Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
MAREA CAMERĂ
(Cererea nr.23755/07)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
5 Iulie 2016
Această hotărâre este definitivă, dar poate fi supusă unor modificări de formă
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 23755/07) îndeptată împotriva
Republicii Moldova, prin care un cetățean moldovean, domnul Petru Buzadji
(„reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 29 mai 2007 în temeiul articolului
34 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul M. Nagacevschi, avocat în
Chişinău. Guvernul („Guvernul”) Republicii Moldova a fost reprezentat de
agentul său, domnul L.Apostol.
3. Reclamantul a susţinut, în particular, că arestarea sa preventivă nu s-a
bazat pe motive relevante şi suficiente astfel cum este prevăzut în Articolul 5
§3 din Convenție.
4. Cererea a fost înaintată Secției a Treia a Curții (Articolul 52 § 1 din
Regulamentul Curții). În hotărârea pronunțată în data de 16 decembrie 2014
una din Camerele acelei Secții a delarat cererea admisibilă şi a decis cu
majoritate de voturi că a existat o încălcare a Articolului 5 § 3 din Convenție.
Camera a fost compusă din: Josep Casadevall, Preşedinte, Luis López
Guerra, Ján Šikuta, Dragoljub Popović, Kristina Pardalos, Valeriu Griţco şi
Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi de asemenea Stephen Phillips,
Grefierul Secției. Patru judecători (Josep Casadevall, Luis López Guerra,
Dragoljub Popović şi Iulia Antoanella Motoc) au exprimat opinii separate. La
data de 16 martie 2015, Guvernul a solicitat atribuirea cauzei Marii Camere.
Colegiul Marii Camere a dat curs solicitării la 20 aprilie 2015.
5. Compunerea Marii Camere a fost stabilită conform Articolelor 26 §§ 4
şi 5 din Convenție şi conform Articolului 24. La deliberările finale, Dmitry
Dedov şi Robert Spano, i-au înlocuit pe Dean Spielmann şi George Nicolaou,
care nu au mai putut să participe la examinarea cauzei. (Articolul 24 § 3).
6. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observații scrise asupra
fondului cauzei. (Articolul 59 § 1).
7. O audiere publică a avut loc în clădirea Palatul Drepturilor Omului, din
Strasbourg, în data de 7 otobmbrie 2015 (Articolul 59 § 3).
3
ÎN FAPT
I. ÎMPREJURĂRILE CAUZEI
1. Arestarea preventivă
13. În data de 2 mai 2007, reclamantul a fost arestat şi la 5 mai 2007 a fost
oficial pus sub acuzarea de tentativă de deturnare de fonduri aparținând
companiei la care lucra, având în vedere faptele descrise în paragraful 9. La
aceeaşi dată, procurorul de caz a solicitat Judecătoriei Buiucani să dispună
emiterea unui mandat de arestare preventivă pentru o perioadă de 30 de zile,
având în vedere: gravitatea faptei, riscul de a influența martorii şi de a
recidiva.
14. Reclamantul a contestat măsura propusă, susținând că nu există nicio
suspiciune rezonabilă privind comiterea vreunei infracțiuni. În special, a
susținut că ancheta penală desfăşurată împotriva lui nu era decât un mijloc de
a influența rezultatul procedurilor civile aflate în desfăşurare, legate de
datoria companiei de stat şi a companiilor intermediare. În orice caz,
temeiurile invocate de procuror nu erau unele concrete, nefiind oferită vreo
explicație privind suspiciunea acestuia asupra încercării reclamantului de a
influența martorii şi asupra pericolului de a recidiva. A pus în vdere faptul că
era o persoană cunoscută în zonă şi că lucrase la acea întreprindere pentru
mai bine de 30 de ani. Avea domiciliu permanent, a cooperat cu anchetatorii
încă din iulie 2006 şi niciodată nu a încercat să se sustragă procedurii sau să
împiedice derularea anchetei. Mai mult, a invocat ca motive şi vârsta şi starea
proastă de sănătate, susținând că a suferit un atac de cord şi un accident
vascular cerebral.
5
„... infracţiunea de care este acuzat reclamantul este excepţional de gravă; în cazul ei
este permis arestul preventiv. Instanţa de judecată ia în considerare natura şi gravitatea
infracţiunii şi complexitatea cauzei, şi consideră că în acest stadiul incipient al urmăririi
penale există o suspiciune rezonabilă că învinuitul poate să se înţeleagă cu alte persoane
(cu fii săi, care au nu au fost audiaţi) pentru a avea o poziţie comună.
Celelalte argumente ale procurorului privind posibilitatea ca învinuitul să se ascundă,
pericolul ca acesta să influenţeze martorii sau să distrugă probele nu sunt întemeiate şi
sunt puţin probabile.”
16. Reclamantul a contestat încheiera, invocând inexistența unei
suspiciuni rezonabile privind comiterea unei infracțiuni. A reiterat cele spuse
în declarația anterioară, susținând în continuare că ancheta penală avea ca
scop influențarea rezultatului procedurilor civile pendinte dintre compania la
care acesta lucra şi o companie terță. În plus, a pus în vedere faptul că
procurorul nu a invocat drept motiv pentru arestarea sa preventivă riscul de a
realiza o înțelegere frauduloasă cu fiii săi. Totodată, a invocat lipsa unei
acuzații oficiale împotriva fiilor săi care, de altfel, ar fi avut destul timp să
pună la cale o înțelegere frauduloasă în perioada cuprinsă între iulie 2006,
când au aflat de derularea anchetei, şi mai 2007, dacă aceasta ar fi fost într-
adevăr intenția lor. Reclamantul a invocat de asemenea şi starea sa gravă de
săntătate, faptul că era cunoscut ca fiind o persoană cu familie, domiciliu şi
slujbă în Moldova, prezentându-se în fața autorităților de fiecare dată când î-
au solicitat aceasta, în perioada cuprinsă între iulie 2006 şi mai 2007.
17. La 8 mai 2007, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul
reclamantului, menţinând încheierea din 5 mai 2007. Curtea de apel a reiterat
motivarea instanţei de judecată inferioare, fără a oferi motive pentru
respingerea argumentelor oferite de reclamant.
2. Arestul la domiciliu
36. La 20 iulie 2007, Curtea de Apel Chişinău a casat încheierea instanţei
inferioare şi a pronunţat o nouă încheiere prin care modificat măsura
preventivă în arest la domiciliu, reţinând că:
„procurorul nu a furnizat nicio dovadă care să confirme necesitatea de a prelungi
arestul[reclamantului], nu a prezentat materiale suplimentare care să confirme
probabilitatea ca el să exercite influență asupra martorilor care au fost deja audiaţi;
[reclamantul] promite să se prezinte în fața organelor de urmărire penală ori de câte ori
va fi citat; nu există informații specifice privind riscul ca el să se sustragă.”
Curtea i-a interzis şi să ia legătura cu persoane care au avut vreo
legătură cu cauza penală în care este implicat şi să părăsească locuința,
obligându-l, totodată, să sune la parchet în fiecare zi.
37. La 14 septembrie 2007 Judecătoria Comrat a analizat cererea
procurorului de prelungire a arestului la domiciliu până la 90 de zile,
prelungire față de care reclamantul nu a obiectat, cu condiția ca măsurile
privind limitarea comunicării cu rudele să înceteze. Instanța a admis cererea
procurorului, dispunând prelungirea arestului la domiciliu pentru 90 de zile
şi a încuviințat, de asemenea, cererea reclamantului de întrerupere a limitării
privind comunicarea cu rudele sale. Singurul temei invocat de instanță a fost
gravitatea infracțiunii de care reclamantul era acuzat.
38. La 14 decembrie 2007 Judecătoria Comrat a prelungit încă o dată
arestul la domiciliu pentru 90 de zile. Singurul temei invocat a fost gravitatea
infracțiunii de care reclamantul era acuzat. Acesta nu a avut obiecții,
solicitând însă să i se permită să meargă la spital şi la instanță, pentru a studia
dosarul cauzei.
39. La o dată nespecificată, reclamantul a înaintat către Judecătoria
Comrat o cerere habeas corpus, solicitând înlocuirea arestului la domiciliu cu
9
ÎN DREPT
61. Invocând încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție, reclamantul s-a
plâns de insuficiența temeiurilor pentru arestarea sa preventivă, oferite de
instanțele naționale. Curtea consideră relevantă examinarea acestei cereri în
temeiul articlului 5 § 3 din Convenție, care prevede următoarele:
“. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de § 1 c) din prezentul
articol ... are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul
procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii a prezentării
persoanei în cauză la audiere..”
B. Statutul de victimă
C. Concluzii
II. ÎN FOND
A. Hotărârea Camerei
B. Argumentele părților
1. Reclamantul
75. Reclamantul a suținut că la momentul respectiv exista o practică de a
dispune arestarea preventivă în mod automat, fără nicio justificare şi doar în
baza unor motive stereotipe şi prestabilite. Totodată, a precizat că Agentul
Guvernului de la acea vreme a recunoscut că arestarea preventivă era mai
degrabă o regulă, decât o excepție.
76. Cu privire la motivele necesare dispunerii arestului la domiciliu,
reclamantul a pus în vedere faptul că dreptul național nu prevedea o cerință
mai puțin strictă aplicabilă arestului la domiciliu şi că instanța era obligată să
aplice exact aceleaşi reguli şi în baza aceloraşi temeiuri atât în situația
arestului la domiciliu, cât şi a arestării preventive. Prin acceptarea poziției
Guvernului de a se permite dispunerea arestului la domiciliu în baza unor
cerințe mai puțin stricte s-ar crea riscul unul abuz din partea statului, care ar
putea dispune luarea acestei măsuri într-un mod arbitrar. În plus, acceptarea
unei asemenea poziții în situația de față ar duce la nerespectarea dreptului
național.
77. Reclamantul a susținut că nu au existat argumente în favoarea privării
sale de liberate şi că nici arestarea preventivă, nici arestul la domiciliu nu au
avut la bază motive suficiente şi relevante. În plus, a susținut că absența
temeiurilor pentru privarea sa de libertate a fost confirmată de achitarea sa
subsecventă şi de faptul că Parchetul nu a atacat hotărârea de achitare.
78. În ceea ce priveşte susținerea Guvernului conform căreia reclamantul
însuşi a solicitat plasarea sa în arest la domiciliu, reclamantul a invocat faptul
că instanțele naționale aveau totuşi obligația de a verifica dacă existau
suficiente motive pentru dispunerea măsurii. A susținut, de asemenea, că
statul avea la dispoziție mijloace alternative de a-i asigura înfățişarea la
proces şi de a asigura integritatea probelor.
2. Guvernul
79. În opinia Guvernului, reclamantul nu a motivat îndeajuns cererile sale
de habeas corpus nici în cadrul procedurilor naționale, şi nici în cele în fața
17
C. Aprecierea Curții
1. Principii generale
84. Articolul 5 din Convenție reprezintă, alături de Articolele 2, 3 şi 4,
unul din drepturile fundamentale care protejează integritatea fizică a
individului ( a se vedea, spre exemplu , legătura sa cu Articolele 2 şi 3 în
cauze precum Kurt împotriva Turciei, 25 mai 1998, § 123, Rapoarte de
Hotărâri şi Decizii 1998-III), importanța sa fiind astfel primordială. Scopul
său esențial este de a preveni privările de libertate arbitrare sau nejustificate.A
se vedea, spre exemplu, Lukanov împotriva Bulgariei, 20 martie 1997, § 41,
Rapoarte 1997-II; Assanidze împotriva Georgiei [GC], nr. 71503/01, § 171,
CEDO 2004-II; şi Ilaşcu şi Alții împotriva Moldovei şi Rusiei [GC], nr.
48787/99, § 461, CEDO 2004-VII). În jurisprudența Curții se pot identifica
trei direcții de motivare: natura exhaustivă a excepțiilor, care trebuie
interpretate în mod strict (a se vedea Ciulla împotriva Italiei,
22 februarie1989, § 41, Seria A nr. 148) şi care nu permit o motivare in
extenso, invocând alte dispoziții (Articolele 8-11 din Convenție, în special);
accentul repetat asupra legalității detenției, atât în plan procedural, cât şi
material, care presupune respectarea riguroasă a dispozițiilor legale (a se
vedea Winterwerp împotriva Olandei, 24 octombrie 1979, § 39, Seria A no.
33); şi importanța promptitudinii sau a celerității controalelor judiciare în
temeiul Articolului5 §§ 3 şi 4) (a se vedea McKay împotriva Regatului Unit
[GC], nr. 543/03, § 34, CEDO 2006-X).
85. Arestarea preventivă reprezintă una din cele mai des aplicate forme ale
privării de libertate. O astfel de măsură constituie una din excepțiile de la
regula generală stipulată în Articolul 5 § 1, conform căreia orice persoană are
dreptul la libertate şi este prevăzută în sub-paragraful (c) a Articolul 5 § 1 din
Convenție. Perioada care trebuie avută în vedere începe la momentul reținerii
persoanei ( a se vedea Tomasi împotriva Franței, 27 August 1992, § 83, Seria
A nr. 241-A) sau când aceasta este arestată preventiv (a se vedea Letellier v.
Franța, 26 iunie 1991, § 34, Seria A nr. 207) şi se termină la momentul
eliberării persoanei sau atunci când acuzația este determinată, chiar şi în fața
primei instanțe (a se vedea, printre altele, , Wemhoff împotriva Germaniei, 27
iunie 1968, p. 23, § 9, Seria A nr. 7; Labita împotriva Italiei [GC], nr.
26772/95, § 147, CEDO 2000-IV; Kalashnikov împotriva Rusiei, nr.
47095/99, § 110, CEDO 2002-VI; şi Solmaz împotriva Turciei, nr. 27561/02,
§§ 23-24, 16 ianuarie 2007).
86. În timp ce paragraful 1 (c) a Articolului 5 stabileşte temeiurile în baza
cărora poate fi permisă dispunerea inițială a arestării preventive (a se vedea
De Jong, Baljet and Van den Brink împotriva Olandei, 22 mai 1984, § 44,
Seria A nr. 77), paragraful 3, care formează un întreg cu prevederea
anterioară, reglementează anumite garanții procedurale, inclusiv principiul
conform căruia durata arestării preventive nu trebuie să depăşească un termen
rezonabil.
87. Conform jurisprudenței Curții în temeiul Articolului Article 5 § 3,
existența suspiciunii rezonabile este o condiție sine qua non a validității
menținerii în starea de arest, dar, după o anumită perioadă de timp, aceasta
nu mai este suficientă: Curtea trebuie să stabilească (1) în ce măsură motivele
invocate de autoritățile judiciare continuă să justifice privarea de libertate şi
(2) dacă aceste motive au fost “relevante “şi “suficiente”, dacă autoritățile
naționale au dat dovadă de “diligență” în derularea procedurilor (a se vedea,
printre altele Letellier, sus-menționată, § 35, şi Idalov împotriva Rusiei [GC],
nr. 5826/03, § 140, 22 mai 2012). Curtea a statuat că orice perioadă de
detenție, indiferent de lungimea sa, trebuie să fie argumentată în mod
temeinic de către autorități. Atunci când hotărăsc asupra eliberării sau
arestării unei persoane, autoritățile sunt obligate să identifice mijloace
alternative de a-i asigura înfățişarea la proces.
88. Motivele considerate ca fiind “relevante”şi “suficiente” (pe lângă
existența suspiciunii rezonabile) în jurisprudența Curții vizează pericolul
sustragerii, pericolul exercitării de presiuni asupra martorilor sau cel al
alterării probelor, pericolul de a forma întelegeri frauduloase, pericolul de a
19
în care a fost dată prima decizie privind dispunerea arestării preventive, ceea
ce înseamnă “de îndată”după arestare.
desfăşurare a activităților în aer liber sau a altor activități. Prin urmare, puse
în fața alegerii între detenția într-o închisoare şi arestul la domiciliu, ca în
cazul de față, cele mai multe persoane ar opta, în mod normal, pentru ultima
variantă.
113. Cu toate acestea, Curtea observă că în principiile Letellier nu s-a
făcut nicio diferență de regim între diferitele tipuri de detenție (a se vedea
paragraful 92). În continuare, a reiterat că în Lavents (citată anterior), unde
Curții i s-a solicitat să se pronunte asupra relevanței şi suficienței motivelor
de privare de libertate a reclamantului pentru o perioadă considerabilă de
timp, Guvernul pârât a susținut fără success că ar fi trebuit să se aplice diferite
criterii atunci când s-au evaluat motivele privind restrângerea de libertate
atacată, întrucât reclamantul nu fusese deținut doar în închisoare, ci şi în arest
la domiciliu şi în spital. Curtea a respins acest argument, stabilind că Articolul
5 nu reglementează condițiile de detenție şi a făcut referire la abordarea
adoptată anterior în Mancini (citată anterior), precum şi în alte cauze anterior
menționate. Curtea a continuat să precizeze că noțiunile de “grad” şi
“intensitate” din jurisprudența sa, ca şi criterii de aplicabilitate a Articolului
5, se referă doar la gradul de restrângere a libertății de mişcare, nu şi la
diferențele de comfort sau de regim intern în diverse locuri de detenție. Astfel,
Curtea a aplicat aceleaşi criterii pentru întreaga perioadă de privare de
libertate, indiferent de locul deținerii reclamantului.
114. Curtea nu consideră că ar trebui să adopte o poziție diferită în prezenta
cauză. Din punctul său de vedere, ar fi dificil să se pună în practică, dacă
arestarea preventivă s-ar justifica în funcție de criterii diferite, în funcție de
diferențele între condițiile de detenție şi de nivelul de (dis)comfort al
deținutului. Asemenea justificări ar trebui, dimpotrivă, să fie evaluate în
funcție de criterii practice şi eficiente, capabile să mențină un nivel adecvat
de protecție în temeiul Articolului 5, fără a exista riscul de a slăbi acea
protecție. Pe scurt, Curtea consideră că este oportun să urmeze aceeaşi
abordare ca şi în Lavents în examinarea prezentei cauze.
„ Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul
intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”
A. Prejudiciul moral
C. Dobânda de întârziere
(i) 3000 EUR (trei mii euro), plus orice sumă care poate fi percepută,
cu titlu de prejudiciu moral;
(ii) 4,837 EUR (patru mii opt sute treizeci şi şapte euro), plus orice
sumă care poate fi percepută, cu titlu de costuri şi cheltuieli de
judecată;
(b) că, începând de la expirarea termenului de trei luni menţionat mai sus
şi până la efectuarea plăţii aceste sume să se majoreze cu o dobândă având
o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale
Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;
5. Respinge, în unanimitate, restul pretențiilor reclamantului privind
satisfacția echitabilă.
Guido Raimondi
grefier Preşedinte
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din
Regulamentul Curții, la prezenta hotărâre sunt anexate următoarele opiniii
separate:
(a) opinia concordantă a judecătorilor Nuβberger şi Mahoney;
(b) opinia concordantă a judecătorului Spano la care se adaugă cea a
judecătorului Dedov;
(c) opinia separată a judecătorilor Sajó şi Wojtyczek.
G.R.A.
S.C.P.
31
I.
1. Hotărârea de astăzi a Marii Camere oferă o clarificare binevenită a
jurisprudenței cu privire la Articolul 5 § 3 din Convenție în legătură cu cerința
ca privarea de libertate să se bazeze pe motive relevante şi suficiente pentru
a-şi menține legalitatea. Sunt întrutotul de acord cu hotărârea.
2. Cu toate acestea, consider că este necesar să îmi exprim separat opinia
pentru a evidenția un aspect analizat în paragrafele 106-110 ale hotărârii, care
vizează un argument invocat de Guvern privind arestul la domiciliu al
reclamantului. Guvernul susține că însuşi reclamantul a solicitat să fie arestat
la domiciliu şi că acesta nu a atacat hotărârile instanței privind dispunerea
măsurii. Curtea examinează acest aspect prin a spune că “se ridică o
importantă problemă, anume dacă reclamantul a renunțat la dreptul său la
libertate”şi concluzionează în paragraful 109 că nu poate reține, în baza
faptelor, faptul că punerea reclamantului în arest la domiciliu şi omisiunea de
a ataca măsura a echivalat cu renunțarea de către acesta a drepturilor sale
prevăzute în Articolul 5 din Convenție.
3. Cu toate că motivarea nu este pe deplin clară cu privire la acest aspect,
pare a sugera că se pleacă de la prezumția că, în principiu, cei arestați în sensul
Articolului 5§ 1 din Convenție pot, prin faptele lor, să renunțe la dreptul lor
la libertate. Din motivele ce urmează, această prezumție nu se bazează nici
pe principii doctrinare sau legale solide şi nici nu are vreo bază în
jurisprudența existentă a Curții. Cu alte cuvinte, natura şi conținutul dreptului
fundamental la libertate nu sunt, în opinia mea, supuse limitărilor pe baza
faptului că o persoană care a fost privată de libertate este considerată a fi
renunțat la drepturile sale prevăzute de Articolul 5.
II.
4. Pentru început, câteva observații conceptuale. În ceea ce priveşte
întrebarea dacă este posibil pentru o persoană să renunte la dreptul său la
libertate, trebuie excluse acele situații în care persoana în cauză nu este, de
facto, deținută în sensul Articolului 5 § 1. O persoană fără adăpost sau un
vagabond care intră într-o secție de poliție cerând un loc pentru a dormi,
fiindu-i îndeplinite dorințele prin plasarea sa într-o celulă de închisoare, nu
este privată de libertate dacă poate pleca după bunul său plac. Astfel, prin
definiție, este vorba despre privare de libertate atunci când o autoritate
publică impune forțat o asemenea măsură, de exemplu detenția în închisoare
sau arestul la domiciliu, unei persoane, limitându-i astfel autonomia
personală şi integritatea fizică. Doar acelea sunt cazurile în care se pune
întrebarea privind posibilul consimțământ al persoanei şi, prin urmare, dacă
33
După cum s-a menționat mai sus, documentul anexat expunea doar
faptele petrecute înainte de 29 iunie 2007. Problema legată de arestul la
domiciliu nu a fost inclusă în situatia de fapt. Guvernul nu a primit niciodată
o invitație expresă de a comenta asupra acestui aspect al cauzei.
4. Guvernul moldovean a oferit în scrisoarea din 16 iunie 2011 o
detaliere completă a faptelor petrecute după 29 iunie 2007. A afirmat, de
asemenea, că nu au în vedere faptele “privind plângerile reclamantului şi
limitele notificării (oferite de Curte). Aşadar, în observațiile sale Guvernul nu
a menționat aspectul legat de problema epuizării căilor de atac în ceea ce
priveşte arestul la domiciliu. Este adevărat că într-o cauză care presupune o
situație continuă, Guvernul pârât ar trebuie să adopte o poziție față de toate
faptele relevante, petrecute după informare, ce au legătură cu această situație.
Cu toate acestea, este mai mult decât evident faptul că arestarea preventivă şi
arestul la domiciliu sunt elemente ale unei situații continue. Aceasta este
tocmai esența prezentei cauze. În prezenta cauză, reclamantul a fost eliberat
din starea de arest preventiv şi plasat în arest la domiciliu printr-o hotarâre
din 20 iulie 2007. Nu există nicio îndoială privind faptul că arestul la
domiciliu reprezintă privare de libertate în sensul Articolului 5. În acelaşi
timp, condițiile privind arestul la domiciliu diferă în mod substantial de cele
ale arestării preventive. Prin urmare, problema dacă arestul la domiciliu face
parte dintr-o situație continuă care debutează cu arestarea preventivă în
scopul examinării epuizării căilor interne de atac este un aspect asupra căruia
doi avocați rezonabili se pot contrazice. Nu există niciun motiv privind
nerespectarea strictă şi cu bună-credință a indicațiilor Curții de către Guvern,
atunci când a răspuns comunicării primite de la Curte. În acest context, este
imposibil de a-l acuza pentru neinvocarea excepției de neepuizare a căilor
interne de atac în ceea ce priveşte arestul la domiciliu înainte ca hotărârea
Camerei să fie pronunțată.
II