Lucrările Simpozionului

„Identitatea ortodoxă a studiilor biblice”

București, 11-12 nov. 2016

Editori:

Pr. lect. dr. Marian Vild

Pr. asist. dr. Cosmin Pricop
Diac. lect. dr. Alexandru Mihăilă

2017
 Şos. Panduri, 90-92, Bucureşti – 050663, România
Telefon/Fax: (0040) 021.410.23.84,
E-mail: editura.unibuc@gmail.com,
Librărie online: http://librarie-unibuc.ro
Centru de vânzare:
Bd. Regina Elisabeta, nr. 4-12, Bucureşti,
tel. (0040) 021.305.37.03
Web: www.editura.unibuc.ro

DTP și coperta: FLORINA FLORIȚĂ

Toată răspunderea de copyright foto revine autorului.

Sursă anexă foto: Ziarul Lumina

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

IDENTITATEA ORTODOXĂ A STUDIILOR BIBLICE. Simpozion (2016;
București)
Lucrările simpozionului „Identitatea ortodoxă a studiilor biblice” :
București, 11-12 nov. 2016 / ed. : pr. lect. dr. Marian Vild, pr. asist. dr. Cosmin
Pricop, diac. lect. dr. Alexandru Mihăilă. - Bucureşti: Editura Universităţii din
Bucureşti, 2017

ISBN 978-606-16-0871-3

I. Vild, Marian (ed.)

II. Pricop, Cosmin D. (ed.)
III. Mihăilă, Alexandru (ed.)

2
 CUPRINS

Prolog ............................................................................................................................... 7

Pr. prof. dr. Ioan Chirilă și dr. Stelian Pașca-Tușa

Recurgem la exegeza iudaică în cazul interpretării textelor psalmice? .................. 9

Pr. lect. dr. Alexandru Moldovan

Deuteroisaia – Tritoisaia. Isagogie și mesaj teologic ............................................... 27

Asist. dr. Cristinel Iatan

„Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?” (FA 8, 31).
Interpretarea textului biblic la unii dintre exegeții vetero-testamentari ortodocși
contemporani ................................................................................................................ 53

Diac. lect. dr. Cătălin Vatamanu

Folosirea mesajului veterotestamentar în susținerea trăirii, manifestării,
descoperirii și promovării unității creștine în lumea contemporană .................. 73

Pr. prof. dr. Stelian Tofană

Teologia Noului Testament, o disciplină necunoscută Teologiei românești!? .... 93

Lect. dr. Sabin Preda

Ioan 1, 3-4. O privire diacronică patristică .............................................................. 109

Lect. dr. Daniel Mihoc

Elemente de teologie sacramentală în Apocalipsa Sfântului Ioan ...................... 131

Pr. asist. dr. Cosmin Daniel Pricop

Sfinții Părinți și critica biblică – două provocări pentru teologia biblică
ortodoxă contemporană? ......................................................................................... 149
6 CUPRINS

Diac. lect. dr. Alexandru Mihăilă

Sf. Atanasie cel Mare ca exeget.
Exegeză patristică sau exegeză ortodoxă? ............................................................. 165

Pr. prof. dr. Constantin Coman

Sfântul Ioan Gură de Aur, exeget al Sfintelor Scripturi,
Exeget al iubirii dumnezeieşti ................................................................................. 183

Pr. conf. dr. Ioan Mihoc

Epistola către Evrei în Cuvintele ascetice ale Sfântului Isaac Sirul .................... 197

Pr. lect. dr. Marian Vild

Exegeza biblică ortodoxă – între știință și harismă ............................................... 221

Pr. asist. dr. Alexandru Atanase Barna

Rugăciuni ale Sfinților Părinți la lectura Sfintei Scripturi .................................... 241

ANEXĂ .......................................................................................................................... 269

 EXEGEZA BIBLICĂ ORTODOXĂ –
ÎNTRE ŞTIINŢĂ ŞI HARISMĂ

Pr. lect. dr. Marian Vild

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”
Universitatea Bucureşti

Keywords
Orthodox exegesis, biblical science, biblical exegesis as charisma, patristic biblical
hermeneutics, patristic biblical exegesis.

Abstract
Studiul de faţă îşi propune să contribuie la definirea unei identităţi ortodoxe în studiile
biblice. În acest sens, se atrage atenţia asupra riscului unui clivaj păgubos între cele două
direcţii prezente, dar neasumate explicit, în exegeza ortodoxă contemporană şi anume: 1)
accentul pe metodele ştiinţifice sau 2) „copierea” într-un anumit fel a exegezei patristice.
Cele două tendinţe se bazează pe accentul diferit pe care îl acordă în cadrul exegezei: fie pe
ceea ce am putea numi „ştiinţă”, fie pe ceea ce Sf. Pavel numeşte „harismă”. Printr-o
scurtă şi selectivă trecere în revistă a mai multor tipuri de exegeză (de la cea prezentă deja
în Noul Testament, trecând prin cea de tip apologetic, dar şi cea a marilor comentatori
din veacul al IV-lea şi până la exegeza de tip filocalic) studiul doreşte să atragă atenţia
asupra faptului că cele două direcţii (efortul de a cunoaşte şi exegeza ca harismă) sunt
pretutindeni prezente în istoria exegezei biblice răsăritene. Mai mult, ele sunt indisolubil
legate, întrucât harismele ca daruri speciale (rodiri concrete ale harului), nu se dau decât
celor ce se ostenesc şi le cultivă. Cele două direcţii sunt prezente firesc în Biserică, cadrul
eclesial fiind singurul spaţiu în care exegeza biblică poate fi în acelaşi timp şi efort uman,
dar şi iluminare şi călăuzire a Duhului.

Preliminarii

Tendinţele actuale în hermeneutica şi exegeza biblică ortodoxă sunt

polarizate spre două zone, pe care le-am putea numi extreme, şi anume: pe de o
222 Pr. lect. dr. Marian Vild

parte, este vorba de un miraj al metodelor occidentale – în special metoda

istorico-critică, noua hermeneutică ş.a. – şi o urmare (e adevărat, uşor adaptată) a
ştiinţei biblice occidentale, iar pe de alta, exegeza tradiţională – aceasta dorindu-
se a fi un demers pe linia trasată de teologia patristică, dar cu ignorarea în bună
măsură a rezultatelor şi metodelor biblice moderne. Din păcate, prima direcţie,
continuă sau prelungeşte aşa numita „captivitatea babiloniană” a teologiei
ortodoxe1, în timp ce celei de a doua, îi lipseşte mai cu seamă „adâncirea”
Cuvântului pentru veacul nostru, sau, cu alte cuvinte, „prospeţimea” exegezei
Părinţilor, fiind mai mult o exegeză a exegezei Părinţilor. Aceste două tendinţe,
deşi nu sunt asumate deschis în textele publicate de bibliştii ortodocşi, ele pot fi,
însă, uşor identificate „printre rânduri”. Există, desigur, şi o zonă de interferenţă
între cele două, în care se încearcă o coabitare între cele două direcţii dar fără o
metodologie clară şi fără rezultate convingătoare. Între aceste opţiuni, biblistul
ortodox contemporan se simte obligat să se ralieze la una dintre ele, şi astfel, în
opinia mea, să continue pe o direcţie inertă şi neconvingătoare. De aceea, dacă la
nivelul hermeneuticii biblice, principiile sintetizate sunt de multe ori pertinente,
la nivelul aplicării acestor principii, adică al exegezei biblice efective, lucrurile nu
mai sunt atât de clare şi de multe ori, principiile sunt dificil de aplicat. Una dintre
sursele acestei situaţii este, în opinia mea, accentul sau pondarea majoră pusă pe
una dintre cele două chestiuni care sintetizează cele două direcţii: ştiinţa (pentru
linia occidentală) şi harisma (pentru cea răsăriteană). Pe de o parte, ştiinţa biblică
cu instrumentele de lucru şi cu o abordare istorică şi filologică exactă, pe de altă
parte, conştiinţa faptului că explicarea Scripturii nu este doar rezultatul efortului
uman, ci că e nevoie de mult mai mult şi anume, de revelarea Logosului în
mintea şi inima interpretului, de „atingerea” Duhului, pentru ca exegetul să
poată avea acces la adevărurile conţinute în cuvintele dumnezeieştilor Scripturi.
Având în vedere aceste aspecte, obiectul studiului de faţă se concentrează pe
problematica raportului dintre ştiinţă2 şi harismă în interpretarea textului biblic.
Pentru reliefarea mai clară a acestui raport, în cele ce urmează vom investiga cele
două direcţii în câteva faze ale istoriei interpretării. Având în vedere că Scriptura
este o carte a Bisericii şi că întotdeauna (cel puţin până acum), interpretarea
textului biblic a fost una pro Ecclesia, ne vom opri din această perspectivă, asupra

1 Expresia aparţine părintele George Florovsky. Pe tema influenţei apusene în teologia ortodoxă
modernă a se vedea: George A. MALONEY, A History of Orthodox Theology since 1453, Nordland Publishing
Company, Belmont, Massachusetts, 1976, p. 303.
2 În studiul de faţă termenul „ştiinţă” va fi folosit într-un înţeles general, cu referire la efortul uman

general de cunoaştere, la orice demers uman care implică efortul şi voinţa pentru a cunoaşte cu mintea
cât mai mult din raţiunile lucrurilor (de la latinescul scientia = cunoaştere).
EXEGEZA BIBLICĂ ORTODOXĂ – ÎNTRE ŞTIINŢĂ ŞI HARISMĂ 223

câtorva tipuri de exegeză dezvoltate ca răspuns al Bisericii la diferitele situaţii şi

nevoi ale acesteia de-a lungul istoriei. Astfel, problematica raportului dintre
ştiinţă şi harismă va fi urmărită în următoarele tipuri de exegeză:
1. Exegeza biblică în textele noutestamentare - cu consideraţii privind
autorii noutestamentari şi raportarea lor la Vechiul Testament dar şi
la literatura extrabiblică;
2. Exegeza părinţilor apostolici cu specific misionar – kerygmatic;
3. Exegeza în perioada confruntărilor cu iudaismul şi cu lumea păgână
(de tip apologetic);
4. Exegeza de aprofundare a credinţei – practicată mai ales în marile
centre culturale (şcolile catehetice, părinţii capadocieni, ş.a.);
5. Exegeza de tip filocalic (a Părinţilor pustiei/Părinţilor isihaşti/niptici).

1. Ştiinţă şi harismă în exegeza biblică: exemple din exegeza

noutestamentară

1.1 Redactarea Noului Testament, cultura şi efortul autorilor umani ai acestuia.

Autorii umani ai Noului Testament au fost, cu excepţia Sf. Ap. Pavel şi a

Sf. Luca, oameni simpli, fără carte, dar care au folosit tot ceea ce le-a stat la
îndemână pentru a reda cât mai precis ceea ce doreau să transmită destinatarilor
lor. Astfel, nu putem să nu remarcăm faptul că limba în care s-a redactat întreg
Noul Testament a fost limba greacă, care, chiar dacă era varianta mai uşoară,
populară (η κοινή διάλεκτος – dialectul comun) a idiomului grecesc, totuşi nu era
limba maternă a autorilor Noului Testament. Prin urmare, de la început, sesizăm
faptul că redactarea însăşi a cărţilor care alcătuiesc Noul Testament a reprezentat
un efort uman care a presuspus cunoştinţe şi foarte multă implicare umană.
Un alt aspect important este cel legat de viziunea care a stat în spatele
redactării cărţilor ce alcătuiesc Noul Testament. Acestea au, în cele mai multe
cazuri, un plan bine elaborat şi sunt condiţionate nu numai de nevoile concrete
ale comunităţilor cărora au fost iniţial adresate, dar şi de specificul, mentalităţile
şi contextul cultural al acestora din urmă. De pildă, este destul de uşor de sesizat
faptul că Sf. Matei îşi aşează într-un mod extrem de sistematic Evanghelia care îi
poartă numele, cu un scop precis, planul foarte elaborat fiind rodul unui efort
uman nu numai de sinteză dar şi în sensul transmiterii mesajului clar că avem
de-a face cu Legea nouă – care desăvârşeşte Legea Vechiului Testament3. De

3Cele cinci mari părţi ale Evangheliei după Matei conţin fiecare o secţiune narativă şi o cuvântare (cap. 3-
7; 8-10; 11-13, 52; 13, 52-18; 19-25). Ele sunt încadrate de naraţiunile naşterii şi copilăriei lui Iisus (cap. 1-2)
224 Pr. lect. dr. Marian Vild

asemenea, Sf. Evanghelist Luca este după canoanele istoriografiei antice un

veritabil istoric, Evanghelia care îi poartă numele conţinând destule detalii şi
precizări care o fac o adevărată istorie a vieţii şi cuvintelor lui Iisus Hristos4. În
acelaşi timp, în Evanghelia a IV-a, găsim o cronologie teologică, evenimentele
vieţii lui Iisus fiind ordonate într-o logică care combină cronologia cu
semnificaţiile teologice. Aşa, de exemplu, începutul activităţii publice a
Mântuitorului are loc la nunta din Cana Galileii (localitate şi eveniment ce nu
sunt menţionate de ceilalţi evanghelişti) transmiţând, astfel, ideea că restaurarea
omului a început acolo unde a avut loc căderea, şi anume din familie5.
În ceea ce-l priveşte pe Sf. Apostol Pavel şi epistolele sale, lucrurile sunt
extrem de clare din această perspectivă. Cu o solidă educaţie pe linie iudaică,
care începe la şcoală sinagogală din Tars şi se încheie la picioarele marelui
Gamaliel (FA 22, 3), Apostolul neamurilor a fost extrem de bine familiarizat cu
Vechiul Testament pe care îl citează de nenumărate ori, dar şi cu tradiţiile
interpretative rabinice. De exemplu, în textul din 1 Corinteni 10, 4, unde Sf. Pavel
interpretează tipologic evenimentele legate de peregrinarea poporului ales prin
pustie, folosește o tradiție rabinică potrivit căreia stânca din care țâșnise apă
atunci când o lovise Moise cu toiagul, urma pe Israel permanent, și aceasta,
completează acum Apostolul, era Hristos.
Dar nu numai cu tradiţia iudaică era familiarizat Apostolul neamurilor, ci
şi cu realităţile culturale ale timpul său. E destul să amintim aici doar câteva
elemente în acest sens. Astfel, Apostolul preia din limba greacă şi temeluieşte unele
concepte care au făcut „carieră” în teologia creştină. Termenii χάρις6 şi παρουσία

şi de relatarea Pătimirilor şi a Învierii (cap. 26-28). Aceste cinci părţi majore ale primei Evanghelii sunt
văzute de unii autori ca o replică a Pentateuhului lui Moise, mai cu seamă că această scriere este adresată
unei comunităţi alcătuită preponderent din iudei convertiţi. Cf. Pr. Prof. Dr. Vasile MIHOC, Asist. Drd.
Daniel MIHOC, drd. Ioan MIHOC, Introducere în Noul Testament, Ed. Teofania, Sibiu, 2001, pp. 119-121.
4 Pe această temă a se vedea: Dr. Constantin PREDA, Credinţa şi viaţa Bisericii primare. O analiză a Faptelor

Apostolilor, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, pp. 24-28.
5 Iată cum vede Sf. CHIRIL al ALEXANDRIEI această cronologie teologică: „Iar nunta se săvârșește în a treia

zi, adică în ultimele timpuri ale veacului acesta. Căci numărul trei ne înfățișează începutul, mijlocul şi
sfârșitul. Astfel se măsoară timpul întreg. Cu acestea se potrivește spusa unuia dintre Sfinții Prooroci:
Bate-ne-va şi ne va tămădui după două zile, în ziua a treia. Şi ne vom scula şi vom fi vii înaintea Lui şi Îl
vom cunoaște. Vom continua să cunoaștem pe Domnul. Îl vom afla pe El ca pe nişte zori (Os 6, 2-3). Căci
ne-a bătut pentru neascultarea cea din Adam, zicând: Pământ ești şi în pământ vei merge. Iar cel bătut
prin stricăciune şi moarte iarăși s-a tămăduit în a treia zi, adică nu în primele timpuri şi în cele din mijloc,
ci în cele din urmă, când, făcându-Se om, a arătat firea sănătoasă, înviind-o în Sine Însuși din morți. De
aceea Se numește şi pârga celor adormiți (1 Co 15, 20). Deci, spunând ziua a treia când s-a săvârșit nunta,
arată timpul din urmă” (Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în SF. CHIRIL al ALEXANDRIEI, Scrieri.
Partea a patra, coll. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” 41, trad. introd şi note Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 159.
6 Pentru acest concept a se consulta şi studiul nostru: „Charis în concepţia Sfântului Apostol Pavel”, în

Revista Teologică, serie nouă, an XIII (85), nr. 3, iulie-septembrie, 2003, pp. 19-39.
EXEGEZA BIBLICĂ ORTODOXĂ – ÎNTRE ŞTIINŢĂ ŞI HARISMĂ 225

îşi datorează sensul tehnic specific creştin în cea mai măsură Sfântului Pavel, ca să
amintim doar două din cele mai importante. Apoi, Apostolul cunoaşte literatura
vremii pe care o citează în contexte specifice în discursul şi corespondenţa sa7. Îşi
adaptează permanent discursul la nivelul cultural al auditorilor, aşa cum o face,
bunăoară, în Epistola către Galateni unde este extrem de dur, pentru ca urmaşii
barabarilor celţi veniţi cu 300 de ani mai devreme în centrul Asiei Mici să-l poată
înţelege. Dar nu numai discursul şi-l calibrează Apostolul, ci, aplică în mod
consecvent principiul descris pe larg în 1 Corinteni 9, 19-23:

„Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor ca să dobândesc pe cei
mai mulţi; Cu iudeii m-am făcut ca un iudeu, ca să dobândesc pe iudei; cu cei de
sub Lege, ca unul de sub Lege, deşi eu nu sunt sub Lege, ca să dobândesc pe cei
de sub Lege; Cu ce ce n-au Legea m-am făcut ca unul fără Lege, deşi nu sunt fără
Legea lui Dumnezeu, ci având legea lui Hristos, ca să dobândesc pe cei ce nu au
Legea; Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate
m-am făcut, ca în orice chip să mântuiesc pe unii. Dar toate le fac pentru
Evanghelie, ca să fiu părtaş la ea”.

Fără nici o îndoială că expresia „tuturor toate m-am făcut” (τοῖς πᾶσιν
γέγονα πάντα) se referă la efortul şi interesul imens pe care Apostolul şi le
manifesta faţă de cei cărora le-a propovăduit. Fără să nege lucrarea harului lui
Dumenezeu în procesul propovăduirii Evangheliei, Sf. Pavel subliniază aici
aportul uman la acest proces, voinţa sa pusă la lucrare după cum tâlcuieşte şi Sf.
Ioan Gură de Aur:

„Pentru aceea s-au şi scris toate cele ale lui Pavel de mai nainte de întoarcerea lui
la creştinism, cu totul potrivnice celor petrecute după aceasta, ca astfel noi să
aflăm că aceasta este din voinţă şi că celor ce voiesc toate le sunt uşoare” 8.

Imaginea clară pe care ne-o oferă Noul Testament despre Apostolul

Pavel, este că acesta era nu numai foarte educat, ci permanent dornic de
cunoaştere.
Toate aceste elemente sunt suficiente pentru a arăta că încă din timpul
redactării Noului Testament autorii umani ai acestuia au fost preocupaţi să pună

7 Iată câteva exemple de texte noutestamentare care sunt considerate ca citări ale Sf. Pavel din diferiţi
autori pâgni ai antichităţii: Tit 1, 12: „Cretanii sunt pururea mincinoşi, fiare rele, pântece leneşe…”; 1
Corinteni 25, 33: „eleeăeliioTr ăToT ubăicer lticTisăioTr tsne”; Fapte 17, 28: „ ecir ărr ior băei r lir rTr ilce r lir
usrbT irzăTcs rţsrpiurlirsriiruirbăTrzlTaiirellbăimrceci ai lui neam suntem”.
8 SF. IOAN GURĂ DE AUR, Tâlcuiri la Epistola Întâi către Corinteni, trad. arhim. Theodosie Athanasiu, ediţie

revizuită de Constantin Făgeţan, Ed. Sofia / Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2005, p. 231.
226 Pr. lect. dr. Marian Vild

în slujba Cuvântului toate cunoştinţele lor şi tot efortul intelectual în scopul de a

transmite destinatarilor în mod cât mai adecvat datele revelaţiei.

1.2. Exegeza – ca harismă în Noul Testament

Dintr-o altă perspectivă, Noul Testament oferă destule argumente în

favoarea ideii că atât propovăduirea Evangheliei şi redactarea cărţilor ce
alcătuiesc Noul Testament, cât şi tâlcuirea textelor biblice sunt elemente care nu
au putu (şi nu pot) fi săvârşite fără inspiraţia şi asistenţa Duhului Sfânt.
Cuvintele lui Hristos „Fără Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 5) se aplică perfect
şi problematicii redactării, transmiterii şi tâlcuirii textului biblic. Astfel,
bunăoară, Sf. Apostol Pavel afirmă răspicat că Evanghelia pe care le-a
propovăduit-o galatenilor nu este „după om” (κατὰ ἄνθρωπον), nici nu a
primit-o (παρέλαβον) şi învăţat-o „de la om” (παρὰ ἀνθρώπου), ci prin
„descoperirea lui Iisus Hristos” (δι᾽ ἀποκαλύψεως Ἰησοῦ Χριστοῦ) (Ga 1, 11-12).
Pentru a exclude orice interpretare care să presupună o tradiţie apostolică de care
să depindă Sf. Pavel, Marcion, omite παρέλαβον din textul său9. Deşi în Epistola
către Galateni Apostolul este foarte tranşant în a afirma originea divină a
învăţăturii sale, acest lucru nu trebuie înţeles în sensul că absolut tot ceea ce scrie
Apostolul a primit prin revelaţie, ci mai degrabă că i s-a revelat esenţa
Evangheliei. Unele date le va fi aflat Sf. Pavel şi din tradiţia orală a Bisericii (a se
vedea în acest sens 1 Corinteni 15, 3). Să nu uităm că primii colaboratori ai
Sfântului Pavel, şi anume Barnaba şi Sila, proveneau din Biserica Ierusalimului,
şi probabil că o parte a istoriei faptelor şi cuvintelor lui Hristos le-a primit prin ei.
Sf. Pavel nu a fost un martor ocular al activităţii lui Hristos, dar a primit prin
revelaţie esenţa Evangheliei, însă, desigur, a avut contacte şi cu unii dintre
Apostoli (Petru, Iacov - „fratele Domnului” şi Ioan cf. Ga cap. 2 şi FA cap. 15).
Aşadar, revelaţia nu exclude tradiţia, şi ceea ce a primit Sf. Pavel prin revelaţie a
fost completat în amănuntele istorice de tradiţia pe care Apostolul a primit-o şi
pe care a transmis-o corintenilor.
Unul din cele mai clare texte în ceea ce priveşte înţelegerea şi
interpretarea Sfintei Scripturi ca daruri (harisme) dumnezeieşti este cel din 1
Corinteni 12, 8 unde Sfântul Apostol Pavel pune în capul unei liste de harisme
existente în Biserica primară10 două expresii, legate de înţelegerea şi explicarea Sf.

9 A. C. THISELTON, The First Epistle to the Corinthians. A Commentary on the Greek Text, William B. Eerdmans
Publishing Company, Grand Rapids, Michigan / Cambridge, U.K., Carlisle, 2000, p. 1186.
10 În Epistolele Pauline avem patru liste de harisme: (1) Romani 12, 6-8; (2) 1 Corinteni 12, 8-10; (3) 1

Corinteni 12, 28-30; (4) Efeseni 4, 11. Pe tema harismelor în Noul Testament a se vedea şi studiul nostru:
EXEGEZA BIBLICĂ ORTODOXĂ – ÎNTRE ŞTIINŢĂ ŞI HARISMĂ 227

Scripturi: „Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt, cuvânt de înţelepciune (λόγος

σόφιας), iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei (λόγος γνώσεως)”.
La prima vedere cele două expresii „cuvântul înţelepcunii” şi „cuvântul
cunoştinţei” par destul de misterioase. Tradiţia patristică însă, identifică în
acestea două harisme speciale legate de raportarea la dumnezeieştile Scripturi.
Astfel, λόγος σόφιας se referă la harisma explicării sau tâlcuirii textelor biblice,
în timp ce λόγος γνώσεως se referă la harisma înţelegerii profunde a acestora,
după cum explică Sfântului Chiril al Alexandriei:

„Cuvântul înţelepciunii după cât mi se pare mie, este cel care la deschiderea gurii e
uşor la ivire şi curgător. Cuvântul cunoştinţei îl au unii dintre noi care nu au
îndemânare la vorbire şi nu pot cu uşurinţă a se exprima şi a face pe altul să
înţeleagă, dar în mod sigur au o înţelegere adâncă şi preaînţeleaptă a sfintelor
Scripturi”11.

Prin prisma tâlcuirilor Sfinţilor Părinţi înţelegem, aşadar, că în concepţia

paulină, pătrunderea sensului adânc al Scripturilor precum şi tâlcuirea acestora
nu sunt demersuri doar strict umane, ci daruri speciale. În discursul său extins pe
tema harismelor din 1 Corinteni 12-14, Sf. Apostol Pavel precizează că toate
harismele sunt date de acelaşi Duh Sfânt spre zidirea întregului Bisericii (1 Co 14,
12), deci şi înţelegerea profundă şi tâlcuirea sunt virtuţi comunitare, lucru extrem
de important.

2. Ştiinţă şi harismă în exegeza biblică:

exemple din exegeza părinţilor apostolici

Aceeaşi dublă aborare găsim şi în Scrierile Părinţilor Apostoli – scrieri

extrem de importante întrucât ele ne redau receptarea Scripturii şi a unui model
de înţelegere al acesteia dintr-o epocă foarte timpurie, a Părinţilor care i-au
cunoscut şi au fost ucenici ai Sfinţilor Apostoli. Astfel, importanţa cunoaşterii şi

„Harismele în Biserică potrivit Noului Testament. Note pe marginea unei reevaluări dintr-o perspectivă
fenomenologică” în Cercetări Biblice - Anuarul Uniunii Bibliştilor din România, anul 4/2 (2010), pp. 9-22.
11 SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu la I Corinteni, în PG 74, 885, după Ieromonahului Agapie CORBU,

„Cuvântul înţelepciunii şi cuvântul cunoştinţei (I Cor 12, 8) – despre teologia duhovnicească şi cea
discursivă”, în Altarul Banatului, XI (2000), nr. 4-6, p. 22. Pe aceeaşi linie se înscriu şi tâlcuirile SF. IOAN
DAMASCHIN (Comentariu la I Corinteni, PG 95. 569-704) şi ale SF. TEOFILACT AL BULAGARIEI (Tâlcuirea
Epistolei întâi către Corinteni şi a Epistolei a doua către Corinteni, trad. mitrop. Veniamin Costachi, ediţie
îndreptată de Florin Stuparu, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2005, p. 176).
228 Pr. lect. dr. Marian Vild

studierii dumnezeieştilor Scripturi este subliniată de Sf. Clement Romanul care,

adresându-se comunităţii creştine din Corint îi îndeamnă să cerceteteze
Scripturile: „Fiţi, fraţilor, ambiţioşi şi zeloşi în cele ce privesc mântuirea.
Cercetaţi Sfintele Scripturi, cele adevărate, cele date prin Duhul cel Sfânt. Ştiţi
că nimic nedrept, nici neadevărat nu este scris întru ele (…)”12. Observăm că în
aceeaşi frază Sf. Clement arată necesitatea aplecării umane către Scripturi care
trebuie „cercetate”, nu doar citite, dar şi faptul că acestea nu sunt scrieri
obişnuite, ci unele care sunt date prin lucrarea Duhului Sfânt. Desigur, în
îndemnul de a cerceta Scripturile, recunoaştem textul din Ioan 5, 39: "Cercetaţi
Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc
despre Mine". Iar faptul că acestea sunt scrieri inspirate sugerează faptul că
„cercetarea” acestora nu trebuie să rămână doar un demers intelectual, ci este
nevoie de prezenţa Duhului pentru a pătrunde „adâncurile” dumnezeieştilor
Scripturi.
Şi mai clar se exprimă Sf. Ignatie Teoforul, atunci când, într-una din
epistolele sale, se referă la contestatarii lui Hristos care invocau necesitatea
existenţei dovezilor scrise pentru a crede în El:

„Vă rog să nu faceţi nimic din dorinţa de ceartă, ci potrivit învăţăturii lui Hristos.
Pentru că am auzit pe unii spunând: Dacă nu-L găsesc pe Hristos în arhive, nu cred
în Evanghelie. Când le-am spus că este scris, mi-au răspuns: Dar tocmai asta te
întreb! Pentru mine, însă, arhivele sunt Iisus Hristos, arhive sfinte, crucea Lui,
moartea, învierea Lui şi credinţa dată prin El. În arhivele acestea vreau să mă
îndreptăţesc prin rugăciunile voastre”13.

Iată că nu atât raportarea exterioară la documente, fie ele chiar sfintele

Scripturi, este criteriul suprem, ci dincolo de acestea, relaţia şi întâlnirea vie cu
Logosul dumnezeiesc sunt realităţile ce temeluiesc încredinţarea urmaşilor lui
Hristos. Cu alte cuvinte, experierea vieţii în Hristos în cadrul comunităţii
ecleziale este fundamentul vieţuirii creştine. În această perpectivă, tâlcuirea
dumnezeieştilor Scripturi nu mai este un demers autonom şi obiectiv (aşa cum se
pretind a fi metodele exegetice moderne de tip occidental care se raportează la
textele biblice ca la nişte „arhive” vechi), ci revelarea permanentă a Logosului
„întrupat” în Scripturi, în Biserică prin Duhul Sfânt.

12 SF. CLEMENT ROMANUL, Epistola către Corinteni (I), XLV, 2-3, în Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. Pr. Dr.
Dumitru Fecioru, Ed. Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 79.
13 SF. IGNATIE TEOFORUL, Către Filadelfieni, VIII, 2, în Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. Pr. Dr. Dumitru

Fecioru, Ed. Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 217.
EXEGEZA BIBLICĂ ORTODOXĂ – ÎNTRE ŞTIINŢĂ ŞI HARISMĂ 229

3. Ştiinţă şi harismă în exegeza biblică: exemple din exegeza perioadei

confruntărilor cu iudaismul şi cu lumea păgână (de tip apologetic)

Deşi nu vom găsi comentarii biblice complete în scrierile primelor veacuri

ale Bisericii, textele Sfintei Scripturi sunt foarte mult citate şi dezbătute mai cu
seamă în polemicile cu iudaismul. Având textul Vechiului Testament comun cu
iudaismul, Părinţii Bisericii din secolul al III-lea dezvoltă un nou tip de
hermeneutică, de unde şi o înţelegere diferită a textelor sacre. În această nouă
invocare şi tâlcuire a textelor biblice, ideea nevoii de a studia şi cunoaşte textele,
aşadar ca efort uman, apare în mod constant. Vom cita aici doar pe Sf. Justin
Martirul şi Filosoful, care în polemica sa cu iudeul Tryfon afirmă:

„…îmi păreţi ca şi cum nici n-aţi auzit vreodată cele ce am spus eu acum, că
Scripturile au fost trunchiate. Ei bine, Scripturile istorisite mai înainte, dimpreună
cu cele ce urmează a fi spuse şi care sunt încă păstrate de voi, sunt mult mai mult
decât suficiente întru dovedirea celor cercetate”14.

Contexul ne arată că aici Sf. Justin se referă la Scripturile Vechiului

Testament care conţin prevestiri ce s-au împlinit în Hristos, dar principiul invocat
este valabil, în general, pentru textul biblic. Este vorba de faptul că efortul de a
cercetata şi cunoaşte cu mintea conţinutul Scripturilor are rolul său în apropierea
de adevărurile revelate. Prin cunoaştera umană, Scripturile „ne silesc” să
mărturisim şi să acceptăm adevărul15.
Însă, pe de altă parte, Sf. Justin recunoaşte că doar raţiunea nu este
suficientă în a tâlcui Scriptura, de aceea consideră că el însuşi o poate tâlcui doar
în virtutea faptului că e dăruit în acest sens cu un har special:

„Voiesc să vă citez Scriptura, iar nu să mă grăbesc să vă înfăţişez numai construcţii

de cuvinte meşteşugite. Căci nici nu am o astfel de putere, ci mi s-a dat numai un
har de la Dumnezeu: acela de a înţelege Scripturile Lui, de care har mă rog să se
împărtăşească toţi, în chip gratuit şi din abundenţă pentru ca să nu fiu pus în
situaţia de a-mi da socoteală şi pentru aceasta, la judecata care urmează să se facă,
prin Domnul nostru Iisus Hristos, de către Dumnezeu, Creatorul tuturor”16.

Harul de a înţelege Scripturile aduce şi responsabilitatea faţă de cei care

nu au acces la această înţelegere. Mai mult decât atât, din abundenţa citărilor

14 SF. JUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL, Dialog cu iudeul Tryfon, LXVIII, în Apologeţi de limbă greacă, traducere
Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, Pr. Prof. Dr. Olimp Căciulă şi Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. Institului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 235.
15 SF. JUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL, Dialog cu iudeul Tryfon, LVII, p. 206.

16 SF. JUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL, Dialog cu iudeul Tryfon, LVIII, p. 207.

230 Pr. lect. dr. Marian Vild

Sfântului Justin, intuim că acest har special nu l-a primit fără să fie preocupat de
cunoaşterea şi înţelegerea Scripturilor, ci ca o împlinire a eforturilor sale în
această direcţie.

4. Ştiinţă şi harismă în exegeza biblică: exemple din exegeza practicată

mai ales în marile centre culturale (şcolile catehetice, părinţii capadocieni, ş.a.)

Fără îndoială, tâlcuirea sistematică a textelor biblice începe cu secolul al

IV-lea. De aici, istoria literaturii creştine vechi ne restituie comentarii complete
sau parţiale la cărţile biblice. Tot acum se dezvoltă şi primele curente şi şcoli de
exegeză, cele mai cunoscute fiind legate de marile centre culturale din Orient:
Alexandria şi Antiohia. Fără să insistăm pe aceste aspecte, sesizăm doar că cele
două realităţi şi anume, efortul uman de cunoaştere şi harisma interpretării, sunt
prezente în gândirea şi practica marilor tâlcuitori.
Cel mai clasic exemplu pentru prima direcţie este, fără îndoială, lucrarea
lui Origen intitulată Hexapla. Este vorba de punerea pe şase coloane a textului
Vechiului Testament începând cu textul ebraic şi transliterarea acestuia cu litere
greceşti, şi continuând cu cele patru versiuni greceşti (Septuaginta, Aquila,
Teodotion şi Simachus). Practic, este prima lucrare de critică textulă şi, aşa cum s-
a remarcat deja, ea nu a fost alcătuită de Origen la întâmplare sau doar dintr-un
reflex filologic, ci din conştiinţa că pentru tâlcuirea corectă este necesară cea mai
acurată variantă a textului biblic17.
Tot în această direcţie putem încadra şi preocupările Sfântului Ioan Gură
de Aur, care în Omiliile sale la diverse cărţi ale Sfintei Scripturi este atent la
contextul istoric al redactării acestora, şi extrage de multe ori (mai cu seamă în
Omiliile la Epistolele pauline) elemente pe care le foloseşte în explicarea pasajelor
biblice. De asemenea, atunci când consideră că este oportun, Sf. Ioan se opreşte şi
asupra cuvintelor greceşti ale textului biblic, făcând un fel de filologie biblică şi
scoţând din etimologia şi înţelesurile termenilor sensuri ce ajută în demersul său
exegetic. Un exemplu, în acest sens, este textul din 1 Corinteni 10,16 unde Sf.
Pavel foloseşte doi termeni apropiaţi κοινωνία şi μετοχή (ambii fiind traduşi în
textul românesc cu „împărtăşire”) dar care arată nu numai părtăşia cu Hristos
prin Sf. Euharistie, ci, mai mult, unirea intimă cu El18.

17 Adrian MURARU, „Origen, un faimos literalist”, studiu introductiv la volumul: ORIGEN, Omilii,
comentarii şi adnotări la Geneză, trad. Adrian Muraru, Polirom, Iaşi, 2006, p. 89.
18 SF. IOAN GURĂ DE AUR, „Omilia A XXIV-a la I Corinteni”, în Tâlcuiri la Epistola Întâi către Corinteni, trad.

arhim Theodosie Athanasiu, ediţie revizuită de Constantin Făgeţan, Sofia / Ed. Cartea Ortodoxă,
Bucureşti, 2005, p. 250.
EXEGEZA BIBLICĂ ORTODOXĂ – ÎNTRE ŞTIINŢĂ ŞI HARISMĂ 231

Împotriva celor ce se justifică pentru lipsa lor de preocupare în a lectura şi

cunoaşte Sf. Scriptură, Sf. Ioan Gură de Aur este foarte tranşant, socotind că
această atitudine este una de inspiraţie demonică:

„Dar ce scuză găsiți că nu știți un text din Scriptură? «Nu-s călugăr, mi se

răspunde! Am femeie și copii și trebuie să mă îngrijesc de casa mea!». Ei bine,
scuza asta vă pierde, că socotiți că numai călugărilor li se cuvine să citească
Dumnezeieștile Scripturi, când, de fapt, voi aveți cu mult mai multă nevoie de ele
decât călugării, pentru că voi trăiți în lume, voi vă răniți în fiecare zi; și de aceea
voi aveți mai cu seamă nevoie de leacul Sfintelor Scripturi. Prin urmare, a socoti
de prisos citirea Sfintelor Scripturi este cu mult mai rău decât a nu le citi. Astfel
de gânduri sunt gânduri drăcești”19.

Deşi ocupaţi cu treburile zilnice, Sf. Ioan îndeamnă pe contemporanii săi

să se ocupe de studiul textelor biblice măcar duminica după Sf. Liturghie:

„N-ar trebui ca, după ce plecăm de la biserică, să ne ocupăm cu lucruri care n-au
nicio legătură cu biserica, ci, îndată ce ajungem acasă, să luăm Sfânta Scriptură,
să chemăm în jurul nostru soția și copiii și să le împărtășim și lor cele spuse la
biserică și numai după aceea să ne apucăm de treabă” 20.

Într-un context diferit, Sfântul Ioan arată că pentru a descoperi sensul

profund al Scripturilor este nevoie de cunoaşterea metodei, însuşirilor şi legilor
acesteia:

„Aşa şi cei ce nu cunosc metoda (akolouthia) dumnezeieştilor Scripturi, nici nu

cercetează însuşirile şi legile ei, ci trec peste toate fără grijă şi într-un singur mod,
amestecând aur cu pământ, nu vor afla nicidată comoara ascunsă într-însa […]
De aceea trebuie ca, săpând adânc şi curăţind deplin, să mergem la [părţile] cele
adevărate ale înţelesurilor”21.

Acestă referire la metodologia înţelegerii textului biblic subliniază efortul

uman sistematic de cunoaştere. Chiar dacă „metoda” de care pomeneşte Sf. Ioan
poate trimite şi la lucrarea Duhului, cu siguranţă termenul nu exclude efortul şi
conlucrarea umană.

19 SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, „Omilia a II-a la Matei”, V, în: Scrieri III. Omilii la Matei (Părinți și Scriitori
Bisericești, 23), trad., introd., indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, pp. 34-35.
20 SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, „Omilia a V-a la Matei”, I, în: Scrieri III, p. 66.

21 SF. IOAN GURĂ DE AUR, „Omilia XL la Ioan” (XL, 1), în PG 59, 229, după Stylianos PAPADOPOULOS,

Gândirea teologică a Sfântului Ioan Hrisostom, trad. Lect. Dr. Sabin Preda, Bizantină, Bucureşti, 2013, p. 117.
232 Pr. lect. dr. Marian Vild

Însă, Sf. Ioan Gură de Aur afirmă explicit de mai multe ori necesitatea
revelaţiei dumnezeieşti pentru a surprinde adâncurile Scripturilor: „Dumnezeiasca
Scriptură n-are nevoie de înțelepciunea omenească pentru înțelegerea celor scrise
în ea, ci de descoperirea Duhului, pentru ca, aflând adevăratul înțeles al cuvintelor
ei, să primim din ele mult folos”22, întrucât „Cuvintele Scripturii nu sunt simple
cuvinte, ci cuvinte ale Duhului Sfânt; de aceea poți găsi, chiar într-o silabă, mare
comoară”23. Dar el vorbeşte şi de instrumentele prin care putem să atragem harul
Duhului pentru a pătrunde şi înţelege corect textul: „Multă grijă ne trebuieşte
fraţilor, multă priveghere, ca să putem vedea adâncul dumnezeieştilor Scripturi.
Căci nu e uşor, nici dormind, se poate afla voia lor, ci trebuie cercetate cu
scumpete, trebuie şi rugăciune stăruitoare”24. Aşadar, nu este vorba doar de efortul
strict uman, şi nici doar de darul lui Dumnezeu dat oricui, ci de atragerea harismei
tâlcuirii prin efort intelectual, rugăciune şi asceză (curăţarea de patimi).

5. Ştiinţă şi harismă în exegeza biblică: exemple din exegeza de tip

filocalic (a Părinţilor pustiei/Părinţilor isihaşti/niptici)

În ceea ce priveşte literatura filocalică, ea nu conţine tâlcuiri extinse şi

complete ale cărţilor biblice, dar prin felul în care folseşte unele texte biblice, mai
cu seamă cu scopul de a fundamenta practica ascetică şi de a înţelege
mecanismele luptei împotriva patimilor şi a cultivării virtuţilor, ea oferă un
model de raportare la textul Scripturii extrem de preţios. Unul din avantajele
studierii acestui tip de exegeză biblică este faptul că principiile şi modul
interpretării nu sunt aşa de mult contextuale, ci ele răspund nevoilor
fundamentale ale omului dintotdeauna şi de pretutindeni. Acest lucru este
demonstrat şi de faptul că scrierile sub acest titlu (filocalice) cuprind o vastă
literatură din primele veacuri ale creştinătăţii şi până în zilele noastre, astfel
încât, felul raportării în ele la dumnezeieştile Scripturi accentuează cel mai
limpede scopul ultim al exegezei biblice, şi anume „dobândirea virtuţii”25 şi
apropierea de Dumnezeu.

22 SF. IOAN GURĂ DE AUR, „Omilia a XXI-a la Facere”, I, în: Scrieri I. Omilii la Facere (I), (Părinți și Scriitori
Bisericești, 21), traducere, introducere, indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, București, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 244.
23 SF. IOAN GURĂ DE AUR, „Omilia a XV-a la Facere”, în: Scrieri I. Omilii la Facere (I), p. 166.

24 SF. IOAN GURĂ DE AUR, „Omilia XXI la Ioan” (XXI, 1), PG 59, 127, după Stylianos Papadopoulos,

Gândirea teologică a Sfântului Ioan Hrisostom, p. 106.

25 SF. GRIGORE DE NYSSA, La Titlurile Psalmilor, în Scrieri, partea a doua, col. PSB (30), traducere şi note Pr.

Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1998, pp.136-137.
EXEGEZA BIBLICĂ ORTODOXĂ – ÎNTRE ŞTIINŢĂ ŞI HARISMĂ 233

Cercetând acest tip de raportare la Scripturi începând cu Părinţii pustiei,

observăm că aceştia puneau accent pe cunoaşterea Sfintei Scripturi într-un mod
extrem de practic, în sensul în care orice demers al lor trebuia să fie fundamentat
pe textul biblic:

„A întrebat oarecare pe avva Antonie, zicând: Ce păzind eu, voi plăcea lui
Dumnezeu? Şi răspunzând bătrânul, a zis: Cele ce îţi poruncesc ţie păzeşte-le:
Oriunde vei merge, pe Dumnezeu să ai înaintea ta totdeauna,; şi orice vei face, să
ai mărturia din Sfintele Scripturi; şi ori în ce loc vei şedea, să nu te mişti degrabă.
Acestea trei păzeşte-le şi te vei mântui”26.

Sau:

„Numai aceea trebuie să caute cineva, ca ceea ce se face şi se zice să se facă şi să

se zică potrivit cu scopul dumnezeiesc şi ca să se aibă mărturie din dumnezeieştile
Scripturi”27.

Aceasta întrucât Scriptura are autoritate maximă pentru Părinţii Bisericii,

după cum arată Sf. Vasile de la Poiana Mărului, unul din promotorii reînnoirii
isiahste din secolul al 18-lea:

„Fiindcă atunci când a fost chemat să-l trimită pe Lazăr, Avraam a refuzat zicând:
Au pe Moise și pe profeți. Dacă nu-i vor asculta pe ei, nu vor crede nici dacă va
învia cineva din morți (Lc 16, 31). Iar acestea arată că Hristos vrea ca Scripturii să
i se dea mai mare crezare decât dacă s-ar scula cineva din morți și ar vorbi”28.

De aceea, cunoaşterea textului biblic este foarte importantă şi ignorarea

acestuia este pusă în legătură cu decăderea duhovnicească. Aşa, bunăoară, Sf.
Paisie Velicikovski de la Neamț, constată cu mâhnire atunci când ajunge în
Sfântul Munte că puţini dintre nevoitorii de limbă slavă mai cunoşteau
Scripturile: „Ci şi acolo ajungând eu, puţini fraţi am găsit din poporul nostru
rusesc care să ştie Sfânta Scriptură, cărturari adică”29. Întoarcerea Sfântului Paisie

26 Pateric Egyptean, trad. Pafnutie Dascălul, ediţie diortosită, completată şi adnotată de monahul Filoteu
Bălan, Sofia / Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti 2011, p 12.
27 SF. PETRU DAMASCHINUL, Învăţături duhovniceşti, în Filocalia vol 5, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Ed.

Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1976, p. 255.

28 Vasile de la Poiana Mărului. Introduceri în Rugăciunea lui Iisus și isihasm, Studiu: Dario Raccanelo,

Argument: diac. Ioan I. Ică jr., traducere diac. Ioan și Maria Cornelia Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2009, p. 241.
29 CUVIOSUL PAISIE VELICIHOVSKI de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. II, selectate și traduse în

limba română de Valentina Pelin, postfață de Virgil Cândea, ed. Doxologia, Iași, 2012, p. 151.
234 Pr. lect. dr. Marian Vild

în Moldova a fost legată, probabil, şi de personalitatea duhovnicească a

povăţuitorului său, stareţul Vasile de la Poiana Mărului, care, dimpotrivă, era
„neîntrecut” în înţelegerea Scripturilor, după cum îl descrie însuşi Sf. Paisie:

„Acest bărbat plăcut lui Dumnezeu era în vremea aceea neîntrecut și fără egal
între toți în înțelegerea dumnezeieștilor Scripturi, a învățăturilor purtătorilor de
Dumnezeu Părinți, în judecata duhovnicească și atotdesăvârșit în știința sfintelor
canoane ale Sfintei Biserici și în înțelegerea dreptelor lor tâlcuiri de către Zonaras,
Teodor, Valsamon și alții”30.

Însă, pentru Sfinţii asceţi deşi Sf. Scriptură este fundamentală ca izvor în
iniţierea fraţilor în viaţa duhovnicească, acest lucru este important numai prin
prisma faptului că părinţii duhovniceşti erau purtători de Duh, şi aveau aşadar,
acces la „tainele Scripturii”: „Sfinţii Părinţi nu poruncesc nicidecum ca cineva să-i
înveţe pe fraţi de la sine, ci din Sfânta Scriptură şi din învăţăturile Preacuvioşilor
Părinţi, care ştiind tainele şi puterea Sfintei Scripturi prin Duhul Sfânt”31.
De fapt, în tradiţia ascetică Sf. Scriptură este un însoţitor permanent al
vieţii duhovniceşti, Cuvântul viu al lui Dumnezeu folosind pe fiecare după
măsura sa duhovnicească, după cum arată Nichita Stithatul:

„Altfel citesc Scripturile cei începători în viaţa de evlavie, altfel cei ce au înaintat
până la mijloc şi altfel cei ce au alergat până la desăvârşire. Celor dintâi citirea le
este pâinea de la masa lui Dumnezeu, care susţine în inimile lor sfinţitele
nevoinţe ale virtuţii şi le dă vigoare tăriei pentru lupta cu duhurile care
pricinuiesc patimile, şi-i face luptători viteji împotriva dracilor. Celor de-al
doilea, le este vin din potirul dumnezeiesc, înveselind inimile lor şi scoţându-i
din ei înşişi prin puterea înţelesurilor şi ridicându-le mintea de la litera care-i
omoară, ca să cerceteze adâncurile duhului ei şi să le fie întreagă născătoare şi
descoperitoare de înţelesuri”32.

Legătura dintre studiu ca demers şi efort uman în vederea cunoaşterii voii

lui Dumnezeu şi harismă – în sensul darului Duhului pentru a putea desluşi
profunzimile textului biblic, este făcută în literatura filocalică de practica
rugăciunii. Aceasta este recomandată să însoţească permanent viaţa ascetului

30 CUVIOSUL PAISIE VELICIHOVSKI de la Neamț, Autobiografia unui Stareț. Viața Starețului Paisie, Ed. Deisis,
Sibiu, 1996, p. 170.
31 CUVIOSUL PAISIE VELICIHOVSKI de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. II, pp. 149-150.

32 NICHITA STITHATUL, Cele 300 de capete despre făptuire, fire şi cunoaştere, în Filocalia, vol. 6, trad. Pr.

Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1977, p. 296.
EXEGEZA BIBLICĂ ORTODOXĂ – ÎNTRE ŞTIINŢĂ ŞI HARISMĂ 235

împreună cu citirea şi studiul Scripturilor. Practic, este vorba de o

intercondiţionare între studiul textului biblic şi rugăciune, în sensul în care
ambele se susţin reciproc, după cum explică Sf. Isaac Sirul:

„… de aceea cazi adeseori cu faţa la pământ la locul unde stai cu Scriptura în

mână şi continuă-ţi astfel implorările; în acest fel convorbirea cu Scriptura se va
amesteca cu rugăciunea, şi lumina pe care o vei primi din amândouă părţile va
spori spre desfătarea sufletului tău. Rugăciunea îţi va fi astfel dulce din pricina
citirii, iar în citirea ta vei fi iarăşi luminat prin cheile rugăciunii. Căci prin
rugăciune se deschide gândirii uşa înţelegerilor, iar aceste înţelegeri minunate
stârnesc, la rândul lor, mai mult dorinţa de rugăciune potrivit contemplării lor
primite [în citire]”33.

Sau:

„Citirea [Scripturii] este în chip vădit izvorul şi mama rugăciunii şi prin ea

suntem purtaţi spre iubirea de Dumnezeu a cărei dulceaţă picură necontenit în
inima noastră ca mierea dintr-un fagure, în vreme ce sufletul nostru saltă la
gustul pe care-l revarsă în el lucrarea ascunsă [a rugăciunii] şi citirea
[Scripturii]”34.

Sf. Vasile de la Poiana Mărului distinge între rugăciunea inimii

„lucrătoare” – pe care trebuie să o aibă toţi credincioşii, nu numai monahii şi
rugăciunea inimii „contemplativă” - la care ajung cei despătimiţi. Aceasta din
urmă, este pentru Sf. Vasile cheia hermeneutică a înţelegerii adecvate a
dumnezeieştilor Scripturi: „Iar întrucât Părinții spun că sfințita rugăciune a
minții e cheia înțelegerii Scripturilor, este evident că aceia care nu vor să o învețe
nu pot înțelege deloc sensul [puterea] Sfintei Scripturi și al scrierilor Părinților”35.

Concluzii

Toate aceste tipuri de exegeză biblică presupun, aşa cum am văzut, atât
efortul uman cât şi iluminarea dată de dobândirea Duhului (ca dar al Duhului
Sfânt - harismă) şi ele vizează întotdeauna „zidirea întregului” Bisericii (1 Cor

33 SF. ISAAC SIRUL Cuvinte către singuratici despre viaţa duhului, taine dumnezeieşti, pronie şi judecată II, trad.
Ioan i. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2003, p. 94.
34 SF. ISAAC SIRUL Cuvinte către singuratici despre viaţa duhului, taine dumnezeieşti, pronie şi judecată II, p. 340.

35 Vasile de la Poiana Mărului, Introduceri în Rugăciunea lui Iisus și isihasm, p. 132.

236 Pr. lect. dr. Marian Vild

14, 12). Astfel, deşi Biserica a interpretat dumnezeieştile Scripturi în contexte

diferite, după nevoile apărute – Scripturile sunt un reper constant în viaţa
eclesială. Scriptura pe care o cercetează cu deamănuntul şi o interpretează
Părinţii nu este pentru ei doar o arhivă de texte normative, ci este Cuvântul lui
Dumenzeu Cel viu. Fără îndoială, efortul uman de a înţelege şi folosirea tuturor
capacităţilor umane nu poate fi exclusă din procesul exegezei. Dar acest lucru
nu este suficient, şi chiar studierea (cercetarea) Scripturii este legată de nevoia
iluminării dumnezeieşti obţinută prin viaţa ascetică – semn al limitării
înţelegerii omeneşti. În acest sens, exegeza biblică ortodoxă este rod al Duhului,
iar exegetul, un harismatic. Textul Scripturii şi experienţa Bisericii ne învaţă că
harismele se dau, însă, doar celor care se ostenesc şi le cultivă, de aceea,
harisma nu exclude efortul şi interesul uman în cel mai înalt grad – ca efort de
cunoaştere. Aşa cum harisma rugăciunii curate (sau neîmprăştiate) o dobândesc
în dar unii din cei care se nevoiesc mult în rugăciune şi se curăţesc de patimi,
aşa şi harisma tâlcuirii Scripturii o dobândesc doar unii dintre cei care se
nevoiesc cu cercetarea acesteia. Însă nu toţi cei care studiază dumnezeiştile
Scripturi dobândesc această harismă – şi acest lucru demonstrază că nu e vorba
de o tehnică, ci de un dar al lui Dumnezeu. Harisma tâlcuirii Scripturilor nu se
dă decât spre folosul şi edificarea comunităţii eclesiale şi nu pentru lauda sau
folosul subiectiv al cuiva. Dar textul Sf. Scripturi nu este doar obiect al
cercetării sau suport pentru viaţa duhovnicească, ci este şi instrument al
creşterii duhovniceşti, „leac”, existând o interdependenţă între rugăciune şi
studiul Scripturilor. În acest sens, deşi nu toţi pot ajunge la harisma tâlcuirii
profunde, raportarea permanentă la textul biblic este un suport de neînlocuit
pentru viaţa duhovnicească. Aşadar, în tradiţia ortodoxă cunoaşterea şi studiul
Scipturii sunt nedespărţite de rugăciune şi de efortul ascetic în vederea curăţirii
de patimi. Acestea au loc, însă doar în cadrul ecclesial, exegeză biblică în
tradiţia răsăriteană fiind una prin excelenţă Pro Ecclesia. Exegeza ortodoxă
contemporană are nevoie, aşadar, să se reaşeze în viul vieţii eclesiale în care
cele două dimensiuni: a cunoaşterii – ştiinţă şi a rugăciunii unite cu nevoinţa
ascetică (care atrage harisma) sunt nedespărţite şi se intercondiţionează36.

36Deşi exemplele date s-au limitat mai mult la rugăciunea de tip isihast, considerăm că rugăciunea
publică – cultul liturgic, în al cărui centru este dumnezeiasca Liturghie, este un reper esenţial al exegezei
biblice ortodoxe. Dezvolarea acestui subiect depăşeşte, însă (datorită bogăţiei şi profunzimii
imnografiei), dimensiunile şi limitările unui studiu, precum cel de faţă.
EXEGEZA BIBLICĂ ORTODOXĂ – ÎNTRE ŞTIINŢĂ ŞI HARISMĂ 237

Summary: The Orthodox Biblical Exegesis – Between Science and Charism

This study aims to expose the risk of today’s Orthodox biblical exegesis of falling
into two extremes: by following the western biblical methods (historical-critical
method, the new hermeneutics etc.) while ignoring their own biblical
interpretative tradition, on the one hand, or, by copying the interpretation of the
Church Fathers wholesale while ignoring all other approaches, on the other
hand. Both approaches are present “unofficially” in the works of the
contemporary Orthodox biblical scholars and, in my opinion, both are
unproductive and artificial. One reason at the root of this lies with the false
division between knowledge or science and charism. The aim of this study is to
show with very clear examples that both science and charisma are present in the
great exegetic types that the Church has developed during its history as answers
to various problems. To this end, the relation between science and charisma will
be observed in: (1) the New Testament exegesis; (2) the exegesis of the Apostolic
Fathers; (3) exegesis as apology in the confrontation with the Jews and the pagan
world; (4) the exegesis practiced in the great catechetical schools; (5) the
philokalic type of exegesis (Fathers of the Desert, the Neptic Fathers, the
Hesychast fathers – the ascetical type).
(1) New Testament exegesis. It is not difficult to see that there was a lot of deliberate
human effort in the writing and interpretation of the New Testament texts. For
example, the evangelists made a great effort to write their texts in Greek, even
though this was not their mother tongue. Then, the manner in which they wrote
their gospels also reveals careful planning. St. Matthew has a very systematic
plan for his Gospel, the Gospel according St. Luke has a very historical character,
and the Gospel according St. John follows a theological chronology. In his Letters
St. Paul also tries to use the Judaic and Greco-Roman culture to lay the
foundation for a lot of Christian concepts (as parousia or charism), and adjusts his
discourse according to the situation and cultural level of his addressees,
confessing in 1 Corinthians 9:22: “I have become all things to all people.”
At the same time the texts of the New Testament speak about the reality of
revelation not only in the process of redaction of its books, but also in the process
of interpreting them. For example St. Paul says that the source of his teaching is
not human, but he received it through revelation from Jesus Christ (Ga 1:12).
Likewise, he clearly regards the interpretation and the understanding of the
Scriptures as pertaining to revelation, because he lists logos sofias and logos
gnoseos at the top of a list where he names the charismata of the Church.
(2) The exegesis of the Apostolic Fathers. St. Clement of Rome urges Christians to
study the Scriptures, but in the same writing he clarifies that not the human
archival notes about Christ are important, but for him the archives are Jesus
Christ himself (The first Letter to the Corinthians XLV). In other words, the biblical
texts are important and Christians must study them, but this does not exclude the
238 Pr. lect. dr. Marian Vild

fact that, by being incorporated in Christ in the Church, the relation with Him
and living in Him is the foundation of their faith.
(3) Exegesis as apology in confrontation with the Jews and the pagan world. St. Justin
the Martyr says that the Scriptures are enough for proving of the truth of
Christian beliefs, but later he also says that the human mind is unable to feel and
see God without the Holy Spirit (Dialogue with Trypho I, LXXIII).
(4) The exegesis practiced in the great catechetical schools. Hexapla – constructed by
Origen - is a very good example of human effort in the process of understanding
the Scriptures. By arranging in six parallel columns six variants of the Old
Testament in two languages, Origen succeeded not only in facilitating the access
to the best translation, but also in showing the rich meanings of the sacred texts.
St. John Chrysostom, in his Homilies on the Old and New Testament books, is
very interested in the historical context in which they were written. He, also, is
very focused on the Greek texts and, when he considers it necessary, he also
engages in a philological analysis (e.g., on the use of the terms koinonia and
metoche in 1 Corinthians 10:16 in the Homily 24 on 1 Corinthians). St. John also
thinks that nobody can be excused from reading and knowing the divine
Scriptures (Second Homily on Matthew). Those who do not know the method
(akolouthia) of the divine Scriptures and do not study its features and laws will
not be able to understand in a deeper manner the Bible (Homily 40 on John). At the
same time, St. John emphasizes the necessity of revelation from the Holy Spirit in
the process of understanding the Scriptures (Homily 21 on Genesis), because the
words of the Bible are not simple words, but the words of the Holy Spirit (Homily
25 on Genesis). That is why it is not sufficient to just study the Scriptures but, for
their proper understanding, one must also accompany that effort with a lot of
praying (Homily 21 on John).
(5) The philokalic type of exegesis (Fathers of the Desert, the Neptic Fathers, the
Hesychast fathers – ascetical type). The importance of the Scriptures in the
ascetical life can be gauged from the fact that the ascetic must find a testimony in
the Scriptures for everything he undertakes (St. Antony the Great, St. Peter of
Damascus), and this presupposes not only reading but also studying and
remembering (in a world in which the books were rare) the biblical texts. In the
hesychastic tradition the reading of the Scriptures is very important from the
very beginning of the ascetical life. Combined with prayer, the reading and
meditation on the Scriptures help the ascetic grow in the Christian life. The Jesus
prayer in its highest form is, according to the ascetical practice, the key to the
deep understanding of the Scriptures.
Science and charisma. The human effort in the spiritual life presupposes, without
doubt, an intellectual effort to understand and to apply the teachings revealed in
the Scriptures. However, this is not all. Without having the Holy Spirit (who in-
spired the human authors of the biblical texts), nobody can understand the Scrip-
tures in a deeper sense. That is why in the Orthodox tradition the knowledge
EXEGEZA BIBLICĂ ORTODOXĂ – ÎNTRE ŞTIINŢĂ ŞI HARISMĂ 239

must always go hand in hand with prayer, that is, with the ascetical and liturgical
life in the Church (the only thing founded by Christ!). It is in this ecclesiastic
framework that the Christian receives the charismata, which are gifts from God
for the edification of the members of the Body of Christ. But a charism is the po-
tentiation of the natural gifts given by the Holy Spirit in the Church, and no char-
ism is given to those who have made no effort. In other words, the Orthodox ex-
egesis is neither just human effort (science) nor just divine gift (charisma), but it
is a divine-human endeavor: it is a divine gift given in the Church and for the
Church (pro Ecclesia) to those who are involved in the spiritual life, a life which
must also include the study of the Scriptures.