corecte faţă de evenimentele din detentie
şi să le creeze sentimente umane autentice. În ce-i priveşte pe deţinuţi,
aceştia urmăresc obţinerea libertăţii înainte de termen, să alunge
plictiseala, să se sustragă sentimentului de nesiguranţă, să se relaxeze şi
să evite conflictele, să ia hotărâri acolo unde există alternative, să-şi
lărgească imaginea asupra realităţii, să înveţe să exercite mai bine
anumite roluri sociale (în special tată, soţ, mamă, soţie), să-şi satisfacă
nevoia de a râde (dorinţa de joc, de glumă, de râs au un rol important în
echilibrarea psihică a omului).

Ideea unei reforme penitenciare este acceptată la toate nivelurile


ierarhiei instituţionale şi, cel mai firesc, în rândul personalului care
lucrează nemijlocit cu deţinuţii. Aceasta pentru că atitudinea faţă de

35
schimbare în perioada traversată acum de ţară, exprimă şi atitudinea
personalului faţă de închisoare şi funcţiile ei sociale. Practic, toate
aspectele activităţii penitenciare sunt regândite: conceptele
fundamentale, tipul de autoritate, relaţiile externe, normele interne,
capacitate de diagnoză şi prognoză, categoriile de deţinuţi, coerenţa
organizaţională etc. Există o neconcordanţă între sarcinile concrete pe
care le îndeplineşte un gardian şi statutul formal prevăzut de actele
normative: sarcinile sunt mai ales de asistenţă şi ajutor, iar atribuţiile
oficial stabilite sunt de supraveghere şi disciplinare. Reforma
penitenciară începe abia după schimbarea relaţiilor dintre gardieni şi
deţinuţi, odată cu trecerea de la frica şi ostilitate la educare şi ajutor.
Aspectul coercitiv poate lipsi în relaţiile interumane dintr-o inchisoare:
zidurile descurajează îndeajuns.

CAPITOLUL 4 - PROBAŢIUNEA - ALTERNATIVĂ LA MEDIUL


PRIVATIV

Probaţiunea este una din primele sancţiuni comunitare


intermediare, reglementată ca măsură alternativă la pedeapsa privativă
de libertate. Sub raportul naturii juridice, ea este o acţiune punitivă
penală, chiar dacă are un puternic caracter socio-pedagogic; pe de o
partea urmăreşte evaluarea şi testarea, pe o anumită perioadă de timp, a
unor caracteristici de personalitate a infractorului, urmărind un anumit
scop; iar pe de altă parte reprezintă un sistem de monitorizare şi
supervizare a acelor infractori care prezintă un grad minim de
periculozitate socială.

Definiţie, caracterizare
Dificultatea definirii acestui act punitiv derivă din „varietatea
culturală“ atribuită acestei metode (specificitatea fiecărui sistem penal
ocupă o anumită poziţie în ansamblul sistemelor statului, respectiv, în
raport cu natura pedepselor aplicate şi modalităţii de percepţie de către
societatea respectivă). Prin scopurile şi obiectivele pe care le urmăreşte,
probaţiunea se distanţează de sistemul tradiţional bazat pe represiune şi

36
izolare a celui care a comis o infracţiune. După Joutsen şi Zvekic,
scopurile probaţiunii sunt: • reabilitarea si controlul infracţionalităţii; •
reintegrarea comunitară; • pedeapsa; • prevenirea săvârsirii de noi fapte
penale. Astfel, probaţiunea reprezintă un sistem punitiv cu caracter
coercitiv: executarea sancţiunii are loc în libertate, dar persoana
supravegheată are obligaţia indeplinirii anumitor sarcini sociale, toate
acestea urmărind o schimbare comportamentală şi atitudinală a
individului delincvent faţă de anumite valori sociale, precum şi o facilă
reintegrare în comunitate a acestuia.
Sistem de valori şi norme în probaţiune
Sistemul de probaţiune are nevoie să deţină un sistem de valori
şi principii solid, cu un cod deontologic al specialistului care să includă
o serie de obligaţii etice şi morale bine operaţionalizate, faţă de colegi,
de specialiştii din alte instituţii şi organizaţii, dar mai ales faţă de
persoanele aflate în supraveghere. Acesta pot fi apreciate drept un ghid
pentru comportamentul profesional de zi cu zi, care priveşte anumite
standarde calitative referitoare la conduita şi atitudinea specialistului în
probaţiune. Valorile fundamentale şi specifice probaţiunii privesc în
primul rând • respectul unicităţii, individualităţii şi demnităţii persoanei,
• autodeterminarea, • confidenţialitatea, şi • pragmatismul (Poledna,
2008, p 27 - 36).
a. respectul unicităţii, individualităţii şi demnităţii persoanei –
vizează tratamentul nondiscriminativ al persoanei aflată sub
supraveghere, în acest sens se va respecta statutul individului, sistemul
său de valori, fără a emite judecăţi de valoare faţă de faptele săvârşite,
etc. Individualizarea programelor de individualizare şi / sau de asistare
reprezintă aplicarea unei anumite dimensiuni valorice în practica
probaţiunii, respectarea potenţialului fiecărei persoane aflate în evidenţa
acestui serviciu şi eliminarea acelor comportamente şi atitudini viciate,
b. autodeterminarea – reprezintă acea valoare a probaţiunii prin
care se susţine acea idee de egalitate interumană, prin care chiar şi
individului delincvent trebuie să i se acorde puterea şi posibilitatea de a
deveni ceea ce doreşte, de a-şi determina propriul curs al vieţii. ; astfel,
ndividul are şansa de a dezvolta o responsabilizare pentru faptele sale,
37
iar ca efect final se poate constata un risc de recidivă tot mai mic,
întrucât acesta este stimulat să dezvolte o serie de alternative pentru
diferite comportamente, situaţii; şi toate acestea în urma evaluării
detaliate şi profunde a conţinutului fiecărei soluţii, a consecinţelor
derivate din fiecare alegere făcută,
c. confidenţialitatea – presupune o discreţie crescută din partea
specialiştilor în probaţiune cu privire la documentele pe care le deţin;
respectând astfel statul special al persoanei supravegheate, scopul final
al acesti norme vizează siguranţa comunităţii. Menţinerea unui anumit
nivel de „taină“ în serviciul de probaţiune ridică două aspecte
problematice: „mai întâi conceptul poate deriva pe aplicaţii şi clienţi de
oportunitatea şi obligaţia de a-şi asuma responsabilitatea pentru
propriile declaraţii verbale, cea de a doua problemă legată de
confidenţialitatea actului în probaţiune rezultă din relativa sa
absolutizare, care limitează semnificativ opţiunile specialistului, dar şi a
clientului. Pe de altă parte, menţinerea unui anumit nivel particular al
relaţiei în actul de probaţiune reprezintă o sursă de aprofundare a
relaţiei cu clientul, fără ca aceasta să fie uzitată cu scopuri justificative
pentru eventuale nereuşite ale acţiunilor de supraveghere şi / sau
asistare a clienţilor,
d. pragmatismul – reprezintă calea de a evidenţia aspectele
prioritare ale intervenţiei în ceea ce-l priveşte pe client şi impune o serie
de standarde de eficacitate privind serviciile oferite. Acest principiu are
la bază un nivel crescut de flexibilitate, specialistul trebuie să deţină
resurse optime pentru a manageria resursele clientului, timpul oferit de
perioadele de consiliere, creativitate şi, nu în ultimul rând,
autoevaluarea propriilor limite profesionale, de a identifica factorii care
întreţin rezistenţa la schimbare a persoanei asistate, toate acestea având
drept rezultat o eficientizare a programului şi, în ultimă fază, reinserţia
facilă a individului în comunitate şi diminuarea riscului de recidivă.

Organizarea şi managementul serviciilor de probaţiune


La origine, practica probaţiunii s-a dezvoltat în cadrul mai larg
al serviciilor de asistenţă socială, urmărind aceleaşi obiective:

38
consiliere, ajutor, sprijin, tratament pentru alcoolici şi toxicomani etc. În
această ipostază, probaţiunea viza cauzele care au contribuit la
declanşarea comportamentului infracţional. Ulterior, practica
probaţiunii s-a diversificat, integrând controlul infractorului în
comunitate, asigurarea securităţii comunitare, prevenirea şi pedepsirea
infracţiunii. În acest mod s-a structurat în timp ca un complex de acţiuni
şi forme de intervenţie cuprinzând: asistenţa, controlul, grija şi
constrângerea. După disocierea probaţiunii din asistenţă socială, are loc
individualizarea activităţii acesteia, centrată pe control şi reintegrare la
nivelul măsurii comunitare.
Serviciile de reintegrare socială şi supraveghere funcţioneză
conform dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr.92/2000 (Manualul de
practică în domeniul reintegrarii sociale şi supravegherii, 2004, p. 54),
privind organizarea şi funcţionarea acestora, precum şi de reintegrarea
socială a infractorilor şi supravegherea executării sancţiunilor
neprivative de libertate, publicată în Monitorul Oficial nr. 423 din 1
septembrie 2000.

Consilierul de probaţiune şi funcţia sa în desfăşurarea programelor de


intervenţie şi supraveghere a executării pedepsei
Specialiştii consideră că activităţile de mediere, supraveghere şi
reintegrare socială a infractorului sunt cele ce conferă legitimitate
socială profesiei de consilier de probaţiune. Astfel, nivelul de pregătire
al specialiştilor în servicul de probaţiune este prevăzut în O.G. 92/2000,
privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de probaţiune, astfel,
pentru a deveni consilier de probaţiune, candidatul trebuie să fie
licenţiat domenii psiho-sociale (asistenţa socială, psihologie, sociologie,
pedagogie) sau drept, ori este absolvent al unei forme de învăţământ
postuniversitar în domeniul probaţiunii. Conform art.8, lit.f. în
Ordonanţa se prevede, de asemenea, obligativitatea de a absolvi
cursurile de reintegrare socială şi supraveghere organizate de Ministerul

39
de Justiţie, sau o formă de învăţământ postuniversitar în domeniul
probaţiunii şi de a promova concursul de ocupare a postului pentru care
candidează.
a. Activitatea consilierului în probaţiune – prezentare generală
Consilierea persoanelor aflate in evidenţa serviciului de
reintegrare socială şi supraveghere are ca scop reintegrarea acestora în
societate, întărirea gradului de siguranţă socială şi prevenirea săvârşirii
din nou a unor infracţiuni. Activitatea de asistenţă şi consiliere se
acordă de către serviciile de reintegrare socială şi supraveghere în două
cazuri: • la cererea persoanei condamnate / a minorului faţă de care
instanţa de judecată a dispus supravegherea de către serviciul de
reintegrare socială şi supraveghere; şi • cu acordul persoanelor
condamnate la pedeapsa închisorii, în cadrul unor programe de
resocializare iniţiate şi derulate împreună cu personal specializat din
unităţile penitenciare. În vederea descrierii activităţii consilierului
implicat în serviciul de probaţiune vom porni de la o sumară prezentare
a Ordonanţei Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea şi
funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi de
supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate
coroborate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1239/2000 privind
aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei
Guvernului nr. 92/2000. Dispoziţiile generale ale acestei reglementări
legislative conţin prevederile referitoare la rolul şi misiunea acestor
organisme, la principiile diriguitoare ale activităţii de reintegrare socială
şi supraveghere, precum şi la atragerea şi implicarea comunităţii în
procesul de reintegrare socială a infractorilor.
b. Activitatea consilierului în instanţă - în relaţia cu instanţele de
judecată, serviciile de reintegrare socială şi de supraveghere au, potrivit
art. 11 alin. (1) lit. a)-d) din O.G. nr. 92/2000, atribuţii de supraveghere
a executării măsurilor şi obligaţiilor impuse de instanţa de judecată
persoanelor condamnate, menţinute în stare de libertate, şi de întocmire,
la cererea instanţei de judecată, a referatelor de evaluare cu privire la
inculpaţi sau la persoanele aflate în supraveghere.

40
Referatele de evaluare, în urma cererii de către instanţă, se vor
întocmi de către serviciile probative cu privire la inculpaţi sau la
persoanele aflate în supraveghere / respectiv persoanele condamnate,
menţinute în stare de libertate, faţă de care instanţa a dispus măsuri de
supraveghere şi/ sau una ori mai multe dintre obligaţiile prevăzute în
art.86 alin.3 lit.a)-f) sau în art.103 alin.3 lit.a)-c) din Codul penal,
c. Activitatea consilierului în comunitate – acesta îşi va continua
atribuţiile şi la nivel comunitar. În acest mod are loc supravegherea
manierei de executare a pedepsei de către persoana condamnată (Cod
Penal, 200, Art 86 alin 1, lit a), c). În această manieră, serviciul de
reintegrare socială şi supraveghere desemnat ca organ de supraveghere
prin hotărâre judecătorească este competent să exercite supravegherea
îndeplinirii obligaţiilor impuse de instanţa de judecată în sarcina
persoanelor sus menţionate.
În vederea îndeplinirii complete şi de calitate a programelor de
reinserţie socială şi profesională, serviciile de probaţiune vor încheia
parteneriate cu diferite ONG-uri, formând echipe pluridisciplinare în
care vor fi implicaţi diferiţi specialişti şi voluntari, având ca scop
principal scăderea reactivităţii la nivel comunitar vis a vis de infractori.
La nivel comunitar, consilierul are obligaţia de a păstra nivelul de
siguranţă socială, implicând infractorul în diferite activităţi cu
obligativitatea de implinirea a acestora conform planului prestabilit. În
aceste condiţii, consilierul trebuie să desfăşoare activităţi de
supraveghere în vederea evaluării nivelului de respectare a indicaţiilor
de către persoana condamnată. Vom aminti aici doar două tipuri de
programe: cel de calificare profesională de către infractor şi cel de
interdicţie faţă de anumite locaţii.

Supravegherea şi asistarea psiho-socială în comunitate


Activitatea de asistenţă şi asistare / consiliere a persoanelor
condamnate şi minorilor sancţionaţi cu măsura educativă a libertăţii
supravegheate au ca scop reintegrarea acestora în societate, urmând
astfel întărirea gradului de siguranţă la nivel comunitar şi prevenirea
reiterării actelor infracţionale. Consilierii implicaţi în activităţile de

41
„reeducare“ psiho-socială îndeplinesc următoarele atribuţii / roluri: a)
corectarea comportamentul infracţional (vizează creşterea gradului de
conştientizarea de către infractori a consecinţelor faptelor săvârşite şi
asumarea responsabilităţii lor); b) motivarea dezvoltării
responsabilităţii şi autodisciplinei de către condamnat; c) elaborarea şi
derularea de programe optime şi individualizate de asistenţă şi
consiliere a persoanelor condamnate sau a minorilor, în funcţie de
nevoile identificate ale acestora; d) sprijinirea condamnatului în
vederea satisfacerii nevoilor sociale referitoare la educaţie, pregătire
profesională, loc de muncă, locuinţă sau alte asemenea nevoi.
Toate aceste descrieri asupra sistemului de probaţiune, precum
şi a rolului jucat de specialiştii din domeniu, putem afirma că
probaţiunea nu constituie doar o reacţie la închisoare, ci şi un nou
sistem, mai complex şi mai bine adaptat la varietatea infracţiunilor şi
infractorilor.

Partea aII-a CERCETAREA DEMERSURILOR PSIHOLOGICE DE


RECONFIGURARE A PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI ÎN
SCOPUL REINTEGRĂRII SOCIALE

42
Obiectivul studiului
M. Bulgaru (2002) consideră comportamentul deviant drept o
abatere semnificativă de la standard (de la medie) ceea ce duce la o
încălcare a regulilor recunoscute ca fiind definitorii pentru o societate,
dezvoltând o serie de „asimetrii“ comportamentale. Mecanismele de
prevenire a unor comportamente dezaprobate de societate, care ridică
numeroase probleme legate de securitatea comunităţii trebuie să
cuprindă un ansamblu vast de „instrumente“ care să permită analiza
elementelor personale, irepetabile ale fiecărui individ. Formele punitive
a acestor fapte antisociale variază în intensitate şi formă, în funcţie de
gradul de periculozitate pe care îl prezintă individul pentru societate. În
acest fel, se apelează la izolarea individului şi stigmatizarea lui prin
închiderea lui în mediul carceral, alături de mulţi alţi indivizi „espinşi“
de societate sau poate fi încadrat în diferite programe de supraveghere şi
consiliere, urmând să îşi ispăşească sentinţa în liberate. În acest sens,
evaluarea mediului carceral în paralel cu serviciul de probaţiune şi
identificarea factorilor şi mijloacelor puternic semnificative care
permit dezvoltarea unor programe de reinserţie socială a infractorului,
reprezuintă un mijloc de aprofundare a fenomenoogiei delincvenţiale,
precum şi a menierei cele mai optime de prevenire a acesteia în vederea
evitării recidivei. Acest fapt este fundamentat pe ideea că specificitatea
trăsăturilor de personalitate ale individului delincvent reprezintă un
element decisiv în procesul de reinserţie socială a acestuia. Ceea ce a
permis analiza detaliată a acestei prezumţii au fost o serie de indicatori
semnificativi în procesul de „reeducare” socială atât a infractorilor
primari, cât şi a celor recidivişti, aceasta in funcţie de mediul de
execuţie a pedepsei (penitenciar vs serviciul de probaţiune). Totodată
am ţinut seama şi de unele caracteristici de personalitate frecvent
întâlnite; şi aici amintim gradul de maturitate emoţional empatică direct
legată de manifestarea unui comportament osti faţăd e semeni
(predominanţa unui anumit pattern), precum şi cei 5 macrofactori de
personalitate, apreciaţi ca fiind reprezentativi pentru înţelegerea

43
individului delincvent. Prin intermediul acestor indicatori psihici şi
sociali s-a dorit evaluarea posibilităţii de reinserţie socială a subiectului
care a comis diferite acte antisociale, acest fapt este apreciat prin
intermediul gradului de dezvoltare a celor trei faţete ale Eu-lui, precum
şi atitudinea faţă de pedeapsă, status rol şi propiecţiile pentru viitor.
Am considerat că această analiza va permite conturarea unor planuri
de reintegrare socială a celor apreciaţi ca fiind indezirabili societăţii,
precum identificarea mijloacelor prin care aceştia să se adapteze optim
şi autentic la normele şi valorile sociale considerate inispensabile
convieţirii, astfel prevenind riscul de recidivă.

Instrumentele de colectare a datelor şi metodele statistice folosite


Studiul de faţă este unul de tip explorator, mixt şi vizează
analiza manierei în care o serie de trăsături de personalitate specifice
persoanei delincvente pot fi reconfigurate în vederea facilitării
reinserţiei sociale a acesteia. Lucrarea noastră a utilizat o serie de
instrumente standardizate sau adaptate situaţiei de faţă, predominante
sunt cele de natură cantitativă, dar pentru a conferi o imagine cât mai
amplă asupra acestui fenomen psiho-social, am utilizat şi o formă
calitativă de evaluare: două chestionare semistructurate.
Pentru a evalua nivelul de maturitate emoţional-empatică
specifică fiecărui subiect implicat în studiul nostru am utilizat
Chestionarul de Maturitate Emoţională Empatică (M.E.E.), care constă
într-o înşiruire de 33 afirmaţii faţă de care subiectul trebuie să-şi
manifeste acordul, respectiv dezacordul, notând în dreptul fiecărei
variante de răspuns semnul „+“ sau „-“ pe o scală în 4 trepte - t. [4 =
întotdeauna fals (-) / adevărat (+), 1 = uneori fals (-) / adevărat (+)], în
funcţie de intensitatea resimţită de respondent. Potrivit cotelor
metrologice ale testului există cinci niveluri de intensitate funcţie de
capacitatea empatică specifică: • subiecţi neempatici (scoruri obţinute
între -132 -33), • subiecţi slab empatici (scoruri obţinute între -32 +33),
• subiecţi mediu empatici (scoruri obţinute între +34 +66), • subiecţi
bun empatici (scoruri obţinute între +67 +99) şi • subiecţi foarte bun
empatici (scoruri obţinute între +100+132).
44
În continuare, ne-am propus să evidenţiem predominanţa unui
anumit pattern de comportament ostil atât la indivizii din mediul
carceral, cât şi la cei din serviciul de probaţiune. În vederea analizei
acestei variabile am utilizat Inventarul de Ostilitate Bassa-Dark, care
cuprinde 66 de itemi grupaţi în 7 factori: negativism, resentiment,
ostilitate indirectă, asalt, suspiciune, iritabilitate, ostilitate verbală.
Cea de a treia variabilă independentă a lucrării noastre vizează
gradul de dezvoltare a celor 5 factori consideraţi reprezentativi pentru a
explica particularităţile personalităţii umane. În acest sens, am utililizat
Inventarul NEO PI-R (Costa şi McCrae, 1989, 1992), forma S, un
instrument funcţional, bine fundamentat teoretic, cu o aplicabilitate
largă pe diferite domenii psihologice (ocupaţional, consiliere, clinic,
psihiatrie, cercetare etc.), reprezentând unul din cele mai cunoscute
operaţionalizări ale modelului Big Five, care permite o analiză amplă şi
profundă a personalităţii individului. Instrumentul cuprinde 240 de
itemi, grupaţi în cinci supra-factori: Nevrozism, Extraversiune,
Deschidere, Agreabilitate şi Conştiinciozitate, fiecare având şase faţete
distincte.
Variabila dependentă a cercetării noastre este reprezentată de
potenţialul grad de reinserţie socială, aceasta fiind operaţionalizată prin
evaluarea celor 4 aspecte ale Eu-lui (auto-imaginea, hetero-imaginea,
eu-l ideal şi eu-l real), gradul de dezvoltare a relaţiilor cu ceilalţi
infractori, sistemul de valori (prin prisma căruia infractorul îşi va
aprecia pedeapsa şi îşi va dezvolta o anumită opinie faţă de mediul
carceral, respectiv serviciul de probaţiune).

45
Pentru conceperea interviului care viza interacţiunea cu ceilalţi
actanţi (din penitenciar / Serviciul de Probaţiune) am ţinut seama atât de
literatura de specialitate, cât şi de unele instrumente specifice, cum ar fi
Chestionar R.F.Bales. Itemii de control utilizaţi în acest interviu au vizat
stabilirea unui anumit status-rol jucat de respondent, o preponderenţa a
unui stil relaţionanal, mijloacele de mediere utilizate etc. De asemenea,
evaluarea opiniei subiecţilor faţă de pedeapsă, faţă de mediu punitiv s-a
realizat tot prin intermediul unui instrument calitativ: un inventar
semistructurat, care a ţinut seama de o serie de factori semnificativi în
programul de reinserţie socială: perioada de detenţie, percepţia asupra
schimbărilor intervenite în urma arestării, maniera de apreciere a
normelor „de afară“, planuri şi expectanţe, pentru momentul eliberării
etc.

Subiecţi investigaţi
Cercetarea noastră a fost desfăşurată pe un eşantion de 100 de
subiecţi bărbaţi din cadrul celor două sisteme punitive: Penitenciarul
Bacău (25 recidivişti şi 25 primari) şi Serviciul de Probaţiune Bacău şi
Focşani (50 subiecţi), cu vârsta între 18 şi 65 de ani (media = 30,48, s =
9,15 ani). Subiecţii din toate grupele cercetării au fost identificaţi în
următoarele etape ale cercetării cu ajutorul numelor, pseudonimelor,
stabilite în urma aplicării celui dintâi instrument de evaluare:
chestionarului pentru evaluarea nivelului de maturitate emoţional-
empatică.
Rezultatele şi interpretarea lor
Detenţia nu reprezintă doar pierderea libertăţii, cât mai ales, o
ruptură a modului obişnuit de comportament agreat de individul deviant
(Butoi, 2000). Mai mult, Ellenberger consideră mediul privativ drept o
ambianţă unde există o barieră greu de trecut între infractori şi mediul
exterior, obstacol care funcţionează şi în dublu sens. Cercetarea asupra
eficacităţii sancţiunilor penale a evidentiat că programele realizate în
comunitate au un potenţial de reabilitare net superior celor desfăşurate
la locul de detenţie, în condiţiile privării de libertate. Astfel, este uşor de

46
presupus că specificitatea trăsăturilor de personalitate ale infractorului
constituie elementul cheie în procesul de reabilitare a acestuia. Pornind
de la aceste consideraţii, este cunoscut faptul că indivizii delincvenţi
manifestă în mod obişnuit un nivel crescut al ostilităţii faţă de semeni.
Conform planului nostru, „antidotul“ pentru adversitatea infractorului
este reprezentat de un nivel optim al maturităţii emoţionale.În urma
stabilirii corelaţiei între cele două variabile, se poate afirma că odată cu
creşterea gradului de maturare emoţională subiectul va manifesta într-o
proporţie tot mai mică comportamente ostile faţă de ceilalţi (r = ,-341),
acest fapt este evidenţiat şi de rezultatele statistice:
Statistica testului T pentru compararea mediilor la nivelul
ostilitate şi cel de maturitate emoţional-empatică
N Medii Abater t Grade Prag de
i de semnificaţ
standa libertate ie(p)
Ostilit MEE
rd (df)
ate scăzut
55 30,76 1,26
MEE 19 69,78 1,63 3,5 72 ,001
optim 8
Aceste rezultate statistice ne permit să afirmăm faptul că o
dezvoltare emoţională optimă permite o evaluare reală a
comportamentului interlocutorului, nivelul empatic fiind la valori
ridicate, permite individului „înţelegerea“ atitudinii celuilalt, precum şi
a anumitor reacţii manifestate de acesta. Mai mult decât atât, dispunând
de un potenţial empatic semnificativ, individul va reuşi să reacţioneze
corespunzător situaţiei date, în plus, dispune de capacitatea de a apela la
raţional atunci când sunt puşi să ia decizii, mai exact apeleazǎ la
autocontrol. În acest fel, prezumţia conform căreia nivelul de maturitate
emoţional-empatică specific individului reprezintă un indice
semnificativ în evaluarea gradului de ostilitate manifestat de acesta este
pe deplin confirmată.
Aceste observaţii ne permit continuarea analizei asupra
comportamentului ostile, mai exact maniera în care nivelul de maturare
47
emoţională specific subiectului respondent influenţează accentuarea
sau, diminuarea, unui anumit tipar de comportament ostil faţă de
ceilalţi. În acest mod, am căutat să analizăm dacă mediul în care
subiectul îşi execută pedeapsa (penitenciar, respectiv serviciul de
probaţiune) poate influenţa nivelul de ostilitate al acestuia.

Compararea mediilor la tipurile de ostilitate şi nivelul de maturitate


emoţional-empatică

MEE N F Grade Prag de


de semnifica
ţie(p)
libertate
(df)
Negativism Scăzut 55 2,64 47 ,001
optim 19
Resentiment scăzut 55 2,12 47 ,004
optim 19
Ostilitate scăzut 55 1,85 47 ,015
indirectă optim 19
Violenţă fizică scăzut 55 2,65 47 ,03
(Asalt) optim 19
Suspiciune scăzut 55 1,93 47 ,011
optim 19
Iritabilitate scăzut 55 2,61 47 0,02
optim 19
Ostilitate scăzut 55 1,66 47 ,037
verbală
optim 19
Aceste rezultate statistice confirmă pe deplin prezumţia noastră:
subiecţii caracterizaţi printr-un scor crescut al maturităţii emoţional-
empatice vor obţine scoruri scăzute la toate cele 7 tipuri de
comportament ostil: negativism, resentiment,oistilitate indirectă,
violenţă fizică, suspiciune, iritabilitate şi ostilitate verbală (p < ,05),
48
acest fapt subliniind încă o dată semnificaţie maturităţii emoţionale în
raport cu diferitele comportamente, relaţii şi autocontrol specific
individului. În aceste condiţii, individul matur afectiv va reuşi să
analizeze în detaliu situaţia, va opera o evaluare asupra
comportamentului şi a repercursiunilor şi va fi capabil să elaboreze
„feedback-uri“ care vor menţine într-un climat optim relaţiile cu ceilalţi,
întrucât maturitatea emoţională reprezintă un nivel crescut al
inteligenţei emoţionale care este privită drept abilitatea de a percepe
emoţiile, de a accesa şi genera emoţii astfel încât să vină în sprijinul
gândirii, de a înţelege emoţiile şi semnificaţiile acestora şi de a regla
în mod eficient emotivitatea pentru a determina îmbunătăţirea evoluţiei
emoţionale şi intelectuale (Stein şi Book, 2003).
Este interesant să vedem dacă abilitatea de a deţine un control
optim asupra impulsurilor de moment influenţează, într-un fel sau altul,
nivelul nevrozismului, mai ales stabilitatea emoţională a persoanei,
tendinţa acesteia de a trăi intens anumite afecte cu încărcătură negativă
(teamă, tristeţe, jenă, vinovăţie, dezgust). Legătura semnificativă între
cele două aspecte psihive (r = ,38) confirmă faptul că tendinţa
accentuată de a trăi anumite stări cu conotaţie negativă facilitează
manifestarea unor comportamente ostile faţă de semeni, mai exact
indivizii care sunt caracterizaţi printr-un scor ridicat al nevrozismului
vor manifesta comportamente ostile mult mai pregnat decât cei care au
valori scăzute la această variabilă.

Statistica testului T pentru compararea mediilor la nivelul


ostilitate şi cel de maturitate emoţional-empatică

N Med Abater t Grade Prag de


ii i de semnificaţ
standa libertate ie(p)
Nevrozi rd (df)
sm
Ostilit -
scăzut
ate 26 24,0 1,95 2, 46 ,006
49
7 09

Nevrozi 22 32,0 1,84


sm 9
crescut
Această analiză statistică ne permite să afirmăm că dezvoltarea
unui anumit echilibru al trăirilor emoţionale va permite individului
optarea pentru anumite conduite sociale, chiar şi în situaţii mai puţin
dezirabile, individul caracterizat printr-un nivel scăzut al nevrozismului
va reuşi să-şi mobilizeze resursele şi să dezvolte stări de relaxare şi
destindere, vor reuşi să-şi controleze frustrările şi diferitele dezamăgiri,
înlăturând stările de anxietate socială, îşi vor elabora o listă de priorităţi
cu obiective realiste şi pertinente, depăşind situaţiile de disstres etc. În
acest fel, ipoteza conformă căreia indivizii caracterizaţi printr-un nivel
crescut al nevrozismului, în diferite situaţii vor apela mult mai uşor la
conduite şi comportamente ostile faţă de ceilalţi, este pe deplin
confirmată.
Stabilitatea afectivă a subiectului influenţează direct optarea
pentru anumite tipuri de comportamente şi conduite ostile în cazul
diferitelor interacţiuni sociale. O analiză mai detaliată asupra acestei
corelaţii a permis evidenţierea acelor comportamente ostile care se
manifestă în pondere crescută în prezenţa unui nevrozism ridicat. Mai
mult decât atât, este interesant de evaluat maniera în care stăpânirea de
sine asupra diferitelor comportamente şi atitudini ostile faţă de semeni
influenţează, într-un fel sau altul, conturarea unei anumite imagini de
sine (Eu real) specifice respondenţilor. În acest sens, înaintăm ipoteza
conform căreia indivizii cu un grad crescut al nevrozismului vor fi mult
mai susceptibili a apela la comportamente ostile faţă de semeni, ceea
ce va determina o imagine de sine (eu real) deficitară.
Efectele nivelului de stabilitate afectivă şi al comportamentului ostil
asupra stimei de sine
Dependent Variable: Tot_eu_real

50
Type III
Sum of Mean
Source Squares df Square F Sig.
Corrected 3921,638(a
53 73,993 1,191 ,027
Model )
Intercept 561332,82 561332, 9036,7
1 ,000
1 821 64
Tot_nevrozi
1057,519 7 151,074 2,432 ,033
sm
tot_ostilitat
1832,715 27 67,878 1,093 ,387
e
Tot_nevrozi
sm *
1077,392 19 56,705 ,913 ,571
tot_ostilitat
e
Error 2857,363 46 62,117
Total 1364004,0
100
00
Corrected
6779,000 99
Total
a R Squared = ,578 (Adjusted R Squared = ,093)
Experienţa a dovedit de numeroase ori un nivel crescut al
autoevaluării stimei de sine la infractori, însă aceasta raportată la
aprecierea percepută din partea celorlalţi este modificată. În acest sens,
semi-ipoteza conform căreia conduitele ostile pot influenţa stima de
sine este infirmată. Acest fapt poate fi interpretat prin prisma faptului că
individul delincvent se „autoapreciază“ pozitiv, iar comportarea unor
fapte prea puţin dezirabile sociale nu va afecta stima de sine, chiar dacă
există o mare discrepanţă între sistemul de norme apreciate ca normale
şi sistemul axiologic al infractorului.
Este cunoscut faptul că în mediul carceral maniera în care individul
se autoapreciază este direct influenţat de capacitatea sa de adaptare, de
reiterarea faptei infracţionale, de abilitatea relaţională specifică acestuia

51
etc. Considerăm că o analiză detaliată asupra „metamorfozei“ imaginii
de sine a indivizilor din cele două medii punitive: penitenciarul şi
serviciul de probaţiune este indispensabilă evaluării posibilităţii de
reinserţie şi de aici dezvoltarea anumitor programe corespuunzătoare.
În acest sens, am înaintat ipoteza care vizează gradul în care mediul
punitiv poate afecta imaginea pe care infractorul o poate construi despre
sine. Mai exact, se presupune că cele trei faţete ale imaginii de sine –
eu-l real, eul ideal şi eu-l anxios – sunt puternic afectate de mediul în
care subiectul delincvent îşi execută pedeapsa. Evaluarea acestor faţete
ale stimei de sine este efectuată prin prisma celor 5 stiluri: • expresiv, •
interpersonal, • munca, • emoţional şi • intelectual; detalierea a implicat
o analiză pe fiecare din cele trei faţete ale Eu-lui
Statistica testului T pentru compararea mediilor la cele 5 stiluri
ale eu-lui real specifice celor două categorii de subiecţi
Grade de Prag de
Med N Medii t
libertate semnificaţ
iu
(df) ie(p)
Eu real R 25 23,42
expresiv P 25 22,44 1,22 48 ,23

Eu real R 25 23,08
interpersonal P 25 24,42 -1,67 48 ,10
R 25 21,14
Eu real muncă P 25 22,98 -2,07 48 ,04
Eu real R 25 23,28
emoţional P 25 23,96 -,16 48 ,87
Eu real intelect R 25 23,24
P 25 22,88 ,38 48 ,70
* P = Primar, R = Recidivist
Este uşor de remarcat, conform datelor obţinute în tabelul de mai
sus, faptul că există o mică diferenţă între deţinuţii recidivişti şi cei
primari, singura diferenţă semnificativă este cea privitoare la stilul
muncă (p = ,04), acest lucru putând fi explicat prin faptul că reiterarea
52
faptei infracţionale are, în mod obişnuit, la baza neadaptarea şi
neintegrarea individului în câmpul muncii; aceştia sunt mult mai
iresponsabili şi impulsivi în finalizarea diferitelor activităţi, neglijenţi
faţă de muncă. Diferenţe semnificative privind eu-l real nu există între
cele două categorii de subiecţi, asta demonstrând încă o dată că
adaptarea la mediul penitenciarului presupune o oarecare „indulgenţă“
faţă de propriile fapte, individul îşi va contura un sistem axiologic care
îi va permite să „facă faţă“ relaţiilor cu ceilalţi deţinuţi; atitudinea faţă
de sine fiind de o importanţă crucială atât pentru dinamica psihologică
internă, pentru relaţia cu sine, cât şi pentru relaţiile cu ceilalţi.
Statistica testului T pentru compararea mediilor la cele 5 stiluri
ale eu-lui ideal specifice celor două categorii de subiecţi
Grade Prag de
Med N Medii t
de semnificaţ
iu
libertate ie(p)
Eu ideal (df)
expresiv R 25 2,10
P 25 ,02 1,7 48 ,04
0
Eu ideal R 25 ,14
interperson P 25 2,00 1,5 48 ,11
al 9
R 25 2,22
Eu ideal P 25 1,82 3,4 48 ,01
muncă 7
Eu ideal R 25 ,09
emoţional P 25 1,38 1,2 48 ,22
2
Eu ideal R 25 2,80
intelect P 25 2,08 ,54 48 ,58
* P = Primar, R = Recidivist
Diferenţe marcante între cele două categorii de subiecţi
investigaţi se pot remarca doar în cazul stilului expresiv (p = ,04) şi
53
stilului de muncă (p = ,01). Aceste diferenţe pot fi explicate prin faptul
că deţinutul recidivist dezvoltă o serie de dorinţe nerealiste în viaţa
socială (reinserţia socială presupune o consonanţă între expectanţele
individului şi realităţile sociale), dar şi evaluarea asupra activităţilor
legate de muncă este realizată într-o manieră nerealistă, iresponsabil.
Toate acestea reprezintă repercusiunile adaptării la viaţa de detenţie, iar
neadaptarea la cerinţele societăţii „de afară“ determină semnificativ
individul să reitereze actele infracţionale, spre deosebire de subiectul
care este pentru prima dată în mediul carceral. Cât privesc celelalte
stiluri ale eu-lui ideal, nu putem remarca o diferenţa semnificativă: pe
planul interpersonal, subiecţii dezvoltă uşor relaţii sociale (nerecidiviştii
din dorinţa de a se acomoda la carceră, de a-şi face traiul mai uşor, în
timp ce deţinuţii recidivişti descoperă „vechi prietenii“), fiind destul de
receptivi la diferitele intearcţiuni cu ceilalţi „colegi“, precum şi cu
personalul penitenciarului (p = 0,11). Totodată, mediul penitenciarelor
reprezintă un areal în care maniera de exprimare a sentimentelor şi
emoţiilor trebuie să fie una extrem de bine controlată. Este un mediu în
care expunerea vulnerabilităţii este ocolită semnificativ, frustrările şi
anxietăţile fiind apreciate ca „punctele nevralgice“ ceea ce atrage după
sine o serie de stigmatizări, exploatări din partea celorlalţi şi , în ultimă
instanţă persiflarea şi izolarea din partea celorlalţi deţinuţi. Semnificaţia
psihologică a diferenţei atât de mici dintre „scorul real“ şi „scorul
ideal“, în cazul ambelor categorii de subiecţi, constă într-o alienare
afectivă a persoanelor private de libertate, o „camuflare“ a emoţiilor,
temerilor şi dorinţelor, în general individul pozând în imaginea unui
individ sigur pe sine, relaxat şi prea puţin sentimental.
Statistica testului T pentru compararea mediilor la cele 5 stiluri
ale eu-lui anxios specifice celor două categorii de subiecţi
Med N Med t Grade de Prag de
iu ii libertate semnific
(df) aţie(p
Eu anxios C 50 2,13 2,9 ,04
expresiv P 50 5,14 8 98
Eu anxios C 50 4,65 1,8 98 ,03
54
interpersonal P 50 2,67 1
C 50 ,32 1,2 98 ,21
Eu anxios P 50 1,58 5
muncă
Eu anxios C 50 4,18 0,4 98 ,96
emoţional P 50 4,22 7
Eu anxios C 50 2,48 1,5 98 ,12
intelect P 50 4,80 8
* C = Consiliere (Probatiune), P = Penitenciar
Serviciul de probaţiune, prin natura şi serviciile sale de
consiliere şi supraveghere, urmăreşte o menţinere a infractorului în
cadrul comunităţii, prevenind astfel stigmatul acestuia şi izolarea
socială, ceea ce permite celui „susţinut“ o integrare socio-profesională,
o reconfigurare a unui sistem axiologic valid etc. Pentru a atinge aceste
obiective, specialiştii serviciului de probaţiune punctează foarte mult
acele aspecte care ţin de specificul subiectului individual (dezvoltarea
unei imagini de sine autentice, fără tendinţe de disimulare), precum şi
de latura socială (deschiderea individului către ceilalţi, exprimarea
liberă a trăirilor şi opiniilor, respectarea şi aprecierea celor din jur,
dezvoltarea şi menţinerea unor relaţii durabile cu semenii etc). În acest
fel se explică diferenţa minoră dintre „Eu-l dispreţuit“ şi „Eu-l real“. În
sens opus, penitenciarul, prin specificitatea sistemului axiologic
dezvoltat, precum şi prin calitatea scăzută a relaţiilor sociale facilitează
dezvoltarea la cote însemnate a tendinţelor egocentrice şi individualiste,
indiferenţă, lipsă de sensibilitate faţă de nevoile şi opiniile celorlalţi,
relaţii sociale ghidate doar de interese pe termen scurt, autoinhibarea
unor intenţii de exprimare a frustrărilor şi anxietăţilor etc; toate acestea
fiind apreciate printr-o cotă crescută a diferenţelor dintre cele două
faţete. Astfel, putem sublinia că din perspectiva stilului expresiv şi al
celui interpersonal, persoanele aflate în evidenţa serviciului de
probaţiune vor manifesta un Eu anxios mult mai scăzut decât subiecţii
privaţi de libertate.
Cât priveşte stilul de muncă slaba deosebire poate fi explicată
prin nivelul deficitar de pregătire profesională al subiecţilor intervievaţi
55
ceea ce reprezintă o piedică în găsirea şi menţinerea unui loc de muncă
satisfăcător. Totodată, subiecţii dezvoltă o oarecare indulgenţă şi
toleranţă faţă de propria persoană, fiind mulţumiţi în general de maniera
în care pot executa anumite sarcini şi gradul de implicare în muncă.
Stilul emoţional specific Eu-lui anxios nu prezintă diferenţe
semnificative între cele două grupuri de respondenţi, indivizii
dispunând de un control ridicat al emoţiilor sau, în cazul deţinuţilor
aceste trăiri sunt reprimate, iar anumite temeri, tensiuni stresante sunt
disimulate. Acest fapt poate fi înţeles prin considerarea caracteristicilor
afective întâlnite atât în mediul privativ, cât şi în cel al probaţiunii
(relaţiile cu semenii sunt construite pe respect şi asertivitate,
comportament prosocial şi prea puţin pe „educare afectivă“). O situaţia
similară se poate constata şi în cazul stilului intelectual, unde nu există
diferenţe marcante între subiecţii din mediul carceral şi cei din serviciul
de probaţiune. Şi în acest sens, este necesar să amintim de slaba
pregătire şcolară şi profesională a indivizilor, printr-o oarecare rigiditate
intelectuală şi înclinare spre lucruri convenţionale, astfel că o temere
legată de o posibilă „copleşire de complexitate a lucrurilor“ este
aproape nereală pentru această categorie de indivizi, aceştia nefiind
interesaţi de însuşirea unor informaţii noi (slab receptivi la nou) etc.
În continuarea acestei analize asupra gradului de afectare a Eu-lui
infractorului şi aprecierea gradului de adapare la regimul „de afară“, am
introdus evaliarea acestei variabile din perspectiva celor 5 suprafactori
ai peronalităţii. Astfel, se presupune că specificitatea celor 5 mari
domenii de personalitate - Nevrozism, Extraversie, Agrebilitate,
Deschidere şi Conştiinciozitate - reprezintă un factor decisiv în
conturarea unei anumite individualităţi (anumite valori ale celor 3
aspecte ale Eu-lui), ceea ce va influenţa semnificativ procesul de
reinserţie socio-profesională a infractorului. Această analiză porneşte
de la premisa că dezvoltarea unei anumite stime de sine are o
semnificaţie deosebită în explicarea reuşitei, respectiv a eşecului în
diferite acţiuni întreprinse, întrucât acest factor conferă individului un
anumit nivel de stabilitate, încredere, dorinţă şi motivaţie spre a reuşi cu
fixarea proiectelor şi obiectivelor înalte şi pertinente într-un interval

56
temporal real şi adecvat potenţialului său. Analiza a fost efectuată pe
fiecare factor în parte, respectiv faţetă, în funcţie de stilul de exprimare
caracteristic fiecărei variante a Eu-lui: expresiv, interpersonal,
intelectual, de muncă şi emoţional.
Pe parcursul acestei evaluări s-au obţinut diferenţe marcante între
cele două categorii de subiecţi, mai ales în ceea ce priveşte exprimarea
emoţiilor, şi deschiderea către celălalt : (subiecţii din serviciul de
probaţiune). Astfel, în ceea ce priveşte Conştiinciozitatea, indivizii
aflaţi în programe de supraveghere şi consiliere, spre deosebire de cei
din mediul privativ, vor fi mult mai implicaţi în executarea diferitelor
sarcini. Şedinţele de consiliere desfăşurate cu beneficiarul oferă acestuia
posibilitatea de a-şi identifica punctele forte ale personalităţii sale,
reconfigurarea sistemului de autoevaluare (o evaluare realistă) şi, în
ultimă instanţă reorientarea resurselor în scopul unei inserţii socio-
profesionale eficace. În continuare, subiecţii aflaţi în serviciul de
probaţiune urmează un „tratament de socializate“, ceea ce le permite
însuşirea corespunzătoare a acelor sisteme normative apreciate ca fiind
fundamentale pentru o societate, astfel că pe acest fundal,
autoaprecierea diferă semnificativ de proiectia asupra unei „persoane
ideale“. Cât privesc stilul intectual, nu s-au înregistrat diferenţe
semnificative între cele două grupuri, acest fapt putând fi explicat prin
interesul intelectual al infractorului care este semnificativ carenţat, fără
a exista o diferenţă marcantă între cele două faţete ale Eu-lui („scor
real“ şi „scor ideal“) ; din această perspectivă, individul este satisfăcut
de nivelul la care se găşeşte. Cât priveşte stilul interpersonal al Eu-lui
ideal, era de aşteptat ca subiecţii deţinuţi să înregistreze o tendinţă mult
mai accentuată, adică o diferenţă marcantă între imaginea de sine reală
şi cea dorită, proiectată de subiect. Însă, mediul penitenaciarului
reprezintă un mediu al disimulării şi al raporturilor orientate spre
câştiguri imediate, cu caracter predominant material, iar autenticitatea
unei relaţii este mult exclusă. Mai mult decât atât, tendinţa de faţadă,
simularea anumitor competenţe şi cunoştinţe reprezintă o caracteristică
frecventă în rândul deţinuţilor, aceştia în mod obişnuit vor dezvolta
sisteme de autoevaluare după proiecţiile proprii, astfel, că din acest

57
punct de vedere nu există diferenţe semnificative în „scorurile reale“ şi
cele „ideale“. În acest mediu, individul va aprecia diferitele realităţi din
prisma grilei general valabile pentru cadrul penitenciarelor, acestea
fiind elaborate de multe ori de către deţinuţii smecheri.
Pentru a evalua factorul Nevrozism, ne-am raportat la Eu-l
Anxios, acel eu nedorit şi dispreţiut de către subiect. În acest sens, am
subliniat faptul că deţinerea unui autocontrol optim asupra diferitelor
tendinţe de a resimţi stări indezirabile va determina un nivel scăzut al
eu-lui anxios. Astfel, subiecţii din serviciul de probaţiune prin
conştientizarea statului lor, deloc dezirabil, cel de infractor, dezvoltă cu
multă uşurintă anxietăţi legate interacţiunea cu semenii, fiindu-le teamă
să se exprime deschis, să nu fie în centrul atenţiei sau prea dominanţi,
sunt preocupaţi să nu îşi schimbe modul de exprimare şi forţa proprie
ceea ce le va arăta şi mai mult vulnerabilitatea socială, ceea ce nu este
întâlnit la subiecţii deţinuţi. Cât priveşte faţeta impulsivitate, aceasta
este mult mai pregnantă la respondenţii din penitenciar. Impulsivitatea
este privită drept incapacitatea individului de a-şi stăpâni dorinţele,
poftele care ţin de diferite nevoi, aceste stări fiind percepute de către
individ ca fiind atât de imperioase, încât acesta consideră că nu le poate
rezista, chiar dacă ulterior regretă că a cedat impulsurilor. Deţinutul,
fiind dominat de dorinţa de a-şi împlini „pofta“ devine iritabil,
egocentric, gălăgios şi extrem de excitabil. Pe un asemenea fundal, este
lesne de înţeles că se va dezvolta un Eu anxios, la cote maxime, mai
ales pe latura interpersonală. Teama însemnată a deţinutului este cea de
imposibilitate de satisfacţie prin intermediul celorlalţi, de a nu primi de
la ceilalţi atât cât cere, fiind insensibil şi mereu preocupat doar de
„bunăstarea“ proprie. În acest fel, ipoteza noastră este confirmată.
Analiza din prisma celorlalte stiluri deexpresia ale Eu-lui anxios nu s-au
observat diferenţe majore, acest fapt fiind explicat prin slaba pregătire
profesională a majorităţii celor intervievaţi, precum şi lipsa unei
calificări care să permită creionarea unui profil profesional autentic.
Aşadar, subiecţii fără să cunoască anumite expectanţe reale, nu
conştientizează anumite temeri legate de stilul de muncă, stil intelectual
şi emoţional.

58
Cel de al treilea factor de personalitate introdus în studiul nostru
– Extraversia nu a evidenţia diferenţe majore ale eu-lui real între cele
două categoriid e subiecţi, aceasta este apreciată drept un ansamblu
complex de aspecte observabile din comportamentul cotidian al
individului; un scor ridicat indică o persoană sociabilă, activă, deschise
la interacţiuni cu semenii; la polul opus se găsesc indivizii rezervaţi,
independenţi, nu neapărat nesociabili. Indiferent de stilul de exprimare
al eu-lui real, subiecţii, atât cei din penitenciar, cât şi cei din probaţiune,
sunt înclinaţi spre relaţionare cuceilalţi (indiferent de nivelul de
aprofundare al interacţiunii cu semenii), caută senzaţiile pozitive şi
emoţiile puternice şiimplicarea în unele activităţi care să le facă plăcere.
Cât priveşte Deschiderea, subiecţii din penitenciar sunt mult mai
înclinaţi spre reverie, aceasta reprezentând o cale de supravieţuire în
acest mediu. Astfel, aceşti subiecţi tind mult mai mult să îşi proiecteze
diferite dorinte, aşteptări, aceasta reprezintă o cale de reevaluare a
propriilor trăiri, sentimente experienţe. Penitenciarul reprezentând un
mediu în care „trasparenţa“ afectelor este lipsită, creearea unei lumi
interioare, poate constitui pentru deţinut un mod de petrecere a timpului
liber, de explorare a propriei fiinţe, de construire a planurilor pentru
viitor etc. Exprimarea sentimentelor, după cum era de aşteptat este mult
mai pregnantă l asubiecţii din serviciul de probaţiune. Spre deosebire de
mediul carceral care înhibă semnificativ trăirile afective şi manifestarea
acestora, probaţiunea prin natura serviciilor oferite permite
beneficierului să-şi recunoască anumite trăiri de sensibilitate, fără a le
aprecia drept o formă de vulnerabilitate faţă de ceilalţi, în acest fel
subiectul devine mult mai receptiv la propriile emoţii şi sentimente, îşi
va dezvolta o abilitate empatică optimă, va reuşi să trăiască afectele,
atât cele pozitive cât şi cele negative, într-o manieră profundă fiind
caracterizat ca fiind afectuos, introspectiv, imaginativ etc. Pe partea
celorlalte stiluri de exprimare, nu există o diferenţă majoră între cele
două eşantioane, în general, subiecţii fiind satisfăcuţi de gradul de
receptivitate pe plan intelectual, interpersonal, fără a fi nevoie să
proiecteze o serie de aşteptări, dorinţe.

59
Cel din urmă factor al analizei noastra – Agreabilitatea a fost
apreciat prin intermediul Eu-lui anxios. De asemenea, s-a urmărit
evidenţierea unor diferenţe între subţiecţii încarceraţi şi cei aflaţi în
programele de consiliere şi supraveghere. Astfel, Eu-l indezirabil
specific infractorul aflat în evidenţa serviciului de probaţiune,
manifestat prin stilul expresiv, vizează o slabă deschidere faţă de
ceilalţi, evitând posibilele situaţii de a fi în centrul atenţiei. Acest fapt
este demonstrat şi de scorurile scăzute la faţada modestie exprimat prin
atitudini umile şi retrase, neimplicând o slabă încredere în sine,
dimpotrivă. Aacest fapt demonstrează că optarea pentru o atitudine
oarecum obedientă faţă de ceilalţi va permite diminuarea temerilor
infractorului privind excluderea socială, de posibilitate de exprimare
deschisă a propriei persoane. Într-un anumit fel, statutul celor care
ispăşesc pedeapsa în cadrul comunităţii, aliura obedientă este oarecum
„normală“, aceasta putând fi interpretată şi ca o formă de recunoaştere a
faptei comise şi regretul persoanei. Totodată, onestitatea – acea
preocupare spre deschidere şi sinceritatea în relaţiile cu ceilalţi - în
mediul carceral poate reprezenta un aspect utopic, deţinutul fiind
apreciat ca un manipulator desăvârşit, apelează frecvent la flatări,
viclenie sau înşelătorie, considerând că aceste conduite sunt
indispensabile în cadrul în care se află. Este lesne de înţeles că în aceste
condiţii, infractorul va evita să se exprime în faţa celorlalţi sau de a nu
respecta întru totul adevărul în faţa celorlalţi, reprezentând conduite
duplicitare, nestatornice, viclene şi chiar despotice. Într-un astfel de
mediu social, cu un grad scăzut de moralitate şi lipsit de deschidere
afectivă, nu este greu de înţeles scorurile scăzute ale eu-lui anxios
emoţional, teama de a nu putea deţine un control asupra sentimentelor,
de a se deschide subit în faţa celorlalţi, de a rezona autentic la trăirile
celorlalţi reprezintă caracteristici care, în cazul deţinutului, se manifestă
într-o manieră însignifiantă, acesta fiind extrem de relaxat şi detaşat de
o serie de probleme manifestate de ceilalţi; acest lucru fiind întărit şi de
înclinaţia puternică a infractorilor spre simularea diferitelor „probleme“,
ceea ce amplifică şi mai mult lipsa de încredere şi în ultimă instanţă
autenticitatea exprimării. Analiza celorlalte faţete nu au înregistrat
diferenţe însemnate între cele două categorii, ceea ce aminteşte, încă o
60
dată, faptul că slaba pregătire şcolară şi profesională, autosuficienţa
cognitivă şi relaţională reprezintă o caracteristică destul de pregnantă a
infractorului, indiferent de forma de executare a pedepsei.
După cum se poate remarca cu uşurinţă, factorii de personalitate
reprezintă elemente semnficative în conturarea unui anumit tipar al
stimei de sine, specifică infractorului. Infirmarea unor ipoteze
referitoare la mediul carceral dovedesc, încă o dată, nocivitatea acestui
cadru social prin faptul că permite conturarea şi amplificarea a
numeroase conduite de insensibilizare a individului şi de dezvoltarea
unor comportamente simulative şi duplicitare. Toate acestea vor afecta
semnificativ imaginea despre sine a individului, căutându-şi numeroase
„scuze şi justificări“ pentru comportamentul şi faptele sale, işi va uşura
conştiinţa. Acesta va dezvolta o toleranţa semnificativă, evaluarea - atât
din prismă proprie, cât şi din partea celorlalţi - se va face într-o manieră
superficială, astfel că se va constata o diferenţă scăzută între eu-l real şi
proiecţia asupra propriei persoane (Eu-l ideal).

PARTEA A III-A STRATEGII DE REISERŢIE SOCIALĂ A


INFRACTORULUI
Reinserţia infractorului reprezintă un proces anevoios, cu multe
implicaţii sociale, unde echipa pluridisciplinară reprezintă un element
semnificativ. Prioritar pentru demararea acestui set de procedee este
colectarea acelor date care permit conturarea unui profil cât mai detaliat
asupra infractorului, precum şi o reală diagnoză asupra faptelor ce pot fi
comise de acesta. Informarea asupra caracteristicilor individului deviant
face referire la particularităţile psihice ale individului (gânduri, afecte,
comportamente şi atitudini caracteristice), nevoi şi probleme (se pune
un accent deosebit pe cele cu caracter criminogen accentuat), motivaţia
de schimbare, dezvoltarea unui tablou explicativ al comportamentului
infracţional: detalii demografice, trecutul infracţional, mediul de
provenienţă şi relaţiile cu rudele şi partenerul, puterea economică,
particularităţi psihice, toate acestea permiţând o evaluare a capacităţii de
reacţie a infractorului, a riscului de recidivă şi a altor riscuri. Pentru a
61
întări şi mai mult superioritatea serviciului de supraveghere în
comparaţie cu cel al privării de libertate, propunem în continuare
prezentarea a două programe care permit infractorului o reconfigurare
valorilor şi nevoilor a individului deviant, urmând în acest fel reducerea
riscului de recidivă a acestuia şi facilitarea procesului de reinserţie
socială:
 Programul Unu la Unu (OTO) – are drept scop reducerea
riscului de reiterarea actului infracţional prin schimbarea stilului
cognitiv, precum şi a pattern-ului comportamental predominant
(Burnett,2004). La baza acestui program se găseşte acel suport conferit
de tehnicile cognitiv-comportamentale, unde încă de la primele întâlniri
cu beneficiarul îi sunt expuse o serie de concepte cheie: gânduri,
sentimente şi comportament, subliniindu-se strânsa interconexiune. În
cadrul acestui program sunt utilizate trei tehnici de bază: interviul
motivaţional (utilizarea empatiei, a tehnicilor de consiliere şi
autoresponsabilizarea permit conştientizarea, de către cel asistat, a
resurselor esenţiale pentru demararea programului de schimbare),
modelarea prosocială (urmăreşte diminuarea şi înlăturarea acelor
comportamente infracţionale prin oferirea de laude, recompense pentru
orice act şi manifestare dezirabilă social) şi desistarea (reprezintă o
reconfigurare a sistemului axiologic al individului deviant prin
identificarea unor noi comportamente, activităţi acestea fiind evaluate
prin compararea cu traiul infracţional care este reprezentat ca fiind plin
de incertitudini, temeri şi frustrări). Acest program presupune
parcurgerea anumitor etape, care au drept scop o aprofundarea auto-
analizei de către beneficiar şi conştientizarea propriilor probleme şi
elemente de risc, precum şi creionarea unor strategii pentru înlăturarea
eventualelor probleme. Oferirea de feedback din partea beneficiarului
permite specialistului elaborarea unor noi strategii de „remodelare
cognitiv-comportamentală“ pe parcursul întregului şir de întâlniri. În
acest fel, beneficiarul îşi va construi o nouă viziune asupra existenţei, va
avea posibilitatea de a găsi mult mai facil soluţii pentru diferite
probleme cu care se confruntă, va învăţa noi principii de convieţuire
alături de semeni, respectând individualitatea şi potenţialul fiecăruia.
62
 Programul STOP - program bazat pe tehnicile cognitiv-
comportamentale şi urmăreşte identificarea acelor gânduri
disfuncţionale şi a sentimentelor care le-au generat. Spre deosebire de
OTO, programul de faţă reprezintă o tehnică de grup care implică o
serie de condiţii speciale (de la amenajarea sălii de program, până la
prezenţa unui anumit număr de specialişti). Scopul principal al acestui
program reprezintă acordarea sprijinului individului în vederea
achiziţionării acelor abilităţi în vederea soluţionării unor probleme de
gândire, organizare şi ierarhizare a propriilor sarcini, constând în
combinarea oportunităţilor de învăţare într-o succesiune structurată (G.
Nicolae, M. Badea, 2008, p 371). Prin parcurgerea acelui număr de
sesiuni, subiectul va putea îşi conştientizeze acele emoţii şi gânduri
disfuncţionale, precum şi necesitatea schimbării comportamentului
indezirabil şi ineficient prin exersarea acelor abilităţi sociale bazate pe
gândirea alternativă şi susţine punerea lor în practică. Înţelegerea de
către persoana aflată sub observaţie a propriilor gânduri nefaste şi
recunoaşterea şi acceptarea că aceasta reprezintă sursa
comportamentelor disfuncţionale constituie o formă de responsabilizare
a individului, dar totodată, se permite accesul la propriul proces de
schimbare, o remodelare a sistemului axiologic, o elaborare a unui nou
sistem de analiză şi evaluare a propriilor acţiuni

CONCLUZII

Din perspectiva protecţiei stabilităţii sociale, devianţa şi actele


infracţionale sunt evaluate ca atare de către actanţi, mai mult de către
justiţie, ca fiind acte indezirabile, iar „faptaşul“ reprezintă o categorie
care trebuie îndepărtată şi izolată. Mediul carceral, spaţiu închis şi
repudiat de către masă, tinde să devină un mare „depozit“ destinat să
izoleze mostrele fară valoare şi nu numai pe cei pe care legea îi
pedepseşte pentru crimele şi delictele lor. Săvârşirea pedeapsei într-un
mediu privativ de libertate ridică două probleme semnificative, a căror
analiză profundă este indispensabilă în vederea evaluării posibilităţii de

63
reintegrare socială a individului (Florian, 1996, p 12). Astfel, pe de o
parte individul trebuie să se alinieze la ansamblul de valori şi norme
(formale şi informale) caracteristice acestui areal socio-cultural, iar pe
de altă parte, personalitatea deţinutului va suferi modificări marcante;
de multe ori se poate observa, mai ales în cazul recidiviştilor sau cei cu
pedepse mari, o reorganizare negativă a sistemului propriu de nevoi,
ceea ce va îngreuna simţitor posibilitatea de reeducare, de reinserţie
socială etc. Specificitatea socială şi morală a mediului carceral
determină o reconfigurarea a priorităţilor, a valorilor după care deţinuţii
îşi ghidează existenţa (activităţile şi relaţiile ce semenii), a modului de
apreciere a diferitelor fapte individuale sau colective (cel mai adesea,
deţinutul va ţine seama doar de interesele proprii), ceea ce sugerează un
sistem de nevoi inferioare şi un nivel deficitar de moralitate.
Recunoaşterea elementelor specifice şi nefaste ale mediului
carceral îndeamnă la conceperea unei reforme eficace la toate nivelurile
ierarhiei instituţionale şi, cel mai firesc, în rândul personalului care
lucrează nemijlocit cu deţinuţii. În acest fel, toate activităţile şi
programele educative sunt reevaluate şi se încearcă dezvoltarea unor
programe eficace în vederea diminuării risculudi e recidivă şi a unei
reinserţii sociale autentice a deţinutului, întrucât cea mai importantă este
preţuirea omului şi construirea unei lumi pe măsură.. Continuarea
acestei aprecieri asupra fiinţei umane poate fi „revăzută“ în programele
susţinute de Serviciul de Probaţiune, unde individul deviant este
respectat în specificitatea proprie, este susţinut în vederea reintegragrii
şi adaptării la sistemul socio-profesional. Această alternativă
„corectivă“ aplicată individului „certat cu legea“ este apreciată drept o
„metodă de pedepsire cu un pronunţat caracter socio-pedagogic, ce
constă în echilibrul dintre supraveghere şi asistenţă. Ea se aplică, fără
taxă, unor infractori selectaţi în funcţie de particularităţile de
personalitate, tipul de infracţiune comis şi receptivitate, în relaţie cu
un sistem al cărui scop este de a oferi infractorului o şansă de a-şi
schimba stilul de viaţă, de a se integra în societate fără riscul de a
comite noi fapte penale.“ (C.G. Cartledge, 1995).
Toate aceste caracteristici şi realităţi ale metodelor punitive
atrage tot mai mult atenţia în ceea ce priveşte modalitatea de reinserţie
64
socială şi profesională a individului delincvent. Ţinând seama de aceste
considerente teoretice, ne-am propus să evidenţiem influenţa mediului
punitiv asupra personalităţii celui pedepsit - diferenţele marcante între
cel deţinut şi cel aflat în programele de supraveghere şi consiliere, ceea
ce va determina optarea pentru un program de reinserţie sau altul;
întrucât este lesne de înţeles faptul că specificul trăsăturilor de
personalitate ale individului delincvent reprezintă un element decisiv în
procesul de reintegrare socială şi profesională a acestuia. Mediul în care
individul îşi execută pedeapsa îşi pune amprenta asupra personalităţii
sale într-un mod indubitabil. În acest fel, subiecţii din mediul privativ şi
cei din serviciul de probaţiune îşi vor contura un anumit profil, mai mult
sau mai puţin real; mai mult sau mai puţin defectuos. Prin programele
de consilire, individul deviant este susţinut, acesta reuşeşte să îşi
„reconfigureze“ maniera de autoapreciere, ceea ce îi va permite
menţinerea unui nivel optim al stimei de sine. Nu acelaşi lucru poate fi
afirmat cu privire la subiecţii aflaţi în penitenciare, aceştia ajung să-şi
„confunde“ auto-imaginea cu „hetero-imaginea“. Astfel, indiferent de
„experienţa“ lor în acest mediu, îşi vor găsi mijloace de compensare, de
„linişte a propriei conştiinţe“ şi o semnificativă indulgenţă faţă de
propria persoană pe diferite paliere ale existenţei, o diferenţă majoră
remarcându-se doar la aspectele legate de muncă: deţinutul recidivist
este mult mai indolent şi neglijent faţă de unele activităţi, sarcini, în
timp ce individul aflat la prima depunere va căuta să compenseze şi să
se facă remarcat de către personalul penitenciarului. În ceea ce priveşte
imaginea idealizată asupra propriei persoane – Eul ideal, deţinuţii
recidivişti nu reuşesc să facă distincţia între „realitate“ şi „proiecţie“,
dezvoltă o serie de dorinţe nerealiste în viaţa socială (reinserţia socială
presupune o consonanţă între expectanţele individului şi realităţile
sociale), dar şi evaluarea asupra activităţilor legate de muncă este
realizată într-o manieră nerealistă, iresponsabil. Astfel, aceştia fiind
confruntaţi cu expectanţele realiste ale limii „de afară“ resimt o
nepotrivire acută, ceea ce-i determină să reitereze actul infracţional şi să
se reîntoarcă la mediul sociale, puternic viciat, din penitenciar, dar la
care s-a adaptat semnificat. Acest fapt nu este valabil, însă, pentru
deţinuţii primari, care îşi regretă fapta, într-o anumită măsură, şi care îşi
65
proiectează o serie de abilităţi care să-şi permită să „iasă cât mai repede
şi ssă-şi continue viaţa“. Pe celelalte faţete ale Eu-lui ideal –
interrelaţionale, emoţionale şi intelectuale, nu există diferenţe marcante,
acest fapt fiind explicat prin caracteristicile mediului carceral, unde
punctele „nevralgice“ sunt puternic mascate, iar caracteristicile
idealizate, dorite ajung să fie apreciate ca şi existente.o situaţie similară
se înregistrează şi în cazul Eu-lui anxios, unde acele caracteristici
indezirabile ale individului se pot remarca doar la nivelul stilului
expresiv şi celui interpersonal. Mediul carceral, prin caracteristicile
sale, dezvoltă o anumită faţadă care „protejează“ deţinutul de unele
experienţe indezirabile. Predominanţa comportamentelor orientate spre
bunăstarea proprie, egocentrismul şi indolenţă faţă de colegii de celulă,
mai mult menţinerea unor relaţii şi comunicări defectoase ca şi conţinut,
prin ascunderea opiniilor, ideilor şi afectelor (pozitive sau negative)
permite infractorului o diminuare semnificativă a Eu-lui nedorit,
respins; acesta ajunge să îşi aprecieze comportamentele şi gândurile
prin proiecţia rezultatelor de la ceilalţi: „am fost pus să...“ , „ceilalţi ...“,
iar temerile sale sunt tot mai stinse.
Potenţialul grad de reinserţie socială a individului a fost
operaţionalizată prin intensitatea celor trei faţete ale stimei de sine (Eu-l
real, Eu-l ideal şi Eu-l anxios), gradul de dezvoltare a relaţiilor cu
ceilalţi infractori, sistemul de valori (prin prisma căruia se va aprecia
pedeapsa, precum şi mediul carceral, respectiv serviciul de probaţiune).
Rezultatele obţinute confirmă pe deplin caracterul patologic al mediului
privativ, unde indivizii, în urma procesului de adaptare şi reconfigurare
a unor caracteristici şi valori proprii, vor dezvolta cu multă uşurinţă
imagini proprii semnificativ deficitare, din punct de vedere calitativ,
diferenţe majore faţă de cei din mediul de probaţiune înregistrându-se
mai ales la nivelul stilului muncii, interrelaţionării şi emoţional. Astfel,
deţinutul, dominat de dezamăgiri şi anxietăţi puternice, debusolat şi
părăsit de cei dragi, acceptă incluziunea în noul mediu, ceea ce-i
facilitează dezvoltarea unor relaţii cu ceilalţi, urmărind doar satisfacţii
imediate, fără a ţine sema de împrejurări şi căile urmate, unde alierea cu
ceilalţi este justificată de faptul că „e greu să fii singur“, dar cu toate
acestea, prieteniile sunt lipsite de substrat emoţional, cognitiv,
66
motivaţional şi , mai ales, moral. În acest sens, individul îşi va dezvolta
o serie de trăsături care îi vor permite conturarea unui Eu la limite
superioare, ceea ce-i conferă un confort psihic marcant. La polul
celălalt, serviciul de probaţiune oferă posibilitatea individului de a se
autoevalua, de a-şi identifica limitele şi a le depăşi, fără a-şi reprima
trăirile, temerile şi îndoielile; mai mult, acesta reuşeşte să-şi analizeze
gesturile nu doar din prisma câştigului imediat, ci din prisma
consecinţelor pe termen lung, ceea ce-l motivează suplimentar în
regretarea faptei comise şi dezvoltarea unor abilităţi care să-i permită
evitarea altor acte infracţionale. Mai mult decât atât, recunoscându-şi
faptele şi urmările nefaste ale acestora, individul devine mult mai
conştient de acţiunile sale, iar interesul pentru „remodelare“ este
semnificativ.

Programul de reinserţie socială şi profesională a individului


„certat cu legea“ trebuie să ţină seama, într-o măsură semnificativă, de o
serie de caracteristici ale individului, de gradul stimei de sine specific
acestuia, toate acestea furnizând detalii preţioase asupra şansei de
readaptare la „lumea de afară“, precum şi prevenirea unei eventuale
reiterări a actului infracţional. În acest fel, prezumţia conform căreia
specificitatea celor cinci factori majori de personalitate – Nevrozism,
Extraveriunea, Deschiderea, Agreabilitatea şi Conştiinciozitatea – vor
influenţa semnificativ conturarea celor trei faţete ale stimei de sine a
fost parţial confirmată. Analiza acestei ipoteze a fost efectuată pe
ambele categorii de subiecţi: deţinuţi (recidivişti şi primari), precum şi
cei din evidenţa serviciului de probaţiune. Rezultatele obţinute confirmă
pe deplin caracterul patologic al mediului privativ, unde indivizii, în
urma procesului de adaptare şi reconfigurare a unor caracteristici şi
valori proprii, vor dezvolta cu multă uşurinţă imagini proprii
semnificativ deficitare, din punct de vedere calitativ, diferenţe majore
faţă de cei din mediul de probaţiune înregistrându-se mai ales la nivelul
stilului muncii, interrelaţionării şi emoţional. Astfel, deţinutul, dominat
de dezamăgiri şi anxietăţi puternice, debusolat şi părăsit de cei dragi,
acceptă incluziunea în noul mediu, ceea ce-i facilitează dezvoltarea unor
relaţii cu ceilalţi, urmărind doar satisfacţii imediate, fără a ţine sema de
67
împrejurări şi căile urmate, unde alierea cu ceilalţi este justificată de
faptul că „e greu să fii singur“, dar cu toate acestea, prieteniile sunt
lipsite de substrat emoţional, cognitiv, motivaţional şi , mai ales, moral.
În acest sens, individul îşi va dezvolta o serie de trăsături care îi vor
permite conturarea unui Eu la limite superioare, ceea ce-i conferă un
confort psihic marcant. La polul celălalt, serviciul de probaţiune oferă
posibilitatea individului de a se autoevalua, de a-şi identifica limitele şi
a le depăşi, fără a-şi reprima trăirile, temerile şi îndoielile; mai mult,
acesta reuşeşte să-şi analizeze gesturile nu doar din prisma câştigului
imediat, ci din prisma consecinţelor pe termen lung, ceea ce-l motivează
suplimentar în regretarea faptei comise şi dezvoltarea unor abilităţi care
să-i permită evitarea altor acte infracţionale. Mai mult decât atât,
recunoscându-şi faptele şi urmările nefaste ale acestora, individul
devine mult mai conştient de acţiunile sale, iar interesul pentru
„remodelare“ este semnificativ.
Rezultatele calitative şi cantitative al studiului nostru reamintesc
faptul că procesul de reinserţie a infractorului este unul amplu şi foarte
anevoios, cu un risc crescut de reîntoarcere la vechile obiceiuri.
Evidenţiind superioritatea probaţiunii, în faţa pedepsei prin recluziune,
la finalul studiului nostru am propus ca şi manieră de reintegrare a
delincventului, două programe: OTO şi STOP care au la bază o
reconfigurare cognitivă şi comportamentală, prin schimbarea opticii
asupra factorilor de risc, a sentimentelor şi gândurilor asociate actelor
infracţionale, prin stabilirea unor obiective şi plan de aplicare în vederea
atingerii lor. Aceste remodelări profunde au drept urmare dezvoltarea
unui sistem axiologic valid şi apreciat de către societate, elaborarea unui
nou sistem de analiză şi evaluare a propriilor acţiuni, responsabilizarea
individului. Se vor învăţa noi comportamente adaptate expectanţele
„normale“ ale societăţii, precum şi o reajustarea a evaluării propriului
potenţial, toate acestea permit o valorizare de sine optimă în vederea
integrării în „rândul celorlalţi“.

68
Bibliografie

• Abraham,P., Nicolescu, V.. (2000): Probaţiunea în sistemul


judiciar românesc - între dorinţe şi realizări, în voI. ,,Starea
societăţii româneşti după 10 ani de tranziţie“, coord. Zamfir, C.,
Editura „Expert“, Bucuresti,
• Aioniţoaie, C. & Sandu, E.I., coord. (1992): Tratat de tactică
criminalistică. Ed. „Carpaţi“, Bucureşti,

69
•Amza, T. (2000): Criminologie teoretică. Teorii reprezentative
şi politică criminologică, Editura „Lumina Lex“, Bucureşti,
• Arbuthnot, J., Gordon, D.A. & Jurkovic, G.J. (1987):
Personality - în H.C.Quay (Ed.), Handbook of juvenile
delinquency, Ed. „John Wiley“, New York,
• Balahur D. (2001): Fundamentele socio-juridice ale
probaţiunii, Editura „BIT“, Iaşi,
• Banciu, P.D., Rădulescu, M.S. & Voicu, M. (1985): Introducere
în sociologia devianţei. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti,
• Banciu, D. (1992): Control social şi sancţiuni sociale. Ed.
„Hyperion XXI“, Bucureşti.
• Banciu, D. (1995): Sociologie juridică, Editura „Hyperion“,
Bucureşti
• Barland, H.G. (1988): The Polygraph Test-Lies, Truth and
Science, Sage Publication,
• Basiliade, G. (1990): Probleme criminologice ale recidivei în
„Revista de ştiinţă penitenciară“ 3-4.
• Bocancea, C, Neamţu, G. (1999): Elemente de asistenţă socială
- Editura „Polirom“, Iasi,
• Bogdan, T.(1973): Probleme de psihologie judiciară,
Ed.Ştiinţifică, Bucureşti,
• Bogdan, T., Sântea, I. & Drăgan-Cornianu, R. (1983):
Comportamentul uman în procesul judiciar, Ed. Ministerului de
Interne, Bucureşti,
• Bogdan, T. & Sântea, I. (1988): Analiza psihosocială a victimei.
Rolul ei în procesul judiciar, Ed. Ministerului de Interne,
Bucureşti
• Brezeanu, O. (1998): Minorul şi legea penală - Editura „Ali Beck“
Bucuresti,
• Burnett, R (2004): One to one ways for promoting desistence, in
„Search of an Evidence Base“

70
• Burnett, R and Robert, C., (2005): What works în probation and
youth justice, in Probation Journal, Sage,
• Butoi, T.(2000): Suicid şi agresivitate, Editura „Polirom“, Iaşi,
• Buş, I. (1997): Psihologie judiciară, Ed. „Presa Universitară Clujeană“,
Cluj-Napoca,
• Buş, I. (2000): Psiho-detecţia comportamentului simulat, Ed. „Ingram“,
Cluj-Napoca,
• Canton, R., Hancock, D., (2007): Dictionary of Probation and
OffenderManagement, „Willian Publishing, U.K.
• Cioclei, V. (1996): Criminologie etiologică, Ed. „Actami“, Bucureşti,
• Ciofu, I. (1974): Comportamentul simula, Ed. Academiei, Bucureşti,
• Cioclei, V. (2005): Manual de criminologie, Ediţia a III-a, Ed „All
Beck“, Bucureşti
• Codul Penal al României (1996, Grupul de Edituri „Tribuna“, Braşov,
• Codul de Procedură Penală (1996), Grupul de Edituri
„Tribuna“, Braşov,
• Craciun, A. (2000): Legislaţie în asistenţa socială, voI. I-II, Ed.
„Naţional“, Bucuresti,
• Dafinoiu, I. (2002): Personalitatea. Metode calitative de
abordare. Observaţia şi interviul, Ed. „Polirom“, Iaşi,
• Dragomirescu, V. (1980): Problematică şi metodologie medico-
legală.,Ed. „Medicală“, Bucureşti.
• Doron, R., Parot, F., coord. (1999): Dicţionar de psihologie
(trad), Ed. „Humanitas“, Bucureşti,
• Dostoievski, F.M. (1960): Amintiri din casa morţilor, Ed.
„biblioteca pentru toţi“, Bucureşti,
• Dragomirescu, V. T. (1976): Psihosociologia comportamentului
deviant, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
• Dumitrescu, F. (1991): Curs de psihologie judiciară, Ed.
„Atheneum“, Bucureşti,
• Durkheim, E.(1974): Regulile metodei sociologice, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti,

71
• Durnescu, I. (1998): Manualul consilierului de reintegrare
socială şi supraveghere, Ed. „Themis“, Craiova,
• Fattah, E. (1967): Toward a criminological classification of
victims în International Criminal Police Review, 209, 162-169,
• Florian, G. - Aspecte psihologice ale privării de libertate -
,,Buletin penitenciar“ nr.1/1981.
• Florian, G.(1996) - Psihologie penitenciară, Ed. „Oscar Print“
Bucureşti
• Florian, G. (1999)- Dinamica penitenciară. Reforma
structurilor interne, Ed. „Oscar Print“ - Bucureşti,
• Florian, G. (2003): Fenomenologie penitenciar , Ed. „Oscar
Print“, Bucureşti,
• Gibbs, J.C. (1987): Social processes in delinquency: The need to
facilitate empathy as well as sociomoral reasoning in
W.M.Kurtines & J.L.Gewirtz (Eds.), Moral Development
throught social interaction, Ed. „John Wiley“, New York,
• Golstein, A.P. & Glick, B. (1987): Aggression replacement
training: A comprehensive intervention for aggressive youth.
Champaign, IL: Research Press,
• Kaplan, H.B. (1980): Deviant behavior in defense of self -
Academic Press, New York,
• Lamborn, L. (1968).:Toward a victim orientation in criminal
theory în Rudgers Law Review, 22, 733-768.
• Lombroso, C. (1895): L’Homme criminel. Ed „.Felix Alcan“, Paris
• ,,Ghid de practici institutionale în instrumentarea cauzelor cu
minori“- editat de Asociaţia „Alternative Sociale“ Iaşi, 2005,
• Home Office : A handbook for Evaluating Probation Work with
Offenders - National Standards for the Supervision of Offenders
in the Comunity 2000
• Home Office Research Study : Reducing offending: an
assesment of research evidence on ways of dealing with
offending behaviour London Home Office

72
• Howitt, D., Cramer, D. (2006): Introducere în SPSS pentru
psihologie (trad.), Ed. „Polirom“, Iaşi,
• Iacobuţă, I. (2002): Criminologie,Ed. „Junimea“, Iaşi,
• Legea nr. 129/ 2002 privind Organizarea şi Funcţionarea
Serviciilor de Reintegrare Socială şi Supraveghere,
• Manualul consilierului de reintegrare socială, (2001), Editura
„Themis“, Fundaţia Europeană ,,Nicolae Titulescu“, Craiova,
• Manual de practică în domeniul reintegrării sociale şi
supravegherii, Anul III, nr. 9/2004, Bucuresti, Editura „Oscar
Print“,
• Miclea, M., coord. (2002-2003): Psihologie judiciară – curs
postuniversitar, Cluj-Napoca: Universitatea ,,Babeş-
Bolyai“.Mitrofan, N, Butoi, T, Zdrenghea, V. (2000):
Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă ,,Şansa“,
Bucureşti,
• Minulescu, M. (1996): Chestionarele de personalitate în
evaluarea psihologică, Garell Publishing House, Bucureşti,
• Minulescu, M (2003): Teorie şi practică în psihodiagnoză,
Ed.Fundaţiei „România de mâine“, Bucureşti,
• Nicolae, G., Badea, M (2008): Programul STOP, Gândeşte-te şi
schimbă, în Schiaucu, V., Canton, R., coord. (2008): Manual de
probaţiune, Ed. „Euro Standard“, Bucureşti,
• O.U.G. nr. 207/2000 privind modificarea şi completarea Codului
Penal şi Codului de Procedură Penală,
• Ordonanţa nr. 81/1999 pentru aprobarea participării Ministerului
Justitiei ca membru permanent la Convenţia Europeană
Permanenta de Probaţiune,
• OUG 92/ 2000 privind Organizarea şi Funcţionarea Serviciilor
de Reintegrare Socială a Infractorilor şi de Supraveghere a
Executării Sancţiunilor Neprivative de Libertate,
• Păunescu, C. (1994): Agresivitatea şi condiţia umană.
Ed.Tehnică, Bucureşti,

73
• Piéron, H. (2001): Vocabularul psihologiei (trad.), Ed. „Univers
Enciclopedic“, Bucureşti,
• Pinatel, J. (1971): La société criminogene”. Ed.Calman-Lévy,
Paris,
• Pirozynski, T., Scripcaru, G. & Berlescu, E.M. (1996):
Psihopatologie relaţională, Ed. „Junimea“, Iaşi,
• Poledna, S. (2002): Modalităţi de intervenţie psihosocială în
activitatea de probaţiune - Cluj Napoca, Presa Universitară
Clujeană, 2002,
• Pitulescu, I. (1995): Delincvenţa juvenilă, Ed.Ministerului de
Interne, Bucureşti,
• Popescu-Neveanu, P. (1978): Dicţionar de psihologi,.
Ed.Albatros, Bucureşti,
• Preda, V. (1981): Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea
socială, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
• Probation Working for the East of England - National Probation
Service 2003
• Prună, T. (1994): Psihologie judiciară, Ed. Fundaţiei
„Chemarea“, Iaşi,
• Quay, H.C. (1987): Patterns of delinquent behavior in
H.C.Quay, Handbook of juvenile delinquency, Ed. „John
Wiley“, New York,
• Radu, I. coord., Iluţ, P., Matei, L. (1994): Psihologie socială,
Ed. „Exe“ SRL, Cluj-Napoca,
• Rascanu, R. (1999): Devianţă, criminalitate şi patologie social,
Ed. „Lumiona Lex“, Bucureşti,
• Rascanu, R.(1997): Psihologie medicală şi asistenţă socială, Ed.
Ştiinţă şi Tehnica, Bucureşti,
• Rădulescu, M.S. (1994): Teorii sociologice în domeniul
devianţei şi al problemelor sociale, Computer Publishing
Center, Bucureşti,
• Rădulescu, M.S. (1996): Sociologia crimei si criminalităţii,
Casa de Editură şi Presă ,,Şansa“, Bucuresti,

74
• Rădulescu, M.S. (1998): Sociologia devianţei, Ed. „Victor“, Bucureşti,
• Rutter, M. & Giller, H. (1984): Juvenile delinquenc,: Trends
and perspectives, Ed. „Guilford“, New York,
• Sasu, C. (1985): Psihologie socială aplicată, Ed. Ministerului de
Interne, Bucureşti,
• Schafer, S. (1977): Victimology. The victim and His Criminal,
Pretice-Hall Company, Reston, Virginia,
• Schiaucu, V., Canton, R., coord. (2008): Manual de probaţiune,
Ed. „Euro Standard“, Bucureşti,
• Scripcaru, Gh., Astărăstoaie, V. (2003): Criminologie clinică,:
Ed. „Polirom“ Iaşi,
• Snacken, S., (2006): A Reductionist Penal Policy and European
Human Rights Standards, în „European Journal of Criminal
Policy“ 12: 14,- 164,
• Stănişor, E., Bălan, A., Pripp, C (2004): Universul carceral,
Culegere de studii de criminologie şi penologie, Ed. „Oscar
Print“, Bucureşti,
• Thio, A. (1988): Deviant behavior, Harper Collins Publishers
Inc.
• Tucicov-Bogdan, A. (1973): Psihologie generală şi psihologie
socială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
• Vanstone, M., (2004): Supervising Offenders in the Community:
A history o prbation theory and practice, Andershot; Ashgate
• Vlad, M., Mihăilă, P., (2008): Programul Unu la Unu (OTO) în
Schiaucu, V., Canton, R., coord. (2008): Manual de probaţiune,
Ed. „Euro Standard“, Bucureşti,
• Walmsley, R., (2000): World Prison populations: an attempt at
a complete list, în „Imprisonment todaz and tomorrow“ (second
edition), Editors Dirk van Zyl Smit and Frieder Dünkel;
Deventer and Boston: Kluwer,
• Zdrenghea, V & Butoi, T. (1992): Biodetecţia judiciară,
Ed.Ministerului de Interne, Bucureşti.

75
76